Dostoievski - un Titan al Literaturii Universale !

„Ca să scrii bine, trebuie să suferi!”, era crezul său, iar pana care-i ţâşnea din
suflet îşi trage seva din lumea penală a ocnelor siberiene, unde a fost încarcerat
cu lanţuri la picioare.
Ridicat la rangul de mari gânditori, titanul literaturii ruse a crezut până în
ultima clipă a vieţii sale că lumea se va salva prin frumuseţe.
În „Dicționarul enciclopedic rus” din 1875, editat de I.N. Berezin, profesor la
Universitatea din Sankt-Petersburg (anul al II-lea, seria V, fascicolul 2), biografia
alcătuită de V.Z. este publicată cu o mulțime de greșeli referitoare la data nașterii,
viața și opera scriitorului. În „Jurnal de scriitor”, volumul I, Dostoievski ne
precizează: „E greu să-ți imaginezi că pe o jumătate de pagină se pot face atâtea
greșeli. Nu m-am născut în 1818, ci în anul 1822. Răposatul meu frate Mihai
Mihailovici, editor al revistelor Vremia [Timpul], Ep oha, a fost mai mare și nu mai
mic cu patru ani decât mine (…)”. De atunci, până în prezent, celebrele dicționare
ale lumii chiar („Le Petit Robert des noms propres”, „Britanica Concise
Enciclopedia”, „Larousse” etc.) prezintă anul nașterii 1821, iar prenumele: Fedor,
Fiodor, Feodor. În descrierea CIP de la Biblioteca Națională a României este
trecut Feodor Mihailovici Dostoievski. Varianta cea mai sinceră este cea a
editorilor români care au trecut pe copertă: F.M. Dostoievski, iar în pagina
biografică din carte: Fiodor Mihailovici Dostoievski.
Primul roman, primul succes, prima criză de epilepsie
Familia Dostoievski provenea dintr-un neam renumit de lituanieni din satul
Dostoievo. Tatăl viitorului scriitor, ursuz, zgârcit și alcoolic, medic la Spitalul
Săracilor din Moscova, era căsătorit cu frumoasa Maria Feodorovna Neceaeva,
care iubea poezia, interpreta romanțe, citea romane și-l adora pe Pușkin, și care
moare la 35 de ani, de turberculoză. Aveau împreună 8 copii.
După moartea soției, Mihail Andreevici Dostoievski lasă fetele în grija unor
mătuși și trimite băieții la pensionul francezului Souchard, apoi îi înscrie la Școala
de inginerie militară de la Sankt Petersburg, cu regim dur.
Feodor, blondul palid, nervos și visător, citea enorm. Își dorise să țină în
mână cărțile scrise de Pușkin, Balzac sau Gogol, nu pușca, să nu fie aliniat în
front și comandantul să urle: „Dreeepți! Pe front nu există soare. Dreeepți!”. Visa
ca să devină ca Shakespeare.
Se considera poet, nu inginer, atunci când e numit într-un post modest, la
secția de desen tehnic din cadrul armatei. „Să studiez viața oamenilor este
principalul meu țel și amuzament”, spunea adesea autorul „Idiotului”, participând
la viața de seară a cafenelelor, la câte un joc de cărți.
Debutează cu romanul „Oameni sărmani”, în 1845. Succesul uriaș îl aduce
în preajma criticului Belinski și în salonul familiei Panaev, unde o tânără cu păr
buclat și nume ilustru citise romanul, dorea să-l cunoască, iar scriitorul leșină în
fața ei. Era prima criză de epilepsie nediagnosticată medical. După niște ani, soția
lui Panaev, care era actriță, povestindu-și întâmplările din salon, scria în
memoriile sale: „Dostoievski era un tânăr nervos și sensibil. La început a fost
timid, apoi s-a dovedit un mare autor de dezbateri și un certăreț pătimaș. Își
exprima prea fățiș orgoliul său de scriitor și părerea prea bună despre talentul
său”.
„Pana mea era condusă de izvorul inspirației care țâșnea direct din suflet”, îi
scria fratelui său Mihail, în 1847, când publică „Dublura”. Genialul înălțat la ceruri
de către unii și coborât în infern de către alții, după primele succese literare, își dă
seama că gloria nu ajută prea mult, iar Sankt Petersburgul devenise un iad pentru
el.
