Editura Platytera Colecția Isihasm

PUTEREA DRAGOSTEI
PĂRINTELE TEOFIL BRAȘOVEANU

Citiți Sfânta Scriptură, că acolo avem toată înțelepciunea și

cuvântul Iui Dumnezeu. În rugăciune stăm de vorbă cu
Dumnezeu, În Scriptură Dumnezeu stă de vorbă cu noi. Veți
vedea că vă ascultă rugăciunile. Strigați din toată inima!
Îngenuncheați! Dimineața, faceți trei mătănii. „Doamne, întâi
ai grijă de vrăjmașii mei". Rugați-vă pentru ei, rugați-vă pentru
aproapele.

Fericiți cei cu inima curată, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Părintele Teofil Brașoveanu s-a născut În comuna Amaru de

pe lângă orașul Mizil, județul Buzău, În data de 28 ianuarie
1941, fiind fiul lui Stelian și al Paraschivei. A primit chipul
monahal În anul 1957. În anul 1959 a fost adoptat de
Brașoveanu Vasilica din Sinaia. În anul 1963 a fost arestat.
Fiind condamnat Ia moarte, i s-a comutat pedeapsa Ia 25 de
ani. A efectuat 5 ani de muncă silnică. În anul 1980 a fost
reprimit în monahism. A viețuit și slujit Ia mânăstirile Ciolanu,
Peștera Ialomicioarei, Ciocanu, Cristiana. În ultima parte a
vieții a locuit în București, slujind și Ia Biserica Coltea. A fost
ucenic al pustnicului ieromonah Antonie Munteanu
(18881961) și al Părintelui Sofian Boghiu de Ia Antim, având Ia
rândul său mulți ucenici. Dintre aceștia îi amintim pe Părinții
Luca și Vasile care, după o perioadă de studii efectuate cu
binecuvântarea Părintelui Teofil În domeniul medicinii, au
plecat Ia Athos, mânăstirea Vatoped, unde și-au desăvârșit
formarea duhovnicească.

După o viață de nevoințe duhovnicești, Părintele Teofil a

trecut Ia Domnul În data de 15 martie 1996, trupul său fiind
înmormântat Ia Mânăstirea Cernica. Avva Teofil este un om de
o rară forță a iubirii duhovnicești. A fost un adevărat monah,
inimă învăpăiată de dumnezeiescul don

Lucrarea sa În viețile oamenilor îmbrăca forme atipice ca și

iubirea lui Dumnezeu față de oaia pierdută. Însă cum spune
Scriptura, pe omul duhovnicesc nu-l judecă nimeni. El însă pe
toate le judecă, căci rațiunea sa cuprinzătoare și unitară e
însăși iubirea duhovnicească. Însetează și flămânzește după
mântuirea oamenilor. Hrana sa e însăși urmarea voii
dumnezeiești negrăite, urmarea Duhului care „suflă unde
voiește". Am aflat de Ia un ucenic al Părintelui Teofil că acesta
îl binecuvântase să meargă pentru sfat Ia Frăsinei, Ia Părintele
Ghelasie. „Părintele Ghelasie spune același lucru, însă o ia
amănunțit", i-a spus odată unui ucenic. Ii unea evlavia și
râvna de a se împărtăși cât mai mult de Taina iubirii Sfintei
Treimi, și de a revărsa mai departe către lume izvorul de apă
vie al Duhului. Amândoi au fost formați din tinerețe În asceza
și rugăciunea pustnicească. Au avut, de asemeni, rara
înzestrare a vederii În sufletele oamenilor, care se dăruiește
celor ce au primit și transmis prin lucrare iubirea și adevărul
lui Dumnezeu. Cuviosul Teofil a fost un autentic medic de
suflete, discernând așezarea și mișcările lăuntrice ale celor din
grija sa. Dând impuls creșterii duhovnicești prin pogorământ,
tăind compromisul odată cu pricinile patimilor. Cu grija
permanentă de a îl lua pe om de acolo de unde se află, din
neputințele sale, de a se pogorî Ia limbajul și starea fiecăruia.
Cu știința de a sădi sămânța potrivită cu solul inimii și de a le
veghea creșterea prin rugăciune și așezarea de hotare
duhovnicești. Cuvântul său era lipsit de duhul grabei și
contrazicerii, aflând timpul cuvenit fiecărei lucrări spre
Îndreptare și darea de rod Ia vremea potrivită. A insuflat celor
din jur o încredere În milostivirea Sfintei Treimi, împreună cu
conștiința neputințelor proprii. De asemeni, a știut să pună În
inima fiilor acel cuvânt viu care rămâne pururi lucrător tocmai
pentru că a fost născut sub insuflarea Duhului. Mare ascet și
rugător, iscusit duhovnic, dezarmant și liniștitor prin
simplitatea, spontaneitatea și profunzimea comunicării.
Liturghisitor al tainei, răspândind În inimi iubirea Sfintei Treimi
de care era atins. Părintele Teofil a atras Ia Hristos pe mulți pe
calea mântuirii, dispunând de o cuceritoare deschidere și
atenție duhovnicească față de oameni, cunoscând mișcările și
intențiile lor lăuntrice. S-a pus pe sine
În locul celor ce aveau nevoie de tămăduire, luând din
poverile lor și mângâindu-i În suferință. A și curățit rănile prin
cuțitul mustrării, dar le-a legat apoi cu fașa blândeții și iertării.
A arătat chipul teologiei faptei, al vieții isihaste ca liturghie
neîncetată. Pustnic iconar între oameni, ca unul care vede
pecetea Chipului lui Dumnezeu dincolo de urmele și
întunericul păcatelor. Și-l restaurează, împreună cu Duhul pe
care îl poartă, În cei ce i se încredințează. Dar cea mai mare
moștenire pe care au lăsat-o e icoana dorului de Dumnezeu.
Acesta, curățind mintea de căutarea plăcerii și fuga de durere
care dau o „apăsare pe inimă” și un „neastâmpăr” al iadului
deznădejdii, imprimă În schimb dinamismul veșnic al iubirii
Sfintei Treimi. Grăirea avântată a Cuviosului Teofil avea o
însuflețire și stabilitate În liniște hrănită de o mare dragoste
de Dumnezeu și de oameni. La temelia cuvintelor sale simple
stătea o viață de nevoințe ascetice și de milostivire față de
neputințele și bolile omenești. Așa reușea să schimbe prin
înrâurirea sa orientarea unor vieți care pierduseră sensul
dumnezeiesc al vieții. Un părinte călugăr mi-a povestit o
întâmplare: „Mergeam pe stradă și din față venea Părintele
Teofil. Când m-a văzut, a trecut pe cealaltă parte. M-am dus Ia
el și I-am întrebat: «De ce mă ocolești, Părinte?». «Păi știi, se
zice că atunci când se întâlnesc doi călugări, au ispita să-l
vorbească de rău pe un al treilea. Și de aceea am trecut și eu
pe partea cealaltă. Iartă-mă»”.

Nejudecarea, iubirea de vrăjmași, acoperirea păcătosului fără

a trece cu vederea bolile sufletești ce se cer vindecate l-au
întărit În isihia rugăciunii neîncetate. Chiar când era mai slab,
bolnav sau muribund, arăta un dor de Hristos ce copleșea
limitele neputințelor omenești și se revărsa spre a umple
inimile. Părintele Teofil iubea Cuvântul Iui Dumnezeu și se
hrănea neîncetat din izvorul Scripturii. Vorbea cu Dumnezeu
cu sinceritatea și familiaritatea unui fiu, cu o încredere și
îndrăzneală fără de îndoială. Dumnezeu, Maica Domnului și
Sfinții erau În primul rând familia sa, a monahului. Mama sa a
fost o pildă minunată a jertfelniciei bineroditoare.
Rugăciunile, metaniile ei l-au sprijinit În momentele de
epuizare fizică și slăbire cu duhul. Părintele Teofil manifesta o
sensibilitate duhovnicească atât de profundă, încât lăcrima
din durerea inimii atunci când cineva necinstea prin cuvânt
sau faptă cele sfinte. Cuviosul a răbdat temnița comunistă,
prigonirea nedreaptă cu acea încredințare de sine Iui
Dumnezeu care face nu numai ca să îți depășești limitele
firești, dar Să poți răspândi tocmai În aceste locuri, dorite a fi
de descreștinare, iubirea copleșitoare a lui Dumnezeu. Să poți
naște În pântece sufletești duhul mântuirii, cum spune un
Părinte al Bisericii. Și așa închisoarea sau contextul marcat de
necredință, indiferență sau teroare, poate Să devină priveliște
de mărturisire a lui Hristos, altar de jertfă mucenicească În
care credința, În loc Să dispară, se înmulțește. Nu I-am prins În
viață pe Părintele Teofil, dar îi simt prezența vie și lucrătoare.
Să fie oare un dezavantaj insurmontabil și nedrept faptul de a
nu-I fi cunoscut personal pe un Avvă? E adevărat, a viețui
alături de el În același duh dă pecetea de neșters a înrudirii
duhovnicești, a cunoașterii adevărului și vieții sale pipăite cu
mâinile proprii. Dar În același timp, după mutarea Ia Domnul,
modul prezenței sale În mijlocul Bisericii se transfigurează.
Părinți ca Teofil de Ia Peștera și Ghelasie de Ia Frăsinei nu se
pot uita. „Atipici” fiind, au stârnit uneori neîncredere,
suspiciuni. Însă acestea numai Ia cei care nu le-au cercetat cu
de-amănuntul petrecerea duhovnicească și cuvântul, care nu
au deschis cu inima încuietorile tainei. Care s-au temut acolo
unde nu era frică, pentru că iubirea alungă frica necuvioasă.
Dumnezeu zugrăvește însă, În timp, În conștiința Bisericii,
icoanele nefăcute de mână ale sfinților săi. În fapt, Părinții
duhovnicești continuă să ne nască dintru slava Domnului, să
ne nască În Hristos pe noi, cei care privim Ia icoana vieții lor și
căutăm să rămânem În cuvântul lor. Așa se face că grăbind
către lumina feței Domnului, ne gătesc lăcaș întru bucuria
slăvitei Învieri. Mărturia vieții și cuvintelor Părintelui Teofil
este foarte prețioasă În contextul actual În care este esențială
din partea creștinilor conștiința identității iconice și a
responsabilității dialogului, purtat dintru plinătatea unei
viețuiri liturghisitoare În Trupul Iui Hristos.
Florin Caragiu

