Eu caut, Doamne, fața ta!
Augustin
Liturgia Adventului ne introduce în misterul așteptării lui
Cristos. În aceste săptămâni invocăm cu ardoarea venirea
Domnului: Vino, Doamne și ne mântuiește! E adevărat că am
putea să simțim o dificultate de a intra cu sentimentele noastre în
această invocație. Fiecare Advent ar trebuie să ne conducă la o
dorință mai mare de a comunica cu Cristos și cu misterul său de
mântuire. Credința noastră este înainte de toate o cunoaștere intimă
și personală a lui Cristos și nu are nimic de-a face cu o posedare
statică a adevărului. Criza de credință a zilelor noastre este înainte
de toate o criză a cunoașterii experimentale și vitale a Domnului.
Este de fapt o criză a dorinței de Dumnezeu. Mulți dintre
contemporanii noștri susțin că nu simt deloc această dorință de
Dumnezeu. Dumnezeu nu mai este dorit, așteptat. În realitate
această dorință de Dumnezeu este prezentă în inima omului, și în
inima noastră, numai că se ascunde sub alte dorințe. Dorința de
Dumnezeu se ascunde de fapt sub aparența dorinței de a iubi și de
a fi iubit, dorinței de bine, dorinței de creștere.
Drept icoana a dorinței omului de Dumnezeu, îl vom analiza pe
orbul Bartimeu și pe vameșul Zaheu, care ajunge să vadă pentru că
a dorit lumina, s-a rugat lui Isus și l-a întâlnit pe Isus recăpătându-
și vederea. Sunt așadar trei etape principale: cea a educării și
aprofundării dorinței; cea a dorinței care devine umilă rugăciune; și
cea a întâlnirii dintre dorința omului de a-l vedea pe Dumnezeu în
Isus și dorința lui Dumnezeu de a-l privi pe om prin Isus.
Educarea și aprofundarea dorinței
Care sunt dorințele cele mai profunde ale vieții mele? Realizez
că fiecare dorință autentică este de fapt un ecou al unei dorințe
fundamentale mereu prezentă în mod conștient sau mai puțin
conștient? Avem o nostalgie profundă în inimă de fapt nu numai
după lucruri bune ci după Binele însuși. De aceea sf.
afirma: ne-ai creat pentru tine Doamne și inima noastră este
neliniștită până nu se odihnește în tine. Suntem cerșetori de
Dumnezeu, asemenea lui Bartimeu cerșetorul.
Pentru epoca noastră este necesară o pedagogie a dorinței, atât
pentru cei care încă nu cred, cât și pentru cei care au primit deja
darul credinței. O astfel de pedagogie cuprinde două aspecte: a
învăța sau a ne aminti de gustul bucuriilor autentice ale vieții.
Nu toate dorințele satisfăcute produc în noi același efect: unele lasă
o urmă pozitivă, au capacitatea de a pacifica inima, ne fac mai
activi și mai generoși. Altele însă, după lumina inițială, par să
dezamăgească așteptările pe care le treziseră în noi și uneori ne
lasă o stare de amărăciune, dezamăgire sau un gol interior. A educa
deja de la o vârstă fragedă a gusta bucuriile adevărate, în orice
ambient al vieții: familie, prieteni, solidaritatea cu cine suferă,
renunțarea la propriul eu pentru a-l sluji pe celălalt, iubirea
pentru cunoaștere, pentru artă, pentru frumusețea naturii, toate
acestea înseamnă exercitarea gustului interior și producerea de
anticorpi eficace împotriva banalizării și plafonării care sunt atât
de des întâlnite. Și adulții au nevoie să redescopere aceste bucurii,
au nevoie să își dorească realități autentice, purificându-se de
mediocritatea în care se găsesc de multe ori. Acestea vor face să
iasă la iveală acea dorință de Dumnezeu.
Un al doilea aspect al acestei pedagogii ar fi: să nu ne
mulțumim niciodată cu ceea ce am dobândit. Tocmai bucuriile
cele mai autentice sunt în stare să elibereze în noi acea sănătoasă
neliniște care ne conduce să fim mai exigenți, adică să dorim un
bine și mai profund, și, în același timp să simțim cu o mai mare
claritate că până la urmă nimic parcă nu poate să împlinească în
totalitate dorințele inimii noastre. Tot în felul acesta vom învăța să
nu ne descurajăm din cauza dificultăților și obstacolelor care
vin de la egoismul și păcatul nostru. Chiar și de aici din păcatul
nostru, e posibil să facem un drum de ieșire la suprafață, un drum
susținut de harul lui Dumnezeu.
