Să învățăm să iertăm

Geneza 50:15-21

Introducere

Este adevărat că iertarea pare uşoară atunci când avem nevoie de ea, dar atât de dificilă atunci
când trebuie s-o oferim. Şi tocmai pe cei care ne sunt apropiaţi, de multe ori ne este greu să-i iertăm.
Din nefericire, dragostea nu face mai uşoară iertarea celor care ne greşesc. Rănile primite într-o
relaţie de iubire sunt adânci şi fac iertarea foarte dificilă. Capacitatea de a ierta trebuie considerată
virtutea cea mai de preţ în orice relaţie. Nu atât de mult lipsa de iubire, cât incapacitatea de a ne ierta
unii pe alţii are potenţialul de a distruge mariajele de altfel fericite. Potrivit Matei 6:14-15,
capacitatea de a ierta deschide uşa iertării lui Dumnezeu. Atunci când nu iertăm, blocăm revărsarea
harului lui Dumnezeu asupra noastră.
Din cele ce citim în Biblie, pentru creştin, iertarea nu este opţională, ci imperativă. De aceea
Petru nu Îl întreabă pe Iisus dacă trebuie să iertăm, ci de câte ori s-o facem. Răspunsul din partea lui
Hristos a fost mai degrabă alarmant pentru Petru, care ridicase etalonul la şapte ocazii. Răspunsul lui
Iisus este că trebuie să iertăm de nenumărate ori, la nesfârşit. Atât timp cât suntem răniţi şi ne doare,
trebuie să iertăm. Iertarea este corelată cu vindecarea, iar a ierta trebuie considerat un leac pentru
inima zdrobită. Nu doar că vindecă relaţiile, dar aduce vindecarea şi în corpul fizic. Cine nu a
cunoscut efectul otrăvitor al resentimentului şi amărăciunii? Douglas Weiss vorbeşte despre iertare
ca fiind un „stil de viaţă” (Ten-minute marriage principles, pag. 157). Aşadar iertarea face parte
dintr-un stil de viaţă sănătos.
Da, iertarea aduce vindecarea, dar, mai mult, a nu ierta înseamnă neascultare. Înseamnă să
spui nu la porunca lui Hristos de a-i ierta pe cei care îţi greşesc. Noi ştim că poruncile lui Dumnezeu
sunt pentru cei care Îl iubesc şi cărora le-au fost iertate păcatele. Dumnezeu nu ne porunceşte să
ascultăm pentru ca apoi să ne lase să ne chinuim singuri. Ci El este mereu gata să ne dea puterea şi
capacitatea de a face voia Lui.
Acum că ştim că trebuie să ne iertăm unii pe alţii la nesfârşit, ruga noastră ar trebui să fie
„învaţă-ne, Doamne, să iertăm”. Întrebarea este cum putem să-i iertăm pe cei pe care îi iubim,
prietenii la care ţinem? Cum să ne apropiem unii de alţii şi să ne întindem mâna iertării? Istoria lui
Iosif descoperă diferite aspecte ale iertării, astfel ajutându-ne să înţelegem ceea ce ne învaţă Biblia
despre iertare. Să examinăm pe scurt aceste aspecte.