Spre Siberia, cu lanțuri la picioare, o evanghelie și 10 ruble
În cercul lui Petrașevski se bucură de stimă, citește toate cărțile din
bibliotecă, cunoaște multă lume, însă concertele și seratele literare sunt
transformate în discuții politice despre socialism. Activitatea monitorizată a
cercului duce la arestarea membrilor ei învinuiți de „apartenență criminală la o
societate secretă cu planuri dușmănoase împotriva bisericii ortodoxe”, din ordinul
Țarului Nicolae I. Încarcerat în fortăreața Petropavlovk, anchetat de o comisie
secretă, în timpul procesului, citește operele lui Shakespeare. O trăsură neagră
cu geamurile înghețate îi duce pe cei 21 de membri ai clubului Petrașevski la
spânzurătoare. Aliniați în genunchi, în răpăiala tobelor, așteptau rostirea sentinței.
Dostoievski primește doar patru ani de muncă silnică la ocnă, în Siberia. În
aceeași zi, îi scria fratelui său Mihail: „Nu m-am întristat, nu mi-am pierdut curajul.
Viața e viață pretutindeni, viața e în noi înșine, și nu în cele din afară. Lângă mine
vor fi oameni, iar să fii om între oameni și să rămâi astfel pentru totdeauna,
oricâte nenorociri s-ar abate asupra ta, să nu te descurajezi și să nu decazi, asta
înseamnă viață, în asta stă menirea ei. Eu am înțeles acest lucru. Această idee a
pătruns în carnea și sângele meu”.
Cu o evanghelie primită cadou, 10 ruble și lanțuri grele de 4 kg la picioare,
este urcat într-o sanie cu destinația Siberia. Omul plin de speranțe, sete de viață
și credință, cu darul clocotitor de a scrie, ajunge în 1850 la Omsk, fortul înconjurat
de șanțuri adânci, unde temnicerul șef Krivțov, un bețiv roșcovan și fioros, cu
epoleții murdari, îl amenință cu bătaia la cea mai mică abatere. Ras pe cap,
îmbrăcat într-o tunică, se instalează în cazemata cu dușumeaua putredă, sobe
care scoteau fumul înăuntru, iar apa curgea de pe acoperiș în interior. Puricii și
ploșnițele colcăiau.
În cimitirele vii de la Omsk, ocnașii munceau, jucau teatru, făceau baie sau
zăceau pe un pat de spital, cu lanțuri la picioare. Nefiind atât de vinovat,
Dostoievski trăiește în același loc cu cele mai sinistre „celebrități” ale lumii penale
din Rusia, ce devin sursă de inspirație pentru cartea „Amintiri din casa morților”.
Muncește ca salahor, apoi dezmembrează șlepuri, în genunchi pe zăpadă, în
gerul ce îngheța mercurul. Între două interogatorii, gândurile negre îi erau
alungate de petecul de cer ce pătrundea prin geamul spart al cazematei și
ajungea până la patul său de lemn. „Însingurat sufletește, îmi revedeam întreaga
viață de până atunci, îmi analizam trecutul, mă judecam aspru și fără milă, iar
uneori îmi binecuvântam soarta pentru că mi-a hărăzit această singurătate, fără
de care n-ar fi avut loc nici această judecată asupra-mi, nici această severă
revizuire a vieții mele interioare”. Tânjește să scrie, dar n-avea pană, hârtie și nici
nu i se dă voie să scrie.
În 1854, înrolat ca simplu soldat în Batalionul 7, escortat fără lanțuri,
cu „cerul deasupra, aer proaspăt și sentimentul libertății în suflet”, autorul
romanului „Crimă și pedeapsă”, ajunge în orășelul uitat de lume Semipalatinsk,
aproape de granița cu China, tot în Siberia. Are noroc. Baronul Vranghel, care-l
cunoștea și-l adora ca scriitor, devenise procuror, era șeful unității. Îl invită la el,
se împrietenesc, fac baie în râu, pescuiesc, merg în excursii. Îi oferă pană, hârtie
și cărțile din biblioteca sa, în secret. Sub protecția lui Vranghel, autorul
romanului „Umiliți și obidiți” citește, scrie, însă n-are voie încă să publice.