PR. TEOFIL BRAȘOVEANU

„Pentru ca toți Să fie una '' scriptura spune clar: „Este bolnav
cineva dintre voi, să cheme preoții Bisericii să-l ungă cu
untdelemn sfințit".
Protestanții nu mai recunosc untdelemnul. Ei spun că
untdelemnul e rugăciunea. Păi rugăciunea e rugăciune,
untdelemnul este untdelemn, crucea e cruce...
Puterea Sfintei Cruci, În numele lui Iisus Hristos, vindecă. „Ca
În numele Lui tot genunchiul să se plece".
Puterea numelui Iui Iisus. Striga orbul pe cale, strigau bolnavii:
„Iisuse, Fiul Iui David, miluiește-mă!” „Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul Iui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine,
păcătosul".
Cinci cazuri de epilepsie s-au vindecat, numai le-am dat
rețeta: ziceți de o mie de ori, de două mii de ori, de trei mii de
ori „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Iui Dumnezeu, miluieștemă
pe mine, păcătosul". Aceste cinci cuvinte despre care Sfântul
Apostol Pavel spune: „Decât Să grăiesc mii de cuvinte
În alte limbi, mai bine cinci cuvinte: „Doamne Iisuse, Fiul lui
Dumnezeu miluiește-mă”.
Puterea numelui: „Ca În numele lui Iisus tot genunchiul să se
plece". „Când Evanghelia Mea va fi vestită În tot pământul,
venirea Mea va fi aproape".
Evanghelia lui Hristos a fost tradusă În toate limbile. Filmul cu
viața Iui Iisus a fost tradus și În China și În Japonia. Până În
1920, n-aveai voie să mergi În Japonia până nu scuipai Crucea,
ca să se vadă că nu ești un misionar îmbrăcat În haină de
diplomat.
Puterea rugăciunii... puterea preotului... Râvniți darurile cele
mai înalte! Nu scaunele cele mai înalte. Celui care iubește
bolnavii, îi dă Dumnezeu darul de a vindeca bolnavi. Aceluia
care îi iubește pe săraci, îi dă darul Dumnezeu de a ajuta
săracii.
Sunt cele șapte daruri ale Sfântului Duh... Duhul iubirii de
Dumnezeu și al dragostei de aproapele. Cele trei virtuți
creștine sunt credința, nădejdea și dragostea. Dacă noi am fi
mai optimiști, dacă am putea dimineața să ne rugăm pentru
vrăjmașii noștri și cu gândul bun să mergem Ia lucru, toate ne-
ar merge bine În ziua respectivă, că plecăm cu Dumnezeu Ia
drum. Să ne rugăm întâi pentru vrăjmași, pentru aproapele.
Sfânta Scriptură spune: „Trăiți În pace cu toată Iumea". Și
aceia erau păgâni, deci nu contează ce religie are vecinul meu.
Să privim lumea cu ochelarii ăștia ai bunătății. Un singur om
bun într-o întreprindere îi sfințește pe toți, și e de ajuns unul
rău, că-i îmbolnăvește pe toți.
Gândul bun, rugăciunea... Dacă ne-am „întâlni” Ia o oră fixă,
de câteva ori pe zi, să ne rugăm pentru binele întregului
pământ, pentru binele a toată lumea, Să facem o oră de
rugăciune, ce frumos ar fi! Să fim una. Liturghia începe cu:
„Pentru ca toți să fie una". Așa începe Sfânta Liturghie.

