1.

1 Receptarea biografică a lui Fiodor Mihailovici Dostoievski

Nichifor Crainic- Dostoievski și creștinismul rus, Editura Arhidiecezana Anastasia, Cluj,

București, 1998

Note biografice

„Cine e Dostoievski? S-a născut în anul 1821, la Moscova. E fiul unui medic militar. O parte
dintre dostoievskienii ruși vor ca el să fie de sânge exclusiv rus. Fiica lui, Liuba Dostoievski, a
scris o carte despre tatăl său intitulată Viața lui Dostoievski și publicată în franțuzește, susținând
că preponderent în temperamentul lui Dostoievski era sângele lituanian. Familia lui nu era o
familie bogată, ci una de burghezi modești, dar care trăia în cultul credinței religioase și al
tradițiilor, lucru foarte important pentru formația spirituală a lui Dostoievski. Mama lui era o
femeie credincioasă și blândă, tatăl lui era tot credincios, dar extraordinar de sever și exigent cu
copiii lui, aproape un tiran al familiei. Doctorul Dostoievski era un om cu preocupări foarte
serioase în educația copiilor lui, dar ca și fiul lui, Fedia, nu dovedea un deosebit tact pedagogic în
creșterea lor.” (p.33) (1.1)

„El înțelegea această creștere ca o supunere unei severități tiranice și înțelegea să fie un
tiran și față de servitorii lui, ca și față de țăranii dintr-un sat din ținutul Tula, unde în cele din
urmă, prin economii mari, își putuse cumpăra o bucată de pământ. Acolo, vara în special,
petrecea familia lui Dostoievski, în contact direct cu țărănimea rusă. E important acest amănunt,
fiindcă Dostoievski, care era un fanatic proslăvitor aș poporului rus și al marilor lui calități, reale
sau imaginate de el, nu era de fapt om de la țară. Era un copil din mica burghezie orășenească.
Din casa părintească a păstrat ca amintire un episod interesant și caracteristic: la vârsta de patru
ani era dus, în prezența mamei, a tatălui și a întregii familii, să rostească prima rugăciunea în fața
icoanei Maicii Domnului, și acest episod l-a impresionat pe micul Fedia într-un mod deosebit de
puternic, încât mai târziu, către bătrânețe, și-a adus aminte de el. Domnilor, e foarte important
pentru dezvoltarea de mai târziu a omului, ce sâmbure se îngroapă în prima frăgezime a
sufletului său. (…) Acest sâmbure de amintiri religioase, îngropat multă vreme în sufletul lui
Dostoievski, abia mai târziu va da roade, va crește copacul din care vor ieși roadele religioase ale
operei lui.” (pp.-33.34) (1.1)
 „Tatăl său, care după moda rusă era numai sever și sumbru, îngrijorat de viitor, dar din
când în când obișnuia să-și înmoaie amarul în vodkă, vorbindu-le copiilor într-un limbaj care l-a
impresionat profund pe Dostoievski, un limbaj pesimist asupra vieții, le repeta necontenit că ei
sunt copii fără avere și că, prin urmare, în viața vor fi în voia sorții și vor trebui să-și alcătuiască
singuri această viață. El a ținut atât ca Feodor, cât și fratele lui mai mare, Mihail, să învețe
scoală militară. Și într-adevăr, Dostoievski a făcut școala militară de geniu, urmând să devină
inginer militar. A fost un student eminent, dar a făcut școala fără pic de pasiune. A absolvit al
treilea din seria lui și, imediat ce a putut scăpa de școală, a renunțat la cariera militară, care putea
să-i surâdă, pentru a îmbrățișa viața liberă de publicist, căci pasiunea lui Dostoievski nu era
milităria, ci literatura. ” (pp.34-35) (1.1)

„Începuse să scrie de când era foarte tânăr, aproape copil. Când a intrat în școala militară
lucra, după spusele lui, la un roman venețian ( care nu a apărut niciodată, firește), iar fratele lui
mai mare scria poeme. Împreună vor scoate mai târziu două reviste care constituie două date
istorice în literatura rusească.” (p.35) (1.1)

„Ca scriitor liber a debutat în anul 1846, prin urmare la vârsta de 25 de ani. Era prieten cu un
alt scriitor tânăr, anume Grigoriev, care la rândul său era prieten cu una din celebritățile timpului
Nekrasov. Acesta avea una din cele mai de seamă reviste ale timpului „Contemporanul”, după
numele căreia s-a format mai târziu la Iași revista „Contemporanul”, în același sens socialist. La
această revistă trona drept critic una din cele mai mari glorii ale criticii ruse, Bielinski. Era prin
urmare, o revistă revoluționare. Dostoievski scrisese romanul cu care a debutat, intitulat
Sărmanii oameni. (p.35) (1.1)

„Romanul a fost prezentat lui Bielinski, criticul care determina valorile literare atunci și i s-a
spus că e vorba de un al doilea Gogol. Bielinski, cu scepticismul său critic, răspunse că în
vremea asta Gogolii răsăreau ca și ciupercile, dar citind manuscrisul, a fost și el entuziasmat și a
publicat romanul; în câteva luni de zile, Dostoievski era celebru. Acum a început prima perioadă
de mari dureri morale, fiindcă el a fost unul din cei mai nefericiți oameni care au trăit pe pământ.
Devenit subit celebru, el nu știe ce să facă cu această celebritate și își pierde cumpătul. Toate
cercurile literare au vrut să-l cunoască, saloanele literare îi erau deschise, dar pretutindeni pe
unde a intrat și-a creat o sumedenie de antipatii. Era multă stângăcie în prezentarea lui și- prin
orgoliul care-l cuprinsese, între altele- și-a câștigat pentru toată viața antipatia aristocratică a
celuilalt mare scriitor contemporan, Ivan Turgheniev.” (pp. 35-36) (1.1)

„Încearcă timp de câțiva ani încă multe romane, dar cu toate a dat greș. Fără să aspire el de la
început la o legătură directă cu lumea socialistă, cu lumea revoluționară, intrase totuși în legătură
cu aceasta pe cale literară. Frecventa cercurile revoluționare socialiste și în special cenaclul
socialist al lui Petrașevski și Durov, și această atingere cu lumea revoluționară îi va fi fatală.
Orice idei noi care veneau să pretindă un progres social politic erau puse la index.” (p. 36) (1.1)

„Cercurile acestea revoluționare erau clandestine, membrii lor se întâlneau pe furiș, dar erau
sub necontenita supraveghere a poliției. Nu era un fel de stare de asediu cum ar fi astăzi, ci o
stare de asediu permanent sub supravegherea polițienească, de care e capabil numai G.P.U-ul
sovietic de astăzi. Intrând fără să vrea în preocupările speciale socialiste, în subterana
revoluționară a Rusiei țariste, cercurile acestea au fost descoperite, și la un moment dat, când nu
se aștepta (era în aprilie 1849), Dostoievski fu arestat împreună cu încă 34 de tovarăși.” (p.36)
(1.1)

„Vina lui, nefiind un revoluționar fanatic, era că, citind odată din poetul pe care-l adora,
Pușkin, o poezie împotriva robiei- căci pe vremea aceea existau încă robi-, unul dintre auditori a
făcut reflecția următoare: robia nu poate cădea decât printr-o revoluție. ” (p.36) (1.1)

„Dar Dostoievski, care nu era revoluționar, transportat de poetul în numele căruia jura el, a
spus: „Fie și revoluție!”. Aceasta e vina cea mai mare, pe are a trebuit s-o ispășească pe urmă
zece ani, și era cât pe ce s-o facă cu viața. Au fost condamnați la moare. Dostoievski, au fost duși
la eșafod, îmbrăcați în cămașa albă, de moarte. Dostoievski făcea parte din prima echipă de trei,
care trebuia să fie executat. Și atunci, cu un moment înainte de a fi executați, vine porunca de la
țar, cum că sunt grațiași și că le schimbă pedeapsa în închisoare siberiană. ”(p.36) (1.1)

„Domnilor, închipuiți-vă cum s-a putut repercuta un asemenea moment, de o asemenea

gravitate, în sufletul bolnăvicios de sensibil al lui Dostoievski. El povestește direct acest moment
într-o scrisoare către fratele lui Mihail, în care insistă însă mult. Indirect îl povestește de câteva
ori în opera lui literară. Se oprește asupra acestui moment, de analiză a sufletului cuiva care mai
are numai câteva clipe de trăit, la începutul romanului Idiotul, unde face biografia eroului, prințul
Mîșkin, și a celor văzute și trăite de el în Elveția. ” (p.37) (1.1)
 „Această întâmplare cu caracter extraordinar din viața lui a fost și ea una din întâmplările
determinate pentru sensibilitatea lui, dar și pentru felul lui de a vedea și judeca lumea și oamenii.
Închisoarea siberiană a durat patru ani. În acest infern, el era criminal politic și era supus
aceluiași regim pe care îl aveau și criminalii de rând. Aici face el, omul de oraș, cunoștință mai
apropiată cu lumea din popor, cu lumea rusească, cu poporul rus, pe care îl întâlnește aici între
zidurile întunecate ale închisorii, sub forma de ocnaș, de pușcăriaș.” (p.37) (1.1)

„Experiența acestor patru ani de închisoare a cristalizat-o apoi în celebra lui carte Amintiri din
casa morților, pe care Tolstoi, într-un moment de entuziasm, o decretează drept cea mai bună
carte a literaturii rusești- o exagerare, bineînțeles. E o carte bine scrisă , cu sânge, în care
Dostoievski descrie, în cele mai tari trăsături, caracterul și esența oamenilor pe care i-a cunoscut
la închisoare.” (p.37) (1.1)

„(…) Când în fața eșafodului a apărut preotul pentru a-i împărtăși pe condamnați, Dostoievski a
sărutat crucea, s-a închinat, însă a refuzat să fie împărtășit. În închisoare, mentalitatea lui s-a
schimbat. În drum spre închisoare, într-un oraș siberian, una din soțiile decembriștilor îi dă o
Biblie. Decembriștii au fost revoluționarii de la 1825, atunci în închisorile siberiene. În Rusia era
acest obicei, ca soțiile să-și urmeze soții în Siberia la închisoare, lucru care se întâmplă în
romanul său Crimă și pedeapsă. (…) Fiindcă orice altă lectură era interzisă în închisoare, singura
care i-a rămas în acea vreme era Biblia. Prin urmare, pe de-o parte adâncile și multiplele
meditații asupra textelor biblice și pe altă parte experiența de fiecare clipă pe care o făcea cu
atingerea poporului rus, cum zicea el, cu acești condamnați criminali de rând, care duceau o viață
comună cu el, i-au determinat convingerile care vor române. Din închisoare Dostoievski avea să
iasă nu numai un om cu convingeri religioase, rar și un om cu convingeri misionare. (p.38) (1.1)

„De acum i s-a părut că omul e chemat să aibă o misiune în mijlocul poporului rus și
această misiune nu poate să fie alta decât înnobilarea acestui popor prin formula de educație pe
care o dă Biserica Ortodoxă, pentru că astfel acest popor prin formula de educație pe care o dă
Biserica Ortodoxă, pentru ca astfel acest popor să ajungă la îndeplinirea misiunii pe care i-o
atribuie Dostoievski, aceea de a face să triumfe pe planetă nici mai mult nici mai puțin decât
Ortodoxia slavă.” (p.38-39) (1.1)
 „Aceasta a fost marea idee căreia Dostoievski i s-a dedicat de acum încolo, cu toată
puterea lui. După cei patru ani de închisoare, au urmat încă șase ani de exil siberian, pe care i-a
făcut ca soldat. Nu avea să se întoarcă imediat în Rusia. După zece ani- patru de închisoare și
șase de carantină siberiană- șu dup ce el scrisese o scrisoare țarului, a fost grațiat în sfârșit și i-a
permis să se întoarcă în Rusia, deocamdată în orașul Tver, iar pe urmă în Petersburg.” (p.39)
(1.1)

