An universitar 2020-2021

UNIVERSITATEA „ȘTEFAN CEL MARE”

SUCEAVA

FACULTATEA DE LITERE ȘI ȘTIINȚE ALE COMUNICĂRII

Portofoliu la Istoria Literaturii Române

Literatura veche și pașoptistă

Conf. univ.dr. Mariana BOCA

anul I, semestrul I

Student: Ciobanu Andreea-Denisa

RI, anul I
 Istoria literaturii române (Literatura veche și pașoptistă)
Conf.univ.dr. Mariana BOCA

Evaluare finală:

I.K Realizați o analiză interpretativă, pe un fragment dintr-un text din copus-ul obligatoriu dedicat
literaturii medievale, religioase, istorice și morale. Fragmentul trebuie să fie reprezentativ pentru mesajul
și valoarea textului ales.

Viiața Lumii

de Miron Costin

A lumii cântu cu jale cumplită viiața,

Cu griji și primejdii cum iaste și ața:
Prea supțire și-n scurtă vreme trăitoare.
O, lume hicleană, lume înșelătoare!
Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară,
Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară.
Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată.
Fug vremile ca umbra și nici o poartă
A le opri nu poate. Trec toate prăvălite
Lucrurile lumii, și mai mult cumplite.
Și ca apa în cursul său cum nu să oprește.
Așa cursul al lumii nu să contenește.
Fum și umbră sântu toate, visuri și părere.
Ce nu petrece lumea și în ce nu-i cădere?
Spuma mării și nor suptu cer trecătoriu,
Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu?
Zice David prorocul: "Viața iaste floara,
Nu trăiaște, ce îndată iaste trecătoarea".
"Viiarme sântu eu și nu om", tot acela strigă
O, hicleană, în toate vremi cum să nu să plângă
Toate câte-s, pre tine? Ce hălăduiaște
Neprăvălit, nestrămutat? Ce nu stăruiaște
Spre cădere de tine? Tu cu vreme toate
Primenești și nimica să stea în veci nu poate,
Ceriul faptu de Dumnezeu cu putere mare,
Minunată zidire, și el fârșit are.
Și voi, lumini de aur, soarilă și luna,
Întuneca-veți lumini, veți da gios cununa.
Voi stele iscusite, ceriului podoba.
Vă așteaptă groaznică trâmbiță și doba.
În foc te vei schimosi, peminte, cu apa
O, pre cine amar nu așteaptă sapa
 Nu-i nimica să stea în veci, toate trece lumea,
Toate-s nestătătoare, toate-s niște spume.
Tu, părinte al tuturor, doamne și împărate,
Singur numai covârșești vremi nemăsurate.
Celelalte cu vreme toate să să treacă.
Singur ai dat vremilor toate să petreacă.
Suptu vreme stăm, cu vreme ne mutăm viiața,
Umblăm după a lumii înșelătoare fața
Vremea lumii soție și norocul alta,
El a sui, el a surpa, iarăși gata.
Norocului zicem noi ce-s lucruri pre voi
Sau primejdii cându ne vin, sau câte o nevoe.
