Rugăciunea care învinge descurajarea: Lc 18,1-8 esenţială a rugăciunii în acest fragment: rugăciunea care continuă în
ciuda oboselii, sau a propriei descurajări. În acest sens prima lectură a
„În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi o parabolă referitor la
datoria de a se ruga întotdeauna şi de a nu se descuraja”.
Evanghelistul introduce parabola văduvei şi a judecătorului
afirmând că Isus a relatat-o pentru a le arăta necesitatea de a se ruga
mereu, fără să se descurajeze. De aceea mai degrabă decât „datoria de a
se ruga” am putea folosi expresia „necesitatea, trebuinţa de a se ruga”.
Această necesitate este exprimată printr-un verb (dein) foarte prezent în
sf. Luca pentru a indica necesitatea morţii şi învierii Fiului pentru
mântuirea noastră. Moartea lui Cristos pe cruce şi învierea sa nu sunt
rodul unor întâmplări, ci fac parte planul divin al Tatălui de a ne mântui.
Tot din planul divin al Tatălui face parte şi rugăciunea continuă a
ucenicilor: prin aceasta falsul nostru „eu” trebuie să moară pentru a face
spaţiu lui Dumnezeu şi adevăratei noastre identităţi de fii ( Lc 9,1-2:
„Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea
în fiecare zi și să mă urmeze).
Cuvântul „mereu” nu indică o anumită tehnică de rugăciune
perpetuă, ci face referinţă la perseverența în rugăciune, la faptul că
trebuie să ne rugăm în orice zi, în orice moment. De fapt orice zi, orice
moment poate fi cel al venirii sale între noi şi în noi. Rugăciunea devine
modalitatea noastră de a primi această venire în cadrul momentului
prezent. Rugăciunea trebuie să fie prezentă în fiecare zi pentru ca
acţiunile noastre din fiecare zi să fie înrădăcinate în Dumnezeu. Acţiunea
care nu se naşte din rugăciune este asemenea unei săgeţi care a fost trasă
din greşeală dintr-un arc întins pe jumătate: nu are nici direcţie şi nici
forţă şi atunci nu poate să ajungă la ţintă. Rugăciunea este o acţiune
fundamentală pentru apostolat. Un călugăr formator al unor apostoli ai
Americii, părintele Lallement, spunea că „dacă cineva nu este
contemplativ să nu se apuce de acţiunea apostolică decât pentru puţin
timp şi doar cu statut de experiment, în caz contrar îşi poate face rău sieşi
şi altora”.
Expresia „fără a se descuraja” (gr. enkakein) are în NT
semnificaţia de a „abandona” din cauza oboselii, sau a dezamăgirii, a
descurajării (cf. 2Tes 3,13; Ef 3,13; Gal 6,9). Aceasta este trăsătura
duminicii este grăitoare: Moise oboseşte, simte greutatea propriilor
mâini, şi are nevoie să fie sprijinit. Rugăciunea este într-adevăr uneori
obositoare, la fel cum viaţa cu ritmul ei zilnici poate să obosească.
Expresia „a nu se descuraja” are legătură cu acţiunea soldatului
care într-un moment dificil al luptei îşi abandonează armele. Atunci am
putea traduce expresia evanghelică cu: „În acel timp, Isus le-a spus
discipolilor săi o parabolă referitor la necesitatea, trebuinţa de a se ruga
întotdeauna şi de a nu abandona armele, a nu dezerta, a nu se lăsa
copleşiţi de teamă”. Rugăciunea este aşadar mai mult decât un strigăt
întreptat spre cer.
Cu alte cuvinte: nu abandonaţi lupta rugăciunii. O luptă cu
diferitele gânduri rele din inima noastră, cu falsul nostru eu, cu ispita
egoismului şi a violenţei. Suntem statornici în rugăciune atunci când
avem curajul de a continua lupta şi de a ne uni puţinele noastre forţe cu
forţa, puterea lui Dumnezeu. Pentru că în rugăciune descoperim că avem
un aliat invincibil: însuşi Cristos cel înviat.
Uneori rugăciunea pare o luptă cu însuşi Dumnezeu atunci când
trecem prin perioade de ariditate, atunci când parfumul rugăciunii sau al
prezenţei Domnului pare că dispare. Şi atunci trebuie să nu depunem
armele, pentru că ştim cum în viaţa fiecăruia dintre noi vine un moment
al deşertului, şi că, în mod paradoxal, tocmai atunci Dumnezeu se
apropie în manieră şi mai vie. Rugăciunea este lupta corp la corp cu
îngerul lui Dumnezeu, precum Iacob care devine Israel numai după ce se
luptă cu cel Preaînalt. Această luptă a rugăciunii este pusă în cuvinte şi
de Mântuitorul atunci câne ne îndeamnă: „Cereţi…bateţi…căutaţi”.
Rugăciunea ne apare de multe ori timp pierdut: este locul
descurajării pentru că ni se pare că rămânem doar cu dorinţele noastre
sărace şi neputincioase. În schimb lupta rugăciunii ţine aprinsă în
noaptea aşteptării lumina credinţei: cf. Parabola celor zece fecioare (Mt
25,1-13). Unii sfinţi părinţi au spus că uleiul ce lipseşte celor cinci
fecioare nesăbuite era tocmai rugăciunea.
Un călugăr trapist din Belgia a fost o dată întrebat: „atunci când
obosim în rugăciune ce trebuie să facem? Tu ce faci când Dumnezeu,
rugăciunea, te oboseşte?” Călugărul a răspuns astfel: „Vezi, noi suntem
precum în ziua de Florii, între cei care îl însoţesc pe Isus. Cineva îi cântă,
altcineva îi intinde pe jos mantaua, cineva e înainte, altcineva e în spate.
