Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cunoscut drept luceafărul poeziei românești, Mihai Eminescu nu a avut o viață ușoară. A
trăit puțin, doar 39 de ani. Deși era un poet talentat a avut parte de foarte puțină fericire. O bună parte a
vieții sale este trecută sub tăcere, în special ultimii ani când trece prin tot felul de centre de reabilitare a
persoanelor cu probleme psihice.
Unii spun că totul a început pe data de 28 iunie 1883, când Mihai Eminescu a fost arestat și
internat la ospiciu în urma unui episod memorabil. Aflat la Capșa, locul în care conservatorii de vază
ai Bucureștiului se întâlneau, poetul a ținut un discurs „politico-socialo-national” și, din cale afară de
înfierbântat, ar fi scos un pistol și ar fi spus: „Vreau să îl împușc pe rege!”.
A fost prea mult pentru epoca respectivă! Se cunoșteau din presă atitudinea antiregalistă și
antisemită a poetului. Cu un an înainte, Titu Maiorescu, apropiat al reginei și prieten al lui Mihai
Eminescu s-a gândit să-i facă un favor poetului. Astfel, a aranjat o întâlnirea poetului cu Regina. În
cadrul întâlnirii cei doi și-au zis tot felul de replici tăioase, Eminescu fiind foarte arogant la adresa
Reginei Elisabeta, care era una dintre cele mai mari susținătoare ale artelor în România.
După această întâlnire Regina a considerat întotdeauna că poezia lui Eminescu este o
imitație slabă a celei scrise de Vasile Alecsandri, iar Eminescu spunea despre creațiile artistice ale
Majestății Sale că sunt atât de proaste încât nu merită să fie publicate.
Discursul de la Capșa a fost, în acest context, suficient pentru ca scriitorul să fie pus în
cămașă de forță pentru prima dată. Animozitățile cu familia regală și problemele de sănătate îl împing
la marginea societății. Nu mai reușește să se întrețină în București și după anul 1884, Eminescu se
reîntoarce la Iași unde caută o slujbă. Nici aici lucrurile nu devin mai ușoare pentru el, ajungând să
trăiască din mila semenilor, de pe o zi pe alta.
În plus capătă o meteahnă care îi va înrăutăți situația, băutura excesivă. Poetul a viețuit
multe luni într-o șură a hanului Bacala din Iași. Într-o scrisoare către un apropiat Eminescu relatează
situația precară în care se găsea: „De vreme ce rezidez într-o hulubărie puțin recomandabilă din orice
punct de vedere, e lesne de înțeles că nu am unde pune lucrurile mele (…) O tristă iarnă mă așteaptă și
o tristă viață”.
În anul 1885 lucrurile par să se schimbe, poetul găsind o poziție de sub-bibliotecar la
Biblioteca Centrală. Totuși lucrurile nu se schimbă foarte mult. George Călinescu redă foarte bine
situația din acea perioadă: „Bea fără cumpăt și, împins de instinct erotic congenital, bântuia cafeurile-
chantante pierzând nopțile și istovind ultimele energii sufletești. Lăsa biblioteca cu ușile deschise la
voia întâmplării, nu însemna cărțile eliberate în registru și-și însușea garanțiile bănești pentru cărți…
Ba cerea bani, dintr-o teroare lăuntrică de lipsuri, nu numai prietenilor, ci și necunoscuților. Îmbrăcat
într-un palton, livid, din buzunarele căruia – veche obișnuință de vagabond-scotea alune spre a le
ronțăi – și cu o pălărie înaltă pe cap, era văzut asediind femeile, de pildă, curtezanele germane de la
hotelul Vanghele”.
Lipsa de venituri îl afectează și Eminescu ajunge vrând nevrând la limita de jos a
moralității. Viața nu avea să se îmbunătățească pentru poet în următorii ani. Prietenii încearcă să îl
ajute, iar poetul va urma un adevărat periplu pe la spitale din România și din străinătate.
Poate unul dintre ultimele episoade, când poetul a reușit să ajungă la o normalitate a fost
după ce a petrecut la Mănăstirea Neamț aproape o jumătate de an, de pe 6 noiembrie 1886 până 10
aprilie 1887. Certificat medical în baza căruia a fost internat scria că Eminescu suferă de alienație
1
mintală. În registrul de primire al așezământului s-a notat: „34 ani (?), ortodox, român, profesiunea
liberă, din urbea Iași, boala: manie furibundă… delirium tremens”.