Norocului i-au pus nume cei bătrâni din lume;
Elu-i cela ce pre mulți cu amar să afume.
El sus, el coboară, el viiața rumpe,
Cu soțiia sa, vremea, toate le surpe.
Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul.
Anii nu potu aduce ceasul.
Numai mâini și cu aripi, și picioare n-are
Să nu poată sta într-un loc nici-odinioare.
Vremea începe țările, vremea le sfârșește.
Îndelungate împărății vremea primenește.
Vremea petrece toate; nici o împărăție
Să stea în veci nu o lasă, nici o avuție
A trăi mult nu poate. Unde-s cei din lume
Mari împărați și vestiți? Acu de-abiia nume
Le-au rămas de poveste. Ei sântu cu primejdii
Trecuți. Cine ai lumii să lasă nădejdii?
Unde-s ai lumii împărați, unde iaste Xerxes,
Alixandru Machidon, unde-i Artaxers,
Avgust, Pompeiu și Chesar? Ei au luat lume,
Pre toți stinsu-i-au cu vreme, ca pre niște spume.
Fost-au Tiros împărat, vestit cu războae,
Cu avare preste toți. Și multă nevoe
Au tras hândii și tătarii și Asiia toată.
Caută la ce l-au adus înșelătoarea roată:
Prinsu-l-au o fămee, i-au pus capul în sânge.
"Satură-te de moarte, Tiros, și te stinge
De vărsarea sângelui, o, oame înfocate,
Că de vrăjmășiia ta nici Ganghes poate
Cursul său să-l păzească". Așa jocurește
Împărățiile, lumea, așa le prăvălește.
Nici voi, lumii înțelepții, cu filosofia
Hălăduiți ce lume, nici theologhia
V-au scutit de primejdii, sfinți părinți ai lumii,
Ce v-au adus la moarte amară pre unii.
 Nime lucruri pre voe de tot să nu crează
Nime-n grele, nădejdea de tot să nu piarză,
Că Dumnezeu au vârstat toate cu sorocul,
Au poruncitu la un loc să nu stea norocul.
Cursul lumii ați cercatu, lumea cursul vostru
Au tăiat. Așa iaste acum vacul nostru.
Niminea nu-i bun la lume, tuturor cu moarte
Plătește osteneala, nedireaptă foarte
Pre toți, ci nevinovați, ea le tae vacul.
O, vrăjmașă, hicleană, tu vinezi cu sacul.
Pre toți îi duci la moarte, pre mulți fără deală,
Pre mulți și fără vreme duci la aceasta cale.
Orice faci, fă, și caută fârșitul cum vine.
Cine nu-l socotește, nu petrece bine.
Fârșitul ori laudă, ori face ocară;
Multe începături dulci, fârșituri amară.
Fârșitul cine caută, vine la mărire;
Fapta nesocotită aduce perire.
Moartea, vrăjmașa, într-un chip calcă toate casă,
Domnești și-mpărătești, pre mine nu lasă:
Pre bogați și săraci, cei frumoși și tare.
O, vrăjmașă, priiatin ea pre nimeni n-are,
Naștem, murim, odată cu cei ce să trece,
Cum n-ar fi fostu în veci daca să petrece.
Paimâini suntu anii și zilile noastre.
Sfinții ingeri, ferice de viiața voastră.

