Har în familie

„Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață
și omul s-a făcut astfel un suflet viu.” (Gen. 2:7)

Este ziua a șasea a primei săptămâni și Dumnezeu aproape Și-a terminat lucrarea. Mai are
de făcut unu-două lucruri și a păstrat partea cea mai bună pentru la sfârșit. Scena este așezată
pentru actul încoronator al creației. Îngeri sfinți au privit cu uimire din prima zi când marele
Dumnezeu a pășit în mijlocul nimicului și a spus nimicului: „Să fie lumină! Și a fost lumină.”
(Gen. 1:3). Psalmistul spune: „Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului și toată oștirea lor
prin suflarea gurii Lui. Căci El zice și se face; poruncește și ce poruncește, ia ființă.” (Ps. 33:6-
9).

Dar acum, Creatorul folosește o metodă diferită. De data aceasta, Dumnezeu nu mai
vorbește, ci se apleacă și ia o mână de lut. Din el începe să modeleze un om. Sculptează și
conturează; modelează și dă chip. Brațele Lui îmbrățișează un trunchi uriaș. Degetele Lui
filigranează vasele capilare. Geniul creator clădește un organism glorios, cu sisteme legate între
ele – endocrin, muscular, osos, nervos, pulmonar, limfatic, cardio-vascular. „O lucrare teribilă și
minunată!” (Ps. 139:14, NKJV)!
Drept coroană a acestor sisteme, Dumnezeu creează un organ al rațiunii, acoperit cu
convoluțiuni de materie cenușie. Aici se va găsi sediul inteligenței, centrul capacității raționale și
de înțelegere, al creativității și limbajului. Atunci, construcția fiind gata, cu toate lucrurile la
locul lor, marele Creator, El Însuși necreat, se oprește și respiră adânc. Se apleacă și mai jos, cu
Fața aproape de pământ și suflă în nările formei de lut. Pieptul se umflă odată cu plămânii, nervii
începe să transmită impulsuri, sângele circulă, celulele se activează, țărâna devine carne, creierul
devine minte, omul devine un suflet viu.
Întrebarea cosmologică primește răspuns chiar înainte de a ne începe investigația. Nu prin
rațiune este cunoscut adevărul creației. Nu este o concluzie științifică. Știința nu-L înlocuiește pe
Dumnezeu, de vreme ce știința nu s-a auto-creat. Este o falsitate și o confuzie a ordinii să faci
lucrul derivat, original, iar Originalul, lucru derivat (Malik, 1982, pag. 34). Știința este ghidul
nostru printre lucruri așa cum sunt, dar nu poate răspunde de ce lucrurile sunt astfel. Nimeni nu
are dreptul să fie dogmatic în privința lucrurilor care nu pot fi cunoscute decât prin revelație
divină (Chambers, 2000, pag. 80).
Și prin revelație, iar nu prin rațiune, ajungem să cunoaștem ceea ce Biblia nu încearcă
nicăieri să demonstreze: că lumea a fost creată în șase zile literale, de seri și dimineți, în care
Dumnezeu nu a pornit de la o materie pre-existentă. Este un adevăr incompatibil cu metoda
științifică. Nu este o teorie, este o credință, este o mărturisire de credință. „Prin credință
pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, așa că tot ce se vede n-a fost făcut
din lucruri care se văd.” (Evrei 11:3). „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și întinderea lor
vestește lucrarea mâinilor Lui.” (Ps. 19:1).
 Aceasta este lumea Tatălui nostru și în creație, la fel ca și în mântuire, este lucrarea Lui
încheiată, dusă la bun sfârșit. Dumnezeu nu a lăsat creația să fie completată prin procese
naturale, așa cum nu a lăsat ca mântuirea să fie completată prin procese religioase. Când
ispășirea a fost încheiată pe cruce, Isus a strigat: „S-a sfârșit!” (Ioan 19:30). Iar când Creația a
fost încheiată în ziua a șasea, „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse și iată că erau foarte bune.”
(Gen. 1.31). De la pământ la cer, de la animale la oameni, de la mare la mare, Dumnezeu le-a
făcut și isprăvit pe toate. Aceasta este lumea Tatălui nostru!
Acesta este, deci, începutul glorios al familiei umane, ieșind din mâna lui Dumnezeu –
început plin de promisiuni și plin de posibilități. Harul salvator este în rezervă, încă nenecesar.
Iertarea nu a apărut încă, căci nu este încă nevoie de iertare. Dar credința trebuie încercată.