Am primit chipul monahal În 1957. Am fost Ia Mânăstirea

Peștera Ialomicioara, În anul 1963 am fost arestat și pe urmă,
În anul 1980, am fost reprimit În monahism. Am lucrat și În
fabrică, dar dorul de mânăstire nu s-a putut șterge.
Spun Sfinții Părinți că cine mănâncă din ciorba mânăstirii nu
poate să stea În lume. În închisoare, așa cum spune Sfânta
Evanghelie, „Fericiți veți fi când veți fi prigoniți, și vor zice tot
cuvântul rău împotriva voastră, mințind pentru mine". Eram
În rai și știam că sufăr pentru cuvântul lui Dumnezeu.
Patruzeci de mii de cărămizi încărcam într-o zi. Uitasem un pic
de rugăciune, fiindcă mă gândeam: „De ce, dacă eu am fost
credincios, am ajuns acolo?” După un an de zile de muncă, pe
un frig, așa, Ia vreo minus 35%C, trebuia să descarc un vagon
de patruzeci de mii de cărămizi. I-am spus militarului: „Eu fug,
dar să tragi! Să nu trageți ca În celălalt, că Ia altul înainte
trăseseră În picioare". „Păi", zice, „roagă-te". Și mi-am adus
aminte de rugăciune. Făceam numai seara, nu mai făceam tot
timpul. Mântuitorul spune: „Rugați-vă neîncetat!' ' Când am
zis: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieștemă
pe mine păcătosul", am luat două cărămizi... nu erau nici
măcar reci, erau calde și ușoare. Am ajuns să iau și câte opt
cărămizi odată.
Puterea rugăciunii! Amplifică atât de mult puterea spirituală și
trupească, încât omul nu mai trăiește el, ci trăiește Hristos În
el. Când acumulatorul de Ia mașină nu mai merge, îl băgăm În
priză și se încarcă de energie. Omul În rugăciune se umple de
sfințenie și de putere și atunci biruie toate ispitele, încât toate
i se par ușoare.
Monahismul amplifică foarte mult forța spirituală, fiindcă nu
mai avem grija lumească.
Dumnezeu a binecuvântat căsătoria, și ea face parte din cele
Șapte Taine, dar căsătoria are greutățile ei. Atunci când se
duce tânărul bogat Ia Mântuitorul și Îl întreabă: „Ce Să fac ca
să moștenesc Împărăția Cerurilor?” Hristos îi spune: „Cunoști
Scripturile?' ' ,Din pruncie". Tânărul era foarte bogat. Îi zice
Domnul: „Vinde toate averile și urmează-Mi Mie". Și a plâns,
că era bogat. A iubit lumea mai mult decât pe Dumnezeu.
Tot Sfânta Scriptură ne învață: „Nu iubi lumea, nici lucrurile
din lume. Iubirea lumii e vrăjmășie cu Dumnezeu". „În lume
necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea".
De obicei, oamenii vin Ia mânăstire numai când sunt bolnavi
sufletește sau trupește. De când sunt căIugăr, nu am întâlnit o
familie fericită. Toți vin cu grijile și durerile lor. Dacă au șapte
copii, oftează de șapte ori, nu? O cumătră de-a mea are
șaisprezece copii. M-a întrebat: „Ce-ai făcut, te-ai căsătorit?”
,Nu m-am călugărit". „Aaa, degeaba ai mai trăit!” ,De ce?' '
întreb eu, „matale de unde vii acuma?' ' „Păi", zice, „am fost
Ia Ioana, că e bolnavă". Deci, pentru fiecare avea dureri mai
multe. Nu că am fugit de grija durerilor, fiindcă dragostea de
Dumnezeu, În cli- pa În care Îl cunoaștem cu adevărat pe
Dumnezeu, se transformă În dragoste față de oameni. Femeia
samarineancă, atunci când L-a aflat pe Mântuitorul, În loc să
stea lângă El, Să nu mai plece, s-a dus În cetate și a strigat:
„Am găsit pe Cel Care ne spune adevărul, pe Care Îl
așteptam". Sfântul Apostol Petru și-a lăsat familia, a lăsat tot
și a plecat cu Mântuitorul. Viața monahilor nu este separată,
străină față de cea a laicilor. Mânăstirile, așa cum sunt ele
numite grădinile Maicii Domnului, fac parte din rai.
Mânăstirea nu e o închisoare, e chiar colțul de rai. Și oamenii
simt nevoia, din instinct, din fire... caută o liniște, fiindcă În
lume sunt grijile acestea lumești, munca de toate zilele... Grija
de mâine te scoate din rai.
Ați văzut ce pregătire au ucenicii mei? În lume au făcut și
armată, făcuseră și karate și multe altele și voiau acum
pustnicie. „De ce vrei pustnicie?' ' Că ești singur cu
Dumnezeu". „Păi rămâi cu Dumnezeu tu numai, dar cei din
lume ce fac?' ' Aveam peste două mii de vizitatori pe zi și
vedeam durerea fiecăruia. Toți erau bolnavi. „De ce veniți
aicea?' ' „Că suntem bolnavi". „Și de unde sunteți?' ' „De Ia
Constanța". „Păi căutați-vă să vedeți de unde v-ați
îmbolnăvit". Toate bolile sunt de Ia păcat. Cei bolnavi au
nevoie de doctori, nu cei sănătoși. Și atunci, În loc să vină întâi
Ia mânăstire, care e spital, oamenii se duc doar Ia doctori,
care nu cred În Dumnezeu. Un caz adevărat: o profesoară de
filologie, doamna Dinița, avea băiatul student Ia medicină. A
făcut yoga de unul singur cu tatăl său, a înnebunit și I-au dus
Ia spitalul nouă. M-am dus Ia ei. Doctorul îmi zice: „Părinte,
păi acuma vrei Să i-l bagi înăuntru pe Iisus? Eu de-abia am
scos vocile Să nu se mai audă, că suflet nu există...”. „Păi
dumneavoastră sunteți doctor psihiatru, cum, v-ați făcut
doctor de nu există? Din cauza asta nu puteți să-i vindecați pe
cei care sunt bolnavi sufletește. Dacă nu credeți În suflet...". Și
atunci am avut nevoie de ucenici și le-am spus: „Să nu mai
stăm În peșteră. Duceți-vă și studiați medicina, ca să tămăduiți
și trupește și sufletește". Mântuitorul i-a trimis pe Apostoli nu
ca să stea În peșteră, i-a trimis și le-a spus: „Mergeți și
vindecați bolnavii". Doi câte doi. Adevărul stă În doi sau trei
martori. Și așa s-a răspândit creștinismul. I-a făcut pe oameni
din păgâni, creștini, că au văzut dragostea lor față de bolnavi.
Sfântul Vasile cel Mare s-a îngrijit de bolnavi, și În primul rând
rostul mânăstirilor acesta era, ca Să fie bolnițele. Bolnavii erau
lăsați Să vină acolo unde se făcea Sfântul Maslu, și se
vindecau. S-a tămăduit o îndrăcită de Ia Christiana, șapte
diavoli au ieșit din ea. Țipa și se zbătea. Prin puterea
preotului... Dacă preotul mai e și medic, vede..., se poate
întâmpla să aibă nevoie și de un medicament, și atunci vede
cauza. Nu vede doar efectul. Oare efectul produce cauza, sau
cauza efectul? Toate bolile vin din cauza păcatului. Întrebare:
Ce s-ar întâmpla dacă toți oamenii s-ar călugări? Pr. Teofil:
Împărăția lui Dumnezeu ar veni mai repede pe pământ. În
rugăciunea „Tatăl nostru” se spune: „Să fie pe pământ precum
În cer". Nu? Vedeți, Taina Căsătoriei a fost așezată de Domnul,
dar unii se rătăcesc, neștiind Scripturile. În Scriptură se spune:
„Cei căsătoriți să fie ca și cum n-ar fi". Fiindcă vremea venirii
Împărăției Cerurilor pe pământ este aproape. Dacă am ști cum
se înmulțesc îngerii, dacă am ști cum este În cer... Vedeți,
poetul spune: „Ne naștem spre a muri, murim spre a ne
naște". Taina aceea Dumnezeu a ascuns-o. Că dacă am ști cum
e dincolo, nu ne-ar mai place aici. Vedeți? Adam, din cauză că
a mâncat din pomul oprit, a trebuit să muncească, și din truda
vieții sale să-și câștige pâinea. Din fire, unii sunt născuți să fie
călugări. Vedeți, au această chemare, sunt născuți pentru
aceasta. Pe alții, experiența vieții îi face să vină, sau au o
decepție... Cei care se duc din decepție Ia mânăstire, nu ajung
călugări cu adevărat. Doar dacă duc o anume trăire, și încep
să-L cunoască pe Dumnezeu, ajung pe urmă să-și dea seama
că nu trebuie să iubim lumea, decât pe Dumnezeu. Spune În
Sfânta Scriptură: „Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume.
Iubirea lumii este vrăjmășie cu Dumnezeu".
Dacă Adam asculta de Dumnezeu, În rai ar fi fost înmulțirea
altfel și n-ar mai fi fost necazurile care s-au făcut În lume. Aici
e numai chin și durere. Fericirea materială nu există, decât
cea spirituală. De-ar câștiga omul tot pământul, însă dacă-și
pierde sufletul, zadarnic este. Nu spune oare Solomon:
„Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune și
alergare după vânt!' ' Spune Ia capitolul nouă: „Bucură-te,
tinere, În tinerețea ta, umblă pe căi alese de inima ta, dar Să
știi că vei fi judecat pentru ce-ai făcut".
La intrare, Ia mânăstirea Peștera, era zugrăvită Judecata de
Apoi și m-a întrebat tineretul, În vremea când Biserica era
persecutată: „De ce-i așa? De unde știe Dumnezeu de fiecare
În parte?” Păi cum să nu știe de fiecare? Aveam fișă Ia butelie,
fișă Ia alimentară, fișă Ia policlinică, fișă Ia securitate și Ia
miliție, se știa În vreo treizeci de locuri de mine.
Dumnezeu spune: „Din pântece te-am ales". Fiecare avem
amprentă digitală. Din miliarde de oameni de pe fața
pământului, dumneavoastră sunteți un unicat, fiecare cu
voința Iui.
Dumnezeu ne-a lăsat libertatea, binele sau răul, putința de a
alege cerul. În noi, tot timpul, spune Sfântul Apostol Pavel,
„nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc" , e
o continuă luptă între bine și rău: Cele zece fecioare: cinci
înțelepte, cinci nebune. Pilda biblică. Cele zece degete. Să nu
știe stânga ce face dreapta. Atâta luptă dă diavolul, că ori cu
mândria, ori cu deznădejdea, și nu numai pe unul îl luptă, ci
pe fiecare În parte. Când începe omul să creadă, atunci încep
durerile. Vin oameni Ia mânăstire și se plâng: „Părinte, am
necazuri, am supărări, de ce le am?” A venit o femeie cu
feciorul În vârstă de trei ani și jumătate. Își rupsese piciorul și
de câteva luni de zile se chinuia, că nu i se suda cum trebuie.
O întreb: „Ai făcut avorturi?” „Da". „Păi, i-ai omorât de
bunăvoie. Acuma vezi că trebuie Să te chinui". Fie și numai
oftatul mamei e blestem pentru copii. Am întâlnit o femeie Ia
optzeci de ani, a venit plângândă: „Părinte, am făcut cinci
avorturi. Mi-au murit patru copii". „Mai ai încă unul? ” „Da".
„Dacă nu postești pentru el un an de zile ca să-ți plângi
păcatul pe care I-ai făcut, îți moare înaintea ta". Era sănătos,
acuma trage să moară. De aici plătim totul. Dar puterea lui
Dumnezeu nu ne întreabă... e atât de bun Dumnezeu, că nu
te-ntreabă ce-ai făcut ieri. Astăzi! Și numai astăzi poți să te-
ndrepți. Nu să amâni pentru mâine. Că ziua de mâine îi
aparține Iui Dumnezeu. Întrebare: Cum interpretați ca monah:
„zilei îi ajunge răutatea ei? ” Pr. Teofil: Păi grija zilei de
mâine... dacă grijesc că și mâine e Ia fel... înmulțesc greutatea.
Îmi ajunge greutatea pe care o am astăzi. Dar nu este
greutate. Că În Hristos toate mi se par ușoare. De-abia aștept
să văd ce îmi oferă Dumnezeu mâine. Pentru vrednicie, dacă
sunt vrednic de bine sau de rău. Sfântul Vasile cel Mare
întâlnește o femeie, vede În biserică o femeie, plină de
lumină, dar care totuși plângea. O întreabă: „De ce plângi?”
Zice: „Soțul meu m-a bătut, copiii mei sunt bolnavi, nu cumva
Dumnezeu nu mă mai iubește?” ,Dumnezeu pe cine iubește,
ceartă". Acestea sunt Încercări prin care trebuie să treacă
creștinii. Mă întreabă o femeie: „Părinte", zice, „eu am fost
credincioasă, dar acuma nu mai cred". „Păi de ce?” Ia biserică,
mă rugam, și când am văzut că Ia toți cei care fac rău Ie merge
bine, o duc bine, iar mie, care eram credincioasă, îmi mergea
rău...”. Și i I-am dat exemplu pe proorocul David. El, care din
cioban fusese făcut de Dumnezeu împărat, spune Ia psalmul
83: „era să-mi alunece piciorul când am văzut pe cei răi, că
numai bine le merge, și cei buni au numai de suferit". Și
Dumnezeu îi răspunde: „I-am păstrat ca pe niște tauri pentru
tăiere". Taurul și porcul nu sunt puși să tragă Ia jug. Sfântul
Antonie cel Mare ajunsese Ia sfințenie. Tot așa se smintise și
el când a văzut că În lume numai cel credincioși aveau de
suferit. Și atunci, îngerul îi spune: „Antonie, pitește-te În
această scorbură de copac, și ce vezi, dacă nu-ți place, În clipa
În care judeci, nu mai vezi mai departe”

Vine un bogat, bea apă, și când se suie iarăși pe cal,

mulțumește, și fără să bage de seamă scapă jos punga de
galbeni. Vine un sărac, un sclav, cu coasa de Ia muncă. Omul
bea apă, dar când să plece, se lovește de pungă. O ia, se
închină, Îi mulțumește lui Dumnezeu și pleacă. Vine un
cerșetor. Cerșetorul bea apă și se închină, apoi se așează să se
culce. Vine cel care a pierdut punga cu bani și-l ia la bătaie.
„Dă-mi banii!” „Nu i-am luat eu". Și I-a bătut și l-a omorât.
Antonie zice: „Până aici, Doamne!” Răspunde îngerul: „Păi de
ce, Antonie, te-ai smintit?” „Păi ăla a pierdut, celălalt a găsit și
cel nevinovat a murit". „Vezi, tu ai gândit ca un om. Cel care a
pierdut era bogătașul care îi luase averea celuilalt. Era prieten
cu judecătorul, iar celui care a găsit, nu avea cine să-i facă
dreptate. A găsit punga și s-a dus În altă țară și a cumpărat tot
ce-i trebuie. Iar cel nevinovat, acela înainte era hoț de
buzunare. Se lăsase de tâlhărie, dar cu biciul omorâse și de
bici trebuia să moară". „Și bogătașul?” „Bogătașul, după ce a
omorât, i-a înmuiat Dumnezeu inima, a luat toate averile sale,
le-a dat săracilor, s-a călugărit și și-a plâns păcatul". Nesfârșite
sunt căile lui Dumnezeu cu fiecare...
Spune Sf. Pavel: „Rugați-vă neîncetat". Sunt cazuri de
vindecare de schizofrenie prin rugăciune. În vară a venit un
medic de Ia spitalul nouă, care era Ia pediatrie psihiatru.
Spunea că-i îndrăcit, credea și În farmece. I-am spus odată:
„dacă dumneata nu crezi În Dumnezeu din toată inima, atunci
când te duci Ia bolnavi, iei de Ia ei boala. Fiindcă nu ai
rugăciune.

Schizofrenia și toată boala sufletească se vindecă numai prin

rugăciune.

Și celelalte boli, dar În ceea ce privește schizofrenia, am

cunoscut cazuri adevărate de tămăduire În mânăstiri. Aici Ia
Christiana, În mai, s-a vindecat o fetiță bolnavă În ultimul
grad. Era chiar Îndrăcită, nu numai schizofrenică.

Întrebam: Ce ne puteți spune În legătură cu echilibrul vieții și

măsura a ceea ce facem, a ceea ce întreprindem În viață,
astfel încât să alternăm munca cu rugăciunea?

Pr. Teofil: Munca să fie dusă cu rugăciune. Deci și când

muncim, noi muncim și ne rugăm. Femeia când face mâncare,
Să binecuvânteze mâncarea pe care o face. Să fim și Ia muncă
tot În rugăciune, așa cum un șofer e În continuă legătură cu
un aparat de radioemisie și îl tot urmărește. Dacă tot ce
facem, facem cu știrea lui Dumnezeu, toate ni se par ușoare.
Și nici nu știm când trece ziua. Dacă nu mai ne rugăm, facem
numai voia noastră. Mântuitorul a spus: „Fac voia Tatălui Meu
Celui din ceruri". Tot timpul făcea voia Tatălui. Tocmai asta
înseamnă călugărie, tăierea voii.