Sunt un nebun fericit”
Regiunea Semipalatinsk era o gubernie de stepă cu ciulini, păduri de
conifere și lacuri adânci. Aici o cunoaște pe Maria Dimitrievna, căsătorită cu
bărbat bețiv. Cel care a scris „Adolescentul” avea 35 de ani și nu trăise o
dragoste ca acum: „Nu vreau decât să o văd, s-o aud. Sunt un nebun fericit. O
asemenea dragoste e boală curată. Ea mi-a apărut în momentele cele mai grele
ale vieții și a făcut să-mi reînvie sufletul și toată ființa. Despărțirea de ea m-ar face
să-mi iau viața”, îi scria lui Vranghel. Tinerii ajung în fața altarului, cu un naș, șeful
poliției și fostul amant al Mariei, pe care ea îl mai iubea în taină. După nunta
modestă, pasiunea lui s-a transformat în compasiune pentru ea, căci avea
tuberculoză, iar când nu-i era rău, avea toane sau își manifesta gelozia cronică.
În 1859 scriitorul trece în rezervă, pleacă din Siberia însurat. I se dă voie să
locuiască doar în orașele mici, nu în capitale, i se permite să publice. Se
instalează în Sankt Petersburg, unde fratele său Mihail înființează
săptămânalul „Vremea” și devine redactor-șef.
„Ca să scrii bine, trebuie să suferi!”
Paginile lecturate despre iadul ocnei din „Amintiri din casa morților” stârnesc
aplauze furtunoase la serata literară de la Universitate. Studenta roșcată cu ochi
albaștri de 23 de ani, Apollinaria Suslova, îi trimite o scrisoare cu niște rânduri
înflăcărate. Însuratul îi răspunde: „Dragostea ta a pogorât peste mine ca un dar al
lui Dumnezeu, pe neașteptate, ca din senin, după atâta oboseală și disperare.
Prezența ta tânără a reînviat în mine credința și rămășițele energiilor din trecut”.
O vreme s-au întâlnit, s-au iubit pe ascuns, feriți de ochii Mariei, apoi au
plecat pe rând din Rusia. În Europa, autorul romanului „Judecătorul” scrie mult
fără să publice, descoperă lumea odioasă a viciului de la masa verde, unde în
câteva ore oricine devenea putred de bogat sau dator vândut. Joacă la ruletă,
câștigă, pierde, rămâne dator.
Polina, rusoaica frumoasă din popor, avea 23 de ani când îl cunoscuse, era
primul bărbat și prima dragoste, se dăruise fără reguli și calcule, dar își dă seama
abia la Paris că nu se potrivesc și că se îndrăgostise de o iluzie. Îl dorea din
egoism, vanitate și răzbunare. Plecase din Rusia, ca să nu știe lumea că se
încurcase cu un bărbat însurat și insista să se căsătorească cu el la Paris, nu și
cu viciul lui. Deși știa că avea acasă o nevastă tuberculoasă, cu zilele numărate
pe lumea asta, n-a știut niciodată de ce n-a vrut să divorțeze de ea. Nici el nu i-a
spus vreodată de ce n-ar fi luat-o de nevastă. Rusoaica mândră l-a părăsit cu
doar câteva luni înainte de a-i deceda soția.
 După moartea fratelui și a soției, din prea multă suferință, s-a aruncat în
brațele Marfei Brown. Rusoaica inteligentă care voia să publice în „Epoha” avea
experiență uriașă, agerime spirituală, iar scriitorului îi plăcea să amintească celor
care alegeau calea scrisului: „Ca să scrii bine, trebuie să suferi!”. Relația lor a fost
pasageră. Nici ea n-a scris prea mult.
În 1864, Anna Corvin-Krukovski trimite la redacție povestirea „Visul” cu o
scrisoare care-l emoționează pe autorul volumului „Eternul soț”. Corespondează,
apoi se întâlnesc, se împrietenesc îl invită acasă la ea. Sora ei, adolescenta
Sofia, îi devine rivală în dragoste. Tatăl fetelor citește toate scrisorile și le
avertizează: „Este ziarist și fost ocnaș. Trebuie să fiți prudente cu el”. Boieroaica
răsfățată care dorea ca să ajungă scriitoare, dacă s-ar fi măritat cu el, nu i-ar fi
adus tihna necesară mediului creativ. „Anna este extraordinar de deșteaptă, de
cultivată (…) prea categorică și noi n-am fi fericiți împreună”, se consola în urma
dragostei neîmplinite, scriitorul. Amândoi proveneau din medii diferite, hotărăsc
să se despartă. Totuși, rămân prieteni.