Iertarea este pentru noi, pentru binele nostru

 Fraţii lui Iosif au trimis la el soli cu mesajul acesta: „Oh! Iartă nelegiuirea fraţilor tăi şi păcatul
lor…” (Geneza 50:17). Este posibil ca aceasta să fi fost prima ocazie în care fraţii lui Iosif şi-au
deschis sufletul şi şi-au cerut iertare. Dar pentru Iosif nu era prima ocazie în care oferea iertare. Iată
ce citim în capitolele anterioare:
„Eu sunt fratele vostru, Iosif, pe care l-aţi vândut ca să fie dus în Egipt. Acum nu vă întristaţi şi
nu fiţi mâhniţi căci ca să vă scap m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră… Vei locui în ţinutul Gosen
şi vei fi lângă mine, tu, fiii tăi şi fiii fiilor tăi… Acolo te voi hrăni căci vor mai fi încă cinci ani de
foamete şi astfel nu vei pieri tu, casa ta şi tot ce este al tău.” (Geneza 45:4-11)
Deşi cuvântul „iertare” nu este folosit, Iosif, mai înainte ca fraţii lui să-i facă lui să-i facă vreo
rugăminte, a luat iniţiativa ca să îi ierte. Iosif nu a făcut lucrul acesta nici din teamă, nici din
slăbiciune. Amintiţi-vă, Iosif era al doilea om în statul egiptean. Nu trebuia decât să spună un cuvânt
şi fraţii lui ar fi ajuns la închisoare sau ar fi fost executaţi. Fraţii lui Iosif nu au fost doar şocaţi să
descopere că fratele lor era în viaţă ci, evident, se şi temeau pentru viaţa lor, amintindu-şi de răul pe
care i-l făcuseră. Gestul lui a fost întâmpinat cu ezitare şi neîncredere. Erau aşa de şocaţi şi plini de
îndoială că nici măcar un cuvânt de apreciere nu le-a ieşit de pe buze.
Citim în Geneza 50:15 că fraţii lui Iosif s-au gândit şi la varianta că Iosif doar s-a prefăcut că
i-a iertat, pentru a-l menaja pe tatăl lor. Iar după ce tatăl lor a murit, s-au gândit că-şi vor primi
răsplata cuvenită pentru ceea ce îi făcuseră. Este clar că actul iniţial al lui Iosif nu a fost o formă de
diplomaţie, ci o veritabilă ofertă de iertare. Nu a aşteptat ca fraţii lui să vină în genunchi şi să-l
implore să-i ierte. Ci a hotărât el însuşi să le întindă o mână caldă de prietenie şi împăcare.
Iosif şi-a iertat fraţii în primul rând pentru sine. Nu a făcut-o nici pentru că aceştia şi-ar fi
mărturisit greşeala, nici pentru că i-ar fi cerut iertare. Numărul de ocazii în care a plâns este o dovadă
suficientă că gestul lui fusese în primul rând pentru el însuşi, pentru propria sa vindecare şi pace
sufletească. A făcut-o în ascultare de Dumnezeu. Să ţină ranchiună fraţilor săi după ce Dumnezeu
făcuse aşa de mult pentru el, ar fi fost o dovadă de nerecunoştinţă faţă de Dumnezeu. Dacă iertarea
este un stil de viaţă pentru cel nedreptăţit, aşa cum am observat mai devreme, nedreptăţitul nu o
poate câştiga.
Nu ni se porunceşte să-i iertăm pe cei care ne cer iertare. Aceasta nu este o condiţie pentru
iertare. Noi trebuie să iertăm pentru că am fost răniţi, nu pentru că ni s-a cerut iertare. Iertarea este o
atitudine pe care o arătăm faţă de cel care ne-a rănit şi nu doar un răspuns la o cerere. În principiu,
noi trebuie să iertăm chiar şi dacă cel care a greşit faţă de noi nu vine să ne ceară iertare sau nici
măcar nu recunoaşte că a greşit. Iertarea este nu atât pentru cel care a greşit – şi care poate sau nu
vrea s-o ceară – cât pentru cel nedreptăţit. Iertarea îl eliberează şi îl fereşte de încă o rană, care este
amărăciunea. Atunci când iertăm, alegem să nu fim umpluţi cu amărăciune, căci amărăciunea este o
suferinţă auto-indusă.
Aşadar, iertarea îngrădeşte şi ţine sub control suferinţa, împiedicând-o să se întindă ca un
cancer care va distruge tot corpul. Este bine ca cei care ne-au greşit să ceară iertare. Cuvântul folosit
în Biblie pentru aceasta este „mărturisirea”. Prin mărturisire este recunoscută greşeala făcută fără a
căuta justificări şi scuze pentru ea. Este bună pentru suflet chiar şi dacă nu aduce automat iertarea.
Joacă un rol vital în realizarea împăcării şi refacerea încrederii. Biblia, însă, nu ne învaţă să aşteptăm
mai întâi mărturisirea din partea celor ce ne-au greşit şi apoi să-i iertăm.
Din nou, iertăm pentru că am fost răniţi, nu pentru că cel care ne-a greşit a venit să
mărturisească. Adevărul este că cel greşit poate să nu mărturisească niciodată. Chiar poate să moară
fără să aibă şansa de a-şi cere iertare. Lucrul acesta nu este uşor. Totuşi, noi nu am fost chemaţi să
facem lucruri uşoare, ci lucruri imposibile – de aici şi nevoia de rugăciune. Iertăm pentru că putem
face totul prin El care ne întăreşte (Filipeni 4:13).