Opera „Viiața Lumii” de Miron Costin, un renumit autor în contextul umanist, am ales-o
deoarece mi s-a părut o creație accesibilă și cu numeroase înterpretări din partea cititorului.
Miron Costin se simte îndemnat să dea formă literară, scrisă meditațiilor sale asupra vieții și
melancoliei produse de contemplarea fragilității și vremelniciei lucrurilor omenești, una dintre
problemele cele mai acute ale moralei, filosofiei și artei tuturor timpurilor și tuturor popoarelor.
El se încadrează astfel unei tradiții poetice europene și românești și își afirmă apartenența la familia
poeților gânditori și lirici, care trăiesc profund personal marile probleme ale umanității.
Poemul filozofic „Viiața Lumii” a fost scris între 1671 și 1673, având o temă cunoscută încă din
antichitate „fortuna labilis” (soarta schimbătoare), foarte răspândită în literatura Evului Mediu.
Poemul debutează cu ideea vieții ca o ață subțire: „ a lumii cântu cu jale cumplită viiața,/Cu griji și
primejdii cum iaste și ața, /Prea subțire…
Miron Costin urmărește temperarea pornirii umane spre glorie, atrăgând atenția asupra
instabilității norocului. Marile figuri ale trecutului sunt enumerate ca monumente ale trecerii
inexorabile a timpului: Ubi Plato, ubi Porphirius,/ Ubi Tullius aut Vergilius”.
„Viiața lumii” are drept concluzie o privire moralistă asupra condiției umane: pentru a fi fericit, omul
trebuie să facă pe pământ numai fapte bune. Dintre cronicarii moldoveni, Miron Costin este scriitorul
cu gradul cel mai mare de complexitate, prin erudiție, orizont cultural, valoarea și amploarea
documentarii, tendința de integrare a evenimentelor din istoria Moldovei în cele ale istoriei europene,
viziunea moralistă, uneori polemică și virulentă, asupra destinului uman și al popoarelor.
Nu în ultimul rând prin rafinamentul stilistic, rezultat din modul în care utilizează toate artificiile
literare ale epocii.
Tema barocă a lumii schimbătoare este descrisă de cronicarul moldovean în imagini elocvente:
„A lumii cântu cu jale viiață./ Cu grije și primejdii cum iaste și ața:/ Prea subțire și-n scurtă vreme
trăitoare.” Comparația lumii cu ața ilustrează tema „fortuna labilis”, a sorții schimbătoare, lipsită de
stabilitate. Imaginea unei lumi eterne, liniștite este înșelătoare: „O, lume hicleană, lume înșelătoare!
Trec zilile ca umbra, ca umbra de vară,/ Cele ce trecu nu mai vin, nici sa-ntorcu iară./ Trece veacul
desfrânatul trec anii cu roata,/ Fug vremile ca umbra și nici o poartă/ A le opri nu poate. Trec toate
prăvălite/ Lucrurile lumii, și mai multe cumplite./ Și ca apa în cursul sau cum nu să oprește,/ Așa
cursul al lumii nu să contenește./ Fum și umbră suntu toate, visuri și părere./ Ce nu petrece lumea și ce
nu-i în cădere?/ Spuma mării și nor suptu ceriu trecătoriu,/ Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu?”./
Lumea se definește, în felul acesta, ca un spațiu baroc, în care acțiunea legilor firii este predestinată,
omul însuși mărturisindu-și propria sa neputință în fața sorții.
Poetul, ca un martor imaginar al vremurilor apuse, are viziunea descendenței negative a lumii, a
destrămării universale. Lucrurile se „prăvălesc” către cel „neprăvălit, nestrămutat”, chiar astrele fiind
supuse aceluiași determinism demolator: „Și voi, lumini de aur, soarile „și luna,/ intunecă-veți lumini,
veți da gios cununa./ Voi stele iscusite, ceriului podoaba,/ Vă așteaptă groaznica trâmbiță și dobă.”
Esența lumii se află în lucrurile schimbătoare, lipsite de puterea proprie de a se susține:„Nu-i nimica să
stea în veci, toate trece lumea”, iar lucrurile sunt „nestătătoare”, „niște spume”. Faptele și
evenimentele umane se înscriu pe o pantă a destrămării, căci peste toate se așază pecetea entropiei
temporale: „Vremea lumii soție și norocul alta,/ El a sui, el a surpa, iarăși gata”.
Vremea este responsabilă și de trecerea anilor și a împărățiilor, de ruinarea perpetuă a
eforturilor umane: „Vremea petrece toate; nici o împărăție/ Să stea în veci nu o lasă, nici o avuție/ A
trăi nu poate. Unde-s cei din lume/ Mari împărați și vestiți? Acu de-abiia un nume/ Le-au rămas de
poveste. Ei suntu cu primejdii/ Trecuți. Cine ai lumii să lase nădejdii? Unde-s ai lumii împărați, unde
iaste Xerxes Alixandru Machidon, unde-i Ataxers,/ Avgust, Pompeiu și Chesar? Ei au luat lume,/ Pre
toți i-a stinsu vreme, ca pre niște spume.”
Așadar, în poemul „Viiața lumii”, Miron Costin concentrează teme literare de mare răspândire
și răsunet, reluate mai târziu de poeții romantici romani și îndeosebi de Mihai Eminescu în motivul
ruinelor și în marea poezie a destrămării domului universal al lumilor.
II. Realizați o analiză interpretativă, pe o poezie sau un fragment dintr-un text din copus-ul
obligatoriu dedicat literaturii sfârșitului de secol XVIII și începutului de secol XIX. Poezia/fragmentul
trebuie să fie reprezentativ pentru mesajul și valoarea textului ales.