Dezvelirea monumentului Pușkin, vorbele testamentare și rangul de mari
gânditori ruși
În iunie 1880, are loc la Moscova dezvelirea monumentului în cinstea lui
Pușkin, poetul național al Rusiei. În ziua evenimentului, în acorduri de fanfară s-
au depus coroane, în fața mulțimii adunate în parc. La masa festivă de la
Universitate, Dostoievski a citit „Boris Godunov” și vorbit despre poet. În urma
rostirii cuvântului despre cel care i-a fost model în literatură, scriitorul a fost înălțat
la rangul de „mari gânditori ruși”. Vorbele testamentare „Pușkin a luminat calea
istoriei Rusiei cu o rază nouă, a murit în plină înflorire a forțelor creatoare și a luat
cu el în mormânt o mare taină, iar noi vrem s-o dezlegăm” au stârnit entuziasmul,
ovațiile și aplauzele auditorului. Tot atunci, Societatea Iubitorilor Literaturii Ruse l-
a ales membru de onoare. Se întâmpla cu jumătate de an înaintea decesului său,
terminase de scris romanul „Frații Karamazov”, iar țelul „să scriu, chiar dacă ar fi
să mor, am să spun tot ce am de spus” părea împlinit. Puțini știau că un emfizem
pulmonar îi amenința viața.
„Înălțați-vă prin spirit și formulați-vă idealul”
Când Anna Grigorievna îl ajută să stenografieze „Crimă și pedeapsă”,
Dostoievski se afla la o răscruce a vieții. Avea trei posibilități: să plece la
Ierusalim și să rămână acolo, să se stabilească într-un oraș european și să se
ruineze la jocul de ruletă sau să se însoare a doua oară în Rusia. Anna avea 20
de ani și el 44 când s-au cunoscut în apartamentul lui modest. Fusese
recomandată ca să-l ajute în a-și stenografia cărțile. Datorită ei, alege ultima
variantă. Se îndrăgostise de scriitor în timpul lucrului, se căsătoresc, pleacă prin
orașele din Europa pentru trei luni și se întorc acasă după patru ani. În călătoriile
lor prin orașele din Europa, scriitorul a proiectat romane pe care le-a ars, apoi le-a
rescris în Rusia. Tot atunci, primii doi copii au murit la câteva luni de la naștere.
Anna îi suporta ciudățeniile, boala, gelozia, pasiunea pentru ruletă,
nervozitatea, lipsurile. Era primul bărbat în viața ei și a trăit sacrificând tot, căci
era conștientă de geniul și valoarea lui. Ținea casa, plătea datoriile, îngrijea copiii.
Aflase la mult timp după ce-l cunoscuse, că fusese un adolescent cu tată alcoolic,
marcat de moartea mamei, care a trecut prin ocna Siberiei. Cu tot trecutul lui
încercat, îndemna generos tinerii care își căutau drumul în viață: „Înălțați-vă prin
spirit și formulați-vă idealul”.
După jumătate de secol de suferințe, autorul romanului „Însemnări din
subterană” ajunsese iar la Sankt Petersburg, era mulțumit că avea o familie, un
domiciliu stabil, iar crizele de epilepsie se răriseră. Citea poeziile lui Pușkin
copiilor săi, împodobea pomul de Crăciun, dansa vals, alegea rochiile pentru soția
sa. Aduna obiecte de artizanat și cristale de Boemia pentru care avea o mare
slăbiciune.
Trecuse de 50 de ani, scria noaptea la lumina lumânărilor când toți ai casei
dormeau, consuma mult ceai dulce pe care și-l prepara singur. Se trezea târziu.
Fiind un mare cunoscător al sufletului feminin, seara se ducea în vizită pe la tot
felul de femei, iar ele i se confesau. Acasă, târziu în noapte, îi povestea soției cu
lux de amănunte cu ce femeie a petrecut și ce a făcut.
Aflat la tratament în străinătate îi scria soției: „Seara când mă culc, îmi
imaginez că te îmbrățișez și te sărut peste tot, mânuțele, piciorușele… Vreau să
te îmbrățișez în sensul acela… până ce focul… Am nevoie doar de tine. Repet
asta în fiecare zi”.
