Baba Dacia – Baba Dochia

Mitul ancestral al întemeierii Statului dac, ne duce în perioada matriarhala si

este legat de un personaj feminin. Numele acestui personaj a fost Dacia, devenit
Dochia, probabil sub influenta Sfintei Evdochia, gr. Evdokia=bunavointa (în
perioada crestina). Dochia, Doche, Dacia, Doichie, Docuta = Dochita, Dochiana,
Dochina, Ghita. Masculin: Evdochim (gr= stimat) cu afereza Dochim, Dochiam,
Dochiu, Ghita, Docan. Alt nume: Evdoxie = celebru, glorios.[94] În limba daca
Dacia se pronunta Dochia, dupa cum Traian se pronunta Troian. Zarathustra în
greaca Zoroastru = azo. Este un proces fonetic de care trebuie sa tinem cont.

Sf. Evdochia a fost martirizata la începutul Crestinismului. Sinaxarul

precizeaza ca ea a vietuit în provincia Liban, în Frigia, în timpul împaratului
Traian. Martiriul ei a avut loc în timpul împaratului Hadrian[95], urmasul lui
Traian. Între etnonimul Dacia (Dochia) si Sf. Evdochia este numai o legatura
fonetica. Pe parcurs ele au devenit identice. Onomasticul Dacia este, asa cum am
spus, destul de vechi. În epigrafie apare în veacul al IV-lea î H., la Atena (muzeul-
ernikon) într-o inscriptie funerara, pe o lespede de marmura. Ea mentioneaza o
femeie cu numele „Alexippa Dokia"[96].

Baba Dochia (Dacia) a fost o realitate umana în perioada matriarhatului.

Etimologic, cuvîntul baba este stravechi traco-dac. Are ambele genuri, masculin
si feminin: Baba Novac (Ion Georgescu, Baba Novac) si Baba Dochia. În
Basarabia se întîlneste „Baba Marta" în care s-a recunoscut „numirea lunii
martie". În Muntenia, Oltenia si Ardeal sint 9 babe (1-9 martie), pe cînd în
Moldova si Basarabia sint douasprezece babe. Zilele se numesc „zilele
babelor"[97].G. Calinescu considera ca „întîiul mit", simbolizînd „constituirea
însasi a poporului roman" este mitul Traian si Dochia raspîndit de Asachi[98].
Din mitul pastoritei „Dochia sau Dachia", fiica lui Decebal, „Asachi si altii,
Eminescu îndeosebi, au realizat pe aceasta tema, mitologii poetice privind
nasterea poporului roman"[99]. Medicul Dioscorides amintea planta medicinala
dedetel, pe care Dacii o numeau dacina (?????a)[100]. Un important studiu
analitic intitulat de Ion Coja, Riscurile hipercorectitudinii, trateaza tema Traian si
Dochia[101].

Chiar daca o fiica a lui Decebal ar fi purtat numele de Dochia, mitul Baba
Dochia este mult mai vechi si poate fi pus în legatura cu numele matriarhal al
Dacilor. La rîndul lui, numele matriarhal al Dacilor trebuie pus în legatura cu
vechiul termen indian Dachsina = focul ceremoniilor[102] si cu numele Daksa,
cunoscînd ca focul era adorat de stramosii Dacilor, în matriarhat, cum am aratat
mai sus, cînd am vorbit de regina Hestia (grec. ????a = fochist, care are grija de
foc). Pe parcurs pentru genul masculin apare cuvîntul mos, care înlocuieste pe cel
de baba.

În comuna mea natala, în urma cu 70-80 de ani, baba, era bunica, mama tatii
sau mama mamii. Masculinul baba s-a generalizat sub numele de mos, care de
asemenea este un cuvînt traco-dacic. El a circulat alaturi de masculinul baba,
babac. Cuvîntul baba, îl au si turcii, dar cu sensul de tata. De la traci a fost luat
cuvîntul baba de popoarele slave. Cercetatorul Cristian Ionescu scrie ca „babele
au probabil la origine vechi credinte pagîne, legate de ciclurile vegetatiei, de
fenomene atmosferice si astronomice"[103] Circulatia, care pe teritoriul Daciei
nord-dunarene, apare în doua forme distincte între genul masculin si genul
feminin: mosul si baba, ne întareste în convingerea ca originea cuvîntului baba
este în fondul lingvistic daco-roman ce s-a dezvoltat în vatra a ceea ce s-a numit
de cercetatori „Vechea Europa, o entitate culturala cuprinsa între 6500-3500 î.Hr.,
axata pe o societate matriarhala", care precede „cu cateva milenii pe cea
sumeriana"[104]. De altfel, chiar bogatia de toponime în legatura cu cuvîntul
baba[105] dovedeste autohtonia cuvîntului baba, alaturi de cuvîntul mos, la
Daco-Romani. Vorbind de „baba", ne vine în minte masculinul mos, mosneag, ca
si derivatele: mosnean, moasa, mosoaia, musuroi, mosie; toponimele: Mos-
Coman (judetul Ialo-mita), Varful Mosiilor (si Varful Mosilor, munte în judetul
Bacau)[106], ca si Viaductul Mosu, de la Portile de Fier. Însasi vechimea
multimilenara a strabunei Baba Dochia (Baba Dacia) precizeaza fondul lingvistic
caruia îi apartine cuvîntul baba.