Țiganiadă
Ion Budai Deleanu

Păn Vlad Vodă pe țigani armează,

Asupra lor Urgia-întărâtă
Pe Sătana, ce rău le urează,
Întracea luându-ș' de drum pită,
De la Flămânda pleacă voioasa
Țigănimea drept cătră-Inimoasa.

Musă ce lui Omir odinioară

Cântași Vatrahomiomahia,
Cântă și mie, fii bunișoară,
Toate câte făcu țigănia,
Când Vlad Vodă-îi dede slobozie,
Arme ș-olaturi de moșie,

Cum țiganii vrură să-și aleagă,

Un vodă-în țară ș-o stăpânie,
Cum, uitându-și de viața dragă,
Arme prinsără cu vitejie,
Ba-în urmă-îndrăzniră ș-a să bate
Cu murgeștile păgâne gloate,

Cum apoi, prin o gâlceavă-amară

(Căci nu să nărăvea depreună),
Toți cari-încătrò fuga luară
Lăsându-și țară vodă și corună.
Însă toate-aceste se făcură
Prin dimoneasca amegitură,

Că, măcar cel fără-asămănare

Mai rău duh dintru toate, Sătana,
Purure-în iad lăcașul său are,
Focului nestins fiind el hrana,
Dar' totuș', pe furiș', câteodată,
Răzvrătind lumea, el se desfată.

Iar' de-astă dată-l întărâtase

Urgia (precum spun) blăstămată
Ce văzând cu săcuri și baroase
Pe țigănimea noastră-înarmată,
În tot chipul hotărî s-o strice,
Vrajbă-întru dânsa-aducând și price.
 O! tu, hârtie mult răbdătoare
Care pe spate-ți, cu voie bună,
Toată-înțălepția de supt soare
Și nebunia porți împreună,
Poartă ș-aceste stihuri a mele,
Cum ți le dau, și bune și rele.

Apoi zică cine câte știe,

Eu cu mândru Solomòn oi zice:
Toate-s deșerte și nebunie!...
Căci numa de-acel este ferice
Care pe sine-a cunoaște-începe.
Și firea lucrurilor pricepe.

Dela miază noapte mai departe,

Sus, în văzduhul întunecos,
Este-un loc (precum scrie la carte)
Cărùi zic filosofii haòs,
Unde neîncetata bătălie
Face-asupra stihii stihie!...

O zână rea țara stăpânește,

Carea nu sufere nice-un bine,
Ci toate strică și desunește,
Toate sfarmă, spulbără ce-i vine
Înainte, ș-Urgie să chiamă,
Rea prăsilă de tată și mamă.

De-acolò privind corbiș' la toate,

Urgia văzu pe ticăloase
Gloatele țigănești înarmate
Cu săcuri, ciocane și baroase;
Precepând apòi ce va să fie,
Mai că nu leșină de mănie!...

Căci nu rabdă năsâlnica zână

Ca rând bun oamenii să păzască,
Și temându-să ca să nu vină
La cevaș' rând gloata țigănească,
Gândi cum sfaturi să le strămută;
Ș'indată, iaca, să scoală iute;

Pe arepi de volburi cu fortună

Încălecând, la iad să pogoară.
Pe-unde mèrgere, fúlgeră, túnă,
Toate spulbără, frânge ș-oboară.
Însuș' pe diavoli prinsă mirare
De năpraznă-așa iute și mare.
 Iar' deacă stete fără sfială
Naintea négrii mării-sale
Sătanei ce cu multă pofală
Stăpânește-a tartarului vale,
Rădicând ia sprinceana sumeață,
Zisă-amenițând celùi în față:

„Sătano, de nu mi-ai fi părinte

Și de n-aș fi-întii născută ție
(Când căzuși din ceriu, dacă ții minte,
Mă-avu cu tine-oarba Zavistie!),
Necăutând că-aceasta-i a ta țară,
Aș grăi cu tine-almintre doară.

Unde-i duhul ș-inima nefrântă

Acelui mândru Luceafăr care
Nu să-îndoi și pre cea mai sfântă
Lumină-în ceriu viețuitoare
A să scula cu războiu, odată!
Ce negrijă-acum te ține,-o tată?

Tu șezi aici, fără nice-o teamă,

Adevărat! Dar sus ce să face,
Pe lume, nu știi sau nu bagi samă.
Nu vezi ce năpraznă vine-încoace
Pe iadul tău? Eși numai, afară,
Ș-însuș' a ta vedea-vei ocară!...

Încă și țiganii mișei caută

Ca să să puie la rânduială,
Părăsându-și ciocane și laută
Și-întrarmați pe Mahomèt să scoală.
Îi văzui sfătuind cum să-ajute
Lui Vlad, în toate chipuri plăcute.

Sângur acel Vlad, de-l lași în pace,

Gata-i a prăpădi păgânimea...