Întrebare: Aveți o experiență de mulți ani În mânăstire. Acum,

după 1989, ați remarcat o afluență mai mare a credincioșilor
spre mânăstire? În caz afirmativ, cum o apreciați?

Pr. Teofil: Afluența e un pic mai mare, dar înainte lumea

credea mai mult. Religia se dezvoltă mai mult atunci când este
atacată, când este interzisă. În timpul când era interzisă, a
venit un grup de tineri... doar că nu au intrat cu mingea În
biserică. „Voi nu sunteți români?” i-am întrebat. „Nu", au
răspuns ei, „italieni". Erau studenți Ia Academia „Ștefan
Gheorghiu”. „A", zic, „comuniști italieni. Știți de ce nu mai
credeți voi În Dumnezeu?” De ce?' ' „Pentru că sunteți o
soluție saturată de misticism". Dacă de mic îl pui pe copil cu
forța Să se roage și tot restul... nu-i mai place. Mai bine e
atunci când vine el singur. Deci trebuie să știm cum să-i dăm
copilului să creadă. Nu să-l forțăm să creadă. Nimeni nu
trebuie silit să creadă.

Uite ce spune una dintre cele mai frumoase definiții ale lui
Dumnezeu: „Dumnezeu este individualitatea supremă, Ia care
nu se poate ajunge pe cale rațională, decât prin trăire pur
personală, prin sentiment, prin extaz netransmisibil".

Experiența vieții ne face Să credem. Din ce În ce creștem

sufletește. Sfântul Apostol Pavel spune: „Când eram copii,
umblam ca niște copii". Acum ne hrănim cu alte.... În Scriptură
avem toate mărturiile despre veșnicie.

Întrebare: Care este importanța relației dintre monahul

bătrân și ucenici, între sfinți , părinți și tineri? Pr. Teofil: Păi,
cum sunt bătrânii, așa se formează și tinerii, așa cum Ia o
stână, dacă ciobanul este bun, oile sunt bune. Deci trebuie
căutat un bătrân pe care să-l urmăm. Iar viața monahală asta
este: castitate, sărăcie și ascultare. Tot În Sfânta Scriptură se
spune că cei bolnavi au nevoie de doctor. Când i-a trimis pe
cei doisprezece Apostoli, Mântuitorul le-a spus: „puneți
mâinile peste bolnavi și-i vindecați. În numele meu, draci
scoateți”.

Rostul mânăstirilor a fost să tămăduiască pe cei bolnavi.

Oamenii numai când sunt bolnavi strigă Ia Dumnezeu. Spune

Sfânta Scriptură: „Cheamă-Mă În ziua necazului tău și Eu te
voi izbăvi". În '70 n-am dormit vreme de șase luni de zile nici
măcar cinci minute. Ajunsesem de luam două flacoane de
haloperidol. Când a venit doctorul spitalului, m-a găsit cu
Biblia În mână. „A luat popa medicamentul?” „L-a luat".
Când a văzut Biblia, zice: „Păi, măi, aia o Să te înnebunească.
Eu o știu pe dinafară". „Domnule doctor, dumneavoastră o
știți pe dinafară, eu o știu pe dinăuntru. Dumneavoastră ați
citit numai scoarțele. Asta mă vindecă!” „Păi", zice, „știi că ești
interesant? N-am citit-o niciodată". M-a dus În birou Ia
dânsul, I-am făcut să creadă. E doctorul Nicolau de Ia Sapoca.
După vreo două luni de zile, a venit Ia mine Ia Ciocanu cu vreo
douăzeci de medici. „Teofile”, zice, „fă-i pe ăștia să creadă În
Dumnezeu". „Păi ce sunt?' ' „Medici". „De care?” „Psihiatri".
„Și ce înseamnă psihi?” „Păi suflet". „Știu", am spus, și I-am
declinat În grecește, „dar ce înseamnă suflet?” „Păi... nu
există suflet". „Păi cum, dumneavoastră v-ați făcut doctori de
«nu există»?” Erau doctori În radiologie, psihiatrie,
ginecologie. Îmi spune unul: „Băă, asta e greșeala voastră, a
teologilor, mintea e importantă... Suntem doctori de minte.
Că suflet nu există". „Adică doctor de (care, n. r.) minte. Păi
din cauza asta nu puteți să-i vindecați pe cei care sunt bolnavi
sufletește". „Și atunci, ce e sufletul?” Sfântul Apostol Pavel
spune: «cu sufletul meu mă rog, iar mintea mea zboară În altă
parte». Dumnezeu, atunci când I-a făcut pe om, i-a dat
această suflare. De Ia El vine.
«O părticică-n infinit/ Ființa noastră-i smulsă/ Cum e un soare-
n răsărit/ Și-o lună stă ascunsă./ Așa e omul pe pământ, / O
umbră În tăcere,/ Că mii de vieți dac-ar avea/ Mai multe mii
ar cere».

«Ne naștem, creștem, suferim,/ Cu-aceasta ne alegem,/ O

cruce strâmbă-n cimitir./ Și-n cer, pe unde mergem?».

Mergem înapoi Ia Cel Care ne-a creat". Spune Solomon Ia

Ecclesiastul: „Bucură-te, tinere, de tinerețea ta, umblă pe căi
alese de inima ta, dar să știi că Dumnezeu te va judeca pentru
tot ce-ai făcut".
Doctorul și preotul... Omul ce Să ceară?

Pe stradă mă-njură că le merge rău și eu le spun: „Cine a fugit

de popă, tot peste popă a dat, și pân'la urmă tot pe popă l-a
chemat".

Toate stăpânirile sunt puse de Dumnezeu, fără știrea Lui nu se

face nimic. Omul În suferință, Ia spital, așteaptă, zice că vine
cel mai bun doctor din lume. Efectul placebo: ce spun acuma,
așa e.
Autosugestie subiectivă sau obiectivă. Păi a zis domnul doctor
că gata, eu o să mor... și peste trei zile, chiar mor.

Aceeași boală Ia o sută de bolnavi se manifestă într-o sută de

feluri. Acum opt ani, aveam pensia mică, ajutor social patru
sute cincizeci de lei, și am pictat un cavou Ia un om bogat. Din
greșeală a rămas crucea mea Ia el În casă. După un an de zile,
aud că e bolnav. Găsise o cruce, zicea că I-a fermecat cineva.
Era crucea mea! Când i-am spus, s-a vindecat.

A venit un tânăr acum vreun an de zile aicea Ia mine, Ia

Ciocanu. „Că uite piciorul ăsta", zice, „e paralizat". ,De ce?' '
,Am călcat pe farmece". „Ce farmece?” ,Am ieșit din casă
dimineața, am călcat pe un topor Ia poartă...”. „Și? Ai știut că-i
fermecat?” „Nu. Când m-am dus În casă, mama mi-a spus că-i
fermecat". Autosugestie subiectivă sau obiectivă. Efectul
placebo.

Ce-i spunem omului? Suntem ceea ce gândim. Mi-e teamă că

am cancer, gata, dacă aicea mi s-a rupt puțin un neg, și cred,
începe să se dezvolte, îi dau putere acelei celule să se lupte
împotriva mea.
Dacă strig Ia Dumnezeu, cum spune În Scriptură: „Cheamă-Mă
În ziua necazului tău și te voi izbăvi", atunci las Să lucreze În
mine puterea lui Dumnezeu. În '88 m-au trimis din spital
acasă cu timolul , lobul stâng uscat, fierea 7/4: hepatită
cronică activă. Un diverticul esofagian, cam 2 kilograme de
carne, crescută așa. Patruzeci de zile mi-a ținut mama
lumânarea. Rugăciunea mamei, puterea rugăciunii! Ce nu e cu
putință Ia oameni, e cu putință Ia Dumnezeu! Toate bolile
sunt din cauza păcatului. Din cauza asta e nevoie să existe
legătura între preot și medic.
În spital trebuie să fie un preot, să se spovedească omul. Să
caute cauza care a produs efectul, sau efectul care a produs
cauza?
De unde vine boala? De Ia păcat.
În toată Scriptura se spune: numai din cauza păcatului sunt
bolnavi. Numai Ia orbul din naștere, când Îl întreabă fariseii:
„Cine a greșit, el sau părinții Iui?” Mântuitorul le răspunde
destul de clar: „Nu a greșit nici el, nici părinții lui, ci ca să se
arate slava lui Dumnezeu”. I-a pus tină, l-a trimis Să se spele În
scăldătoarea Siloamului, iar acela s-a dus și s-a vindecat.
În '86, Ia mânăstire Ia Ciocanu a venit un tânăr. Nu avea ochi
deloc. Făcuse cerere Ia Ministerul Sănătății Să i se doneze un
ochi. I s-a spus că dacă s-a născut orb, nu se poate vindeca.
Era dintr-o comună de lângă Râmnicu-Sărat. Îl conducea de
mână un domn.
Întreb: „E rudă cu dumneavoastră?” ,Nu, părinte. Eu voiam să
mă despart de soție, trăiam cu altă femeie, și Ia o ocazie,
eram a șaptea mașină Ia calea ferată, Ia Râmnic. De unde a
știut acel tânăr să vină Ia mine? Și-mi zice: «Mă iei și pe mine
până acasă?». «Da». «Dă jos femeia aia din mașină, că din
cauza ei o lași pe femeia dumitale. E îmbrăcată așa și-așa...»”.
Auziți, ochi nu avea, dar vedea.

Toate bolile vin de Ia păcat. Ne Întoarcem, ne spovedim, ne

împărtășim și atunci vedem de unde ne-am îmbolnăvit și ne
vindecăm.

Întrebare: Sunt de folos Ia ceva descântecele? Există În ceea

ce Ie privește o atitudine de acceptare din partea Bisericii ?