Curiozitate fatală

„Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut de privit și că pomul era de dorit ca
să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui și a mâncat; a dat și bărbatului care era lângă
ea și bărbatul a mâncat și el.” (Gen. 3.6)

Căderea Evei a început în momentul în care a decis să-și conducă propria investigație.
Aceasta a fost prima abatere de la încrederea completă în cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu
a spus niciodată că fructul pomului nu ar fi fost bun de mâncat, ci doar că nu trebuia să mănânce
din el. Ba chiar a adăugat o avertizare cu privire la consecințe: „în ziua în care vei mânca din el,
vei muri negreșit.” (Gen. 2:17). Dar ceea ce Dumnezeu a lăsat nespus a fost motivul pentru
porunca Lui. I-a dat un „ce”, dar nu și un „de ce”; era un test al credinței.
Informația omisă devine sămânța ispitei pe care șarpele o ticluiește pentru a tenta vanitatea
omului. Eva trebuie să decidă, pusă în fața provocării șarpelui și a poruncii neexplicate a lui
Dumnezeu, în cine va crede. Eva poate să-L creadă pe Dumnezeu pe cuvânt și să asculte sau se
poate îndoi de adevărul spuselor lui Dumnezeu și să nu asculte. Dar trebuie să facă ori una, ori
alta.
Natura păcatului coboară mai adânc decât am crede la o primă vedere. Nu începe cu fapta,
ci începe cu gândul. Păcatul apare mai întâi la nivel subconștient, acolo unde luăm decizii, chiar
mai înainte de a acționa. În momentul în care hotărâm să luăm lucrurile în propriile mâini, să ne
folosim voința după placul personal – în acel moment tainic, noi ne îndepărtăm de credința în
Dumnezeu.
Alegerea este suveranitatea umană pe care Dumnezeu nu ne-o va lua niciodată, dar ea
poate fi folosită în două feluri: pentru slava lui Dumnezeu sau pentru slava personală; în
ascultare de poruncile dragostei Lui sau în ascultare de propriul plac. Cu alte cuvinte, prin harul
lui Dumnezeu, avem libertatea de a ne preda libertatea pentru dragostea lui Dumnezeu. Și prin
această predare, găsim o nouă libertate, libertatea de a face voia lui Dumnezeu în orice situație.

