Mihai Eminescu și bolnița Mănăstirii Neamț

Clădirile vechi ale seminarului unde a funcționat bolnița

Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 14 Ianuarie 2024

Ziua de 15 ianuarie, în calendarul cultural al românilor, este una specială, căci ne amintește de
nașterea lui Mihai Eminescu, numit „omul deplin al culturii române”, dar și de celebrarea
însăși a culturii noastre naționale.

Cum Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat 2024 drept Anul omagial al
pastorației și îngrijirii bolnavilor, iar poetul omagiat în această zi a fost „pacient” în bolnița
Mănăstirii Neamț din comuna Vânători-Neamț, cinci luni de zile, voiesc a expune câteva din
însemnările făcute pe marginea șederii și îngrijirii lui în ctitoria marilor mușatini.

Dintru început trebuie să precizăm că acest „spital” construit de Mănăstirea Neamț, dedicat
îngrijirii bolnavilor mireni, nu era o noutate: tradiția zidirii unor astfel de așezăminte medicale
a funcționat dintotdeauna pe lângă marile mănăstiri, așa cum s-a întâmplat și în ctitoria
mușatinilor. Prin veacurile XVIII-XIX, istoricii consemnează existența chiar a două bolnițe la
Neamț: una dedicată exclusiv îngrijirii călugărilor și mirenilor bătrâni și bolnavi, iar alta
destinată internării și alinării suferințelor celor „lipsiți de minte și munciți de lupte grele”. De
la 1 ianuarie 1864, bolnița-ospiciu de la Mănăstirea Neamț a trecut sub oblăduirea Direcției
Sanitare Publice din Moldova, care a administrat-o prin Epitropia Sf. Spiridon din Iași, ca
efect al decretului secularizării averilor mănăstirești.

După 22 de ani de la acest transfer, Mihai Eminescu a devenit „pacient” al ospiciului de la

Mănăstirea Neamț, în împrejurări nu foarte clare. Unii spun că pretextul ar fi fost un acces de
furie datorat nemulțumirii că în volumul antum îngrijit de Maiorescu s-au inserat variante ale
unor poezii pe care poetul nu le-ar fi agreat. Alții, dimpotrivă, susțin că tocmai internarea s-a
datorat evoluției bolii. În mod cert însă, la data de 6 noiembrie 1886, el se afla în arestul
Poliției ieșene, cercetat de un procuror; acesta, „ajutat” de părerile a doi medici, Juliano și
Bogdan (după afirmațiile lui Gala Galaction din lucrarea Viața lui Eminescu, 1914), considera
că „este neapărată nevoie de a fi internat într-o casă specială”. Însoțit de un gardian, Eminescu
a fost scos din arest, îngăduindu-i-se să-și pună într-un cufăr câteva cărți, manuscrise, lucruri
personale de la locuința sa (o cameră simplă închiriată în „casele Lepădatu”, etaj III, pe strada
Lăpușneanu), apoi au pornit spre gară. Prin fața Academiei Mihăilene, profesorul Vasile
Burlă, un bun amic de-al poetului, văzându-l îmbrăcat sumar, s-a dezbrăcat și i-a dăruit
paltonul său gros. A urmat călătoria cu trenul până la Pașcani, iar de acolo cu trăsura până la
Neamț.

Nu cunoaștem împrejurările în care s-au „rătăcit” cufărul și paltonul primit, fapt petrecut între
orașul Târgu Neamț și mănăstire, probabil pe raza comunei Vânători-Neamț. Se pare că era pe
înnoptate, de vreme ce nu au observat la timp incidentul. Pe poet îl afectase puternic
respectiva pagubă: după ce a fost externat, în aprilie anul următor, parcurgând același drum
înspre Pașcani, cu un bun prieten și fost coleg la Cernăuți, i-a relatat acestuia nefericitul
eveniment, indicându-i chiar locul unde bănuia că s-ar fi pierdut haina și cufărul cu
manuscrise, cărți și alte lucruri personale.

Odată ajuns la Neamț, jandarmul care-l însoțea a înmânat conducerii sanatoriului un

document semnat de epitropul N. Gane, care făcea cunoscut că Epitropia generală din Iași
recomanda internarea citatului pacient în acest ospiciu. În registrul de primire al
așezământului s-a notat: „Ortodox, român, profesiunea liberă, din urbea Iași, boala: manie
furibundă... delirium tremens”. Astfel a fost internat Eminescu în bolnița Mănăstirii Neamț
între 9 noiembrie 1886 și 10 aprilie 1887. „A stat destulă vreme și la Neamț, unde, nu e vorbă,
era tratat mai omenește decât ceilalți bolnavi”, scria G. Călinescu. În scurt timp medicii
bolniței au constatat că pacientul trimis spre internare era perfect sănătos și că internarea nu se
justifica.