Dar apoi mai e şi măgarul, care se osteneşte mai mult decât toţi. El simte
toată greutatea drumului, simte greutatea lui Dumnezeu, şi totuşi e cel
mai aproape de Cristos. Atunci când simţim oboseala sau greutatea
rugăciunii, poate suntem precum măgarul din acel alai, suntem cel mai
aproape de Isus, îi ducem greutatea. Şi important este să continuăm,
pentru că se apropie Ierusalimul!” De asemenea şi fericita Maica Tereza
de Calcuta a trecut printr-o ariditate sufletească pentru ani şi ani, dar ea a
continuat lupta rugăciunii şi aducea altora acea prezenţă a lui Dumnezeu,
pe care ea, din punct de vedere sensibil, nu o mai percepea.
Cum e prezentă în viaţa mea ispita de a depune armele, de a
obosi? Ce şi cine mă ajută în momentele în care rugăciunea este o
luptă?
2. Parabola perseverenței în rugăciune (vv. 2-5): situaţia de mizerie a
văduvei o înfăţişează drept întruchiparea săracilor lui Yahve (anawim
Yahweh) care îşi prezintă durerea înaintea lui Dumnezeu (Ps 7,11; 86,3;
88,2; Ier 50,34). Doar Dumnezeu este apărătorul lor, El este avocatul şi
judecătorul cel drept care face dreptate celor săraci, îmbrăcând sărăcia
noastră prin Cristos: „Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este
împărăţia cerurilor!” . Văduva nu are mari daruri de făcut, este săracă
precum dorinţa din sufletul ei. Ea poate să conteze doar pe puterea
insistenţei şi a intensităţii, care de fapt o transformă în interior şi o fac
capabilă să primească ceea ce doreşte.
În acelaşi timp „văduva” este metafora comunităţii creştine atunci
când îi este luat Mirele. În absenţa Mirelui, Biserica se roagă pentru
întoarcerea lui, pentru a deveni din nou Mireasă, şi de aceea strigă
animată de Duhul Sfânt: „Maranatha! Vino Doamne Isuse!”
La o primă vedere parabola ne-ar invita să insistăm atât de mult
în rugăciune încât să îl obosim pe Dumnezeu, care nu va putea astfel să
nu ne împlinească cererea. Dar această lectură este departe de chipul
patern al Tatălui descris de Isus în evanghelie. Dumnezeu este un
judecător bun care vine în întâmpinarea aleşilor săi care strigă zi şi
noapte către el (v.7). De când am fost botezaţi, şi, mai ales de când ne-
am dăruit viaţa într-un mod cu totul special Domnului, suntem aleşii săi.
Văduva devine modelul perseverenţei în rugăciune, în ciuda
tuturor obstacolelor. Rugăciunea într-adevăr trebuie să fie continuă.
Pentru că de fapt scopul său nu este acela de a-l schimba pe Dumnezeu
în atitudinea sa faţă de noi, ci de a ne schimba pe noi faţă de El.
Rugăciunea perseverentă ne face să trecem de la o dorinţă interesată de
darurile sale, la dorinţa simplă de Dumnezeu, adică de darul cel mai
mare: Duhul Sfânt.
Dorinţa văduvei este de a i se face dreptate. Expresia „a face
dreptate”, a justifica face parte din limbajul tipic paulin şi înseamnă a
pune pe cineva într-o relaţie justă cu Dumnezeu. Justificarea este apoi o
problemă de credinţă. Tocmai de aceea Isus încheie fragmentul cu o
întrebare legată de credinţă: „Fiul Omului, când va veni, va găsi el
credinţă pe pământ?”, întrebare ce trebuie confruntată cu cererea
ucenicilor. „Măreşte-ne credinţa” (Lc 17,5). Relaţia bună cu Dumnezeu
ne conduce să cerem să se facă dreptate, adică să fim îndreptăţiţi.
Rugăciunea este aşadar atitudinea constantă a acelora care imploră
mereu dreptatea lui Dumnezeu.
Cum reuşesc să accept sărăcia rugăciunii mele? Cât de
puternică este în mine dorinţa după Duhul Sfânt, după îndreptăţirea
lui Dumnezeu?
3. Aplicarea parabolei de către Isus (vv. 6-8): judecătorul
nedrept nu este Dumnezeu, ci doar un termen de comparaţie pentru a
înţelege că dacă până şi un mic judecător pământesc acţionează astfel, cu
cât mai mult Dumnezeu, care este adevăratul şi dreptul Judecător (cf. Lc
11,13). Dumnezeu va împlini cererea dreptăţii şi a venirii sale. Aceasta
este dorinţa lui cea mai mare. Însă poate să o împliniească în măsura în
care dorinţa sa este şi dorinţa noastră. Această dorinţă este de fapt flacăra
care menţine vie credinţa. Este credinţa pe care El vrea să o găsească pe
pământul inimii fiecăruia dintre noi.
Credinţa mea este luptătoare sau mai degrabă delăsătoare?
Este hrănită de dorinţa lui Isus de a veni la mine?
„Doamne, atunci când nu am timp, trimite-mi pe cineva pe care
să îl pot ajuta cel puţin pentru o clipă. Atunci când sunt umilit, trimite-mi
pe cineva pe care să îl pot lăuda. Atunci când sunt descurajat, trimite-mi
pe cineva pe care să îl pot încuraja. Atunci când am nevoie de înţelegerea
altora, trimite-mi pe cineva care are nevoie de înţelegerea mea. Şi atunci
când mă gândesc doar la mine, îndreaptă gândurile mele spre Altcineva,
spre Tine”.