„Dostoievski, în anormalitatea firii sale, urmărit de creditori, era obsedat de ideea fixă că
dacă s-ar întâmpla, jucând mereu să câștige o sumă importantă de bani, ar putea să-și plătească
datoriile și să devină un om liber. Zece ani în șir l-a obsedat această nenorocire a jocului de
ruletă. Ajunge să se căsătorească a doua oară, în anul 1886, a la vârsta de 45 de ani, cu Ana
Grigorievna care, din fericire pentru el, s-a dovedi o soție ideal de devotată.” (p.40) (1.1)

„Ultima decadă a vieții lui e cea în care a scos revista intitulată „Jurnalul unui scriitor”,
în care a tratat marile probleme ale vieții rusești, începând de la probleme morale, juridice, până
și problemele politice ale imperiului. Ajunge să fie în această epocă arbitrul Rusiei intelectuale.
Ce zicea Dostoievski era cuvânt sfânt, pe care-l asculta toată lumea. Tot în această ultimă
perioadă a vieții lui termină marele său roman în care este cristalizată încoronarea concepției lui
filozofice despre lume, romanul Frații Karamazov. ” (p.41) (1.1)

„Cuvântarea lui a fost momentul culminant al venerației pe care i-a dat-o poporul rusesc.
La începutul anului următor, 1881, Dostoievski moare pe neașteptate, în vârstă de 60 de ani. O
hemoragie puternică și subită l-a trântit la pat pentru câteva zile. Simțea că moare; a chemat-o pe
Ana Grigorievna, i-a spus să deschidă la întâmplare Sfânta Evanghelie, Biblia lui de care nu se
despărțise nici în acea epocă de goană după noroc prin apus. Ana Grigorievna a deschis-o la
întâmplare, acolo unde Mântuitorul îi spune „Nu mă opri, ci îndeplinește ceea ce trebuie”. Atunci
Dostoievski se adresează soției lui, care plângea, spunându-i: „Nu mă opri, ceasul meu ca să mă
duc a sosit. A strâns copii în jurul patului, a rugat-o pe Ana Grigorievna să citească parabola
”Fiului risipitor” și, după ce a citit-o el a ținu copiilor săi o cuvântare în care le spunea că
suprema bucurie a vieții și supremul bine pe care poate să-l aibă un om în viață e să nu-și piardă
credința în Dumnezeu. „Chiar dacă nenorocul v-ar paște să fiți criminali în viață- le spune
copiilor lui-, nici atunci să nu vă pierdeți încrederea în Dumnezeu, care e bun și vă va ierta.” Cu
aceste cuvinte a chemat preotul, s-a împărtășit și și-a dat sfârșitul” (p.42) (1.1)
 Tudor Vianu, Studii de literatură universal și comparată, Ediția a II-a revizuită și
adăugată, Editura Academiei Române, 1963

„Când Rusia, și apoi întreaga lume, au luat la cunoștință de operele lui Dostoievski,
impresia general a fost atât de puternică, atât de nouă cât și de originală, încât toată lumea a fost
de acord că în autorul Amintirilor din casa morților, al romanelor Crimă și pedeapsă, Idiotul și
Frații Karamazov, realismul rus și european câștigase pe unul din reprezentanții lui cei mai de
seamă, un scriitor genial căruia nu-i puteau fi alăturate decât puține alte figuri din întreaga
galerie a literaturii moderne. Adâncimea și precizia cunoașterii sale psihologice, intensitatea
zguduitoare a situațiilor evocate de el, însemnătatea dobândită pentru fiecare din cititorii lui de
analizele sale moale, au dat operelor lui Dostoievski caracterul unor mari evenimente ale
secolului.” –p.531 (1.1)

„Nouă cu adevărat la Dostoievski este atitudinea de proslăvire a suferinței și credința în

puterea ei de regenerare morală a omului. A fost mult comentată scena în care Raskolnikov, în
Crimă și pedeapsă, îngenunche în fața Soniei, o biată fată care se prostituează pentru a-și
întreține familia nenorocită. (citat din carte ) Suferința acordă deci omului un nimb de sfințenie,
căci prin suferința lui orice om se unește cu nesfârșita armată a tuturor celor înfometați, loviți,
înșelați minți și trădați. Durerea individuală se detașează pe fondul suferinței omenești generale
și apare ca un efect al acesteia, al nedreptății întocmirii a lumii.” –p.532 (1.1) „Înmormântarea
lui a fost ca de țar. Peste 100.000 de oameni din toate straturile sociale de pe tot cuprinsul Rusiei,
reprezentanții tuturor societăților rusești. De toate felurile, au ținut să participe la această
înmormântare. Călugării de la Alexandr Nevski, unde erau înmormântați numai țarii și
aristocrații, au oferit un loc unde să fie înmormântat, iar slujba adică au dăruit-o familiei, adică i-
au slujit pe gratis. O noapte întreagă studențimea din Petersburg a vegheat în jurul sicriului,
citind psalmi și rostind cântări bisericești.” (p.42) (1.1)

„După Crimă și pedeapsă apar, pe rând, în cei cincisprezece ani de viață pe care mai avea
să-i trăiască, împreună cu alte opere de mai mică notorietate, celelalte trei mari romane ale lui
Dostoievski, Idiotul, în 1868, Demonii, în 1872, Frații Karamazov, în 1880. Ancheta socială și
psihologică se extinde și se adâncește treptat, dar se dezvoltă și aceea a răscumpărării și a
înălțării prin suferința.” –p.537-538 (1.1)
 „A fost unul din cei mai mari scriitori ruși, unul din strălucita serie a realismului critic,
aceea care a stabilit faima și influența mondială a literaturii ruse după Pușkin, Lermantov și
Gogol, împreună cu Tolstoi, Turgheniev, Saltîkov-Scedrin, Gonciarov, Al. Ostrovski, Cehov și
Gorki. Particularitatea lui în această serie, a fost că, spre deosebire de Tolstoi și Turgheniev, care
au dat un mare loc în opera lor descrierii claselor nobiliare, marilor proprietari de pământ și
țărănimii, spre deosebire de Ostrovsli și Gonciarov care au zugrăvit mai cu seama burghezia
negustorească și claselor avute, Dostoievski a înfățișat sărăcimea marilor orașe, dar mai cu
seamă pe intelectualul care trăiește cu nervii zdruncinați contradicțiile societății sale, căutând
drumul către armonii și lumină.” – p.543-544 (1.1)

„Romanele lui Dostoievski poarta adânc gravată marca timpului lor, a acelui timp de
mare febrilitate intelectuală, când omenirea contemporană, într-o foarte întinsă parte a ei, se
pregătirea să intre într-o nouă orânduire.” –p.544 (1.1)

„Prin numeroasele izvoare ale culturii sale, prin legăturile sale cu întreaga literatură a
secolului, Dostoievski a fost o apariție europeană. Influența lui asupra tuturor literaturilor
moderne a fost de asemenea dintre cele mai puternice. Dostoievski a indicat tuturor scriitorilor
mai noi, regiuni ale sufletului puțin cunoscute mai înainte și viziunea modernă a omului s-a
modificat puternic prin contribuția lui. Din opera lui s-a degajat un îndemn de adâncire a
investigației psihologice, de care au ascultat toți marii scriitori ai ultimelor trei sferturi de veac.”
–p.545 (1.1)

„Năzuința și putința omului de a fi fericit a fost ilustrată de marele scriitor prin zugrăvirea
eroilor lui, oameni înzestrați cu acea fecunditate morală care le dă puterea să se regenereze,
ridicându-se din abisul căderii și al suferinței către inocență și bucurie. Cei vechi spuneau că
esența poeziei tragice este prezentarea unor întâmplări care, stârnind în sufletele oamenilor
groază și milă, conduce apoi către purificarea lor. În acest înțeles se poate spune că Dostoievski a
fost unul din cei mai mari poeți tragici ai omenirii, egalul lui Eschil și Sofocle, al lui Dante și
Shakespeare, căci a zguduit sufletele omenești prin înfățișarea durerilor celor mai grozave,
vrednice de compasiunea cea mai cutremurătoare, dar le-a înălțat și le-a curățat apoi, prin
evocarea zărilor celor mai senine ale omenirii. Numai cine nu parcurge întregul ciclu al
sentimentelor inspirate de operele lui Dostoievski se simte apăsat și copleșit la lectura scrierilor
sale. Din adâncimea crizei morale provocate de aceste scrieri, cititorul lor găsește până la urmă
un drum către lumină.” –p.546 (1.1)

Ion Ianoși- Dostoievski și Tolstoi: Poveste cu doi necunoscuți, Ediția a III-am Editura
Fundației Culturale IDEEA EUROPEANĂ, București, 2004

„La ocnă pe Dostoievski îl fascinaseră cu deosebire condamnații mujici, vinovați sau nu

de crima imputată, în orice caz apărând, în relațiile acestei lumi deteriorate, o moralitate
superioară prin simplitate.” –p.71 (Capitolul Veacul „căilor ferate, războiul și pacea” sufletelor)
(1.1)

„Dostoievski este orășean, petersburghez tipic. Orașul poate să-i displacă, Petersburgul
poate să-i pară un inform conglomerat de pietre, însemn hieratic al unei dezordini geometrice, al
unei absurde rigori birocratice, al unei stratificări în adâncul ei anarhică. Totuși n-are încotro, n-
are unde evada din iernile aspre și verile sufocante ale capitalei celei noi.” –p.72 ( Capitolul
Veacul „căilor ferate, războiul și pacea” sufletelor) (1.1)

Ilie Danilov- Nesupușii tiparelor vremii: Pușkin, Dostoievski, Cehov, Esenin, Șvarț, Brodski,
Editura C.R:L.R- Editura Sfântul Mina, București- Iași 2010

Capitolul. Dostoievski la 180 de ani

„Cu toate că romanul cel mai complex și mai consistent al lui Dostoievski este, fără
tăgadă, Frații Karamazov, emblemă și apoteoză a întregii sale creații, se pare că cea mai
cunoscută și mai citită dintre cărțile sale este Crimă și pedeapsă. Și asta nu în primul rând pentru
vivacitatea narațiunii și dinamismul subiectului, inspirat din fapt divers, ci, suntem convinși,
pentru profunzimea și corectitudinea analizei psihologice a comportamentului și caracterului
fiecărui personaj, fapt pentru care Dostoievski a fost declarat în Statele Unite cel mai mare
psiholog al tuturor timpurilor.” -p.51 (1.1)

„La începutul anului 1873, când s-a angajat redactor la revista „Graždanin” (Cetățeanul),
Dostoievski era deja un scriitor cunoscut, și nu numai în țara sa. Până la acea dată apucase deja
să-și scrie întreaga operă: Oameni sărmani (1846), Nopți albe (1848), Netocika Nezvanova
(1849), Umiliți și obidiți (1861), Amintiri din casa morților (1861-1862), Însemnări din
subterană (1864), Crimă și pedeapsă (1868), Demonii (1871-1872). După 1873 a finalizat
Adolescentul (1875). Mulți dintre contemporanii săi ar fi fost fericiți să publice măcar o zecime
din cât a publicat el, ca să poate visa la consacrare.” p.51 (1.1)