Iertarea este o alegere de a anula o datorie

Este foarte interesant de notat că fraţii şi-au mărturisit greşeala de teamă că Iosif ar putea să le
plătească pentru ceea ce i-au făcut. Ceea ce cereau ei era o anulare a datoriei lor; ca Iosif să nu
încaseze ceea ce i se cuvenea. Era timpul revanşei, dar Iosif a refuzat s-o facă. El a iertat. Iosif avea
puterea să se revanşeze, să-şi facă fraţii să sufere pentru fiecare atom de suferinţă pe i-l provocaseră.
Este uşor să-i ierţi pe cei care sunt puternici, pentru că încă mai avem nevoie de protecţia acestora,
fie fizică, fie emoţională, pentru a putea supravieţui. Aceasta explică de ce unii oameni rămân în
relaţii abuzive şi se învinovăţesc pe ei înşişi pentru abuz. Persoanele în astfel de situaţii mai degrabă
suferă decât să piardă sentimentul superficial de siguranţă şi protecţie pe care li-l oferă abuzatorii.
Ispita cu care s-a confruntat Iosif a fost să-şi folosească puterea pentru a se răzbuna. El s-a
împotrivit ispitei alegând să ierte. Revanşa nu îndepărtează amărăciunea, ci doar îi demonstrează
celui vinovat că eşti la fel ca el. Tu faci ceea ce el a făcut atunci când a avut putere şi, într-un fel,
astfel fapta lui este justificată. Iertarea este, prin urmare, o mustrare, refuzul de a oferi o scuză pentru
abuzul de putere. Înseamnă să te eliberezi de dorinţa de a te revanşa şi să alegi în schimb vindecarea.
Nimeni nu are dreptul să pretindă iertarea. Cel ce a greşit nu poate invoca nici măcar istoria
lui Iosif pentru a-l sili pe cel nedreptăţit să ierte. Nimeni nu merită să fie iertat şi nimeni nu are
dreptul să fie iertat. Cerem iertare tocmai pentru că nu avem nicio scuză pentru ceea ce am făcut.
Iertarea este o alegere pe care o face cel nedreptăţit. Facem aceasta pentru că aşa spune Dumnezeu.
Facem aceasta pentru că este singura cale pe care Dumnezeu poate aduce vindecarea în inimile
noastre.
 Răzbunarea şi refuzul de a ierta creează iluzia satisfacţiei. Te simţi bine să te răzbuni, dar
lucrul acesta creează imediat probleme pentru ambele părţi. Mai întâi, trebuie să ne amintim aceasta
când suntem de partea cealaltă, cerând noi înşine iertare. Nici noi nu trebuie să avem pretenţie ca cei
cărora le-am greşit să ne ierte. În al doilea rând, lucrul acesta se răsfrânge şi asupra relaţiei cu
Dumnezeu: dacă nu iertăm, nu vom fi iertaţi. Alegerea ne aparţine.

