Adam & Eva

Mitul care ne-a făcut oameni

„În ziua în care veți mânca din el vi se vor deschide ochii si veți fi ca
niște Dumnezei, cunoscând binele și răul” (Facerea 3, 5)
Cu cel de-al treilea capitol al ei, Cartea Facerii trece de la istorisirea
creației originare (a lumii așa cum a vrut Dumnezeu sa fie) la istoria
creației căzute (adică a lumii așa cum a vrut omul sa devina).
 Originea păcatului strămoșesc, mit sau realitate, a rămas foarte
controversata chiar si in zilele noastre. Ea are o importanta deosebita
deoarece acest păcat constituie, cred teologii, premisa fundamentala a
mântuirii.
De ce a pus Dumnezeu copacul cunoașterii si pe cel al nemuririi
într-un loc accesibil celor doi, mai ales ca El prin natura sa știa ce urma
sa se întâmple? Ținuți o veșnicie cu ispita lângă ei, era imposibil sa nu
cedeze, măcar din plictiseala sau curiozitate. De ce au fost pedepsiți atât
de aspru, fiind niște copii din punct de vedere mental.

Originea păcatului strămoșesc

Dogma spune: originea păcatului strămoșesc se afla in
neascultarea protoparintilor noștri, Adam si Eva, care, ispitiți de diavol,
nesocotesc voința divina, calcând porunca lui Dumnezeu, de a nu manca
dintr-un anumit pom (implicit al Cunoașterii).
„Nu era folositor ca omul sa dobândească nemurirea fără sa fie
ispitit si încercat, ca sa nu cada in mândria si osânda diavolului” spunea
Sf. Ioan Damaschin. Încercarea prealabila apare ca necesara, caci cel
neispitit si neîncercat nu este vrednic de nimic (cf. Is. Sirah 34,10). Cu
alte cuvinte, asta suna a inițiere. Zeul încearcă sa-i ofere omului
libertatea sau sa-l înrobească. Aici, tagma prelaților a găsit răspunsul
perfect pentru a ocoli dilema ii oferă libertatea morala, spun aceștia. ?!
„Începutul păcatului este mândria” (Sir 10,13)
„Primul om care a căzut in păcat prin mândrie, dorind a fi ca
Dumnezeu” (Sf. Ioan Gura de Aur)
Ipotetic, probabil Adam a vrut sa cunoască adevărata Lumina, sa
fie asemeni zeului, sa cunoască. Știm cu toții ca elevii si-au întrecut
adeseori mentorii. Un zeu prea gelos, prea exigent in a-si împărtăși
cunoștințele cu propria „creație”. Uneori creația ajunge sa întreacă
Creatorul. Ne aducem cu toții aminte de mitul lui Pygmalion si al
Galateei. Zeul le-a refuzat cunoașterea? Cu ce le-ar fi făcut rău? Daca
este sa dam crezare textelor biblice aceasta nu le-a adus răul, ci, din
contra. Blestemele falsului zeu (moarte si suferință) au fost adevăratele
catastrofe. Nu a fost un gest părintesc, ci autocrat, dictatorial.
Dar astea sunt doar simple vorbe in vânt – Adam si Eva, copacul
cunoașterii, Dumnezeu si gradina Edenului sunt doar o metafora pentru
a sublinia condiția nealterata a Omului înainte de a intra in „lume”.
Pierderea nevinovăției primordiale, pierderea esenței, a sacrului, a unei
lumi dorite.
Video:
https://youtu.be/A8nQ1kQHqbI
0:00 – 2:13
25:00 – 26:22