Toți avem nevoie să parcurgem un drum de vindecare și de
purificare a dorințelor noastre. Nu trebuie așadar să sufocăm
dorința ce locuiește în inima omului, ci de a o elibera, pentru ca să
poată ajunge la înălțimea sa naturală. Atunci când în dorința
noastră se deschide fereastra spre Dumnezeu, acesta este deja
semnul prezenței credinței în suflet, credință care este un har al lui
Dumnezeu. Tot sf. Augustin spunea : prin așteptare, Dumnezeu
lărgește sau dilată dorința noastră, prin dorință el de fapt lărgește
sufletul nostru și dilatându-l îl face mai capabil să primească
lumina lui Dumnezeu.
Timpul Adventului ne educă să regăsim în acele mișcări
interioare ale sufetului care tind spre ceva nedefinit, sau, dacă e
definit, către ceva imediat și pasager, cererea unei întâlniri care să
fie hotărâtoare pentru viața noastră. Pentru că în Advent trăim
așteptarea lui Dumnezeu care se face om pentru noi și pentru
mântuirea noastră, ducând la împlinire într-un mod de nebănuit cea
mai vie dorință a inimii noastre. A învăța să redescoperim prezența
seducătoare a lui Dumnezeu printre multele noastre dorințe este
adevărata înțelepciune.
Un exemplu al acestei purificări și vindecări a dorințelor îl
reprezintă întâlnirile lui Isus cu cei care doresc să fie vindecați de
El, și cărora Domnul le răspunde adresându-le El însuși o
întrebare: Ce vrei ca să fac pentru tine? Ar putea să pare o
întrebare inutilă, în schimb ea este importantă pentru ca cei care
cer ceva de la Isus să își dea seama de adevăratele lor dorințe, sau
pentru ca să ajungă de la dorința vindecării fizice la dorința
mântuirii, a eliberării.
Al doilea pas: dorința devine rugăciune umilă și perseverentă
Adventul este timpul educării propriei dorințe. În același timp
este și momentul învățării rugăciunii umile și perseverente.
Asemenea lui Bartimeu, cerșetorul orb.
Dorința de Dumnezeu: rugăciunea celui sărac.
Rugăciunea este tocmai ocazia de a aprofunda în noi această
dorință de Domnul Isus. Nu este posibil să avem un dialog
neîntrerupt cu Cristos, în credință, dacă nu aspirăm la
contemplarea chipului său. Nu ajunge să spunem cu buzele: Vino
Doamne!, ci trebuie să o spunem din toată inima, cu toată ființa:
Dumnezeule, Dumnezeul meu, te caut, sufletul meu e însetat de
tine…”(Ps 63,2-3). Până și carnea noastră tinde spre această unire.
Ajunsă la această unică dorință, rugăciunea nu se mai încurcă în
multe idei, ci, se simplifică până la punctul de a se concentra pe o
unică aspirație: Vino, Doamne, Ai milă de mine! Mișcat de Duhul
Sfânt, omul în rugăciune gustă această dorință de Dumnezeu care îi
invadează întreaga conștiință.
Rugăciunea vine dintr-o descoperire a sărăciei noastre.
Atunci când Ioan Botezătorul îl întreabă pe Cristos dacă este cu
adevărat cel care trebuie să vină, Isus se mulțumește să descrie
semnele venirii sale și le sintetizează printr-un cuvânt: „Vestea cea
bună este anunțată săracilor” (Mt 5,11). Am înțeles că sărăcia este
atitudinea fundamentală pentru al descoperi pe Cristos? Iubirea
este mereu fiica sărăciei. Numai persoanele care o doresc cu
adevărat pot să aibă fericirea de a-l întâlni pe Cristos. Până când
inima noastră nu a lichidat toate așteptările iluzorii, nu poate fi
deschisă pentru primirea lui Cristos.
Sărăcia este atitudinea fundamentală a tuturor marilor figuri din
Biblie. Toți stau înaintea lui Dumnezeu ca și cerșetori, plini de
încredere și de gratitudine și gata să se pună în slujba Împărăției.