Pr. Teofil: Biserica nu acceptă descântecele și vrăjitoriile. Și nici

nu trebuie să credem În asta. Dar, credința slabă a omului...
frica de boală îl face de fuge Ia o vrăjitoare, Ia o babă. Mă
durea când o ureche, când alta. Îmi făcea tata injecții cu
spălături, până când ne-am dus Ia o babă, bătrâna satului, să
mă descânte de „energii". Îmi trecea. Ziceam că-i
autosugestie, nu știam pe-atuncea, eram copil. După ce m-am
călugărit, m-am dus plângând Ia bătrână. Îi zic: „Bre, matale să
nu mai faci descântece, că lucrezi cu diavolul". „Cum, Părinte?
Eu merg Ia biserică. Aveam copiii bolnavi și n-aveam cu ce să-i
tratez. M-am rugat și vineri am visat-o pe Sfânta Paraschiva,
care m-a Învățat ce Să spun". „Și ce spuneai?' ' M-am
cutremurat când am auzit ce spunea. Sfânta Paraschiva îi
spusese rugăciunea pe care preotul o citește pentru îndrăciți,
În moliftelnic. Iar baba nici nu știa Să citească.

Într-o carte apărută Ia Editura Militară În '52, ateismul

susținea că toate sunt autosugestie, că nu există Dumnezeu, ci
numai autosugestie. Recunoștea însă descântecul. O babă rea,
căreia îi pare rău că moare, fură energia de Ia un copil, care se
îmbolnăvește. Atunci, e dus de ai săi Ia o altă babă care e
numai bunătate și iubire și îl linge pe față și-i trece. Așa
recunoștea editura ateistă În '52 descântecul.

Se întâmplă că medicul, prin dragoste, prin iubire produce În

bolnav efectul acesta, că tot ceea ce-i spune doctorul, el
crede. Prin credință se vindecă. Mântuitorul era Dumnezeu
Întrupat și îi întreba pe bolnavi: „Vrei să fii vindecat?' '
„Vreau". „Credința ta te-a vindecat. Mergi În pace. Păcatele
tale sunt iertate".
Revenind, din cauza păcatului suntem bolnavi, numai prin
credință În Dumnezeu ne putem vindeca.

Întrebare: O doamnă afirma că bolnavii vin Ia capela spitalului

motivați numai de plictiseală.
Pr. Teofil: Doamna aceasta, ori n-a fost bolnavă niciodată, ori e
de altă religie. Există un singur Dumnezeu. Boala este o
piedică pe care o dă Dumnezeu omului, pentru a-I întoarce Ia
EI.
Numai În suferință se naște pocăința... „Cheamă-Mă În ziua
necazului tău și Eu te voi izbăvi". Cât despre boală...
Dumnezeu l-a încercat pe Iov. Nu avusese înainte acela de
toate? După ce i-a luat lui Iov totul și i-a lăsat numai trupul, ce
i-a spus lui Dumnezeu satana? „Atinge-Te de trupul lui". A
ajuns numai răni. „Domnul a dat, Domnul a luat. Fie numele
Domnului binecuvântat”
În boală, omul strigă din toată puterea. Să se ducă doamna Ia
spital, să-i vadă pe aceia care mișcă numai capul, paralizați În
ultimul grad, și totuși cred, se roagă mai mult decât noi!
Întrebare: După '89, au apărut bioenergoterapeuții și unii
dintre ei susțin că ar avea un har divin. Care este părerea
dumneavoastră?

Pr. Teofil: Până să merg În America, eram așa, În dubiu. Sfânta

Scriptură zice: „Cercetați duhurile. Vedeți dacă sunt de Ia
Dumnezeu sau de Ia oameni". În '88 a venit un
bioenergetician din Rusia, cu o barbă... spunea că are puteri
de bioenergie foarte mari. Îi zic: „Scoate votca din dreapta și
țigările din stânga". „Păi de unde știi?' ' „Păi", zic, „eu am
bioprostii În cap, n-am parte de bioenergii".
Mântuitorul, când s-a atins de femeia păcătoasă, a pierdut din
putere. Și era Fiul lui Dumnezeu, era Dumnezeu Întrupat.
„Cine s-a atins de Mine?” Nu că nu știa cine, numai să-l vadă
pe Petru. Dar femeia păcătoasă zice: „Doamne, eu m-am
vindecat".
A venit o femeie Ia mine, care avortase de zece ori, și făcuse
alte vreo două mii de avorturi Ia altele. Și spunea că e plină de
bioenergii. Se dădea ansa aia înapoi. E un fel de spiritism
modern. Bioenergiile...

Cu dragostea de bolnav poți să-l vindeci, dar nu cumva să-i fur

energie aceluia când mă duc să-l vindec. Întâi să mă vindec eu
pe mine. Spune Scriptura: „Doctore, vindecă-te întâi pe tine".
Mă las eu de fumat, mă las de băutură, și atunci dragostea de
bolnav îmi dă bioenergii. Adevărata „bioenergie”, energia ce
dă viață și vindecă omul întreg e harul Duhului Sfânt Care
lucrează. În numele Sfintei Treimi, cu puterea Tatălui și a Fiului
și a Sfântului Duh se lucrează vindecarea, nu altfel.
Mântuitorul i-a trimis pe Apostoli: „Mergeți și faceți minuni În
numele Meu". Se auzise că În numele Iui Iisus se fac minuni, și
unii au început să facă minuni, numai În numele Iui Iisus
Hristos, iar bolnavii se vindecau. Și aceia nu erau creștini. Se
duce Sfântul Petru Ia Domnul și-l zice: „Doamne, unii În
numele Tău fac minuni". „Petre", îi răspunde Hristos, „dacă nu
sunt împotriva noastră, sunt cu noi”
În Ziua Judecății, Domnul le va spune unora dintre cei care au
săvârșit Sfântul Maslu (bolnavul a crezut și a chemat preotul):
„Duceți-vă de Ia Mine, că nu vă cunosc", iar altora, care au
iubit bolnavul, încât acela s-a vindecat: „Și voi, tot ce ați făcut
În numele Meu, pentru Mine ați făcut”

PR. TEOFIL BRAȘOVEANU

Cuvânt de învățătură Ia sfârșitul slujbei numai puțin să-L
strigăm și Dumnezeu ne ascultă. Dacă am avea de toate, n-am
mai veni Ia EI. Că așa suntem noi, ÎI părăsim. Dar EI nu ne
părăsește niciodată. Numai cu post și cu rugăciune să aducem
toate cererile noastre înaintea Iui Dumnezeu. Fără post, abia
ajungem să ne chinuim să prindem Ia telefon un ton, dar ca Să
stăm de vorbă cu Dumnezeu... Deci nu vă tulburați atunci
când ați cerut ceva În acatiste, În rugăciunile pe care Ie faceți,
și nu ați primit, că știe El de ce nu v-a ascultat rugăciunea.

Veți vedea peste un an din ce cauză nu v-a dat ce ați cerut În

timpul acela. Deci, mai multă smerenie, mai multă
rugăciune!... Diavolului să-i spuneți: „Să ieși din casa mea. Du-
te tu cu toate uneltirile tale și cu toate lucrurile tale".
Și credeți, rugați-vă. Rugați-vă și pentru vrăjmași. Veți vedea
cât de mare este puterea rugăciunii.
Dumneavoastră, care sunteți mame, rugați-vă pentru copiii
voștri, și nu-i blestemați. Nu există ceva mai mare ca
blestemul de mamă, plânge apoi sufletul pentru copii, poate
v-au supărat când erau mici.

Mereu repet: Să luați cartea „Vindecarea arborelui

genealogic". Acolo se arată cum mamele care au păcătuit se
întâmplă să nu moară până nu le mor copiii, dacă nu-și plâng
păcatul.

Nu vă sperii, dar vedeți și din experiența dumneavoastră...

femei care și-au blestemat copiii, care și-au înșelat soțul și
care au făcut avorturi, păcatul lor cade peste copii.

Pentru un avort, șapte ani nu se mănâncă carne. Și atunci, veți

vedea puterea rugăciunii. Poftiți Ia miruit. Fără post și
rugăciune, nimica nu faceți. Puteți să plătiți Ia oricâte biserici.
Mântuirea nu-i cu bani, dragii mei. Plecați genunchii și
plângeți, și rugați-vă.

Spune În Sfânta Scriptură: „Împacă-te cu pârâșul tău". Nici să

nu intrăm Ia biserică până când nu ne-am împăcat, și În toate
acatistele să vă rugați pentru vrăjmași. „Și ne iartă nouă
greșelile noastre, precum ȘI noi iertăm greșiților noștri".
Deci dacă îi iertăm pe aceia, ne iartă și Dumnezeu.
Și atuncea plecăm împăcați acasă, ne rugăm pentru ei și veți
vedea câtă pace o să aveți În suflet. Deci întâi trebuie să fac
pace cu aproapele meu, pace cu Dumnezeu și atunci harul
coboară În inima voastră.
Inima noastră se aseamănă cu o moară. Ce băgăm În ea,
aceea macină. Băgăm porumb, iese mălai, băgăm grâu, iese
făină. Păi dacă În inima noastră sunt numai cuvinte rele și
porcoase și cu satana... cum mergem să ne rugăm Ia
Dumnezeu? Ascultă oare Dumnezeu rugăciunea noastră? Citiți
Sfânta Scriptură, că acolo avem toată înțelepciunea și
cuvântul lui Dumnezeu.
În rugăciune stăm de vorbă cu Dumnezeu, În Scriptură
Dumnezeu stă de vorbă cu noi. Veți vedea că vă ascultă
rugăciunile. Strigați din toată inima. Îngenuncheați.
Dimineața, faceți trei mătănii. „Doamne, întâi ai grijă de
vrăjmașii mei". Rugați-vă pentru ei, rugați-vă pentru
aproapele. Sunt bolnavi prin spitale pe care nu are cine să-i
caute.
Un băiat de Ia Facultatea de Arhitectură voia Să se
călugărească. De un an de zile plânge ca să-l primesc Ia
mânăstire. E În ultimul an. „Păi, părinții îți dau voie?” îl întreb.
Părinții nu au fost de acord. I-a tăiat picioarele trenul, acum
două săptămâni, a rămas fără picioare. Și acuma plâng taică-
su și maică-sa... Mama lui făcuse avorturi, a căzut peste el. Și
acuma s-au întors părinții lui Ia Dumnezeu.
Păi acuma îl primesc, dar... Bine că știe să picteze, bine că
putem plăti pe-aicea păcatele. În iad suntem. Ne-a lăsat
Dumnezeu ca pe-aicea să ne chinuim.
Nu murim până când, dac-am făcut rău, ni se plătește cu rău,
și de-abia... Dumnezeu e atât de bun! Dumnezeu e numai
iertare și iubire. Dacă iertăm. Astăzi. Nu s-amân pe mâine.
Atunci când suntem certați cu cineva, spune Sfânta Scriptură,
să nu apună soarele peste necazul nostru, că dacă lăsăm Să
treacă două-trei zile, dă În cangrenă. Și pe urmă...
Zice câte unul: „N-am nimica cu el, dar să nu-I văd! Nici Ia
moartea mea să nu vină, că nu pot să-l sufăr". Auziți! Și atunci
cum o să mergem În fața lui Dumnezeu Ia Judecată, că EI ne
iartă, astăzi, dar mâine, dacă vine sfârșitul și ne întreabă,
pentru mâine nu mai e iertare! Va spune: „Te-am învățat să
ierți și n-ai iertat". Poftiți Ia miruit. Dumnezeu să v-asculte
rugăciunile.