Dochia este, asa cum am mai spus, o pronuntie traco-dacica a numelui Dacia,
asa cum Troian este forma antroponimului Traian, în limba rustica. Dada = sora
mai mare în Tracia, si Doda în Dacia nord-dunareana. Ptolomeu, pe la mijlocul
secolului II, d.H., în lucrarea sa Îndreptar geografic, înregistreaza între orasele din
Dacia, Dochidava (????da?a)[107], cetatea Dochiei (nu a Dachiei!). În indice se
specifica „Decidava, localitate în Dacia de miaza noapte"[108].

Baba Dacia (Baba Dochia) a fost o persoana reala. Ea a dat numele statului
organizat de ea, care în epoca matriarhatului, apare în istoria antica, universala,
sub numele de Dacia. Pe parcurs, dupa secole si milenii apare „mitul Babelor", 3-
7, 9-12 si chiar mai multe.[109]. La crearea mitului a contribuit numarul
cojoacelor pe care Baba Dacia sau Baba Dochia, mergînd cu caprele (sau cu oile)
la munte „ca sa faca brînza", parîndu-i-se ca a trecut iarna, a lepadat în fiecare zi
cîte un cojoc. Povestea celor noua cojoace ale babei este mai frecventa. Dupa ce
Baba Dochia a aruncat toate cojoacele, a dat un ger napraznic si pastorita, Baba
Dochia, a înghetat cu oile sau cu caprele ei. Daca mitul rezolva problema
pietrificarii, el nu rezolva înghetatul oilor sau al caprelor. Le tunsese?

Pentru ca mitul prevestea fertilitatea anului respectiv, o primavara, o vara sau

o toamna buna (zilele de 1-3 martie), cînd este vorba de mai multe babe, mitul a
facut din fiecare zi (1-9 sau 1-12 martie) cîte o baba, pe care fiecare baiat sau
fata, barbat sau femeie si-o alege anticipat ca sa vada ce noroc are. Daca ziua
(baba) aleasa este o zi frumoasa, respectivul va avea parte de noroc etc. Cel dintîi
cercetator care a studiat temeinic mitul Baba Dochia, a fost ostracizatul Nicolae
Densusianu. În lucrarea sa fundamentala si indispensabila oricarui cercetator
istoric, Dacia preistorica, are doua capitole esentiale: „Rhea sau Mama-Mare
adorata sub numele de Dacia, Terra Dacia si Dacia Augusta"[110], si „Rhea sau
Mama-Mare cu numele de Dochia si Dochiana în legendele romane"[111], cu o
bogata bibliografie documentara. Interesant, îndeosebi, este faptul ca mitul Baba
Dochia a fost dus de Traco-Besi pîna în Liban, patria Sfintei Evdochia. N.
Densusianu precizeaza ca „legendele romane despre înghetarea si pietrificarea în
munti a Babei Dochii sint în fond identice si se reproduc la aceeasi epoca cu
legendele despre statuile Niobei, Aradnei si a Vinerii din muntele Libanului care,
toate, reprezentau, de fapt, numai niste simulacre arhaice ale Mamei-Mari"[112].

Tot Densusianu spune ca „muntii ce despartesc tara Moldovei de tara

Ardealului sint numiti de popor Muntii Ceahlaului ori Muntii Dochiei, fiindca,
dupa cum spune o traditiune, Dochia seade în Ceahlau"[113]. În legatura cu
matriarhatul trebuie pus mitul amazoanelor, care erau de neam trac[114].