„Când a venit la „Graždanin”, Dostoievksi nu era chiar un începător, un debutant în

presă. Avea deja o bogată experiență în domeniul redacțional fiindcă lucrase, împreună cu fratele
său Mihail Dostoievski (scriitor și el, mai mare cu un an decât Feodor), la „Vremea” (1851) și
„Epoha” (1864), colaborase la reviste de prestigiu, ca „Russkoe Slovo” (Cuvântul Rus) și
„Sovremennik” (Contemporanul)”. p.55 (1.1)

„De mic, Dostoievski a primit o temeinică educație religoasă, datorată în primul rând
mamei sale, Maria Feodorovna Dostoievskaia, care și-a îndrumat copii spre cunoașterea Sfintei
Scripturi și înțelegerea momentelor principale ale liturgihiei. Chiar și slova cărții, sub
îndrumarea mamei sale, micuțul Fedea a desprins-o din cărțile religioase, tipărite în slavonă și
aflate la loc de cinste în locuința lor în incinta spitalului pentru săraci din Moscova. Încetul cu
încetul, pe măsura afirmării sale pe tărâm literar, educația lui creștin ortodoxă l-a influențat din
ce în ce mai mult scrierile, aducându-i renumele de „filosof religios” și „proroc creștin”.
Dostoievski era cu adevărat, un om cu credință profundă și întreaga viață, împreună cu eroii
romanelor sale, l-a căutat pe Dumnezeu.” p.59 (1.1)

1.2 Compoziția psihologică a personajului Raskolnikov

Alfred Heinrich- Tentația absolutului: Personaj și compoziție în opera lui Dostoievski, Editura
Facla, Timișoara, 1973

„În personajul-voce din subterană începe să se contureze cu deosebită claritate un conflict

intrinsec al conștiinței dominată de reflexivitate, și care constă în lipsa de consonanță dintre o
rațiune negativistă și înclinată spre paradox și o voință anarhică, care se bazează pe irațional.
Iraționalul și amoralul devin atribute ale unei libertăți pe care „omul din subterană” o reclamă
într-o societate a haosului și bunului plac. Voința anarhică domină conștiința în numele unei
libertăți a capriciului și iraționalului.”(Capitolul Omul din subterană sau revolta
paradoxialistului, p.59) (1.2)

„Din neputința de a se impune față de alți oameni, „omul din subterană” caută să se
realizeze ca model cel puțin în fața servitorului său Apollo. (...) „Omul din subterană” nu este o
personalitate, el este doar „o muscă”, o caricatură înrăită a omului de acțiune. Atracția pe care o
exercită Napoleon asupra personajului dostoievskian se va întări pe viitor la Raskolnikov.”
(Capitolul Omul din subterană sau revolta paradoxialistului, p.61) (1.2)

„În întreaga sa creație Dostoievski abordează o problematică constantă: omul și potențele

sale, capacitatea fondului său uman de a răspunde pentru tot ce săvârșește, dar mai ales de a
învinge în sine însuși egoismul și egocentrismul anarhic, de a se putea elibera de sub puterea
răului. Tragic este drumul vieții nu din cauza existenței răului în lume, ci din cauza răspândirii și
marii lui influențe de care nu poate scăpa nimeni” (Capitolul Tentația absolutului sau proba
„ideii”, p.85-86) (1.2)

„Personajul dostoievskian constituie un tip literar numai în măsura în care cuprinde

esența psihologică a omului. Coordonatele lui tipologice nu depind atât de împrejurări și de
mediu, cât de trăsăturile sale sufletești, de declanșarea unor resorturi care nu totdeauna sunt
previzibile și care își găsesc o explicație în antinomiile naturii umane, în împletirea idealului
Sodomei cu cel al Madonei, în influența și atracția pe care o exercită răul.” (Capitolul Ideea
sentiment, p.89-90) (1.2)

„La Dostoievski motorul vieții psihice îl constituie ideologia personajului, exprimată în

„ideile” sale. El acționează sub impulsul unei idei care îi mobilizează toate forțele și toate
posibilitățile, concentrându-le într-un singur punct.” ( Capitolul Ideea sentiment, p.96)-
reinterpretare

„Ideea” la Dostoievski este de obicei o teorie, colită la focul unei pasiuni, care o
transformă într-o idee-pasiune. Scopul propus de această idee-pasiune este colosal și urmărește
răsturnarea completă a normelor de viață existente, folosind aventura existențială într-o goană
după dobândirea de rezultate neobișnuite. Ideea-pasiune este motorul pe drumul dobândirii
absolutului. Ea îl transformă în întregime pe individ, îi determină complet caracterul, îl face să
fie o personalitate, o individualizează; personajul literar devine un erou al timpului care poate să
exprime prin sine însuși esența epocii.” ( Capitolul Ideea sentiment, p.96) (1.2)

„Caracterul lui Raskolnikov este hotărât de ideea pe care îl stăpânește, potrivit căreia el
este undeva situat deasupra celorlalți oameni, deasupra gloatei. Trebuie să cuteze, să treacă peste
orice lege, să atingă absolutul pentru a-și dovedi că nu este „o făptură tremurătoare” și că are
dreptul. Conținutul „ideii” este expus clar de Porfiri Petrovici.” (citatul ) (p.96) – monologul lui
Raskolnikov (1.2)

„Raskolnikov admite că în unele cazuri conștiința trebuie să dea dezlegare omului de a

ucide, a trece peste legi. (...) Raskolnikov neagă lumea, dar vrea s-o și schimbe în numele unui
ideal al puterii absolute, al libertății anarhice. El crede încă în „armonia universală” în „noul
Ierusalim” vrând să devină călău pentru a izbăvi jertfele. Raskolnikov păstrează încă, în setea lui
nemărginită de putere o impresie de motivație umanistă. Vrea să stăpânească răul, să ajute pe
ceilalți, dar nu este sigur de aceasta” ( Capitolul Ideea sentiment, p.97) (1.2)

„Atât revolta existențială, cât și încercarea de a-și dovedi puterea ca individ, deasupra
oamenilor, deasupra binelui și răului, se termină prin eșec. Confruntarea ideii cu realitatea, deci
„proba” ei constituie centrul operei dostoievskiene. Totul e cuprins în această confruntare:
subiectul romanului, construcția lui, ideea filozofică a operei și mai ales aici apare în toată
grandoarea și decadența lui caracterul uman potențat la maxim prin ideea-sentiment. Însetat de
ideea absolută, Raskolnikov ucide pe cămătăreasa Aliona Ivanovna și, din întâmplare, pe
nevinovata sora a acesteia. Probarea ideii s-a produs și ideea a fost confruntată cu realitatea:
omul poate să ucidă, poate să treacă peste toate legile, ceea ce știa de altfel Raskolnikov înainte
de a săvârși crima, deoarece existau exemple numeroase, dintre care cel al lui Napoleon îl obseda
(...)Tot ce urmează mai târziu, arată însă că, omul nu poate forța zidul legităților, fiindcă proba
„ideii” eșuează.” ( Capitolul Ideea sentiment, p.104) (1.2)

„Eșecul, pe care îl suferă eroul, demonstrează fragilitatea și inconsistența practică a ideii,

lipsa ei de valoare obiectivă.(...) Tentația absolutului este urmarea potențării la maxim a
orgoliului nemăsurat de care este stăpânit eroul dostoievskian. El caută să scape de spaima, pe
care mașinăria haosului i-a deșteptat-o și de aceea se revoltă. Revolta lui se manifestă în negarea
legităților societății și existenței. În această revoltă omul suferă un eșec total, deoarece eliberarea
de angoasă, după părerea lui Dostoievksi, nu se produce prin negarea legilor naturale ale
existenței, cu ajutorul rațiunii și printr-un act de voință. Demnitatea și libertatea și-o poate
câștiga omul doar prin suferință și smerenie.” ( Capitolul Ideea sentiment, p.104-105) (1.2)
 „Dublurile adâncesc trăsătura dominantă a eroului central, acea trăsătură prin care se
realizează psihologic ideea-pasiune, căreia prin demitizare îi pune în evidență laturile negative.
Raskolnikov neagă dreptul la viață al parazitului social care este cămătăreasa, în numele celor
care suferă.” (Capitolul Personaj și dublul său, p.115)

„Atracția față de o dreptate anarhică, pe care o simte Raskolnikov, apare logică, aureolică
de simbolul grijii umane față de cei oropsiți, datorită împrejurării că practica socială dovedea la
tot pasul cum unii conducători „Napoleonii”, „au făcut să curgă sânge cu nemiluita” în numele
unor schimbări spre folosul omenirii, cerând „distrugerea lucrurilor de azi în numele binelui de
mâine”, chiar cu riscul de trece peste cadavre. În societatea timpului, dreptul la crimă apare ca o
practică din care Raskolnikov extrage teoria sa, deși își dă seama că este contrară naturii umane,
conștiinței omului și idealului normal de viață morală.” (Capitolul Personaj și dublul său p.115)
(1.3)

„Dublul posedă într-un anumit grad trăsătura dominantă a eroului principal, fără a avea
însă și caracteristica pozitivă care se opune dominantei caracterului. (...)Raskolnikov este
înconjurat de trei „alter egouri” Lujin, Lebeziatnikov și Svidrigailov. (...) Personajele-dubluri,
constituie variații ale orgoliului și ideii de „supraom”, ca și în cazul celor care îl înconjoară pe
Raskolnikov, a lipsei de credință și a amoralități...” (Capitolul Personaj și dublul său p.116) (1.2)

„Cu ajutorul lui Svidrigailov, Dostoievski subliniază și depreciază trăsătura dominantă a

lui Raskolnikov- orgoliul și răzvrătirea individualistă, arătând limitele maxime de degradare
umană la care poate să ducă. De asemenea este depreciată și „ideea-pasiune” a lui Raskolnikov
care este strâns legată de dominanta caracterului. Oricine poate săvârși râul, pentru aceasta nu
este nevoie de nici un fel de teorie, dar încălcarea principiilor morale duce totdeauna la
degradarea personalității umane, la pustiire sufletească și la suferințe pe care le suportă oropsiții
vieții, jertfele în numele cărora se răscula Raskolnikov.” (Capitolul Personaj și dublul său p.116)
(1.2)

„Amoralismul lui Svidrigailov nu provine din neputința de a face binele. În cursul

acțiunii, nu există un alt personaj care să facă mai mult bine decât el. Se ocupă de viitorul
copiilor săi, ajută copiii lui Marmeladov, acordă ajutorul său Soniei, logodnicei sale, Katerinei
Ivanovna, îl oferă lui Raskolnikov. Însă binele său nu provine dintr-o necesitate teoretică sau
practică. El face binele, tot așa cum săvârșește orice faptă rea, deoarece este complet lipsit de
orice ideal. Svidrigailov luminează contradicțiile conștiinței lui Raskolnikov și îi subliniază
complexitatea.” (Capitolul Personaj și dublul său, p.117) (1.2)

„Un alt dublu Lujin, discreditează teoria lui Raskolnikov prin introducerea ei în planul
practicii sociale cotidiene, a platitudinii și folosul filistin. Orgoliul lui ia forme banale, de-a
dreptul grotești. Personajul proclamă dreptul în exclusivitate al interesului propriu, este
împotriva oamenilor, nu ține seama de legile morale, iar pe cele sociale caută le întrebuințeze în
folosul său.”( Capitolul Personaj și dublul său, p.117) (1.2)