PR. RĂZVAN ANDREI IONESCU

Fragment dintr-un interviu cu Părintele Teofil
— Stăm de vorbă cu Părintele Teofil Brașoveanu, Ia biserica
Colțea. Am avea marea rugăminte să ne spuneți, În câteva
cuvinte, cine sunteți?
— Sunt călugăr din 1957. Am iubit viața monahală de Ia vârsta
de zece ani, și am ales această cale. E atât de frumoasă... e și
grea, fiecare cale... căsătoria are frumusețile ei, călugăria are
frumusețile ei. Dar când am citit Ia vârsta de zece ani În
Scriptură, când a spus Mântuitorul: „Cel ce Mă iubește să se
lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-mi urmeze, m-am
aprins de acest dor...
Dacă-L iubești din toată inima pe Dumnezeu, lucrurile acestea
pământești nu mai te leagă cu nimica. Spune tot Sfânta
Scriptură: „Nu iubi lumea, nici lucrurile din lume. Iubirea lumii
e vrăjmășie cu Dumnezeu".
Dumnezeu a binecuvântat căsătoria. Mulți sunt chemați, dar
puțini aleși. A fi călugăr înseamnă a-L sluji pe Dumnezeu din
toată inima și din tot sufletul, că spune una dintre porunci:
„Să-I iubești pe Dumnezeu din toată inima ta, din tot trupul
tău, din tot cugetul tău". Și „cel ce Mă iubește, Eu și cu Tatăl
ne vom arăta lui".
Dar cel care iubește, mult trebuie să și sufere.
Zice: „În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți, că Eu am
biruit lumea". E atât de mare bucuria de a-L avea pe
Dumnezeu, că cele grele, greutățile astea pământești nu mai
sunt greutăți, ci sunt niște binecuvântări.
Și te bucuri când suferi pentru credință sau... dar nu suntem
noi vrednici ca Să ne lăudăm cu bucuriile că Dumnezeu ne-a
iubit și ne-a încercat pe-aici.
—Ați putea să ne arătați În câteva cuvinte legătura între
păcatele noastre și suferințele noastre fizice?
— Păcatul este ca un nor care stă între noi și Dumnezeu. Între
noi și soare, încât nu mai vedem soarele. Păcatul înseamnă
iad, înseamnă despărțire de Dumnezeu. Păcatul îl duce pe om
În frâu, așa cum ducem un cal, cum ducem mașina cu volanul.
Și suntem robi ai păcatului. Deci nu mai Îl vedem pe
Dumnezeu, nu mai credem În EI, că așa face satana.
Întâi îi ia omului rușinea, îi spune: „Aici e raiul, aici e iadul,
păcătuiește, că aici e raiul, aici e iadul". Și după ce ajunge
bătrân și plin de păcate, și de boală, își dă seama că a greșit,
dar îi dă acuma rușinea înapoi. Ce i-a furat, îi dă acuma înapoi
satana. Îi zice: „Nu te duce Să te spovedești".

Prin spovedanie, orice păcat se iartă, numai să nu mai

greșească omul. Atunci cunoaștem că Dumnezeu ne-a iertat
păcatul, când nu ne mai place păcatul respectiv, când credem
din toată inima În El, că zice Domnul: „cel ce mă iubește,
ascultă poruncile Mele”
Și atunci cunoaștem ce e bine și ce e rău. În noi se luptă tot
timpul, cât trăim, până când plecăm Ia cer...

O Sfântă Cuvioasă, Ia vârsta de 99 de ani, nu păcătuise

trupește, dar totuși, păcatul curviei era În ea, o lupta. S-a
luptat cu acest păcat toată viața, dar nu a păcătuit. La 99 de
ani, tocmai când să moară, satana îi spune: „M-ai învins,
Xenio!”.
„Nu eu, ci puterea lui Hristos Care este În mine”
Sfântul Apostol Pavel fusese răpit până într-al treilea cer, ÎI
văzuse pe Mântuitorul Care i-a ieșit În cale, i-a vorbit, i-a dat
putere să facă vindecări, încât a Înviat și morți.
Cu toate acestea, spunea: „Nu fac binele pe care-l voiesc, ci
răul pe care nu-I voiesc".
Tot timpul În noi sunt doi oameni.
Cele zece fecioare, după cum spune Sfânta Scriptură, deci
cinci înțelepte, cinci nebune.

Ca Să nu cădem În mândrie prea mare, spune tot Sfântul

Apostol Pavel: „de azi nu mai judec pe nimeni", ca nu cumva
să mă găsesc prea bun, Să cad În mândrie, sau prea rău, ca
Să cad În deznădejde.

Spune Sfântul Siluan, sfântul secolului XX: „Tot timpul să fiu cu

mintea În iad". Că În fond În iad suntem, aici cât suntem pe
pământ. Oamenii nu vor să creadă că mai e ceva dincolo.
Dacă am ști ce e dincolo, spune poetul: „Ne naștem spre a
muri, murim spre a ne naște".

Abia când murim vedem ce e dincolo. Cei care cred, simt de

aicea. Că ei sunt vrednici. Aceasta înseamnă: „Pentru cel ce
mă iubește, Eu sunt Calea, Adevărul și Viața". „De va și muri,
viu va fi". Ne dă siguranța veșniciei. Prin asta e superioară
religia creștină.

Mântuitorul a venit ca Să ne spună ce e dincolo, sigur.

Numai Cine a fost În cer poate Să spună ce-i În cer: Cel Care
pogorât din cer. Ne spune sigur ce e dincolo. Dar dacă noi am
ști ce e dincolo, nu mai ne-ar place pe-aici.
Dacă unui copil i-am da o diplomă de medic, ar mai învăța?
Deci, trebuie să suferim pe-aici. „Plata păcatului este moartea".
Despărțirea de Dumnezeu. Iar plata credinței este viața
veșnică.
— Dar poate ar trebui să avem un simț al sufletului mai
deosebit, căci cu simțurile noastre fizice, mai greu ne prindem.
— Omul e compus din trup și din suflet. Psihi înseamnă suflet.
Și inima noastră se aseamănă cu o moară. Ce introducem În ea,
aceea macină. Băgăm porumb, scoate mălai, băgăm grâu, iese
făină. Din cauza aceasta, Dumnezeu ne cere: „Dă-mi inima ta".

Nu așa cum cred yoghinii În chakre și În alte lucruri. Dumnezeu

locuiește În inimă. În clipa când s-a oprit, dacă-i dăm inima lui
Dumnezeu ca să locuiască EI În ea, atunci El ne învață ce să
facem.
Se spune: a murit, i-a ieșit sufletul.

Prin '70 n-am dormit șase luni de zile, nici măcar cinci minute.
Și au încercat Să m-adoarmă cu tot felul de medicamente.
Nimic. Am întâlnit un medic căruia i se amputase un picior, și
avea o proteză. „Părinte", zice, „poate o Să mă credeți nebun,
dar eu îmi simt piciorul Întreg, așa... Mi-e frig, mă doare
genunchiul, toate...
I-am spus doctoriței: Doamna doctor, dați-i niște medicamente,
adormiți-l, ca să vedem dacă-i adevărat, că poate-i vorba de o
autosugestie subiectivă sau obiectivă. Am luat o țigară de Ia un
alt bolnav, I-am fript Ia călcâi și Ia genunchi, pe proteză, deci Ia
piciorul care nu exista. A sărit din somn și a început să strige
Cine m-a fript Ia genunchi și Ia călcâi?' ' Deci, „ fără să vadă!

Foarte curând, după vreo lună de zile, iată ce-am găsit într-o
revistă englezească: unei muncitoare Ia o filatură, mașina i-a
apucat mâna și i-a tăiat degetele. Când s-a dus Ia radiografie,
medicul, ca să știe cum Să lege tendoanele pe-acolo, s-a
speriat. Toată mâna îi apărea întreagă Ia radiografie. Sufletul!
Nimic suntem În fața Iui Dumnezeu.

Zice: „O părticică-n infinit/ Ființa noastră-i smulsă/ Cum șade-

un soare-n răsărit/ Și-o lună stă ascunsă./ Așa e omul pe
pământ/ O umbră În tăcere,/ Că mii de vieți de ar avea/ Mai
multe mii ar cere".

Sufletul e veșnic. Creat din nimic. Din legătura aceea care a fost
între mamă și tată, din acea genă. Ne-am făcut trup singuri?
Nu. În Sfânta Scriptură, Dumnezeu îi spune Iui Iov: „De când
erai cât un ghem În pântecele maicii tale, de atuncea te-am
ales".
Deci Ia Dumnezeu se știe de fiecare În parte. Fiecare are
amprenta sa digitală, fiecare are mirosul specific al corpului.
Din miliarde de oameni de pe fața pământului, nu sunt doi Ia
fel. Fiecare este un unicat. Trup din trupul mamei, am stat nouă
luni În trupul mamei noastre și În loc să mirosim Ia trup ca
mama, că suntem din trupul ei, avem alt miros!
În fața Iui Dumnezeu suntem veșnici. Cel care crede!
Se duce Sfântul Apostol Petru Ia Mântuitorul și-i spune:
„Doamne, În numele Tău am scos și diavoli, am făcut minuni".
„Nu te bucura pentru asta, Petre, bucură-te că numele voastre
sunt scrise În ceruri". În ceruri, cei care cred sunt veșnici. Cei
care nu cred, nu sunt acolo. Când mor, îi găsește moartea
veșnică.
— Cum și când să ne rugăm? Este de preferat o rugăciune
făcută cu cuvintele noastre sau o rugăciune consacrată, din
cărțile Bisericii?
— Spune Sfântul Apostol Pavel: „Rugați-vă neîncetat”.
Protestanții ne contrazic. Spun că lui Dumnezeu nu-i trebuie
cuvinte multe, dar vorbesc de nu mai au loc. Scriptura spune
să nu fim ca fariseii, care se rugau prin piețe sau se opreau și
începeau să se roage cu cuvinte multe; dar se rugau numai cu
exteriorul, nu cu interiorul.