Informații veridice despre șederea neînțelesului poet la Neamț aflăm și de la Leon Onicescu,
intendent al locului; în jurul anului 1926, el a publicat câteva memorii referitoare la perioada
spitalizării lui Eminescu, republicate de renumitul eminescolog, Augustin Z. N. Pop. Un fost
coleg de școală de la Cernăuți, avocatul Gheorghe Bojeicu, vizitându-l pe nefericitul
botoșănean, afirma că Eminescu adesea protesta și se plângea că l-au internat pe nedrept, căci
nu este nebun. Observându-se clar acest lucru, Onicescu îi permitea adesea să prânzească în
pavilionul administrativ, ocrotindu-l și îngăduindu-i să-și facă un program oarecum separat de
al restului bolnavilor, permițându-i chiar să participe la programul liturgic la cele două
așezăminte din vecinătate (Mănăstirea Neamț și Schitul Vovidenia). Dacă din primele două
luni nu se cunosc date concrete despre viața lui Eminescu, Oniciuc spune că, din ianuarie,
poetul a reînceput să scrie versuri, chiar el trimițându-i la „Convorbiri literare” câteva poezii.
În schimbul bunăvoinței funcționarului, pacientul îl ajuta ca „scriptolog” la niște evidențe ale
așezământului.

Îndată după sosirea lui Eminescu la bolnița străvechii chinovii s-a petrecut și emoționanta
întâmplare relatată în multe din referințele legate de șederea poetului la Mănăstirea Neamț.
Reputatul profesor și eminescolog Nae Georgescu, în articolul Familia Eminescu și
Spovedania de la Sfinții Arhangheli, afirmă că în urmă cu mulți ani scriitorul Paul Miron a
descoperit o însemnare pe fila unui Ceaslov din biblioteca Mănăstirii Neamț. Ieroschimonahul
Vasian Panaite (1821-1903), care l-a spovedit pe Eminescu, a făcut următoarea consemnare:
„Pe ziua de Sfinții Voievozi, în anul 1886, m-au chemat la bolniță și l-am spovedit și l-am
împărtășit pe poetul M. Eminescu. Și au fost acolo Ion Gheorghiță, din Crăcăoani, care acum
este primar”. Ca preot, ca duhovnic, m-am întrebat cum e să ai la scaunul de spovedanie un
om pe care Dumnezeu l-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour din marea de amar,
după cum însuși afirma. Trebuie să fi fost un dialog cu totul excepțional. O confesiune a unui
geniu în fața Dumnezeului său. Această spovedanie și împărtășania de după i-au adus alinarea
fizică și spirituală neînțelesului poet. Că Eminescu se simțea bine, fără urmă de boala
presupusă din pricina căreia a fost trimis la Neamț, ne-o confirmă relatarea avocatului
Bojeicu: în martie 1887, vizitându-l, a stat la masă cu el și cu doctorul Balomir, care afirma că
pacientul este perfect sănătos, putând pleca în orice zi. Rămânerea sa în bolnița străvechii
ctitorii mușatine s-a prelungit oarecum, atât din pricina vremii nefavorabile, cât și din lipsa
banilor necesari transportului. Acum înțelegem de ce Vlahuță, prin ianuarie- februarie, se
căznea să organizeze în Iași o subscripție publică, încercând să-l ajute pe bunul său amic să se
externeze. Demn, poetul i-a scris lui Vlahuță astfel: „Mai sunt destule alte mijloace onorabile
pentru a-mi veni în ajutor”. Totuși, niște elevi inimoși ai școlii de pictură ieșene au alcătuit
mai multe liste de subscripție, reușind să strângă câteva mii de lei, pe care i-au înmânat
Henrietei, sora lui Eminescu, care s-a îngrijit ca iubitul ei frate să intre în posesia lor și să-și
plătească drumul către casă, după externare.

Pe 10 aprilie 1887, în Joia luminată chiar, același bun coleg și amic, avocatul Bojeicu, a
revenit la bolnița nemțeană, tocmind o trăsură spre a-l duce pe Eminescu până la Pașcani,
unde-l așteptau Ion Creangă și Miron Pompiliu. Toți stăruiră să meargă la Iași, dar el se
hotărâse deja să ia trenul către Botoșani.

Ca semn de recunoștință și aducere aminte pentru cele cinci luni de zile, cât Eminescu a fost
vremelnic locuitor al comunei Vânători-Neamț, anual, primarul vânătorenilor, doamna jurist
Maria Petrariu, organizează slujbe de pomenire și evenimente comemorative în cinstea lui.
Îndătinatei și vrednicei inițiative se alătură Mănăstirea Neamț, Seminarul Teologic Ortodox
„Veniamin Costachi”, din preajma chinoviei, Liceul „Arhim. Chiriac Nicolau” din comună,
Asociația Culturală „Vovidenia- Neamț”, dar și mulți alți iubitori de Eminescu.