Opera „Țiganiada” de Ion Budai Deleanu, un renumit autor în contextul umanist, am ales-o
deoarece mi s-a părut o creație accesibilă și cu numeroase interpretări din partea cititorului. Creat
începând cu anul 1792, dar finalizat în 1801 într-o primă versiune, şi apoi într-o a doua versiune, în
1812, „poemationul eroi-cómico-satiric” al lui Ion Budai-Deleanu, publicat târziu, între 1875 şi 1877,
reprezintă în literatura noastră afirmarea unei specii literare – epopeea – şi a unui nou stil, cel parodic.
Ţiganiada este singura epopee finalizată şi de o certă valoare artistică.
Miraculosul deține un loc important in ”Țiganiada”. Poetul este lămurit asupra miraculosului
antic, care se prelungește in unele momente ale sale și in poema lui. Ele nu depășesc insă prin nimic
șablonul consacrat de epica modernă, nici funcțiunea estetică pe care o îndeplinesc in general in opera
de artă.
Opera este scrisă în cea mai naturală limbă, cu un fond lexical viu. Anumite forme arhaice alături de
alte dialecte dau imaginilor culoare. Se poate observa o anumită rigiditate și forme greoaie, deoarece
limba literară era plină de convențiile textelor bisericești. Ion Budai Deleanu este mare făuritor de
limbă, îmbogățind limba literară mai ales prin elemente populare și regionale, iar uneori prin creații
proprii lexicale și gramaticale.

Înţelegerea, analizarea şi aprecierea acestui text trebuie să aibă în vedere universul lui
imaginar, inserarea factorilor istorici, sociali, politici şi chiar biografici, modelele folosite de autor,
organizarea materialului literar şi a materialului lingvistic specific sfârşitului de veac XVIII şi
începutului de veac XIX. Țiganiada se înfăptuiește sub specia barocului. Autorul a avut ca model mai
ales epopeile clasice, epopeile homerice, dar acestea nu au fost preluate şi transformate în imitaţie prin
recompunerea în variantă.

Poetul a adunat informațiile din cronicile greceşti şi româneşti, din anecdotele germane despre
Vlad Ţepeş şi din tradițiile noastre folclorice. Tema operei este călătoria alegorică pe care o face
neamul țigănesc in căutarea unei forme statale. Titlul este unul alegoric creat după modelul marilor
epopei. Acesta ne trimite la personajul central al operei și anume la etnia țiganilor. Sub  întruchiparea
țiganilor, Ion Budai-Deleanu ascunde aspirațiile iluministe ale românilor din Ardeal.
Acţiunea este concentrată pe două planuri: fictiv şi real. Cel dintâi reliefează conflictul dintre
forţele luminii (sfinţi şi îngeri) şi ale întunericului (draci), pe care autorul proiectează concepţia sa
critică despre lume şi existenţă. Iadul simbolizează tot ceea ce ţine de dimensiunea malefică a societăţii
acelui timp: vrajba, ura, cruzimea, răutatea ce generează războaie, deci moarte, jale, chin. În planul real
se încadrează evenimentele din tabăra ţiganilor, luptele lui Vlad Ţepeş împotriva turcilor şi călătoria
iniţiatică a personajului axial Parpanghel în căutarea Romicăi, din care elementele miraculosului de
sorginte folclorică nu lipsesc. Evident, realul şi ficţionalul coexistă armonios.
A doua versiune se distinge prin construcţie unitară, realism de factură renascentistă, descrieri
precise, expresii suculente populare, umor fin, jovialitate, verbalism poetic.
În centrul operei se află „ţiganii”. Firesc, ne punem întrebarea cine sunt, de fapt, ţiganii? Autorul însuşi
se declară „ţigan”, asemeni lui „badea Perea”, deci deducem că oamenii Ţiganiadei sunt români, poate
români ardeleni. Finalitatea textului este în acord cu ideile iluministe ale vremii, cu ideologia şi
programul Şcolii Ardelene. Dorinţa autorului a fost de a-i ridica pe români la imaginea lor ideală, la
înălţimea istoriei create de strămoşi, de domnitori exemplari. În epopee, Vlad Ţepeş este principele
luminat, principele-model, care guvernează un popor viteaz, care, în antinomie cu ţiganii, simbolizează
virtutea, demnitatea. Realul este potenţat astfel cu atributele idealităţii.
Umanitatea Țiganiadei e relevată cu tarele ei, cu defectele de factură morală, dar e totuşi, o
umanitate aflată sub semnul perfectibilităţii. În acest sens, imaginile descrise de poet după încleştarea
oribilă din ultimul cânt (XII) este edificatoare. Ţiganii se împrăştie prin ţară, iar Vlad Ţepeş se
desparte, în tabără, de oştenii săi, aflând de la arhanghelul Gabriel că poporul român urma să mai
rămână „lungă vreme în păgâna robie”.
„Țiganiada” este o oglindă a tuturor posibilităților graiului nostru la sfârșitul secolului al 17-lea.
Opera este unul din documentele cele mai expresive pentru cunoașterea stadiului pe care îl atinsese
limba literară română in momentul in care atinge pragul veacului nou.
III. Realizați o analiză interpretativă, pe o poezie sau un fragment în proză, dintr-un text din corpus-
ul obligatoriu dedicat literaturii pașoptiste și postpașoptiste. Poezia sau fragmentul trebuie să fie
reprezentativ pentru mesajul și valoarea textului ales.