Păi noi avem rugăciunea inimii, cea mai puternică: „Doamne,

Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine
păcătosul". Spune Sfântul Pavel: „Mai bine cinci cuvinte...".
Aceste cinci cuvinte: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul"! Tot timpul. Cum

„Rugați-vă neîncetat"? Cum poți să te rogi neîncetat? Păi

când mănânc, lui Dumnezeu Îi place ce fac? Când muncesc, Iui
Dumnezeu Îi place ce fac? Deci, ați văzut că taxiurile, atunci
când sunt urmărite, au un aparat de radio-emisie În mașină și
șoferul întreabă unde este. Deci dacă eu tot timpul sunt În
legătură cu Dumnezeu, nu știu nici când trece timpul, și În
clipa În care eu vreau să fac voia mea, mă pitesc cum s-a pitit
Adam. „Unde ești, Adame?” „Păi", zice, „am greșit". „De unde
știi?”
,Păi”, zice, „femeia!' '

Deci dacă noi tot timpul am fi În știrea Iui Dumnezeu, nici n-

am ști când trece timpul și am fi într-o continuă rugăciune.
Deci, muncesc rugându-mă, mănânc rugându-mă, mă culc
rugându-mă, mă scol rugându-mă. Și noaptea avem cele mai
frumoase vise. Asta înseamnă: „Rugați-vă neîncetat”

— Ați spus că sufletul omului se află în ființa umană din

momentul conceperii ei În pântecul mamei. Ați putea explica
avortul, ca păcat, deci?
— Avortul este cea mai mare crimă. Mântuitorul spune:
„Numai dacă ai poftit o femeie, deja ai păcătuit”. Numai cu
gândul. Păcatul întâi începe cu gândul. Gândurile se
materializează.
Iar copilul, de când a fost iubirea între mamă și tată, deja este
un suflet. Și când îl omorâm... În legătură cu aceasta e cartea
„Vindecarea arborelui genealogic".

O mamă care a ucis nu știe pe cine a omorât. A ucis un doctor,

un inginer, un înger, un sfânt, un prooroc, un profet... E cel
mai mare păcat, avortul. Se întâmplă ca mamele care au făcut
avorturi să nu moară până nu Ie mor copiii.

Din experiența mea de călugăr din 1950 încoace am văzut că

majoritatea păcatelor vin de Ia părinți.
Mântuitorul este întrebat, când cu orbul din naștere: „Cine a
păcătuit? Tatăl sau mama?' ' Numai acolo spune Mântuitorul
că nimeni: era singura ființă În care nu păcătuise nimeni, ci
numai ca să se arate slava Iui Dumnezeu. Și Mântuitorul i-a
umplut ochii care nu erau deloc, a pus tină și i-a făcut ochi
Creatorul, Cel Care ne crease după chipul și asemănarea Sa.
Deci acest păcat se poate ierta numai prin post și prin
rugăciune.

— Deci ce să înțelegem când vedem oameni care au afecțiuni

sau handicapuri fizice și s-au născut cu ele? Cine ar fi vinovat?
— Păi dacă cercetăm În arborele genealogic, cum am spus,
amintindu-vă de această carte: „Vindecarea arborelui
genealogic", scrisă de un mare medic și creștin, căutăm și
vedem de unde au pornit păcatele. Dacă ne uităm Ia un măr
pădureț, sau Ia un măr pe care noi îl altoim, cum făcuse
Miciurin, se duce tot înapoi de unde a fost.
Deci dacă căutăm, vedem de unde sunt păcatele. Ori tatăl a
fost bețiv, ori mama... Deci păcate trupești sau sufletești.
Blestemul de mamă îl ajunge pe copil. Putem Să ne schimbăm
destinul. Mântuitorul a venit tocmai ca prin credință să iau
păcatele părinților mei, dacă ei n-au fost credincioși, Să mă
rog pentru ei.
Spune Sfântul Apostol Pavel Ia Tesaloniceni: „În zadar se mai
botează cei care se botează pentru cei morți?' ' Erau creștini,
ai căror părinți fuseseră păgâni, și se botezau În numele celor
morți ca să se roage pentru ei. Aveau putere să se roage
pentru ei. Păi dacă Mântuitorul dă pilda bogatului și săracului,
cu Lazăr săracul care ajunsese În rai și bogatul În iad... Bogatul
striga de acolo: „Doamne, ai milă și de frații mei, că sunt pe
pământ...”. Deci ei de acolo strigă pururea Ia noi. Citiți cărțile
„Vămile văzduhului", care arată toată trecerea aceasta
dincolo, toate treptele, cum se poate ajunge Ia Dumnezeu.
Prin rugăciune și prin post.
— Vă rugăm, dacă ați putea, să ne vorbiți puțin despre taina
Sfintei Spovedanii. Ce importanță are În vindecarea sufletului
nostru?
— Taina Sfintei Spovedanii este ca un al doilea botez. Noi prin
botez suntem iertați de păcate, de păcatul strămoșesc. Că
spune psalmistul David, În psalmul 50: „întru fărădelegi m-a
născut maica mea". Ne botezăm când suntem mici, că
„nimeni, dacă nu este născut din apă și din duh", cum îi spune
Mântuitorul lui Nicodim, învățatului Nicodim, „nu poate intra
În Împărăția lui Dumnezeu".
Prin Spovedanie ne curățim... așa cum e baia trupească, ați
văzut, după un drum lung, după o muncă grea, și obositoare,
cât de bine ne simțim după o baie trupească.
Spovedania e o baie atât de sufletească...
Ne curățim În clipa În care mergem și plângem: Doamne,
iartă-mă pentru tot ce-am făcut!” Ca femeia păcătoasă, care
s-a dus și a spălat cu lacrimi picioarele Mântuitorului și a fost
iertată imediat. Deci tot ce cerem În rugăciune ni se dă.
Aceasta este spovedania. Face parte dintre cele Șapte Taine.
Spune Sfânta Scriptură: Mărturisiți-vă păcatele, ca Să fiți
iertați”

Pe când eram Ia Peștera, pe o zăpadă mare, a venit Ia

mânăstire un tânăr student să se spovedească Ia mine. Îi era
rușine să-și spună păcatul. Căci așa cum v-am spus, diavolii îți
dau înapoi rușinea atunci când te duci Ia spovedanie, ca să nu
mai îndrăznești. Pri- ma dată mi-o ia și păcătuiesc fără rușine,
fără frică de Dumnezeu. Pe urmă, când mă duc să mă
spovedesc, cum să-i spun eu preotului ce mă doare? Nu avem
În- credere În această taină. Îi zic: „Măi dragul moșului, eu nu
sunt sfânt, dar se spune că În timpul Sfântului Vasile cel Mare
o feme- ie s-a dus Ia dânsul și îi era rușine să-i spună păcatul.
Atunci Sfântul i-a spus să-și scrie mărturisirea și să pu- 41

nă scrisoarea într-un plic. A sigilat plicul, s-a rugat și când a

desfăcut plicul, acolo păcatele nu mai erau. „Tu scrie direct pe
o hârtiuță aici și bagă-le În foc", îi spun, că era soba acolo
aprinsă. S-a spovedit, plângând, le-a spus acolo pe hârtie, eu
nu m-am uitat Ia ele. Când a venit din nou după trei zile,
plângând, îmi zice: „Părinte, păi ce-am pe cap, că eram În
stare să-mi omor părinții, numai ca să fiu singur acasă, că nu
mă lăsau să-mi fac de cap, să beau, să chefuiesc, Să fac orgii
acasă. Și n-aveam unde Să mă duc În altă parte. Nu-mi vine să
cred că eu am fost cel care am fost acum trei zile". Aceasta-i
puterea lui Dumnezeu. Nu-i autosuges- tie obiectivă sau
subiectivă. Să fim curați În fața lui Dumnezeu. În clipa În care
stăm de vorbă cu EI... preo- tul este doar un mijlocitor, ca
întrerupătorul de Ia lumi- nă care dă drumul Ia credință.
Dumnezeu a spus: „Mer- geți și vă botezați, și vindecați. Cei
cărora veți lega, vor fi legate, cărora veți dezlega, vor fi
dezlegate". — Deci să înțelegem că de aceea este important
să spunem unui preot păcatele noastre. — Cunoaștem că ne
sunt iertate păcatele, după cum am spus, În clipa În care n-or
să ne mai placă. În clipa În care am fost sinceri Ia spovedanie,
nu ne vine să cre- dem: ne-am schimbat complet și suntem
curați În fața Iui Dumnezeu. Preotul ne dă un canon, fiindcă el
are experiență și știe pentru fiecare păcat ce canon să dea. —
Cu ce ne-ajută postul În procesul nostru de cură- țire
intelectuală și sufletească? 42 — Mântuitorul a dat Sfinților
Apostoli putere ca să meargă să boteze și să vindece tot felul
de boli. Se În- toarce Sfintul Petru bucuros și zice: „Doamne,
dracii se pleacă În numele Tău, și am făcut vindecări". „Pe-
tre”, zice Hristos, „nu vă bucurați pentru asta, bucu- rați-vă că
numele voastre sunt scrise În ceruri". Vine pe urmă din nou
Sf. Petru și spune: „Doamne, am vrut Să vindecăm și n-am
putut să vindecăm pe unii". „Pe- tre, e un fel de diavoli care
nu iese decât prin post și prin rugăciune". Fără post și
rugăciune nu se poate face nimic. Mântuitorul a postit
patruzeci de zile ca să-l biruie pe satana, și a venit satana și l-a
ispitit, zicând: „Toată lumea asta e a ta". I-a arătat împărățiile
lumii de acum două mii de ani. Acuma a cui e? Că dacă noi,
toată Iu- mea, îi dăm Iui satana și copil, și vacă, și oaie, și ca-
pră... În loc să-i dăm lui Dumnezeu toate, să ne rugăm ca
toate Să fie ale Lui, că toate sunt din mâna Lui, din mâna Lui
primim toate! — În câteva cuvinte, ce reprezintă pentru
Biserica Ortodoxă Taina Sfintei Împărtășanii? — Taina Sfintei
Împărtășanii este peste celelalte Taine, este toată puterea.
Femeia păcătoasă s-a atins de Mântuitorul și s-a vindecat.
Prin împărtășanie, noi ne unim cu Dumnezeu. Îl primim În
trupul nostru. Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu mai trăiesc
eu, ci Hristos trăiește În mine". În Apocalipsă, Sfântul
Evanghelist arată cum un număr imens de oameni mergeau
către cer îmbrăcați În alb și el întreabă: „Cine sunt aceștia?' '
„Cei care 43