Iertarea precede vindecarea

Citim în Biblie că „Iosif a plâns când a auzit cuvintele acestea” (Geneza 50:17). Nu este foarte
clar de ce a plâns Iosif – nu se precizează nimic în Biblie cu privire la aceasta. Amintiţi-vă că acesta
a fost momentul în care slujitorii trimişi de fraţii lui au venit la el şi au cerut iertare. Fraţii au
recunoscut că îi făcuseră rău. Putea să fie acesta motivul pentru care a plâns Iosif? în mai multe
ocazii ni se spune că Iosif a plâns. Ultima este raportată în Geneza 45:2, unde se spune că Iosif a
plâns atât de tare că a fost auzit de Faraon şi de slujitorii lui – atunci Iosif s-a făcut cunoscut fraţilor
săi. Imediat după aceasta, le-a acordat iertare fraţilor săi şi a promis să aibă grijă de ei şi de familiile
lor.
Din cele citite, s-ar părea că plânsul lui Iosif este oarecum legat de gestul lui de iertare:
„Iosif… a intrat degrabă în odaie şi a plâns acolo. După ce s-a spălat pe faţă, a ieşit din odaie şi
silindu-se să se stăpânească…” (Geneza 43:30-31). Nu se spune nimic că l-ar fi mângâiat cineva.
Plânsul poate să fi fost pregătitor pentru iertarea pe care avea să le-o acorde fraţilor săi. Răzbunarea
urmăreşte să-i facă pe cei care au făptuit răul să plângă, dar iertarea îi face să plângă pe cei dispuşi să
ierte. Plânsul lui Iosif trebuie să fi fost un mod de a-şi trata amărăciunea şi mânia care probabil că
încercau să răbufnească. Era un mod de a se ocupa de trecutul dureros. Chiar în acest moment în care
fraţii lui veniseră după iertare, rănile trecute ale lui Iosif probabil se redeschiseseră, dar Iosif a reuşit
să se stăpânească şi să ofere iertare.
Întrebarea pe care am putea s-o punem în acest moment este de ce a mai plâns dacă el îşi
iertase fraţii, chiar mai înainte ca aceştia să-i ceară iertare. Iată ce spun Justin şi Trisha Davis în
cartea lor „Beyond Ordinary”, despre repetitivitatea iertării:

„Iisus îi spune lui Petru să ierte de şaptezeci de ori câte şapte nu pentru că persoana pe care o
iertăm ar avea nevoie de aceasta de atâtea ori, ci pentru că furia poate să fi pus aşa stăpânire asupra
noastră că noi înşine avem nevoie să iertăm de mai multe ori pe omul acela pentru propria noastră
vindecare.” (pag. 148)
 Răspunsul atunci este că, deşi Iosif îşi ierta fraţii pentru a doua oară, nu era mai puţin dureros
ca întâia dată. Trebuie să-i iertăm iarăşi şi iarăşi pe cei care ne greşesc, atâta timp cât în inima
noastră încă se mai găsesc mâhnire şi amărăciune.
Iosif nu aştepta din partea fraţilor lui să îl mângâie. Ei îi produseseră multă suferinţă şi durere
şi nu aştepta de la ei vindecarea. Vindecarea lui Iosif a venit de la Dumnezeu, nu din recunoaşterea
vinovăţiei şi mărturisirea fraţilor lui. Ulterior, le-a amintit că ei au vrut să-i facă rău, dar Dumnezeu a
avut un plan mai bun. Acest „dar” le-a anulat fapta rea, iar iertarea a pregătit calea pentru vindecare.
Ceea ce vine după „dar” este mai puternic şi mai satisfăcător decât tot ce l-a precedat. Cursul
lucrurilor nu era sub controlul fraţilor săi, ci al lui Dumnezeu. Viitorul lui era în mâna lui Dumnezeu
şi nimeni nu putea să-l schimbe.
Unul dintre motivele pentru care ne este greu ca să iertăm este faptul că noi îi facem pe cei
care ne greşesc mai mari decât Dumnezeu. Ei par să aibă ultimul cuvânt asupra viitorului nostru. Noi
suntem împuterniciţi să-i iertăm pe ceilalţi atunci când recunoaştem controlul lui Dumnezeu asupra
vieţilor noastre. În cartea Romani, Pavel dă glas aceleiaşi idei atunci când spune: „toate lucrurile
lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu…” (Romani 8:28).
Aceasta este o lecţie pentru noi toţi, în orice relaţie. Nu trebuie să ne aşteptăm ca cel care ne-a
rănit să ne vindece rana. Rana şi vindecarea nu pot veni din aceeaşi sursă. Ci puterea lui Dumnezeu
este cea care dă tăria de a oferi iertarea şi a continua procesul de vindecare. Iosif putea să-şi mângâie
fraţii care sufereau sub vina enormă, deoarece el însuşi primise mângâiere şi vindecare de la
Dumnezeu.