„Lebeziatnikov este un om mărginit, un vulgarizator care neagă realitatea socială în

numele unor teorii la modă după care se dă în vânt, dar pe care le înțelege într-un mod simplist.
Răzvrătirea împotriva realității și negarea legilor existente constituie doar o caricatură în raport
cu Raskolnikov, deși Lebeziatnikov se deosebește de Lujin, prin dragostea sa față de oameni. Nu
trăiește însă ideea fiindcă este un mărginit. (Capitolul Personaj și dublul său, p.117) (1.2)

Albert Kovács- Poetica lui Dostoievski, Editura Univers, București 1987

„În romanul lui Dostoievski dedublarea capătă un sens psihologic real. Aici, dedublarea
nu este înfățișată ca o trăsătură universală, permanentă a naturii umane sau ca rezultat al acțiunii
unor forțe exterioare, supranaturale, ci apare ca o contradicție reală între diferitele laturi ale unui
anumit caracter, într-o anumită societate. Caracterul eroilor lui Dostoievski se dedublează, dar nu
urmează linia categoriilor, bine și rău, corp și suflet, pământesc și ceresc (...) La Dostoievski
dedublarea se referă la trăsături omenești concrete: onestitate și ipocrizie, demnitate și
slugărnicie. Pe de o parte, există calitățile autentice omenești (virtute, iubire, prietenie), pe de
altă parte- tot ceea ce îl coboară pe om (lăcomie, carierism, invidie), care însă nu se polarizează
schematic, ci se constituie în caractere organice. Relevarea dezintegrării ființei umane,
dezintegrarea determinată de condiții istorice concrete-iată în ce constă caracterul inovator și
forța lui Dostoievski.” (Capitolul Psihologia blestemată și arhetipurile epocii, p.94-95) (1.2)

„Originalitatea lui Dostoievski în literatura universală este legată, în mare măsură de

dezvăluirea tragismului unor încercări de afirmare, de către om, a personalității sale prin
mijloace anti-umane, împrumutate din arsenalul unei lumi guvernate în numele unor valori false.
Totodată, trebuie să avem în vedere faptul că o serie de contradicții ale societății contemporane
se manifestă la Dostoievski în interiorul conștiinței umane, în sufletul omului.” (Capitolul
Psihologia blestemată și arhetipurile epocii, p.95) (1.2)

„Raskolnikov nu poate lua nici locul Omului din subterană, nici locul Svidrigailov sau
Stavroghin. (...) Cu toate că în caracterul lui Raskolnikov sunt implicte trăsăturile substanțiale ale
omului din subterană, el reprezintă după părerea noastră, în primul rând un alt model tipologic al
epocii și anume pe tânărul intelectual revoltat căutând drumul de ieșire din condiția umană
înstrăinată.Acțiunea sa- crima- tragic eronată, izvorăște din compasiunea pentru cei apropiați și
dragi pentru oameni, deviind apoi din cauza ideii „napoleoniene” a „dreptului” aleșilor de a
dispune de oamenii obișnuiți și de a-i sacrifica fără nici o îngrădire morală.” (Capitolul
Psihologia blestemată și arhetipurile epocii, p.110) (1.2)

„Ne-am obișnuit să spunem că dedublatul este figurat în Crimă și pdepeasă la alte nivele,
mai ales la nivele inferioare, în alte personaje: în Svidrigailov și Lujin (răul din Raskolnikov), în
Sonia și în Razumihin (binele din Raskolnikov). Considerația această, cu toate că nu e lipsită de
sens, este totuși imprecisă.” (Capitolul Psihologia blestemată și arhetipurile epocii, p.113) (1.2)

„În primul rând, Raskolnikov, în sensul strict al noțiunii nu e un erou dedublat, ci doar
contradictoriu.Cei doi poli ai contradicțiilor sale se situează, pe de o parte, în perimetrul
atașamentului față de oameni în genere (de aici protestul său democratic), iar, pe de altă parte, în
perimetrul ideii „napoleniene”, a supraomului cu „drepturi” de a sacrifica alte vieți omenești,
făcând parte dintr-o categorie inferioară, din mase.” (Capitolul Psihologia blestemată și
arhetipurile epocii, p.113) (1.2)

„Raskolnikov, pregătindu-se și săvârșind crima, trece de la un pol al contradicțiilor la

celălat, este în mișcare, la fel ca și în perioada ulterioară, când pășește pe drumul recunoașterii
erorii fatele a teoriilor sale. El are perspectiva de a se întoarce la promul pol, la baza profund
umană a caracterului său, are perspectiva de a se regenera.” (Capitolul Psihologia blestemată și
arhetipurile epocii, p.113) (1.2)

„E drept că Dostoievski rămâne, în ceea ce privește caea de ieșire, un moralist utopic, el

face apel la alcătuirea sufletului omenesc: „ Ca să ajungi a preface lumea, trebuie mai întâi ca
sufletul omenesc să se schimbe, să se îndrepte pe un alt făgaș. Oamenii nu se vor putea înfrăți
decât atunci când fiecare dintre ei se va simți cu adevărat frate cu semenul său”.Nici știința, nici
propriile interese nu-l pot ajuta pe om, ci numai ieșirea din izolare (..) „omul e dator să dea de
pildă, smulgându-se din izolarea și înstrăinarea sa, pentru a face o încercare eroică, împletind o
legătură de strânsă și duioasă frățietate între oameni, chiar dacă ar fi să treacă în ochiii tuturor
drept nebun. Trebuie neapărat s-o facă pentru ca măreața idee să nu se irosească.” (Capitolul
Imaginea artistică multidimensională, p.222) (1.2)

„Nota specifică a universului obiectual dostoievskian se constituie, în primul rând, din

intesa lui angrenare în viața spirituală a eroilor, în planul psihologic al romanului.” (Capitolul
Universul obiectual, spațiul și timpul, p.236)- fragment (1.2)

„La Dostoievski spațiul se transformă în timp, iar timpul- în spațiu. Raskolnikov își
asumă până la urmă urm răspunderea și se îndreaptă spre regenerare într-un spațiu liber, în
Siberia, unde se află alături de Sonia, întrezărind o viață omenească alături de oameni.”
(Capitolul Universul obiectual, spațiul și timpul p.250) (1.2)

„Angrenarea universului obiectual și prin el a spațiului în arta prozatorului se face pe

linia relieării expresive a personajelor și a construcției motivelor literare. Acest ultim aspect, prin
intensitate și extindere, se dovedește a fi o trăsătură esențială a poeticii lui Dostoievski”
(Capitolul Universul obiectual, spațiul și timpul, p.256) (1.2)

„Tonul îndelung căutat al romanului Crimă și pedeapsă devenea tonul marilor romane
dostievskiene, un ton grav, contrastiv- tragic, dar și ironic- în orice caz, simpl și complex, mulat
pe realitățile sufletești abisale și sublime.” („Arta imperfectă” și „lipsa de stil”, p.291) (1.2)

Valeriu Cristea- Dicționarul personajelor lui Dostoievski, Editura Cartea Românească, 1983

„Mecanismul autoînșelării coexistă de fapt la el cu un mecanism al autodemascării, care

funcționează deopotrivă în textul definitiv al romanului ca și în materialele pregătitoare” –p. 326
(1.2) (reinterpretare)

„În episodul celei de a doua vizite la Sonia (mărturisirea crimei, partea a cincea, IV) eroul
respinge argumentele fetei (propiile sale argumente parțiale ) că a ucis pentru că era sărac și
flămând sa ca să-și ajute mama” – citat (1.2)
 „Gândul estompat, la care părea să renunțe revine în plină lumină, redevine actual. Nici
motivările care îl înjosesc și îl înnegresc pe erou nu sunt însă mai adevărate decât cu cele menite
să-i înnobileze fapta.” – 327 (1.2)

„De la iluziile scuzei personajului dostoievskian trece la autocalomnie. Chiar în noaptea

ce urmează omorului el se decide însă să arunce. Chiar în noaptea ce urmează omorului el se
decide însă să arunce lucrurile furate din casa cămătăresei în canal, să renunțe la profitull crimei.
Deci nu e adevărat nu numai că Raskolnikov a comis crima într-un scop nobil, umanitar, dar nici
că el a făptuit-o ca să se îmbogățească pe sine, dintr-un scop egoist, josnic. Atunci pentru ce?
Raskolnikov comite o crimă „rațională” pe care ajunge la capătul unui raționament ce i se pare
irefutabil nu numai premeditată dar și mediată îndelungă, după un model precis: „am vrut să fiu
un Napoleon și de aceea am ucis”. Fundamentarea teoretică a faptei sale eroul o schițase într-un
articol redactat în urmă cu șase luni după retragerea lui de la facultate, și încredințat spre
publicarea revistei „Cuvânt săptămânal” (citat) -327 (1.2)

„Articolul (pe care în discuția cu anchetatorul Raskolnikov îl reia și-l explicitează)

analizează „starea psihologică a criminalului în timp ce săvârșește crima” și afirmă că „ucigașul
se află totdeauna într-o stare morbidă când săvârșește crima”. –citat 327 (1.3)

„Pe de altă parte strecoară în final ideea- care îl interesează cu precădere pe Porfiri
Petrovici- că oamenii se împart în obișnuiți (inferiori, simplu material uman) și neobișnuiți
(superiori), „cei care au darul sau talentul de a spune în mediul lor un cuvânt nou” (...) Ultimii ar
avea dreptul în cazul că noul pe care îl promovează nu s-ar putea impune altfel să încalce legile
morale, să dispună după plac de viețile oamenilor „obișnuiți” - 327 citat (1.2)

Crima criminalului individualist Raskolnikov este totodată o „operă” colectivă, „opera

unei generații (a tinerei genrații), la ea participând într-un fel atât studentul Pokorev- cel care îi
dăduse eroului adres cămătăresei- cât și studentul și ofițerul din local. Raskolnikov e încredințat
că are dreptul să sacrifice pe cel mai obișnuit dintre oamenii obișnuiți (cu atât mai mult cu cât
acesta este pe deasupra și o vietate rea și dăunătoare, un păduche uman) și că acțiunea lui „nu era
o crimă” – citat , p.327 (1.2)

„Raskolnikov sperase că nu se va lăsa subjugat de acea stare morbid proprie criminalului

pe care o analizase în articolul său „că va rămâne stăpân pe rațiunea și pe voința lui în tot timpul
acțiunii și asta pentru simplul motiv că acțiunea lui <<nu era o crimă>>, Întors acasă din acțiune”
își pierde însă complet capul, nu se mai poate deloc concentra și controla; „distrat” și „uituc”
simte îngrozit cum „toate simțurile, până și memoria, până și simpla putință de a judeca îl
trădează”- p.329 (1.2)

„Pentru Raskolnikov, crima „contează” în realitate cu mult mai mult decât își închipuise
înainte de o săvârși. Întreaga lui ființă, minus conștiința („Cugetul meu este liniștit”)
reacționează neașteptat de puternic după, și la vărsarea de sânge.” –p.330 citat (1.2)

„Resurceția lui Raskolnikov e o falsă resurecție, o resurecție demonică. Aceste accese de

încredere ăn vocația sa napoleoniană sunt trecătoare. Iluzia „supraomului” este mereu risipită de
noi dovezi de „slăbiciune”. Împotriva acesteia eroul continuă totuși să lupte cu înverșunare (ca și
împotriva lui Porfiri, dușmanul din afară) deoarece nu încetează să creadă o clipă în justețea
teoriei sale, înainte și după crimă, înainte de a se preda și (multă vreme) după aceea (în acest sens
se poate afirma nu numai că pedeapsa este anterioară crimei ci și crima crimei propriu zise). –
p.331 (1.2)