Este atitudinea lui Iob la sfârșitul discursului său, când recunoaște
că în fața lui Dumnezeu nu se poate sta ca un principe, ci asemenea
unui sărac și unui cerșetor:
„Recunosc că tu poți toate și că niciun plan nu poate fi imposibil
pentru tine. 3 Cine este cel care ar putea să tăinuiască planul fără
să știe? Da, ți-am făcut cunoscut, dar nu am priceput. Erau fapte
prea minunate pentru mine, pe care nu le cunoșteam. 4 Ascultă-mă,
te rog! Vreau să vorbesc. Te voi întreba și tu fă-mă să cunosc! 5
Am auzit de tine după auzul urechii; dar acum ochiul meu te-a
văzut. 6 De aceea, mă căiesc și-mi cer iertare pe țărână și pe
cenușă”.
Este atitudinea cerșetorului care așteaptă totul de la
Dumnezeu, a pământului uscat care aspiră să primească roua
divină: Picurați rouă de sus…. Numai cu puterile sale omul este
incapabil să îl producă pe Mântuiorul, de aceea este necesar să îl
aștepte pe Cristos în această condiție de sărăcie. În evanghelia
după Luca în primele două capitole ne sunt prezentate persoanele
care așteaptă mântuirea: Sf. Fecioară, Ioan Botezătorul, Ana și
Simon. Săracul își așteaptă mântuirea numai de la Cristos. Este
convins că nu poate reuși de unul singur și că colaborarea sa la
opera de mântuire se prezintă ca un răspuns la inițiativa lui
Dumnezeu. Dar este un sărac care e sigur că a fost deja ascultat de
Dumnezeu. A-l implora pe Dumnezeu să îl trimită pe Isus
înseamnă a ști că am fost deja ascultați. Noi putem să îl
cunoaștem pe Dumnezeu pentru că el a realizat deja adoptarea
noastră ca fii: Domnul se va arăta şi nu ne va înşela; de va
zăbovi, aşteaptă-l, căci va veni şi nu va întârzia”. Spiritul
Adventului înseamnă de fapt că trebuie să fim inspirați de această
dorință de abandon plin de bucurie și încredere. Într-un cuvânt este
necesar să fim săraci și să punem cauza noastră în mâinile lui
Dumnezeu.
Răbdarea este o altă dimensiune a sărăciei spirituale.
Adevăratul sărac nu impune scadențe lui Dumnezeu, știe că pentru
el „o zi este ca o mie de ani”. Contemplarea răbdării lui Dumnezeu
îi revelează faptul că mii de ani au trecut mai înainte ca Dumnezeu
să se adreseze lui Abraham. Cu excepția unui har special, pe care
nu trebuie să contăm, Dumnezeu se folosește mereu de timp și de
evenimente pentru a intra în viața oamenilor. Sunt necesari ani
de rugăciune și de atenție în concretul vieții pentru ca Dumnezeu
să se reveleze într-o zi cu chipul său de prieten. Pentru mulți
oameni întâlnirea cu Cristos se realizează la sfârșitul unui lung
parcurs, asemenea unui izvor de apă ascuns în pământ ce profită
de prima ocazie pentru a ieși la suprafață. Răbdarea față de noi
înșine este așadar o calitate primordială a vieții spirituale.
În sfârșit sărăcia nu ne lasă să fim inactivi. Până acum am
insistat asupra așteptării și asupra pasivității, dar trebuie și să
admitem că timpul nu operează nimic fără colaborarea omului,
care este responsabil de creșterea sa spirituală. Este necesar ca
omul să se decidă să colaboreze cu lucrarea lui Dumnezeu. De
fiecare dată atunci când Cristos vestește începutul Împărăției, el
adaugă: Convertiți-vă!
Pentru a împlini întruparea Dumnezeu a dorit să aibă
nevoie de „da”ul Mariei. Rugăciunea noastră din Advent trebuie
să se hrănească cu contemplarea Mariei în și al său „fiat”. Trebuie
să îi cerem să ne introducă în misterul răspunsului său dat Tatălui.
Într-un cuvânt trebuie să trecem la acțiune intrând în dinamica
convertirii. În timpul rugăciunii trebuie să îi adresăm deseori lui
Cristos întrebarea pe care evreii au adresat-o lui Ioan Botezătorul
atunci când l-a anunțat pe Mesia: „Ce trebuie să facem?” (Lc 3,10).