Ciocoii vechi și noi

de Nicolae Filimon

„Nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voieşte a se reorganiza, decât a da frânele
guvernului în mâinile parveniţilor, meniţi din concepţiune a fi slugi şi educaţi într-un mod cum să
poată scoate lapte din piatră cu orice preţ!…
Platon a zis, cu două mii de ani înainte de a lua noi pana în mână ca să descriem pe ciocoi, că
un om, ca să poată deveni cetăţean onest, mai întâi de toate caută să fie născut bine, crescut în frica lui
Dumnezeu, şi din copilărie până la maturitate să trăiască înconjurat de oameni virtuoşi şi drepţi.
Ciocoiul este totdeauna şi în orice ţară un om venal, ipocrit, laş, orgolios, lacom, brutal până la
barbarie şi dotat de o ambiţiune nemărginită, care eclată ca o bombă pe dată ce şi-a ajuns ţinta
aspiraţiunilor sale.
Pepiniera în care cresc aceşti inamici ai onoarei şi ai tuturor virtuţilor cetăţeneşti este mai
totdeauna casa bogatului şi mai cu seamă a bogatului parvenit. Aci vine ciocoiul, umilit, şi cere a servi
pe boierul pentru o bucată de pâine, o cameră de dormit şi un veştmânt ca să se apere de asprimea
frigului.
În anii dintâi, aceste vulpi cu două picioare, care întrec în ipocrizie şi vicleşug pe cele cu patru
picioare din fabulele lui Esop şi La Fontaine, petrec împreună cu servitorii cei îmbătrâniţi în păcate de
tot felul, îi studiază cu cea mai mare atenţiune, încât la etate de douăzeci de ani, ei ştiu foarte bine
cum se fură cloşca de pe ouă fără să cârâie; cu alte cuvinte, ştiu cât să fure de la aprovizionarea din
toate zilele, cât de la aprovizionările cele mari, cât de la arendarea moşiilor şi alte mai multe
tranzacţiuni ale casei boiereşti în care se află servind.
Ştim cu toţii că între slugile de la casele bogaţilor, ca în toate meseriile sociale, există o ierarhie
oarecare. Ciocoiul, dar, îşi începe uneori cariera de la postul de rândaş, iar alteori de la lacheu ce se
pune în coada trăsurii boierului; devine cu încetul sofragiu, apoi vătaf de curte, iar mai pe urmă se
face şi el boier; şi cu toate că unii-alţii îi zic în deriziune boier făcut, copiii lui însă devin boieri şi fii
de boieri.
În timpul pe când ciocoiul umblă după trăsura boierului, el află toate slăbiciunile stăpânului său
şi-i ajută cât poate ca să şi le împlinească în paguba lui şi în folosul său. Se întâmplă, însă, de multe
ori ca stăpânul ciocoiului să aibă şi virtuţi, dar aceste lucruri pătrate nu pot să intre în capul şi în inima
cea triunghiulară şi îngustă a ciocoiului plecat pe drumul de a deveni om mare cu orice preţ.
Ca sofragiu se obişnuieşte atât de mult cu mâncările delicate, încât nu mai poate să trăiască fără
friptură de fazan, brânză de Parma, salam de Verona, icre moi, conserve de Franţa şi vinuri din cele
mai celebre dealuri ale Europei. Astfel dar, când ciocoiul ajunge la gradul de vătaf, este corupt
moraliceşte şi fiziceşte până la măduva oaselor.
Înălţat la acest din urmă şi mai suprem grad al slugăriei, ciocoiul devine prevăzător ca un
prezident de cabinet… din Europa. Ideea ce-l preocupă ziua şi noaptea este de a afla metodul prin care
să-şi facă stare. Diferite planuri i se prezintă în imaginaţiune, unul mai întunecos decât cellalt; le
studiază pe toate şi, găsindu- le realizabile, le pune în lucrare fără mustrare de conştiinţă.