„Amplificată la înspăimântotare proporții planetare vinovăția sa devine în sfârșit evidentă

vinovatului.El cade la pământ la picioarele Soniei, avârlit parcă de „o putere nevăzută”: „sosise
clipa” (p.335 + citat) (1.2)

„După cum nu e întâmplătoare nici precizarea făcută de autor în penultimul paragraff al

Epilogului că cei șapte ani de detenție care îi mai rămaseră li Raskolnikov li se par acum după ce
„el înviase”, lui și Soniei, „ca șapte zile”: probabilă aluzie biblică la cele șapte zile ale noii
geneze a eroului. Temei din „adâncul romanului” îi răspunde în final o temă de aceeași
amploare.” –p.335 (1.2)

„Un personaj la fel de important ca Raskolnikov este în roman orașul. În Crimă și

pedeapsă, Petersburgul constituie o prezenț copleșitoare, continuă. Ca în tragediile lui
Shakespeare, la acțiune iau parte nu numai oameni, ci și stihii-naura și orașul, apa și pământul.
Ele intervin ca forțe când prietenoase când ostile oamenilor (...) Deși npscut în provincie și aflat
de numai trei ani în marea metropolă nordică a imperiului rus Raskolnikov este fără îndoială cel
mai petersburghez dintre eroii dostoievskieni.. A-l separa de mediul citadin ăn care trăiește și în
care se cristalizează „teoria” lui este cu neputință. Numai în cel mai european oraș al Rusiei
putea Raskolnikov „o copie după original” (după cum îl numește Razumihin) să-l imite pe
Napoleon, eroul modern. Petersbrgul este în acest sens complicele crimei, ba chiar inspiratorul
ei.” (1.2)

„Din prima clipă ( adică din clipa în care se află Sonia îi indică lui Raskolnikov calea pe
care acesta va merge în cele din urmă și pe care înainte de a-l însoți în Siberia ea îl escortează
pur și simplu. (...) Tot ea îl așteaptă la ieșirea din secție și îl obligă prin prezența și prin privirea
ei pe Raskolnikov (care nu reușește prima dată să spună) să se mărturisească crima. Sonia
(„Blânda Sonia”) este gardianul lui spiritual (dar cleștele care în care îl ține strâns nu e din
această cauză mai puțin redutabil) de până la arestare.” -p.258 (1.2)

„Forța eroinei este pusă și mai viu în lumină de faptul că Raskolnikov i se supune Soniei
nu din convingere (în momentul în care se predă, în perioada procesului și chiar o vreme, la ocnă
el doar simulează- sau mai bine zis imită fără să vrea- căința continuând în realitate să creadă în
justețea teoriei sale) ci dintr-un fel de încredere oarbă.” –p.258 (1.2)

„Forța Soniei Marmeladova provine din marea ei capacitate de dăruire” (...) Se

dezonorează „din caritate”. (...) E gata să-și dea viața pentru Raskolnikov nu numai pentru că îl
iubește din prima clipă ca femeie (după prima lui vizită la ea Sonia îl visează toată noaptea și
niciodată ca în acest vis relația dintre ei nu amintește mai puternic de relația dintre înger și
demon: „îl visa pe , pe el....cu obrazul lui palid, cu ochii scăpărători.” ci și pentru își asumă fără
cea mai mică ezitare, așa cum își asumase până atunci suferințele altora (căci pentru acest
personaj a da înseamnă a lua în sens de a-și asuma), tragedia criminalului pe care îl iubește și
într-un sens mai larg cu adevărat uman.” (reinterpretare) (1.2)

„Personajul își trage forța și din numele pe care-l poartă (Sofia), aluzie (...) la stihia
înțelepciunii înalte ascunsă falșilor înțelepți, dar revelând-se sufletelor curate. „am să înțeleg cu
sufletul” îi promise Sofia eroului și într-adevăr ea înțelege esențialul „că aritmetica” nu poate fi
acceptată în morală și că „nu este pe lume un om mai nefericit ca Raskolnikov. Îndemnul pe care
i-l adresează acestuia de a se preda vine dintr-o adâncă și pătrunzătoare cunoaștere a sufletului
uman. –p.258 (1.2)
Ileana Mălăncioiu- Vina tragică: Tragicii greci, Shakespeare, Dostoievski, Kafka, Editura Cartea
Românească, 1978 (Partea a II-a: Despre vina tragică, Capitolul Sistemul de valori al eroului
tragic)

„Ceea ce adăugă cu adevărat Dostoievski nu este o idee nouă despre Dumnezeu, ci ideea
unui creștinism activ potrivit căreia fiecare om trebuie să se simtă vinovat de tot și de toate și ca
urmare să-și poarte crucea, nu numai pentru faptele sale, ci pentru vina tuturor și pentru salvarea
tuturor. Vina concretă a eroilor săi rămâne proiectată pe vinovăția general-umană: prima
motivând tragedia, cea de-a doua necesitatea credinței, în afara căreia Dostoievski nu poate
întrevedea ordinea morală și prin ea armonia de viață salvatoare.” (p.164) (1.2)

„Ceea ce nu l-a lăsat pe Dostoievski să capituleze în fața haosului (la care au ajuns
nihiliștii săi negând legea divină și odată cu ea orice lege și orice ordine) a fost simțul autentic al
tragicului, axat pe oameni vii și pe raporturile reale dintre ei, și nu pe concepte. El nu a putut să
nu perceapă faptul că, în măsură în care adoptă ideea libertății totale, oamenii sfârșesc prin a fi
devorați de ea. Instinctul vieții și al misterului ei tragic nu se putea să nu-l oblige să ajungă la
reîmpăcarea cu legea și, ca urmare, la perceperea diferenței de netrecut dintre victimă și călău.
Diferența care în înțelegerea pantragistă a lumii dispare. Acest instinct al vieții îl făcea ca, din
sentimentul permanent al morții, pe care destinul său i-a oferit suficiente date să și-l trăiască din
plin, să lase să răzbată la lumină adevărata bucurie de exista și prin ea împotrivirea la dubla
condamnare suferită.” –p.191 ( Idealul în arta tragică) (1.2)

Ilie Danilov- Nesupușii tiparelor vremii: Pușkin, Dostoievski, Cehov, Esenin, Șvarț, Brodski,
Editura C.R:L.R- Editura Sfântul Mina, București- Iași 2010

Ion Ianoși- Dostoievski, Tragedia subteranei. Editura Fundației Culturale Ideea

Europeană, București, 2004

„Crimă și pedeapsă probează mobilitatea procedeelor dostoievskiene de lucru,

capacitatea de a adopta pe parcurs mutații creatoare lăuntrice. Situat departe de clasicism nu
numai prin sursele de inspirație și rezultatul finit, ci prin drumul străbătut de la temă la realizare,
romancierul își schimbă din mers proiectele. Unghiul său de vedere este lipsit de fixitate și,
oricât de sigure de la începutul elaborării, intențiile suportă multe transformări esențiale.” –p.67
(1.2)
 „Totuși Crimă și pedeapsă, este dintre toate romanele lui Dostoievski, mai „rotund”, mai
„construit” mai apropiat de perfecțiunea tradițională. S-a afirmat pe drept cuvânt că, asemenea
pentalogicei în ansamblu, această primă piesă a ei seamănă cu o tragedie clasică: prologul este
crima propriu zisă [Partea I]; cinci acte înlănțuite riguros etapele pedepsei [Părțile II-VI]; iar
catastrofei îi urmează un final [Epilog] care o și atenuează cathartic” ///\\\ -p.68 (1.2)

Dacă oamenii nevinovați se denunță, căci vor să se descarce de păcatele lor asumându-și-
le pe ale altora atunci cu atât mai mult se cuvine recunoscută crima înfăptuită cu adevărat(citat
VI, II) * * doar citat (1.2)

„Crimă și pedeapsă este povestea unei aventuri, a unui destin. Nu doar pentru că
Raskolnikov participă la douăzeci și șapte din cele patruzeci de scenă ale romanului, sau pentru
că în cele două săptămâni de la prima vizită la bătrâna cămătăreasă, până la autodenunțul său, se
află permanent în centrul acțiunii, care durează efectiv doar nouă zile și jumătate; ci mai cu
seamă fiindcă toate celelalte personaje, sora și mama lui , Sonia și Razumihin, Lujin și
Svidrigailov sunt laturile, valențele, posibilitățile lui, tot atâtea fapte ale unuia și aceluiași
caracter. Romanul este povestea palpitantă în jurul și împotriva unei idei. Toți cei antrenați în
acțiune, nu numai Raskolnikov, o întruchipează pro și contra.” – p.86 (1.2)

M. Bahtin- Problemele poeticii lui Dostoievski, în românește de S. Recevschi, Editura Univers,

București, 1970

„Eroul este învestit cu independență și autoritate ideologică, el le apare ca autor al unei

concepții ideologice proprii, plenare și nicidecum ca un obiect al viziunii artistice definitorii a lui
Dostoievski. În concepția criticilor, cuvintele eroului, cu importanța lor plenară și directă, sparg
planul monologic al romanului și provoacă la un răspuns nemijlocit, ca și cum eroul nu ar fi un
obiect al cuvântului scriitoricesc, ci un purtător independent al propriul său cuvânt.” (Capitolul I,
Romanul polifonic a lui Dostoievski și prezentarea lui în literatura critică) –p.7 (reinterpretare
minimală) (1.2)

„Originalitatea lui Dostoievski nu constă în faptul că el a proclamat valoarea

personalității într-o manieră monologică (acest lucru l-au mai făcut și alții înaintea lui), ci că a
reușit s-o vadă cu ochii unui artist obiectiv și s-o prezinte ca pe o personalitate străină, a altcuiva,
fără a o transforma într-una lirică, fără a-și uni cu ea propriul său glas și totodată fără s-o reducă
la o realitate psihică obiectualizată” –p.18 (1.2)

„Libertatea relativă a eroului nu impietează asupra riguroasei precizii a construcției

romanului, după cum prezența unor mărimi iraționale ori transfinite nu știrbește riguroasa
exactitate a formulei matematice. Modul acesta nou de prezentare a eroului nu rezultă din
alegerea temei ca atare (deși, bineînțeles, tema își are importanța ei), ci din totalitatea
procedeelor artistice deosebite de construire a romanului, al căror inițiator a fost Dostoievski.” –
p. 19 (1.2)-r

„Așadar, lumea lui Dostoievski rezidă în coexistența și interacțiunea artistic organizată a

unor elemente spirituale variate, și nicidecum în etapele devenirii unui spirit unic. De aceea, în
construcția însăși a romanului, lumile erorilor, planurile romanului, în pofida accentului lor
ierarhic diferit, stau alături în sfera coexistenței (ca și lumile lui Dante) și al interacțiunii (care nu
există în polifonia formală a lui Dante), și nu se succed ca etape ale devenirii.” –p.45 (1.2)

„La Dostoievski conștiința nu se limitează niciodată la propria ei existență, ci întreține

raporturi încordate cu altă conștiință. Orice trăire lăuntrică, orice gând al eroului apar într-un
dialog interior, au o coloratură polemică, se înverșunează în împotrivirea lor sau, dimpotrivă,
acceptă o inspirație străină, în orice caz nu se concentrează exclusiv asupra obiectului lor, ci sunt
invariabil însoțite de o privire îndreptată către alt om. Am putea spune că Dostoievski dă în
formă artistică o sociologie a conștiințelor, ce-i drept numai în planul existenței.” –p.47 (1.2)-r

