Bolile de care moare o lume - contextul potopului

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 05 Martie 2024

Istoria cunoaște multe cataclisme care au schimbat fața întregii lumi. De la

misterioasa scufundare a Atlantidei și până la erupțiile vulcanice care au
acoperit orașul Pompei, de la cutremurele care au luat milioane de vieți în
decursul timpului și până la furtunile puternice care au măturat ținuturi
întregi. Însă primul mare cataclism, născut din bolile sufletești ale oamenilor,
a fost, cu siguranță, potopul biblic.

Spre deosebire de Sodoma și Gomora ale căror păcate sunt descrise în amănunt în multe cărți
ale Sfintei Scripturi, cataclismul care a scufundat un univers întreg și care a rămas cunoscut
drept „potop” cuprinde o descriere sumară, dar suficient de incisivă a cauzelor sale. Astfel, ni
se spune de Prorocul Moise că „fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase,
și-au ales dintre ele soții, care pe cine a voit. Dar Domnul Dumnezeu a zis: «Nu va rămâne
Duhul Meu pururea în oamenii aceștia, pentru că sunt numai trup. Deci zilele lor să mai fie o
sută douăzeci de ani!» (Facerea 6, 2-3). În perioada de după izgonirea din Rai, Adam și Eva
au început să aibă copii, iar din cuplul primordial s-au format noi familii, care s-au răspândit
peste suprafața pământului. O caracteristică ușor observabilă după primele generații de
oameni a constat în scăderea progresivă a vârstei vieții lor. De la atingerea unor cifre de peste
900 de ani, cum a fost cazul lui Adam sau Matusalem, oamenii au început să trăiască din ce în
ce mai puțin. Păcatele lor nu doar le-au îmbolnăvit trupurile și le-au otrăvit existența zilnică,
ci, totodată, i-au făcut și să trăiască mai puțin decât o făceau cei din vremea de început a
omenirii. Iar cauzele care au condus la o scădere drastică a timpului petrecut pe pământ au
fost desfrânarea, o viață petrecută din ce în ce mai mult în slujba propriului trup și a plăcerilor
personale și a proliferării unei existențe tot mai închinate promiscuității. Așadar, plăcerile
trupești sunt primul mare păcat și cea dintâi cauză a apariției ulterioare a potopului, fapt
confirmat și de Sfânta Scriptură, care ne spune: „Pământul însă se stricase înaintea feței lui
Dumnezeu și se umpluse pământul de silnicii. Și a căutat Domnul Dumnezeu spre pământ și
iată era stricat, căci tot trupul se abătuse de la calea sa pe pământ” (Facerea 6, 11-12).

Cugetele rele - a doua cauză

Promiscuitatea generală a omenirii a condus la apariția altor păcate mari și la o înrăutățire

generală a gândirii și a înrobirii spirituale a omului. Astfel, ni se spune că: „văzând însă
Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ și că toate cugetele și dorințele
inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, i-a părut rău și s-a căit Dumnezeu că a făcut pe
om pe pământ” (Facerea 6, 5-6). Această părere de rău a lui Dumnezeu față de apariția, nu
față de păcatul omului este singulară în Sfânta Scriptură. Nicăieri nu Se mai căiește
Dumnezeu pentru faptul că l-a creat pe om. În toate celelalte situații, Dumnezeu Se căiește de
păcatele noastre, nu de existența noastră. Cugetele îndreptate exclusiv spre rău descrise în
textul biblic arată că oamenii de atunci nu mai aveau deloc intenții bune. Violența,
desfrânarea, viclenia, minciuna - toate acestea își găseau tot mai des loc în viața oamenilor și
conduceau la rele din ce în ce mai mari. După stricarea trupească a oamenilor, se ajunsese
acum la o tot mai amplă întunecare sufletească. Iar când nu mai este loc pentru vindecarea
unei părți bolnave a trupului, atunci devine clar că aceasta trebuie fie cauterizată, fie amputată
cu totul. Concluzia lui Dumnezeu este una singură, chiar dacă sună înfricoșător: „Pierde-voi
de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc și de la târâtoare
până la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut” (Facerea 6, 8). Iar în
cel dintâi dialog cu Noe, cel care, împreună cu alți șapte oameni, urma să se salveze prin
milostivirea lui Dumnezeu de la dezastrul potopului, Domnul adaugă: „Sosit-a înaintea feței
Mele sfârșitul a tot omul, căci s-a umplut pământul de nedreptățile lor, și iată Eu îi voi pierde
de pe pământ” (Facerea 6, 13).

Curcubeul - semnul primului legământ

Timp de o sută de ani, Noe a construit arca în care urmau să intre el și cei ai lui, precum și din
toate felurile de viețuitoare câte o pereche. Oamenii l-au privit cu milă, l-au desconsiderat, l-
au crezut nebun. Nimeni nu a fost curios să afle de ce Noe meșterește la un vas atât de mare,
care sunt cauzele pentru care spaima i se zugrăvea pe chip în fiecare zi și de ce, la rândul lui,
îi privea cu compătimire pe toți și îi plângea ca pe niște oameni deja morți. Dezastrul
potopului înghite o lume întreagă, nu doar un popor precum cel al Sodomei și Gomorei. Însă,
ca întotdeauna, acolo unde închide definitiv o ușă, Dumnezeu deschide o fereastră. Iar după
încheierea potopului și uscarea pământului acoperit înainte de ape, primind cea dintâi jertfă a
lui Noe, cuvintele Sale sunt grăitoare: „Am socotit să nu mai blestem pământul pentru faptele
omului, pentru că cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinerețile lui și nu voi mai pierde
toate vietățile, cum am făcut” (Facerea 8, 21). Iar după aceste cuvinte care conțin atât o aură
de întristare, cât și o făgăduință a milostivirii, Dumnezeu încheie primul mare legământ din
istoria omenirii cu Noe și întreaga lui familie: „Nașteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l
stăpâniți! Groază și frică de voi să aibă toate fiarele pământului; toate păsările cerului, tot ce
se mișcă pe pământ și toți peștii mării; căci toate acestea vi le-am dat la îndemână. Tot ce se
mișcă și ce trăiește să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca și iarba verde. Numai carne cu
sângele ei, în care e viața ei, să nu mâncați. Căci Eu și sângele vostru, în care e viața voastră,
îl voi cere de la orice fiară; și voi cere viața omului și din mâna omului, din mâna fratelui său.
De va vărsa cineva sânge omenesc, sângele aceluia de mână de om se va vărsa, căci
Dumnezeu a făcut omul după chipul Său. [...] Iată Eu închei legământul Meu cu voi, cu
urmașii voștri. Și cu tot sufletul viu care este cu voi: cu păsările, cu animalele și cu toate
fiarele pământului, care sunt cu voi, cu toate vietățile pământului câte au ieșit din corabie; și
închei acest legământ cu voi, că nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului și nu va mai fi
potop, ca să pustiiască pământul” (Facerea 11, 1-6, 9-11).

Observăm câteva aspecte esențiale. În primul rând, nu doar fructele și legumele urmau să fie
hrana omului, ci și animalele, mai puțin sângele acestora. În al doilea rând, era dezavuată
orice ucidere și era stabilită pedeapsa: moartea ucigașului, care urma să aibă loc tot în chip
tragic, precum și osândirea sufletească a acestuia. În al treilea rând, omenirea primea
făgăduința lui Dumnezeu că potopul nu se va mai repeta.

Iar semnul legământului urma să fie primul curcubeu din istorie: un semn al frumuseții,
curăției și iertării cu care Dumnezeu voia în continuare să împodobească fragila și
nestatornica făptură omenească.