S-a zis de mai mulţi filozofi şi cărturari că conştiinţa este cel mai aspru jude al criminalului. O
fi, nu tăgăduiesc, dar vătaful de curte cunoaşte secretul de a face din acest aspru judecător un consilier
întocmai după cum îi trebuieşte lui.
El zice în sine: Tot omul este creat de Dumnezeu cu dreptul de a se hrăni pe pământ; de ce dar
unii oameni au mai mult decât le trebuie, când alţii nu au nici chiar mijloacele necesare spre a se
susţine? De ce unii sunt puternici şi alţii nebăgaţi în seamă? De ce unii stăpânesc pământuri întinse,
iar alţii nu au nici chiar pământul necesar spre a se înmormânta? Aceasta este o stare de lucruri
anormală zice înţeleptul vătaf de curte şi cată să o combat din toate puterile, adaugă el.
Astfel dar, omul nostru, mergând din raţionament în raţionament şi din deducţie în deducţie,
devine comunist, fără ştirea lui, şi începe a pune în lucrare această doctrină atât de frumoasă şi
egalitară în aparenţă, cât este de hidoasă în fond.
Nu trece mult şi ingeniosul vătaf de curte se pune cu ardoare a nivela starea societăţii… Îşi
cumpără moşioare, vitişoare şi alte diminutive de acestea care fac viaţa lesne şi plină de plăceri.
După ce a ruinat de ajuns pe nenorocitul boier, care nu l-a lăsat să piară de foame pe drumuri şi
după ce şi-a luat rangul de pitar, la care nu este vătaf de curte care să nu aspire, omul nostru caută un
pretext şi părăseşte casa stăpânului său tocmai atunci când acesta simte cea mai mare nevoie de
dânsul.
Este cunoscut că omul îmbogăţit prin furtişag nu se satură niciodată de avere, oricât de bogat ar
deveni, ci, din contra, caută noi mijloace de a-şi mări bogăţiile. Căsătoria, dar, devine pentru dânsul o
nouă mină de exploatat. Se propune ca ginere pe la toate fetele bogate; trimite samsari de căsătorie în
toată ţara şi nu se însoară decât numai atunci când găseşte o zestre după placul lui, fără să se tulbure
cât de puţin dacă femeia cu care-şi leagă soarta este jună, frumoasă şi crescută bine, sau slută şi
depravată.” (Prolog, pp. 12-15)
 Am ales această operă deoarece Nicolae Filimon, care şi-a câştigat un loc meritoriu în istoria
literaturii noastre îndeosebi prin romanul Ciocoii vechi şi noii, a desfăşurat o activitate publicistică
susţinută, semnând în periodicele vremii cronicile dramatice şi muzicale.
Opera de referinţă a lui Filimon, romanul Ciocoii vechi şi noi sau Ce naşte din pisică șoareci
mănâncă, publicat în “Revista română,”, din 1862-1863 şi în 1863, la Bucureşti, reprezintă, fără
îndoială, prima parte dintr-un proiect mai vast, în care scriitorul intenţiona să prezinte tipul arivistului
“ de la ciocoiul cu antiriu şi cu călămări la brâu al timpurilor fanariotici, până la ciocoiul cu frac şi
mănuşi albe din zilele noastre”. Creaţia majoră a prozatorului vedea lumina tiparului într-o epocă (cea
de după 1859) în care autorii năzuiau să realizeze construcții epice vaste. Ciocoii vechi şi noi este
primul roman românesc în care originalitatea inspiraţiei se situează mai presus de orice model.
Din punctul de vedere al lui Filimon, ciocoiul nu este doar o expresie tipologică a unei perioade
istorice şi a unui mediu social bine determinat, ci expresia universal valabilă a nemăsuratei ambiţii de a
parveni. Romancierul ne arată originea umilă a ciocoiului începutul carierei acestuia, ipocrizia şi
vicleşugurile de care se foloseşte pentru a câştiga încrederea celui pe care îl slujeşte, descoperirea