Iertarea îl responsabilizează pe cel ce a greşit

Iosif le-a amintit fraţilor săi, greşeala lor mai înainte de a-i asigura de iertarea sa. El le-a spus:
„voi negreşit v-aţi gândit să-mi faceţi rău: dar Dumnezeu a schimbat răul în bine…” (Geneza 50:20).
Fraţii lui Iosif ştiau că sunt vinovaţi. Nu au încercat să-şi explice, nici să-şi scuze purtarea. Ceea ce
făcuseră era rău şi Iosif avea dreptul aparent de le plăti pentru răul comis. Este interesant să
observăm că dispoziţia lui de a-i ierta nu le minimaliza fapta rea. Iosif le-a spus clar atunci când i-a
iertat că ceea ce făcuseră era rău.
Iosif nu a făcut nici o încercare de a le face fapta să pară mai puţin gravă. I-a găsit vinovaţi şi
nu s-a învinovăţit pe sine pentru fapta lor. Lucrul acesta ar putea explica şi de ce a plâns de mai
multe ori. Gândul la ceea ce îi făcuseră îi retrezea suferinţa emoţională. El nu făcuse nimic rău şi nu
merita ce îi făcuseră. Aceştia erau fraţii lui: cum putuseră să se gândească să-i facă aşa rău, lui,
fratele lor? Iosif era rănit şi fraţii lui greşiseră mult. Iar el i-a iertat.
 Unul dintre motivele pentru care ne poate fi greu să îi iertăm pe cei care ne-au greşit este
teama de a nu părea că aprobăm ceea ce ne-au făcut. Ne temem că dacă anulăm datoria transmitem
mesajul că ceea ce au făcut nu a fost grav, deşi ne-a rănit foarte tare. Însă, dacă ceea ce au făcut nu ar
fost grav şi nici nu te-ar fi făcut să suferi, atunci iertarea nu şi-ar avea rostul. Dar dacă a fost un plan
deliberat de a face rău, dacă a existat intenţia răuvoitoare de a vătăma fizic sau emoţional, iertarea
devine pe cât de scumpă, pe atât de necesară.
Iertarea înseamnă să laşi să treacă, dar „ignorând rana nu înseamnă că deschizi uşa
vindecării” (Davis, 2012, pag. 183). Cei responsabili trebuie să fie găsiţi vinovaţi şi responsabilizaţi
pentru fapta rea. Lucrul acesta devine atunci baza pentru iertare. Aici avem de făcut o alegere: fie să
iertăm şi să-i eliberăm de vină, fie să nu iertăm şi să ne înrobim pe noi înşine lor. S-a observat că atât
timp cât există un prizonier, este nevoie şi de un paznic. Atunci când eliberezi prizonierul, eliberezi
şi paznicul. La fel este şi cu iertarea: ne facem sclavii celor pe care refuzăm să-i eliberăm prin iertare.
Iertarea care muşamalizează răul făcut îi oferă celui rău posibilitatea de a repeta fapta cea rea.
Aceasta nu este iertare adevărată, ci teamă de respingere mascată. Le permitem oamenilor să
continue să ne rănească atunci când nu-i socotim responsabili pentru ceea ce au făcut. Iosif avea
lucruri mai bune de făcut decât să stea şi să macine în el faptele trecute ale fraţilor săi. Avem aşa de
multe lucruri cu care să ne ocupăm viaţa. Nu vrem să ne-o irosim cultivând în noi ranchiuna şi
amărăciunea.