Ultimele ore din viața lui Dostoievski
O bătrână ramolită și bogată din familie, ce locuia pe la Moscova, lăsa prin
testament sume uriașe pentru împodobirea bisericilor și pomenirea ei după
moarte. Era mătușa scriitorului care se răzgândește și modifică în secret
testamentul. Aflase între timp că nepotul ei avea ușa deschisă la curtea țarului,
era răsfățatul Rusiei, și-i lăsa averea, cu condiția să-și despăgubească cu bani
surorile nepomenite în actul cu pricina. După moartea mătușii, sora mai mare
sosește de la Moscova și-i cere să nu le dea bani surorilor mici, ci pământul.
Cearta aprigă din ianuarie 1881 a declanșat prima hemoragie. În câteva ore,
scriitorul a devenit alt om. Cheamă un medic și un preot pentru spovedanie și
împărtășanie. În timp ce le arăta copiilor o revistă, sângele a țâșnit iar din gât,
îngrijorând toată familia. Revenindu-și, i-a mulțumit soției pentru fericirea pe care
i-a dăruit-o, apoi a corectat „Jurnal de scriitor”. Peste două zile cartea trebuia să
intre la tipar. Înainte de culcare și-a luat rămas bun de la toți, a adormit greu și
îngândurat.
 În dimineața de 28 ianuarie 1881, se trezise prea devreme, iar când a intrat
soția în cameră să- constate starea, pe la ora 7.30, i-a spus: „Știi, Annia, sunt trei
ore de când nu dorm și mă tot gândesc, și nu-mi dau seama limpede că am să
mor astăzi”. Soția îi alungă frica, el îi mulțumește pentru tot de mai multe ori, apoi
o roagă să aducă Evanghelia pe care o avea din vremea când fusese deportat în
Siberia. Ea deschide cartea sfântă și citește:
„Ioan însă îl oprea, zicând: Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la
mine ?
Și răspunzând. Iisus a zis către el: Nu mă opri, că așa se cuvine nouă să
împlinim marele adevăr.”
El îi face semn să se oprească: „Vezi ce scrie aici? Nu mă opri. Nu mă
reține, în semn că am să mor”. Ea avea ochii înlăcrimați când el arătându-i copiii
adaugă: „te-am iubit cu o dragoste fierbinte și nu te-am înșelat nici măcar în
gând”.
La ora 11.00 are primul puseu hemoragic al zilei. În prezența medicului,
bolnavul cuprins de slăbiciune își cheamă copii lângă el. Își revine și o roagă pe
Anna ca să citească parabola fiului risipitor. După lecturare ziua a decurs normal.
La ora 19.00 în urma șocului hemoragic își pierde cunoștința. O oră mai târziu era
deja în comă, iar la ora 20.38 și-a dat duhul.
Titanul literaturii ruse, care a crezut până în ultima clipă a vieții sale că lumea
se va salva prin frumusețe, a fost condus pe ultimul drum de către toată populația
orașului Sankt Petersburg. Își exprimase dorința de a fi îngropat lângă N.
Nekrasov pe care-l considera nașul său în literatură, însă a fost îngropat în
cimitirul Mănăstirii Alexandr Nevski.
După moartea scriitorului, soția sa a publicat operele complete, i-a întocmit o
bibliografie cu 5000 de titluri, a organizat secția de manuscrise și portrete
Dostoievski la Muzeul de Istorie din Moscova și a fondat Școala Dostoievski la
Staraia Rusi. Din scrisorile adunate, a șters frazele care se refereau la viața lui
intimă, motivând că i-ar fi întinat memoria. Anna a rămas văduvă la 35 de ani și a
murit în Crimeea, departe de familie, în 1918.
(Sursa: Leonid Grossman, Titanul – Viața lui Dostoievski, Editura Lider,
1998; F.M. Dostoievski, Jurnal de scriitor, Editura Polirom)
Cu o evanghelie primită cadou, 10 ruble și lanțuri grele de 4 kg la picioare,
este urcat într-o sanie cu destinația Siberia. Omul plin de speranțe, sete de viață
și credință, cu darul clocotitor de a scrie, ajunge în 1850, la Omsk.
In Firenze, peste drum de Palazzo Pitti, cum te duci spre Ponte
Vecchio treci pe langa o cladire in care a locuit, o perioada, scriitorul rus. O placa
de marmura ne spune că acolo a căpătat trup prinţul Mîşkin (romanul Idiotul), vezi
poza.
 Motto
Cand urci pe scara vietii nu uita sa dai buna-ziua la toata lumea, ca atunci
cand vei cobori sa aibe cine sa-ti raspunda