Meditația a II-a
Al treilea pas: întâlnirea și vederea chipului lui Dumnezeu
(Zaheu).
Întâlnirea dintre dorința omului și dorința lui Dumnezeu.
Liturgia însăși consideră această dorință drept atitudinea spirituală
fundamentală a creștinului în timpul Adventului. Dorința are un rol
atât de important tocmai pentru că aduce la nivelul conștiinței
identitate de fiu și fiică ascunsă în inimă. Cu cât mai mult un om
crește în unirea cu Dumnezeu cu atât mai mult dorește să îi
contemple chipul. Așa cum un om își dă seama de libertatea sa prin
actele sale libere, la fel creștinul își dă seama de prezența lui
Dumnezeu în el, prin dorința sa de a-l întâlni. A-l dori pe
Dumnezeu cu toată puterea ființei noastre reprezintă semnul
intimității noastre cu el. A ne susține pe dorința de Dumnezeu
înseamnă că ne susținem Dumnezeu însuși. Sf. Ecaterina de Siena
spunea că numai dorința întrucât este capabilă să se dilate la
infinit, poate să îl ajungă pe Dumnezeu.
Simone Weil: Dorința orientată către Dumnezeu este singura
putere capabilă să ridice sufletul. Sau mai bine, este Dumnezeu
însuși cel care vine și ia sufletul pentru a-l ridica, dar numai
dorința îl obligă pe Dumnezeu să coboare. El vine spre cel care îi
cere să vină, și nu poate să nu coboare spre aceia care îl roagă des,
îndelungat și cu ardoare”.
Dacă cunoașterea persoanei umane este dificilă, cu cât mai
mult este aceea a lui Cristos. Nu trebuie să uităm că Cristos nu este
numai un om, ci este Fiul lui Dumnezeu. Și cel mai mic pas în
cunoașterea lui Cristos este mereu un har al lui Dumnezeu:
„ Nimeni nu spune „Cristos este Domnul” dacă nu este mișcat de
Duhul Sfânt”, spune Sf. Paul. La originea oricărei noastre
mărturisiri de credință se află o puternică atracție din partea
Tatălui care ne dorește aproape de Fiul său (Mt 11,27). Nu este
posibil să îl închidem pe Dumnezeu într-o cunoaștere caricaturală
care l-ar transforma în idol. Este necesar din partea noastră să
căutăm să îl cunoaștem, dar mereu respectându-i misterul.
Dumnezeu îi spusese lui Moise: „Moise, tu nu poți să îmi vezi
chipul pentru că omul nu poate să mă vadă și să continue să
trăiască” (Ex 33,20). Cunoașterea de Dumnezeu nu epuizează
misterul lui Dumnezeu, face să crească și să retrezească dorința
noastră de a-l cunoaște mai bine. Așa cum Ioan Botezătorul spunea
ucenicilor săi, trebuie să fim convinși și noi că în mijlocul nostru
se află cineva pe care trebuie să îl redescoperim pentru că el
dorește să ni se dezvăluie: „în mijlocul vostru se află unul pe care
nu îl cunoașteți” (In 1,26). De aceea întâlnirea cu el poate avea loc
doar pentru faptul că el ia inițiativa. Astfel că o cunoaștere
autentică a lui Cristos este precedată de o rugăciune de cerere
intensă pentru a fi admiși în intimitatea sa. Dar nu trebuie să
credem că îl cunoaștem pe Isus doar cu forțele noastre umane.
Ajunge doar să fim convinși că putem și că trebuie să îl cunoaștem.
La originea aspirației noastre să îl cunoaștem pe Cristos stă o
convingere fundamentală: dorința profundă a lui Dumnezeu este
de a fi cunoscut de către oameni: „Viața veșnică este să te
cunoască pe tine, Tată, și pe cel pe care tu l-ai trimis”. Adventul
s-a născut din dorința lui Dumnezeu de a se face cunoscut de către
oameni. De aceea Adventul nu este un efort suprem al voinței
omului pentru a-l acapara pe Dumnezeu, pentru a-l seduce.
Adevărata atitudine a credinciosului este mișcarea opusă, adică
descentrarea care ne pune în stare de așteptare a lui Dumnezeu. El
se deschide față de om, vine spre el și îl cheamă să intre în această
mișcare de iubire.