slăbiciunilor protectorului în scopul ruinării lui, demagogia, poltroneria în politică.
Evenimențialul se desfășoară în perioada 1814-1825, reflectând tarele societăţii româneşti din
timpul ultimilor domnii fanariote, al revoluţiei lui Tudor Vladimirescu şi al primei domnii pământene.
Pe fundalul politic autohton instabil, autorul narează ascensiunea şi decăderea postelnicului
Andronache Tuzluc şi ale lui Dinu Păturică, două ipostaze ale ciocoiului de la începutul secolului al
XIX –lea.
Sosit în ţară o dată cu domnitorul Caragea, boierul fanariot Tuzluc este prezentat cititorului la
începutul romanului în momentul maxim al succesului social, pentru ca, pe parcursul derulării
întâmplărilor, să asiste, în universul imaginar, la decăderea treptată, implacabilă a acestuia, generată,
pe de o parte, de nesăbuinţa, credulitatea, dezinteresul faţă de administrarea propriei averi şi, pe de altă
parte, pe planul malefic al lui Dinu Păturică de a-l ruina, ajutat de curtezana chera Duduca şi de
negustorul necinstit chir Costea Chiorul. Celălalt personaj axial, Dinu Păturică, fiul treti–logofătului
Ghinea Păturică, ciubucciu mai întâi, ajunge apoi vătaf la curtea postelnicului, sameş la hătmănie,
postelnic şi, pentru a urca încă o treaptă pe scara ierarhiei sociale, scriitorul îl imaginează uneltind
asasinatul revoluţionarului Tudor Vladimirescu, în schimbul funcţiei de ispravnic a două judeţe. Însă,
norocul se dovedeşte alunecos, puterea iluzorie, căci la domnia ţării se instalează Grigore Ghica, domn
drept care îl trimite la ocnă pe nemilosul asupritor al ţăranilor, unde Păturică îşi află sfârşitul . Paralel,
ca o contrapondere în plan etic, romancierul relevă evoluţia unui personaj mai mult cu valoare
simbolică, întrucât verosimilitatea îi lipseşte, Gheorghe care „din opincar” devine „mare spătar”. Iniţial
vătaf la curtea lui Tuzluc, izgonit însă pe nedrept de postelnic, el intră în slujba banului C. cu a cărui
fiică, Maria, se va căsători, deşi la mâna ei aspirase Tuzluc, exercitând presiuni asupra boierului
român. La căsătoria celor doi tineri îndrăgostiţi asistă însuşi domnitorul, care îi va acorda onestului
Gheorghe rangul de „mare spătar.” Derularea gradată a evenimenţialului pregăteşte finalul romanului
care îl relevă pe moralistul Filimon. Declinul, pedepsirea şi chiar moartea personajelor negative,
destructive, coincid cu apoteozarea celor buni, demni şi cinstiţi. Atitudinea justiţiară a scriitorului, ce
poate fi remarcată în întreg spaţiul epic al operei, permite rezolvarea conflictului în mod fericit,
revelând că binele învinge în cele din urmă răul, că degradarea umană până la treapta cea mai de jos,
este pedepsită, iar virtutea întotdeauna răsplătită.
În prezentarea critică a societăţii româneşti din acele timpuri ne întâmpină un scriitor realist.
Însă, descrierea constituie latura secundară a operei, nu principalul ax al epicii în care Filimon
ilustrează „istoria eternului arivist”, înzestrat cu „inteligenţă infernală”, folosită în „serviciul „unei
ambiţii insaţiabile”.
Prin construcție, Ciocoii vechi şi noi este un roman clasic, cu o intrigă lineară, fără răsturnări
imprevizibile de situaţie, autorul trimiţând progresiv lumina reflectorului asupra lumii pe care o
creează pentru a da un suflu puternic contemporaneităţii sale.