Bolile protopărinților Adam și Eva

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 30 Ianuarie 2024

Căderea lui Adam a condus imediat la apariția bolilor și a morții. În Rai,

înainte de ispita șarpelui și gustarea din pomul cunoștinței binelui și răului, nu
au existat nici suspinele bolilor, nici realitatea cruntă a morții. Iar ceea ce
Adam și Eva urmau să trăiască în universul pe care ei îl întunecaseră prin
păcat nu putea fi prevăzut de nici unul dintre ei, putea fi doar întrezărit din
cuvintele amare rostite de Dumnezeu Însuși.

Este frumoasă exprimarea vechilor basme românești în care ni se vorbește despre Făt-Frumos
și Ileana Cosânzeana, imagini nepieritoare ale protopărinților Adam și Eva. Și ni se mai spune
despre „tinerețea fără bătrânețe” și „viața fără de moarte” promise, de regulă, lui Făt-Frumos,
care trebuie să se ferească de un singur lucru, să respecte o unică poruncă: să nu treacă de o
graniță, să nu deschidă o ușă veșnic ferecată...

Dar, asemenea lui Adam, nici Făt-Frumos nu se poate abține - ceea ce este interzis pare mai
vrednic de dorit decât tot ceea ce rămâne permis. Iar după ușa ferecată se arată moartea, după
granița încălcată vin boala și întristările, iar Făt-Frumos se transformă într-un bătrân asemenea
multora, pe fața și trupul căruia se incrustează pecetea neiertătoare a timpului, care, asemenea
unei rugini necruțătoare, șterge imaginea imaculată a veșniciei și apropie umbra întunecată a
morții. La fel s-a întâmplat și cu Adam și Eva. Dumnezeu i-a spus lui Adam pe când era încă
singur, iar Eva nu fusese creată: „Din toți pomii din rai poți să mănânci, iar din pomul
cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri
negreșit!” (Facerea 2, 16-17).

Un avertisment ignorat

Avertizarea a fost clară de la bun început. Moartea pândea în spatele pomului cunoașterii.
Veșnicia încălzea pomul vieții. Dar dacă, din al doilea pom, nici Adam, nici Eva nu au apucat
să guste, din primul au îndrăznit să o facă. Iar consecințele s-au văzut imediat. Însă, dacă ar fi
avut răbdare și ar fi păzit porunca, atât Adam, cât și Eva ar fi avut parte și de viață veșnică, și
de înțelepciune fără sfârșit, așa cum spune Sfântul Efrem Sirul: „Dumnezeu nu voia să-i dea
cununa fără osteneală: două cununi a așezat pentru Adam ca răsplată pentru luptă, doi Pomi
urmau să încununeze biruința sa. Dacă ar fi biruit și numai pentru o clipă, ar fi mâncat dintr-
unul și ar fi fost viu, ar fi mâncat din celălalt și ar fi dobândit cunoștință; ar fi avut o viață
nevătămată și o înțelepciune neclintită” (Sf. Efrem Sirianul, Imnele Raiului 12, 17, trad. de
diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Ed. Deisis, 2010, p. 106).

Însă șarpele (diavolul) a promis ceea ce nu putea să ofere și a înșelat cu ușurință cuplul
primordial spunându-i Evei: „Nu, nu veți muri! Dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți
mânca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul”
(Facerea 3, 4-5). Din momentul în care Eva a gustat și l-a convins și pe Adam să guste au
apărut în firea lor ceea ce noi astăzi numim afecte: foamea, setea, simțirea frigului și a
căldurii. S-au grăbit să se îmbrace, cu frunzele de smochin, dar nu realizau încă adâncimea
pierderii lor, drumul fără întoarcere pe care apucaseră să meargă și pe care urmau să-l străbată
și urmașii lor, până la venirea Mântuitorului...

Dureri, necazuri, boli, suferințe

Cea dintâi care primește mustrarea este Eva, iar cuvintele amare ale lui Dumnezeu răsună încă
în mințile și inimile noastre, ale celor de azi, și vor răsuna și în timpul generațiilor viitoare.
„Voi înmulți mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naște copii;
atrasă vei fi către bărbatul tău și el te va stăpâni” (Facerea 3, 16). Această înmulțire a
necazurilor cuprinde tot spectrul bolilor, suferințelor, durerilor emoționale care lovesc, în
primul rând, în natura delicată, sensibilă a femeii. De asemenea, nașterea unui nou copil s-a
dovedit și încă se dovedește drept o încercare grea. În trecut, sarcina putea să pună capăt vieții
multor femei din cauza infecțiilor sau a poziționării greșite a copilului. În prezent, încă există
sarcini „toxice” sau cu complicații care presupun repaus total sau tratamente intense pentru a
putea fi duse la bun sfârșit. În aceste condiții, cuvântul lui Dumnezeu s-a împlinit întru totul.

Cât despre Adam, el este lovit prin dificultățile muncii și perspectiva apropiată a morții.
„Pentru că ai ascultat vorba femeii tale și ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit: «Să nu
mănânci», blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate
zilele vieții tale! Spini și pălămidă îți va rodi el și te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea
feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci
pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 17-19). Munca devine, pentru Adam,
concentrarea noilor sale suferințe. Va trebui să depună efort, să lupte, tot mai slăbit, mai
bolnav, mai neputincios, cu un pământ care nu-i va mai înfățișa cu ușurință roadele sale, ci îl
va pune la grea încercare, îl va osteni până la capăt când, odată sfârșit, îi va îmbrățișa trupul
pentru a-l descompune în țărâna din care a fost creat. De asemenea, lui Adam, și nu Evei, i se
descoperă realitatea înfiorătoare a morții, precedată de boli, necazuri și multe suferințe. Adam
este cel dintâi care privește în față moartea implacabilă, care-l va răpune la vârsta biblică de
930 de ani, fiind depășit doar de Matusalem, cel care urma să trăiască 969 de ani la doar
câteva generații distanță de protopărintele întregii omeniri.

Însă tot în cuvintele lui Dumnezeu se găsește și o mângâiere: vestirea venirii Mântuitorului
Iisus Hristos, care se ascunde în spatele mustrării șarpelui (satanei): „Dușmănie voi pune între
tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei
înțepa călcâiul” (Facerea 3, 15). Și tot în cuvintele Sfântului Efrem Sirul găsim dezlegarea și
mângâierea suferințelor și neputințelor moștenite de la Adam și Eva până în prezent: „Scris
este despre Adam: «În ziua în care vei mânca, vei muri» (Facerea 2, 17), dar el n-a murit în
ziua în care a mâncat; a fost dezbrăcat numai de slava sa, ca zălog al morții, a fost izgonit din
rai și chinuit de gândul morții. Dar noi mâncăm viața care este în Hristos; Trupul Său înlo-
cuiește roadele pomului, iar altarul Său grădina Edenului; Sângele Său nevinovat ne curăță de
blestem, și așteptăm viața viitoare întru nădejdea învierii (Romani 8, 23-25); umblăm deja
într-o viață nouă (Romani 6, 4), căci trupul lui Hristos și altarul Său sunt zălog pentru noi”
(Sf. Efrem Sirianul, Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii și Învierii, trad. de diac. Ioan
I. Ică jr., Sibiu, Ed. Deisis, 2010, pp. 100-101).