Apariția supranaturalului
 Iisus Hristos este singura cale de ieșire din capcana mortală a păcatului; și El, de asemenea,
Își face apariția la început. Mai înainte ca îngerul să-i izgonească din preajma pomului vieții,
Adam și Eva primesc o făgăduință care îl ia pe diavol prin surprindere. Întorcându-Se către
șarpe, Domnul Dumnezeu spune: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și
sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul și tu îi vei zdrobi călcâiul.” (Gen. 3:15).
Diavolul nu înțelege complet, dar știe că este o amenințare pentru stăpânirea lui. Să
zdrobești capul unui șarpe înseamnă să-l omori. Dumnezeu profetiza sfârșitul stăpânirii
diavolului, iar Agentul decesului lui va fi Sămânța femeii. Era o strategie pe care diavolul nici
prin absurd nu și-ar fi imaginat-o; Dumnezeu era pregătit să meargă mai departe decât ar fi putut
să conceapă vrăjmașul. Chiar în locul în care oamenii au fost cel mai jos, Dumnezeu s-a dovedit
Cel mai bun, descoperind o adâncime a iubirii mai presus de orice înțelegere.
Geneza 3 se încheie cu o ceremonie de semnificație veșnică, în care Dumnezeu le oferă
bărbatului și femeii un acoperământ. „Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam și nevestei lui haine
de piele și i-a îmbrăcat cu ele.” (Gen. 3:21). Observați: haine de piele, nu de lână. Nu a fost tuns
nici un animal viu, ci pentru aceasta, o creatură a trebuit să moară. Este semnificativ că actul
mântuirii are loc mai înainte ca omul și femeia să fie izgoniți din Eden, pentru ca ei să știe că
interzicerea accesului în grădină nu însemna absența lui Dumnezeu (Tonstad, 2009, pag. 58). Nu
mai aveau acces la pom, dar la Dumnezeu, da.
Și atunci apare. Aparent de nicăieri. Ceva pentru care vocabularul omenesc trebuie să
creeze un cuvânt nou. Operează după legi diferite decât legile naturii. Toate celelalte în ordinea
creațiunii operează după legi ale cauzei și efectului – soarele te încălzește, apa te udă, vântul bate
și copacii se apleacă, copacii se înalță și sub ei se formează umbra – totul este fix, totul este
predictibil.
Dar deodată apare un nou principiu de viețuire. Deasupra legilor existenței naturale, ceva
supranatural intră în câmpul vizual.
Aceasta nu este bunătate – bunătatea lui Dumnezeu se manifestă în întregul univers. Este
altceva. Aceasta este bunătate nemeritată; este favoare necuvenită; binecuvântare acolo unde se
impune condamnarea; iertare în locul judecății. Omul și femeia se îndepărtau de pomul vieții, din
ale cărui fructe nu aveau să mai guste, purtând hainele pe care Dumnezeu li le lucrase cu vărsare
de sânge, ca asigurare că, într-o bună zi, aveau să mănânce din nou din pom.
Când s-au înfățișat înaintea lui Dumnezeu după ce au păcătuit, omul și femeia erau deja
înveșmântați cu hainele pe care ei singuri și le făcuseră. Dar acestea nu erau suficiente.
Nu ne putem salva singuri și nu putem contribui cu nimic la propria îndreptățire. De aceea
Dumnezeu face haine noi, după voia Lui, și le face cu vărsare de sânge. „Și fără vărsare de sânge
nu este iertare” a păcatului (Evrei 9:22).
Datorită intervenției divine, efectul păcatului nu mai este moartea păcătosului. Ci, prin
punerea în funcțiune a acestui lucru nou care necesită un cuvânt nou, păcătosul scapă de efectul
care ar fi urmat în mod natural cauza și moștenește un rezultat nou.
Acest lucru este harul. Nu era un gând ulterior, ci se găsea deja în rezervă. Imediat ce a
apărut păcatul, a fost și Mântuitor.
 De data aceasta, însă, Domnul Dumnezeu nu vorbește. Ci, se apleacă, ia o mână de lut și
pregătește un trup prin care să intre în umanitate prin miracolul Întrupării (Evr. 10:5). Este un act
divin de nemărginită îndurare izvorâtă din dragoste neclătinată. Ce am face noi fără harul lui
Dumnezeu?
În grădina Edenului, în mijloc, se găseau cei doi pomi – pomul vieții și pomul cunoștinței
binelui şi răului. Dar în momentul în care omul a căzut, Dumnezeu a mai plantat un pom. Acesta
este pomul care salvează de la nimicire veșnică pe toți cei care cred. Isus a murit pe al treilea
pom, iar victoria cucerită de El devine biruința noastră. Prin jertfa Lui noi scăpăm de osânda
păcatului.
Ţelul mântuirii a fost dintotdeauna ca noi să putem moșteni o nestricăciune nesupusă
morții, dar nu ca realizare personală. Răscumpărarea vine doar ca dar fără plată al harului, prin
care neprihănirea lui Hristos ne este conferită nouă. Isus Însuși este cu noi prin Duhul Sfânt și
noi devenim mai mult decât biruitori prin El; „Hristos în voi, nădejdea slavei” (Col. 1:27).
Să ne înălțăm mâinile către Dumnezeu pentru putere și har, în fiecare zi; și făcând astfel, să
trăim speranța cea nouă primind harul mântuirii din partea lui Dumnezeu.

Bibliografie

Chambers, O. (2000). “Baffled to Fight Better” în The Complete Works of Oswald

Chambers. Grand Rapids, MI: Discovery House.

Malik, C. (1982). A Christian Critique of the University. Waterloo, Ontario: North

Waterloo Academic Press.

Tonstad, S. (2009). The Lost Meaning of the Seventh Day. Berrien Springs, MI:
Andrew University Press.

John S. Nixon, DMin, este profesor la Facultatea de Religie a Universităţii Southern

Adventist, Collegedale, Tennessee, USA.