„Conștiința de sine, ca dominată artistică în construirea eroului, nu poate sta alături de

celelalte trăsături ale chipului său; ea le absoarbe, căci aceste trăsături formează materialul ei, și
le ia orice putere de definire și de conturare finită a eroului. Conștiința de sine nu poate deveni
dominantă în figurarea oricărui om. Dar nu orice om constituie un material la fel de propriu
pentru această figurare.” –p.69 (1.2) –r

„Omul din subterană” nu numai că dizolvă în forul său interior toate eventualele trăsături
nete ale chipului său, făcând din ele obiectul cugetătorilor sale, ci le și pierde cu totul; el nu are
atribute concrete, nu ai ce spune despre el, cci nu apare ca un om real, în care palpită viața, ci ca
un subiect al conștiinței și visării. Iar pentru autor, el nu este purtătorul unor însușiri și trăsături
care să rămână neutre față de conștiința lui de sine și care ar putea să-i confere un contur finit:
viziunea autorului se îndreaptă, dimpotrivă, tocmai spre conștiința de sine a eroului și spre
irezolvabila lipsă de finitate, spre infinitul insolubil al acesteia. De aceea conturarea existențial-
caracterologică a „omului din subterană” și dominanta artistică a figurii sale se contopesc într-un
tot unic.” –p. 70 (1.2)

„Eroul devine relativ liber și independent, fiindcă tot ceea ce făcea din el, în concepția
autorului, un chip bine definit, cum s-ar spune condamnat, un chip din realitate închegat și finit o
dată pentru totdeauna-toate astea nu mai funcționează acum ca elemente ale formei, dătătoare de
împlinire definitivă, ci ca material al conștiinței de sine a eroului. –p.71” (1.2)

„Acest personaj se construiește în lumea autorului, o lume obiectivă în raport cu

conștiința eroului; construirea unei asemenea lumi- cu punctele ei de vedere și cu determinările
ei complinitorii- presupune din parte autorului o poziție stabilă în afara ei, un orizont stabil.
Conștiința de sine a eroului intră și ea în carcasa, inflexibilă și inaccesibilă lui dinăuntru, a
conștiinței autorului care o conturează și o figurează, profilând pe fundalul rigid al lumii
exterioare.” –p.72 (1.2)

„Eroul lui Dostoievski nu e o figură obiectuală, ci un cuvânt greu de înțelesuri, o voce

pură; noi nu-l vedem, dar îl auzim, iar ceea ce vedem și știm pe lângă cuvântul său nu prezintă
importanță și ori este absorbit de cuvânt, constituind materialul acestuia, ori rămâne în afara lui
ca factor de stimulare și provocare.” –p.74 (1.2)

În Crimă și pedeapsă, admirabilul judecător de instrucție Porfiri Petrovici- acela care a

poreclit psihologia „sabie cu două tăișuri”- nu se la ghidat de psihologia judiciară, ci de intuiția
dialogală, o intuiție anume care îl îngăduie să pătrundă în sufletul nefinit și nerezolvat a lui
Raskolnikov. Cele trei întrevederi ale lui Porfiri cu Raskolnikov nu aduc fel cu interogatoriile
obișnuite ale cabinetului de instrucție; dar nu fiindcă nu se desfășoară „după procedura
obișnuită” (lucru pe care Porfiri îl subliniază într-una), ci fiindcă ele contravin chiar la temeliile
raporturilor psihologice tradiționale între anchetator și criminal (lucru pe care îl subliniază
Dostoievski). Cele trei întrevederi dintre Porfiri și Raskolnikov sunt cele mai autentice și mai
remarcabile dialoguri polifonice.” –p.87 (1.2)
 „La Dostoievski deschiderea dialogală îndreptată către erou este realizată în momentul
procesului de creație și în momentul terminării lui, ea intră în concepția romanului, rămânând și
în versiunea lui finală ca un element necesar al formei.” –p.89 (1.2)

„În desfășurarea ulterioară a romanului, de asemenea, nimic din ceea ce intră în

conținutul său- oameni, idei, lucruri – nu rămâne în afara conștiinței lui Raskolnikov, ci totul este
confruntat cu ea și se oglindește în ea cu ajutorul dialogului. Toate eventualele aprecieri și puncte
de vedere privind personalitatea sa, caracterul, ideea, faptele sale, ajung la conștiința sa, fiindu-i
adresate în dialogurile cu Porfiri, cu Sonia, cu Svirdigailov, cu Dunia și cu alții. Toate opticele
străine asupra lumii se întretaie în propria sa optică.” –pp.106-107 (1.2)

„Ceea ce vede și observă-fie mahalalele mizere ale capitale, ori Petersburgul

monumental, toate întâlnirile incidentale cât și întâmplările mărunte- toate sunt atrase în dialog,
răspund la întrebările sale și-i pun în față altele, îl provoacă, combat sau aprobă gândurile sale.
Autorul nu reține pentru sine nici o redundanță de sensuri și se înscrie în marele dialog al
romanului în întregul său ca participant egal cu Raskolnikov.” –p.107 (1.2)

„Eroul lui Dostoievski nu înseamnă numai un cuvânt despre el însuși și despre anturajul
său imediat, dar și un cuvânt despre lume, căci el este mai mult decât o ființă conștientă. El este
un ideolog. Ideolog era și „omul din subterană”, dar creația ideologică a eroilor își dobândește
semnificația deplină abia în romane, unde ideea devine într-adevăr aproape eroina operei. Dar și
aici conștiința de sine rămâne dominanta figurării eroului.” –p.108 (Capitolul III, Ideea la
Dostoievski) (1.2)

„Tuturor eroilor principali ai lui Dostoievski le este dat „să cugete la cele mai presus de
fire și să râvnească la ele”, fiecare dintre ei „are probleme mari, cărora nu le-a găsit încă
dezlegarea, pe toți îi interesează în primul rând „să găsească soluția. În această soluționare a idei
rezidă toată viața lor adevărata și propria lor nonfinitate, Dacă ni-i închipuim în gând fără ideea
care îi stăpânește, le distrugem cu desăvârșire ciul. Cu alte cuvinte, imaginea eroului este
indestructibil legată de imaginea ideii și nu poate fi separată pe ea. Noi vedem eroul în idee și
prin ea, iar ideea o vedem în erou și prin el.” –p.120 (1.2)

1.3 A(m) fost cândva Napoleon

Alfred Heinrich- Tentația absolutului: Personaj și compoziție în opera lui Dostoievski, Editura
Facla, Timișoara, 1973

„Atracția față de o dreptate anarhică, pe care o simte Raskolnikov, apare logică, aureolică
de simbolul grijii umane față de cei oropsiți, datorită împrejurării că practica socială dovedea la
tot pasul cum unii conducători „Napoleonii”, „au făcut să curgă sânge cu nemiluita” în numele
unor schimbări spre folosul omenirii, cerând „distrugerea lucrurilor de azi în numele binelui de
mâine”, chiar cu riscul de trece peste cadavre. În societatea timpului, dreptul la crimă apare ca o
practică din care Raskolnikov extrage teoria sa, deși își dă seama că este contrară naturii umane,
conștiinței omului și idealului normal de viață morală.” (Capitolul Personaj și dublul său p.115)
(1.3)

Valeriu Cristea- Dicționarul personajelor lui Dostoievski, Editura Cartea Românească, 1983

„Articolul (pe care în discuția cu anchetatorul Raskolnikov îl reia și-l explicitează)

analizează „starea psihologică a criminalului în timp ce săvârșește crima” și afirmă că „ucigașul
se află totdeauna într-o stare morbidă când săvârșește crima”. –citat 327 (1.3)

„După cum observă Razumimhin (care asistă la discuție) „dezlegarea această de a ucide,
dată de conștiință” este ideea principală, și cea mai îngrozitoare a teoriei lui Raskolnikov. Teorie
pe care studentul din local o adusese mai aproape de actualitate( Licurgii, Solonii, Mahomeții,
Napoleonii din articolul lui Raskolnikov sau din expunerea articolului de către Raskolnikov fiind
înlocuți în convorbirea dintre student și ofițer de acele „forțe tinere pline de vlagă”, „ce se
prăpădesc de pomană fără sprijin”) și pe care o rezmase până la evidennța unei probleme de
aritmetică; teorie pe care apoi eroul romanului o întoarce neîncetat pe toate fețele (...)”- 327 citat
(1.3)

„La capătul a zece zile de cumplită sfâșiere lăuntrică Raskolnikov înțelege că nu poate
suporta o crimă de care totuși nu se căiește, și se denunță (...) Rațiunea joacă în cazul lui
Raskolnikov rolul lui Mikolkva din vis și biciul ei e la fel de aprig. Deși se luptă cu propria lui
„slăbiciune” cu dezorientarea și vulnerabilitatea sa (și nicidecum cu remușcările!) deși încearcă
să-și impună sie însuși crima în așa fel încât întreaga lui ființă s-o accepte necondiținoat eroul ne
impresionează prin cantitatea de suferință pe care o implică lupta sa. ” p.331 (1.3)
 „Finalul epilogului a suscitat de-a lungul vremii multe discuții.Este posibilă o asemenea
transformare? Ce a determinat-o? Că ocna poate schiba convingerile unui om o dovedește chiar
exemplul lui Dostoievski.În cazul lui Raskolnikov, pe lângă prezența discretă dar hotărâtoare a
Soniei, un rol însemnat l-a jucat probabil contactul nemijlocit cu oameni pe care fărădelegile nu
i-au clintit din credințele lor morale și religioasă. (...)Tragedia lui Raskolnikov însă își are sursele
tocmai în rațiune și voință. Visul de la ocnă (sau mai exact spus visurile, căci coșmarul din
timpul bolii se repetă „mereu”) al eroului, despre trichine este de fapt o alegorie apocaliptică a
vinovăției sale.” Citat p.335 (1.3)

Ileana Mălăncioiu- Vina tragică: Tragicii greci, Shakespeare, Dostoievski, Kafka, Editura Cartea
Românească, 1978 (Partea a II-a: Despre vina tragică, Capitolul Sistemul de valori al eroului
tragic)

„ Pentru Raskolnikov, a se afirma în fața altor conștiințe înseamnă deveni „Napoleon”,

adică a-și demonstra lui și a demonstra celorlalți că „nu este un păduche” și că, deci, poate trece
peste viața altui om în numele acțiunii grandioase care îi va justifica această crimă.” p.168 (1.3)

Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, metamorfozele romanului, Ediție îngrijită de

Mircea Mihăieș, Polirom 1999

„Raskolnikov ucide pentru a-și dovedi lui, însuși că este liber, necondiționat de
împrejurări, de lume, puternic și capabil să-și împlinească destinul. Prin acest gest el se atașează
mai presus de lumea în care trăiește, vrea să dovedească, prin dispreț față de morala acestei lumi
și prin sfidarea legilor ei, că nu depinde decât de sine.” pp.226-.227 (1.3)