Iertarea nu înseamnă uitare

Iertăm şi uităm? Evident, Iosif nu suferea de amnezie atunci când le-a întins mâna fraţilor săi.
Chiar şi după ce a murit tatăl lor, Iosif tot nu uitase ce îi făcuseră. Nu numai că a plâns, dar le-a spus
categoric că erau responsabili pentru răul făcut. Un motiv pentru care Iosif nu putea să uite ceea ce i
se întâmplase era legătura pe care o avea cu intervenţia lui Dumnezeu în viaţa lui. Prin fapta rea a
fraţilor lui, Dumnezeu Şi-a adus la împlinire planurile. Să uite ceea ce au făcut ei ar fi însemnat să
uite şi modul în care Dumnezeu intervenise, spre slava Lui.
Tuturor ne place să cităm acele cuvinte ale lui Ellen White: „Nu avem a ne teme de nimic
pentru viitor decât că am putea să uităm modul în care ne-a condus Domnul…” (Mărturii pentru
pastori şi predicatori, pag. 31). Este un fapt incontestabil că Domnul a fost alături de noi atunci când
am trecut prin dezamăgire şi suferinţă. Să uităm dezamăgirile şi suferinţa ar însemna să uităm modul
în care ne-a condus El. Suferinţe şi dezamăgiri similare ne pot aştepta în viitor, dar nu avem motive
să ne temem. Şi acelea vor trece, dar pentru ca noi să le întâmpinăm astfel nu trebuie să uităm ce am
suferit.
 Propria noastră creştere poate fi uneori retrasată începând cu momentul în care am fost răniţi
şi dezamăgiţi de cei pe care îi iubim. Să doreşti să uiţi rana ar putea însemna nimicirea binecuvântării
pe care Dumnezeu ţi-a dat-o pe această cale. De aceea, să ne amintim lecţiile învăţate în încercări şi,
mai puţin, nedreptăţile suferite. Reţineţi că atunci când ranchiuna şi amărăciunea se strecoară în
inimă şi devine ispititoare ideea răzbunării, trebuie să iertăm din nou. Iertarea este cea care nimiceşte
ranchiuna şi obida, iar nu uitarea.

Iertarea poate să nu conducă întotdeauna la împăcare

Întrebarea pe care o pot pune mulţi este dacă iertarea trebuie să conducă la împăcare sau dacă
iertarea şi împăcarea sunt sinonime. Teama pe care o nutrim uneori este că, odată ce persoana a fost
iertată, împăcarea urmează în mod automat; că iertarea întotdeauna conduce la împăcare. În episodul
citit din Biblie, Iosif nu doar şi-a iertat fraţii, ci a mers mai departe şi s-a împăcat cu ei. Tendinţa
noastră este a amalgama iertarea şi împăcarea. Kerry şi Chris Shook, în cartea lor Love at last sight
(2010), observau: „Iertarea este ceva ce alegi să faci instantaneu, dar încrederea ia timp pentru a fi
reclădită” (pag. 83). Împăcarea are la bază încrederea şi nu există garanţie ca încrederea să fie
reclădită după iertare.
Iosif a putut să se împace cu fraţii săi deoarece „văzuse roadele adevăratei pocăinţe”, observă
Ellen White (Patriarhi şi profeţi, pag. 230). În timp ce iertarea poate fi acordată fără ca cel ce a greşit
să mărturisească, împăcarea nu este posibilă fără mărturisire şi recunoaştere sinceră a răului făcut.
Sunt situaţii în care împăcarea nu poate fi posibilă. Aceasta nu înseamnă că nu am iertat. Dar
reclădirea încrederii necesită timp, dar chiar şi aşa, nu există garanţii că va avea loc.
Sunt câteva rele care pot necesita mai mult timp pentru a ne convinge că într-adevăr, omul
acela s-a pocăit cu adevărat după ce a mărturisit că a greşit. Dar trebuie să avem grijă şi să nu
folosim împăcarea ca o modalitate de a ne răzbuna. Amărăciunea şi resentimentul nu trebuie să fie
motivul pentru împăcare. Să reţinem această ordine: iertarea duce la vindecare; mărturisirea şi
remuşcarea pot duce la împăcare.