În legatura cu mitul Dochia, cercetatorul Romulus Vulcanescu[115],

mentioneaza „doua secvente epice". Prima legenda sustine ca Dochia, fiica
regelui Decebal, a înaintat în fruntea unei ostiri spre Sarmisegetuza, în ajutorul
tatalui ei asediat în cetate. Ea a fost „înfrînta de armata lui Traian", a fugit cu
resturile oastei în munti, spre rasarit. Acolo s-a rugat la Zamolxe „sa nu o lase sa
fie pîngarita de împarat. si atunci Dochia a fost prefacuta într-o batrîna ciobanita,
cu cîteva oi lînga ea". Traian trecînd pe lînga ea a întrebat-o daca a vazut printesa
daca. si Dochia i-a aratat spre miazazi. Împaratul a luat-o în goana într-acolo, si
Baba Dochia a ramas stapîna pe tinutul acela, si de atunci poate mai traieste înca
în munti".

A doua legenda (citata de Densusianu, Vulcanescu), este cea relatata de

Dimitrie Cantemir, în legatura cu Ceahlaul. „Drept în vîrf se vede o statuie
straveche, înalta de cinci coti, înfatisînd, de nu ma însel, o batrîna cu douazeci de
mioare, din a carei parte fireasca (organul genital) curge într-una un izvor nesecat
de apa. Într-adevar, este greu de spus daca natura a vrut sa-si arate aici jocul sau
daca statuia a fost lucrata de mîna unui artist dibaci. Caci statuia aceasta nu sta pe
nici o temelie, ci este crescuta si legata strîns de celelalte stînci, dar cu pîntecele
si spatele slobode; si chiar daca ai vrea sa crezi ca încheieturile au fost umplute
cu un var facut cu multa iscusinta – si noi bucuros am spune-o – asemea
descoperiri ale celor din vechime s-au pierdut cu vremea, totusi nu-ti poti
închipui lesne în ce fel a fost adusa apa prin picior, în partea fireasca, fiindca
nicaieri împrejur nu se vad urmele vreunui izvor sau ale vreunei albii. Pe semne
ca de aceasta s-au folosit pagînii pentru slujba religioasa"[116].

Marele dictionar geografic al Romaniei[117], înregistreaza: „Dochia, stînca,

reprezentînd o figura omeneasca, în grupa muntelui Ceahlaul". Gh. Asachi aflase
ca aceasta piatra este „chipul antic al Dochiei". La o pravalire, „partea de sus care
înfatisa capul, umerii si sînul s-au spart si se vede zacînd în oarecare departare
s…t. Alte pietre de asemenea aglomeratice, ce închipuiesc oile Dochiei zac
împrejurul acestui chip". Amintim ca în judetul Mehedinti, în hotarul Schela
Cladovei, se afla „vîrful muntelui Babele", tot în legatura cu „o baba Dochia",
care dupa ce a luat pe ea „noua cojoace", a plecat cu oile la munte. Încalzindu-se,
ea a lepadat cojoacele pe rînd „pîna a ramas numai cu unul. Pe urma s-a pus un
ger tare, de înghetau lemnele si plesneau pietrele". Astfel a înghetat si Baba
Dochia si feciorul si oile, prefacîndu-se în sloiuri de piatra, „si se afla pîna în ziua
de astazi"[118]. Legenda Babei Dochia se pastreaza si la romanii macedoneni.
Aceasta duce la concluzia ca este vorba de aceeasi mama comuna de la care
marele regat si-a luat numele de Dacia sau chiar Dochia. si Romulus Vulcanescu
spune ca „statuia înconjurata de pietrele care semnifica oile ei este dupa legenda
mitica moldoveana, închipuirea Babei Dochia, împietrita de zeul meteorologiei
populare".

Craiul Sarmis în Getia. În poezia Sarmis, Eminescu, aduce în fata o luntre ce

poarta o pereche,

„Pe Sarmis, craiul tînar din Getia cea veche,

Mireasa-i în picioare,

frumoasa ca o zîna,

statea, pe-a lui umar îsi sprijinea o mîna".

În final aminteste „caii albi ai marii si zimbrii zînei Dochii". A se vedea si

Olivia Babu-Buznea, Dacii în constiinta romanticilor nostri[119]. Din perioada
matriarhatului, dateaza „mitul tracic al amazoanelor de pe malul Dunarii", citat de
Hasdeu. Amintim tot aici ca un dialog „atribuit lui Platon[120] vorbeste prin gura
lui Socrate, despre niste table triunghiulare, de arama, aduse la Delos de
fecioarele hyperboreene Opis si Hekaerge, cu continut escatologic"[121]. Despre
Hyperborreeni a scris Diodor de Sicilia [122].