Tudor Vianu, Studii de literatură universal și comparată, Ediția a II-a revizuită și

adăugată, Editura Academiei Române, 1963

„Studentul sărac Raskolnikov, eroul romanului, este un napolenid, unul din tipurile pe
care exemplul îndrăznelii și al succesului lui Napoleon crede că-l poate autoriza să săvârșească
fapte mai presus de legea morală . Raskolnikov (...) anunță „supraomul” lui Nietzsche. Dacă face
parte dintre cei „aleși” îi este îngăduit să ucidă pe o bătrână și pe o odioasă cămătăreasă, pentru a
pune averea acestuia la dispoziția omenirii suferinde, pentru a ajuta pe propria lui soră, Dunia,
care urmează să facă o căsătorie înjositoare.” – p.537 //\\ (1.3) -reinterpretare
 „Ideea crimei pune stăpânire pe Raskolnikov, care o realizează în cele din urmă. Dar când
remușcarea grozavă îi arată că nu face parte dintre „aleșii ” care-și pot îngădui transgresarea legii
morale, Raskolnikov să gândește să-și ia viața. În Sofia Marmeladova, el are revelația suferinței
și a iubirii. Un drum de viață i se deschide atunci și, după ce se denunță din îndemnul Soniei,
pornește să-și ispășească crima în Siberia, în bucuria curată a unui început de viață. Este o
eliberare explozivă, o mare revărsare a clarității morale, după sumbra mișunare a stărilor de
subconștient, a obsesiilor, a halucinaților și a visurilor maladive.” –p.537 (1.3)

Ion Ianoși- Dostoievski, Tragedia subteranei. Editura Fundației Culturale Ideea

Europeană, București, 2004

„Poate însă tocmai fiindcă e contracția cea mai stabilă a romancierului, merită să i se
releve mobilitatea, stratificările, deplasările ce nu-i sunt nici ele străine. Amintita trecere de la
Icherzählung la povestirea obiectivă, îmbinarea confesiunii lirice și a prozei epice ilustrează
oscilația între variante cândva antitetice. În același sens acționează și alte mutații și împletiri tot
neobișnuite pentru un roman sferic; precum relația dintre planul social și cel filosofic „ideea lui
Rastignac” și „Ideea lui Napoleon”, combaterea socialismului revoluționar și a individualismului
burghez.” –p.68 (1.3)

„Acțiunea romanului se desfășoară în anul 1865, marcat de o gravă criză financiară; și nu

întâmplător debutează povestea lui Raskolnikov sub semnul aceleași crize. Propria lui familie se
află în pragul mizerei, din cauza stării materiale precare el se vede nevoit să-și întrerupă studiile.
Pentru a-și ajuta mama și fratele, Dunia, Dunecika vrea să se vândă ca prostituatele de rând
precum „Sonecika, Sonecika Marmeladova, eterna Sonecika, a cărei soartă va dăinui cât lumea și
pământul!. [I, IV] Ce putea fi mai firesc în Petersburgul mizeriei decât uciderea și jefuirea unei
cămătărese?! Tema pauperizării și a contracarării ei violente își anunță, astfel locul central în
literatura rusă. Motivul banilor, intonat în Oameni sărmani și variat continuu în Adolescentul,
devine pentru înâia oară laitmotiv, în Crimă și pedeapsă. Mai exact una dintre temele centrale,
unul dintre laitmotive.” –p.69-70 (1.3)

„Iată o părere sprijinită diverselor motivări ale crimei comise de Raskolnikov. Uciderea
Alionei Ivanovna o declanșează disperarea fostului student ajuns în stare de mizerie, împreună cu
întreaga lui familie Acesta e mobilul prim al omorului, dovadă și efectul zguduitor produs asupra
fiului de scrisoarea Pulheriei Raskolnikova. (de căutat în roman) –p.71 (1.3)
 Alături de cauzele practice, de la începutul acțiunii e conturat însă și un motiv ideal,
„ideologic”, filosofic, apărut mai întâi în surdină, apoi puternic, până la eclipsarea altor
argumente. De la măsuța vecină, Rodion ascultă întâmplător (!) discuția unui student cu un tânăr
ofițer, și are sentimentul că aude justificarea teoretică a crimei tocmai în momentul în care și în
mintea lui încolțește același gânduri ( I, VI). Această aritmetică seamănă deocamdată ci a lui
Rastigniac, invocă argumente umanitare, absolvă crima „mică în numele binefacerii „mari. ” pp-
71-72 (1.3)

„Deconspirându-i Soniei omorul, Rodion enumeră pe rând diverse explicații posibile,

șovăie chiar –asemenea scriitorului- pentru care dintre ele să opteze dar dă prioritate în cele din
urmă variante „nietzscheene”, absolut inedită pentru Rusia acelor timpuri. ( vezi în roman V,
IV). P.72 (1.3)

„Ar fi fost fericit, pentru că, deși mizeria este neîndoielnic un viciu, ea este un viciu
„natural”, iar nelegiuirile la care împinge sunt oarecum explicabile și pot fi mai lesne justificate,
deci iertate; în vreme ce crima din motive teoretice, comisă cu premeditate și sânge rece, pentru
verificarea aptitudinilor excepționale ale făptașului, este o monstruozitate absolută, rezultatul
inumanității „geometrice” totale.” –p.73 (1.3)

Citatul „n-am vrut să ucid” (1.3)

„Dintre toți damnații, Raskolnikov are din capul locului cele mai mari șanse de a obține
îndurarea romancierului. Locuitorii subteranei pendulează întotdeauna între sentimentul viu,
dragostea eliberatoare- și teoriile egoiste care mortifică sufletul. Rareori va înclina însă balanța
atât de hotărât spre posibila asumare a virtuții ca în cazul lui Rodion, în stare nu doar să ucidă
pentru a-și verifica „drepturile”, să-i și ajute cu ultimii săi bani pe năpăstuiți, s-o compătimească
pe Sonia, să dorească arzător fericirea Duniei, să-l disprețuiască pe Lujin, să nu cedeze tentațiilor
lui Svidrigailov.” – p.79 (1.3)

Ion Ianoși- Dostoievski și Tolstoi: Poveste cu doi necunoscuți, Ediția a III-am Editura
Fundației Culturale IDEEA EUROPEANĂ, București, 2004

„Crimă și pedeapsă va continua în fond să rămână un pretext și pentru discuția

moralizatoare purtată de Tolstoi în articolul său Pentru ce amețesc oamenii (1890): „Adevărata
viață a lui Raskolnikov se realiza nu atunci când o omora pe bătrâna sau pe sora ei. Omorând-o
pe cea mai în vârstă, dar în special pe sora ei, el nu trăia o viață adevărată ci acționa automat,
făcea ceea ce n-ar fi putut să nu facă: slobozea acea încărcătură pe care încă demult o avea în el.
Una dintre bătrâne e omorâtă, cealaltă stă acolo în fața lui, toporul îl are în mână.” –p.56 (1.3)

„Problema nu s-a hotărât atunci când după ce omorâse pe una din bătrâne, stătea cu
toporul în fața celeilalte, ci atunci când el încă nu acționase, ci doar se gândea, atunci când lucra
doar conștiința lui, și în această conștiință se petreceau minime-minimale schimbări. Pentru o
bună rezolvare a problemei care se conturează, în acest moment devine deosebit de importantă o
cât mai mare limpezime a gândurilor. În acest moment un pahar de bere, o țigară furată pot
înăbuși glasul conștiinței, pot contribui la soluționarea problemei în favoarea naturii animalice
inferioare, așa cum s-a întâmplat cu Raskolnikov ” –p.56 (1.3)

„”Linia demarcatoare e trasă între „animalic” și conștiință” în cazul lui Raskolnikov între
„inferior” (uciderea) și „superior” („soluționarea problemei”) ” –p.57 (1.3)

„Marea demonstrație dostoievskiană, sensibil alături de cele urmărite de Tolstoi la

bătrânețe, e că nu există deosebire între „inferior” și „superior”, că dintr-un anume superior se
trag toate cele inferioare, că uciderea poate fi întemeiată filosofic, fără ca prin aceasta să înceteze
a fi crimă, și încă una dintre cele mai odioase. Această lecție va trebui ulterior Raskolnikov să
priceapă, prin reexaminarea febrilă și necontenită a conștiinței sale, prin confruntările sale cu
judecătorul de instrucție, neiertător dar și dornic de a se mântui prin mântuirea unui frate al său
încă demn de mântuire, prin influența pe care o exercită asupra lui „smerita” Sonia
Marmeladova.”p.58 (Tolstoi despre Crimă și pedeapsă) (1.3)

M. Bahtin- Problemele poeticii lui Dostoievski, în românește de S. Recevschi, Editura

Univers, București, 1970

„Fiecare gând al eroilor lui Dostoievski ( „omul din subterană”, Raskolnikov, Ivan și
alții) se știe de la un început a fi replica unui dialog neterminat. Un asemenea gând nu aspiră
către un tot rotunjit și finit de factură sistemului monologic. El trăiește încordat în vecinătatea
unui gând străin, a unei conștiințe străine. În felul său este evenimențial și inseparabil legat de
om.” –p.47 (1.3)

„Eroul nu stârnește interesul lui Dostoievski ca fenomen din realitate cu însușiri social-
tipice și individual-caracterologice bine definite și ferme, nici ca o anume figură, compusă din
trăsături obiective și univoce care în totalitatea lor răspund la întrebarea „cine este el?”. Nu, eroul
îl interesează pe Dostoievski ca punct de vedere distinct asupra lumii și asupra lui însuși, ca
poziție apreciativă și definitorie de sens a omului față de sine însuși și față de realitatea
înconjurătoare. Pentru Dostoievski nu este important cum apare eroul său în ochii lumii, ci mai
ales ce reprezintă lumea pentru erou și ce prezintă el în proprii săi ochi” –p.65 (1.3)

„Autoexplicarea, autodezvăluirea eroului, cuvântul pe care-l rostește despre sine însuși,

un cuvânt nepredestinat de figura sa neutră și care prezintă scopul final al edificiului artistic, îi dă
într-adevăr uneori o notă „fantastică chiar și lui Dostoievski. Pentru el, verosimilitatea eroului
coincide cu verosimilitatea cuvântului lăuntric al acestuia despre sine însuși în toată puritatea lui,
dar ca să-l auzi și să-l arăți, ca să-l introduci în orizontul altui om, trebuie să încalci legile acestui
orizont deoarece un orizont normal poate cuprinde figura obiectuală a altui om, dar nu un alt
orizont în întregul său. Prin urmare, autorul se vede silit să caute un anumit punct fantastic din
afara orizontului străin.” –p.75 (1.3)

Nichifor Crainic- Dostoievski și creștinismul rus, Editura Arhidiecezana Anastasia, Cluj,

București, 1998

Capitolul Raskolnikov, victima crimei sale

„Pentru Rodion Raskolnikov, legile sunt făcute ca să asculte de ele oamenii de duzină,
oamenii obișnuiți, oamenii de rând. El însă, fiind un exemplar cu totul excepțional prin darul
rațiunii pe care îl are, este în afară de orice lege. Aceasta este prima caracteristică a acestui
personaj în care se întrupează individualismul raționalist pe care îl combate Dostoievski. Marea
lui atracție este figura lui Napoleon, generalul uzurpator politic aflat și el în afara oricăror legi.”
(p.112) (1.3)

„Napoleon este obsesia de fiecare clipă a lui Rodion Raskolnikov. Firește, prin această
tendință a lui de a se asemăna cu Napoleon în soarta pe care și-o dorește, facem cunoștință
imediat cu cealaltă trăsătură a individualismului rațional, cu orgoliul. În contrast total cu sărăcia
și modestia mediului social căruia el îi aparținea ,este de un diabolic orgoliu în ceea ce privește
voința de a-și afirma puterea individuală a cugetării lui asupra celorlalți oameni. El crede, prin
urmare, că deasupra legilor și a oamenilor, deasupra societății întregi, el are un drept, care îi
aparține numai lui însuși, de a face ce vrea și cum vrea. Rodion Raskolnikov este obsedat
necontenit de ideea voinței de putere.” (p.112) (1.3)