Este posibil?
Ultima întrebare pe care am fi tentaţi să o pune este dacă lucrul acesta este posibil astăzi. Da,
Iosif a făcut-o, poate pentru că el avea totul. Dar cineva care a pierdut totul? O soţie care a fost
diagnosticată cu HIV din cauză că soţul i-a fost infidel? Un copil a cărui viaţă nu va mai fi niciodată
la fel din cauza abuzului suferit din partea părintelui? Ce vom spune despre aceşti oameni, ce
mângâiere le oferă acestora istoria lui Iosif?
 Acestea sunt cu adevărat întrebări dificile, dar problema comună a tuturor întrebărilor de
acest fel este că noi avem tendinţa de a pune punct acolo unde Dumnezeu pune virgulă. Noi anulăm
viitorul din cauza prezentului sau a unei experienţe negative din trecut. Adesea renunţăm din cauză
că nu putem vedea înaintea noastră. Iosif a fost întemniţat pentru o crimă pe care nu o făptuise, dar a
refuzat să fie înrobit de resentimente faţă de nevasta lui Potifar. Viaţa şi destinul lui Iosif erau în
mâna lui Dumnezeu, nu în mâinile femeii aceleia rele. Iată cum reflectă Biblia această etapă din viaţa
lui Iosif:
„A luat pe Iosif şi l-a aruncat în temniţă în locul unde erau închişi întemniţaţii împăratului şi,
astfel, Iosif a stat acolo, în temniţă. Domnul a fost cu Iosif şi Şi-a întins bunătatea peste el. L-a făcut
să capete trecere înaintea mai marelui temniţei.” (Geneza 39:20-21)
Acelaşi Dumnezeu care a fost cu el în vremurile de succes şi bucurie a fost cu el şi în temniţă.
Cei care ne greşesc pot să ne lase răni adânci, dar Dumnezeu nu ne va părăsi niciodată. Să renunţi
atunci când oamenii te rănesc şi te dezamăgesc ar însemna să îţi arunci votul împotriva lui
Dumnezeu şi să-I îngrădeşti puterea. Iosif era în temniţă, dar era liber ca să ierte, să aleagă
vindecarea şi să meargă mai departe. Atitudinea lui Iosif a fost cea care a schimbat împrejurările din
puşcărie şi nu invers.
Iisus i-a spus slăbănogului de 38 de ani: „Ridică-te şi umblă” (Luca 5:23). Cunoaştem istoria
– şi astăzi, acelaşi Iisus le spune acelora dintre noi care, ani de zile, au fost paralizaţi de resentimente
şi amărăciune: ridică-te şi întinde mâna iertării celui care te-a rănit aşa de tare. Cel care îţi spune să te
ridici şi să ierţi este dornic să-ţi dea şi tăria şi puterea necesare pentru a face aceasta. De vindecare ai
nevoie astăzi indiferent de ce va aduce viitorul. Astăzi poţi să capeţi această vindecare întinzând
mâna către Dumnezeu şi rugându-L să facă la fel şi pentru cel care te-a rănit. Ridică-te şi umblă către
un viitor mai bun!

Jongimpi Papu, DMin, Diviziunea Africa de Sud şi Oceanul Indian.

Material tradus și pregătit de Dep. ASPA & Familie, Uniunea Română a Bisericii Adventiste
de Ziua a Șaptea