„Individualismul abstract raționalist al lui Rodion Raskolnikov îl împinge la credința că

el are misiunea de a regenera omenirea, prin puterea rațiunii lui individuale.- (Dostoievski are o
atitudine specială față de tot ce este elaborare rațională și în special față de ceea ce este specific
rațiunii adică de filozofie. El crede că rațiunea care funcționează în om numai ca rațiune, fără să
fie susținută de celelalte componente ale sufletului, desprinsă astfel de om și funcționând în sine
și aparte, este ceva diabolic. Aceasta este convingerea lui Dostoievski și de aceea raționalismul
lui Rodion Raskolnikov apare ca un instrument prin care diavolul lucrează asupra acestui individ,
asupra acestui stând dându-i masca înșelătoare a acestei aparențe, și anume că lucrează pentru
mântuirea omenirii.) Prin urmare, Rodion Raskolnikov apare de la început învăluit în masca
binelui, în aparența binelui. Rodion Raskolnikov este un criminal ajuns la crimă prin elaborarea
logică a rațiunii lui personale, pentru că vom vedea, alta e rasa lui, natura lui sufletească, dar la
crimă ajunge numai prin înlănțuirea de judecăți perfect logice din punct de vedere al vieții lui
personale și a vieții celorlalți.” (p.113) 1.3) (capitolul 1.3 sinonim individualismul abstract la
Hamlet)

„Astfel într-o bătrână cămătăreasă se întrupează tot ce poate fi mai tiran pentru societatea
umană. Această bătrână cămătăreasă reprezintă pentru Raskolnikov, tirania celor ari, care trebuie
abolită pentru a elibera pe cei ce suferă. (1.3)

„Punându-și prin urmare rațiunea în funcție de binele social, el ajunge într-o serie
întreagă de raționamente logice la convingerea nezdruncinată că această bătrână trebuie ucisă.
Mai trebuie să-și demonstreze ceva lui însuși prin această ucidere?” (p.113) (1.3)

„(...) Cu câteva zile înainte de săvârșirea crimei, acest om care proclamă imperiul rațiunii
personale asupra lumii ne este descris într-o stare aproape haluciant. Toate acetele pe care le
săvârșește el cu câteva zile înainte de crimă sunt actelel unui om mecanizat care nu mai pare
deloc stăpânit de sine și care parcă este dus de un determinism din afară, ce comandă și execută
mecanic lucruri pe care nu le mai voieește, ci numai le execută ca dintr-un ordin misterios.”
(p.114) (1.3)
 „A ucis. Ce credeți că va urma? Din aceste crime va decurge binele omenirii, răzbunarea
dreptății sociale pe care a vrut-o el? Firește că nu. Dar va urma altceva: admonestarea în fața lui
însuși, a absolutei libertăți, a voinței lui, a sentimentului solemn, imperial, orgolios că el este un
om liber absolut să facă ce vrea. Nici atât . (reformulare) (1.3)

„După crimă, toate argumentelele logice care au dus la crimă, văzute după ce a săvârșit-o
i se par complet false. Dar asta nu e nimic. Eroul nostru cade într-o stare de completă disperare, n
dispare- și acest lucru e accentuat de autor- din frica pedepsei, fiindcă pedeapsa o va îndeplini cu
toată bărbăția, ci disperarea din rușine, din rușinea că va fi arăat de acum încolo ca un criminal,
disperarea din orgoliul lui rănit, care se vede în fața ororii pe care i-o provoacă el însuși.” (1.3)

„În această trăsătură a sufletului criminal evidențiată de Dostoievski aaș de puternic, noi
trebuie să vedem ceva foarte caracteristic pentru sufletul uman. Este refuzul puterilor adânci din
acest suflet, de a concepe crima săvârșită de același individ. Este ceea ce numim conștința
morală care se ridică din adâncul ființei ca un protest categoric împotriva răului pe care l-a
săvârșit. Însăși aceasă trăsătură a sufletului criminal este o dovadă categorică de noblețe, de
bunătate a sufletului uman deteriorat prin păcat, fiindcă o daă crimă săvârșită, se ridică din
adâncurile ființei acest protest categoric, această revoltă care nu mai poate suporta crima și
trebuie s-o elimine afară din suflet” pp.115-116 (1.3)

2.4 Învierea lui Raskolnikov

Alfred Heinrich- Tentația absolutului: Personaj și compoziție în opera lui Dostoievski, Editura
Facla, Timișoara, 1973

„Noua viață a lui Raskolnikov începe printr-o scufundare în oceanul simțirii,

reprezentând „botezul” la o altă credință a raționalismului înfrânt. (citat) – p.335 (1.4)

„Departe de a constitui un simplu happy-end mai mult sau mai puțin accidental, epilogul
corespunde unor teme anunțate de roman și se justifică prin ele. Astfel nu e întâmplător că
renașterea morală a eroului are loc la ocnă, în „Casa morților” (tema învierii laui Lazăr, la care se
referă îm roman nu numai Sonia ci și Porfiri Petrovici). (1.4)

„Sonia ( nu întâmplător ea stă cu chirie la Kapernaumov, nume amintind de localitatea

evanghelică Capernaum, unde Iisus a făcut primele sale minuni) pare pe punctul de a săvârși ea
însăși minunea „învierii lui Lazăr” pe care i-o va citi lui Raskolnikov pe care i-o va citi lui
Raskolniokv cu „un sentiment uria de triumf”, dar din prea multă modestie renunță.” p.259 (1.4)

Ileana Mălăncioiu- Vina tragică: Tragicii greci, Shakespeare, Dostoievski, Kafka, Editura Cartea
Românească, 1978 (Partea a II-a: Despre vina tragică, Capitolul Sistemul de valori al eroului
tragic)

„Prin crima sa, nu ajunge la mult speratul acord cu celelalte conștiințe, ci, dimpotrivă,
cade în imposibilitatea de a mai comunica, exprimată în monologul rostit pe marginea
prăpastiei. Dar orgoliosului Raskolnikov, care se răscumpără prin chinul său îngrozitor și prin
umilința sa totală, i se dă „învierea lui Lazăr”, înțeleasă ca o nouă posibilitate de a comunica și
de a se afirma în fața altor conștiințe.” –p .169 (1.4)

„Nici măcar tragedia lui Raskolnikov, declanșată de o cutezanța eroului de a se comporta

ca o personalitate cu drepturi nelimitate, nu este fără sfârșit. Dată fiind cumplita auto pedeapsă
pe care și-o aplică, lui Raskolnikov i se va acorda „învierea lui Lazăr”, adică se va pune capăt
tragediei sale. El redobândi credința într-o ordine și într-un ideal corespunzător ei și armonia de
viață bazată pe această credință.” p.183 ( Idealul în arta tragică) (1.4)

Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, metamorfozele romanului, Ediție îngrijită de Mircea

Mihăieș, Polirom 1999

„Ce va să zică: a nu avea unde să te duci, pentru eroii lui Dostoievski? Fiindcă, în definitiv,
de la întâlnirea cu Marmeladov, când Raskolnikov este pe punctul de a ucide, și până la discuția
cu anchetatorul, când pe punctul de a se recunoaște vinovat, întreg zbuciumul sufletesc al
personajului se leagă tot mai adânc de această întrebare. S-ar putea spune că Marmeladov îi
prorocește calvarul: abia după crimă Raskolnikov și-o va adresa sieși, o va simți ca fiind a lui”
-p.226 (1.4 ) –reinterpretare ?

„Toate personajele se învârtesc parcă într-un cerc vicios, prizonierii fără scăpare ai lumii pe
care o urăsc, da în care sunt nevoiți să trăiască până la capăt. Iar această lume- lumea lui
Dostoievski- este neînchipuit de mică: nu pământul întreg, nu Rusia, nici măcar Petersburgul, ci
adesea, numai o stradă, o casă sau o cămăruță cât o „cabină de vapor” (cum numește un personaj
mansarda lui Raskolnikov). O lume fără ieșire și a cărei strâmtoare fiecare personaj o măsoară cu
propriul destin.” p.227 (1.4) -reinterpretare
 „Posibilitatea oamenilor de a se regenera, fecunditatea lor morală, este una din trăsăturile
cele mai caracteristice ale eroilor lui Dostoievski. (...)Dostoievski este , poate, cel dintâi mare
scriitor care prezintă oameni contradictorii, alcătuiți din tendințele antagoniste, oameni care
continuă să se deosebească, dar care nu rămân mereu identici cu ei înșiși. Tendințele în luptă
care compun psihologia eroilor dostoievskieni nu apar numai succesiv, dar uneori simultan sau la
scurte intervale unele după altele.” -p.541 (1.4) –r

„Experiența eșuează lamentabil, Raskolnikov știe acest lucru. Între ultimele însemnări se află
aceasta. „NB. (Niciodată, niciodată nu voi mai putea vorbi cu oamenii )” (de căutat citatul).
Dostoievski îi atribuie exclamația detaliată, în câteva rânduri: asasinul se simte izolat, însingurat,
incapabil de a-și iubi mama ori sora, de a dialoga cu semenii, cu excepția Sonei, care îi rămâne
fidelă până la capăt. Este semnificativă intenția romancierului de a-l constrânge „să-și zboare
creierii”, ca și grațierea lui ulterioară. Pedeapsa de sine capitală judecătorul-autor i-a rezervat-o
ființei moral irecuperabile, lui Svidrigailov, un alter ego al personajului principal, cu misiunea de
a-i ascuți concepția până la ultima limită, de unde nu există întoarcere izbăvitoare; iar
condamnarea lui Raskolnikov a comutat-o în opt ani de silnică, prevăzând din timp
disponibilitățile sale pentru „învierea lui Lazăr”. –p.74 (1.4)

„Suferința este ideea morală de căpetenie a lui Dostoievski. Omului îi este hărăzită suferința,
el trebuie să se curețe de păcat prin multe chinuri. Lovitura de teatru de la capătul celei de a doua
întâlniri cu anchetatorul- neașteptata mărturisire a falsului criminal, tocmai când nervii lui
Rodion sunt pe care de a ceda și arta psihologică a lui Porfiri Petrovici a reușit aproape să-i
înfrângă rezistență- îndeplinește nu numai o funcție arhitectonică, dar și una filosofică. Ea
amână deznodământul fatal, deoarece romancierul nu dorește ca Raskolnikov să cadă într-o
capcană, ci vrea ca el însuși să-și recunoască vinovăția, de bună voie și în numele unei anumite
„idei”; și de fapt apropie acest deznodământ în măsura în care probează adevăratului ucigaș
această idee! ” -p.77 (1.4)

„De aceea necesitatea de o mărturisi imediat, necesitatea criminalului de a da-o pe față. E

încă o trăsătură care aratp că eroul nistru face parte dintre omanii buni care nu sunt posedați de
spiritul rău. Urmează firește pedeapsa siberiană, închisoarea în Siberia. ” (reformulat) + citatul
(1.4)
 „Este un prim și mare pas pe care acest om îl face către regenerarea morală, către calea
mărturiei. În închisoare, pe care Dostoievski o cunoaște așa de bine, între criminalii de rând pe
de o parte și între Sfânta Evanghelie și Sonia care-l urmează, pe de altă parte, se petrece
transformarea interioară, toată această regenerare morală, treptată în sufletul lui Raskolnikov.
Este acum un cu totul alt om. În ce sens? E un om cu desăvârșire eliberat de imperiul rațiunii
individualiste, care îl dominase, care-l sugrumase în ființa lui umană și care-l împinsese ca pe o
unealtă în mod mecanic căre crimă . tot ce a fost în el construcție abstractă, logică a rațiunii lui
personale, dispare. ” (p.116) (1.4)