vin din durerea cea mare... care și-au spălat hainele și le-au
făcut albe În sângele Mielului” (Apoc. 7, 14). Unii se vindecă
de Ia prima Împărtășanie. Când au luat-o cu credință și le pare
rău de păcatul pe care l-au făcut, Îl au pe Mântuitorul și simt
că Îl au, după cum spune Scriptura: „Nu mai trăiesc eu, ci
Hristos trăieș- te În mine". Diavolul îl păcălește pe om: „Nu te
duce, că nu ești vrednic să te duci să te atingi de El". Și...
oamenilor Ie e teamă Să vină. Striga orbul pe cale: „Iisuse, Fiul
lui Dumnezeu, miluiește-mă!” Leproșii au venit Ia EI. Cei care
au crezut, din toată lumea, s-au vindecat. „Cel ce bea Sângele
și Trupul Meu", spune Mântuitorul, petrece întru Mine și Eu
petrec întru el". „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu", Ie
spune Mântuitorul Apostolilor Ia Cina cea de Taină, „care se
jertfește pentru voi și pentru iertarea păcatelor". Noi numai
prin Sfânta Împărtășanie suntem iertați de toa- te păcatele.
Dar ca Să putem Să fim iertați, până nu iertăm pe alții Să nu
îndrăznim Să ne atingem, că spune tot Sfân- ta Scriptură: „Cel
care nu a luat cu vrednicie, și-a luat propria osândă, și din
cauza asta unii au murit, iar alții sunt bolnavi". Bolnavi fiindcă
au luat cu nevrednicie Sfânta Împărtășanie. N-au ținut
canonul dat de preot și au luat-o fără frică și fără cutremur. Ca
și Iuda care a mâncat și În clipa aceea, fiindcă n-a fost sincer,
În Ioc să-L primească pe Hristos, satana a intrat În ini- ma lui și
atunci Mântuitorul i-a spus: „Du-te și fă ce ai de făcut". — Ce
este, de fapt, păcatul? 44 — păcatul este o despărțire de
Dumnezeu, așa cum am spus de Ia început. Un nor care stă
între noi și soarele pe care nu mai îl vedem. Astai păcatul.
Păcatul înseamnă un lucru care ne robește, ne face
dependenți de el. Nu pot Să stau o zi fără țigară, fără cafea sau
fără carne, așadar devine obișnuință. Devine o a doua na-
tură, și asta înseamnă păcat. Ce înseamnă păcat? Mâ
îmbolnăvesc trupește și când e trupul bolnav, e și su- fletul
bolnav. De aceea a spus Dumnezeu: „Nu lua din pomul
cutare” — Contează ce stări sufletești avem În timpul ru-
găciunii sau, așa cum scrie într-o carte bisericească,
rugăciunea e cea care ne ajută să ne schimbăm viata după
rugăciune, În a împlini mai bine voia Iui Dumne- zeu, iar
sentimentele și trăirile din timpul rugăciunii sunt mai puțin
importante? Credeți că este adevărat? — Trăirea... e și
normal, nu trebuie să ne așteptăm acuma să intrăm În rai de
Ia prima rugăciune. Dar Mântuitorul ne învață cum Să ne
rugăm. Spune: „În- chide-te În cămara ta". Adică închidem
gândurile, ce- le cinci simțuri Ie închidem. Dacă știm să ne
rugăm cum trebuie, cu ochii văd icoana, cu mirosul tămâia, cu
urechea pot Să aud o muzică religioasă... dar nu-i nevoie așa.
Modelul e rugăciunea „Tatăl nostru". Întâi pun mintea Ia
treabă, aceasta înseamnă rugăciunea minții. Ca Să nu vină
alte gânduri, m-am închis În cămară și stau de vorbă cu
Dumnezeu. Când vin gânduri, căci Iui satana nu-i convine, ȘI
vine cu alte gânduri, atunci pun mintea Ia treabă și spun
rugăciuni pe care Ie știu pe dinafară. Și pe urmă 45

vine pofta de rugăciune. După ce vine pofta aceea de

rugăciune, nu mai știu dac-am stat trei ore sau o zi și-o noapte
În rugăciune. Se poate întâmpla acest lu. cru, au fost călugări,
sau chiar oameni din lume, mi. reni, care s-au rugat așa, că
nu-i neapărat nevoie să fii monah ca să te rogi tot timpul. Am
găsit În lume oameni, doctori, ingineri sau procurori, care se
roagă mai bine decât un călugăr. Rugăciunea nu trebuie făcută
mecanic, dar to- tuși trebuie făcută. „De șapte ori pe zi Te-am
lăudat, Doamne", spune psalmistul David. Deci chiar dacă nu
am poftă de rugăciune, eu știu că am întâlnire cu Dumnezeu
Ia ora cutare, mă rog și intru În cămara mea, stau de vorbă cu
Dumnezeu. Ca Să fie rugăciunea și mai primită, dacă mă rog
întâi pentru vrăjmași, pentru bolnavi, pentru aproa- pele,
curge așa un dar din cer, că îți vine lacrima. Și rugăciunea fără
lacrimi, parcă este stearpă. — Deci, În timpul rugăciunii,
putem Să încurajăm chiar o stare de extaz? — Ei, extazul vine
singur, dar cine a avut extaz? Dacă În viață l-am întâlnit de
câteva ori, numai câte o secundă, ne ajunge pentru toată
viața. Atunci chiar tot timpul avem rugăciunea. Ar trebui nici
Să nu ne ridi- căm din genunchi până când nu simțim că l-am
primit În inimă și că este extazul acesta. Chiar asta trebuie
făcut. Dar nu de Ia prima rugăciune. — Când se poate un om
simți că este credincios? — E credincios atunci când se
smerește cel mai mult și se simte cel mai mare păcătos.
Sfântul Apostol Pa- 46 vel fusese răpit într-al treilea cer și
spune: „Cel din- tâi păcătos sunt eu". Numai când rugăciunea
e făcută cu smerenie, când zic: „Doamne, nu sunt vrednic să
stau de vorbă cu Tine, sunt așa de păcătos!' ' . de-abia
atuncea simțim că stăm de vorbă cu El. Nu rugăciu- nea
mândriei.
Mântuitorul dă exemplul cu vameșul și cu farise- ul, cel care a
judecat: „Eu nu sunt ca ăla". Trebuie să gândesc, din contră,
că „eu sunt mai păcătos, cel mai mare păcătos de pe fața
pământului". Când spun așa: , Doamne, eu nu sunt vrednic Să
fiu copilul Tău” atunci e adevărata rugăciune. Numai cu
smerenie fă- cută, nu cu mândrie. — Credeți că există
vrăjitoare și că ne pot face rău? — Mântuitorul pentru aceasta
a venit, că ajunseseră vrăjitoria, magia, toate științele acestea
oculte atât de puternice... dar nu puternice, ci credea lumea
În ele. Și nu au nici o putere. Mântuitorul i-a trimis pe Apos-
toli și le-a spus: „Veți păși peste peste lei și peste ba- lauri...
șerpi de veți lua În mână... de veți bea băuturi otrăvitoare...
nu veți fi vătămați” În București sunt moaștele Sfântului
Ciprian, care a fost cel mai mare vrăjitor. L-a biruit Sfânta
Iustina, o mucenică, o sfântă fecioară. Împăratului îi plăcuse
de ea și voia să se căsătorească cu ea, Să o facă să se lase de
Hristos. s-a dus Ia cel mai mare vrăjitor ca s-o vrăjească, și nu
s-a putut. Din contră, prin puterea Iui Hristos, l-a făcut ea pe
el de a murit ca martir. — Cum credeți că ne putem da seama
când un om este msedat sau este bolnav de nervi, cu o
boalăfiziologică? 47

— Posedații fug de cruce. Au respingere față de tă_ mâie, În

general de lucrurile bisericești. Se poate În. tâmpla să facă
semnul crucii, să se închine și să nu se manifeste, că satana
poate să mintă. Stă În om și minte. Numai când îl atingi de
obiecte sfințite, sau când iese preotul cu Sfântul Potir, atunci
se cunoaș. te că-i posedat. Unii medici psihiatri susțineau că
nu există suflet. Dacă ei nu credeau În Dumnezeu, cum să
creadă că poate să se vindece un bolnav sufletește? Ei
spuneau că suflet nu există. Au venit niște medici Ia mine de
Ia spitalul Sapoca de lângă Buzău și m-au rugat Să Ie vorbesc
despre Dumnezeu. Pe directorul lor îl făcusem Să creadă.
„Teofile”, spune el, „fă-i pe aceștia să creadă in Dumnezeu".
„Păi ce sunteți?' ' i-am întrebat eu. „Me- dici". „De care?”
„Psihiatri. Păi de ce ne întrebați de care suntem?' ' „Ca să știu
cum vi-L dau pe Dumnezeu. Dacă erați ingineri, vi-L dădeam
din punct de vede- re mecanic, dacă sunteți medici... Ce
înseamnă psihi?” „Păi", zice, „suflet". „Știu că suflet
înseamnă, dar ce-i acela suflet?” „Păi nu există suflet". „Păi
dumneavoas- tră v-ați făcut doctori de «nu există»? Din cauza
asta nu puteți să-i vindecați pe cei bolnavi sufletește". Erau
bolnavi psihici, epileptici, de mai multe fe- Iuri: unii se loviseră
pe când erau copii, alții se îmbol- năviseră de Ia frică, iar alții
erau chiar îndrăciți. Dacă mama a făcut avorturi și I-a dat pe
copil din pântece lui satana, se întâmplă că el se îndrăcește.
Ca să-i arăt adevărul medicului care nu credea și pe toți îi
băga În același sac, spunând că-i epilepsie ȘI că este boală, că
nu e de Sus și nu există suflet, i-am 48 spus: , Domnule doctor,
faceți următoarea experiență. Dați-le Ia toți medicamente Să
doarmă, tranchilizante, și Ia cei care sunt îndrăciți, mergem cu
sfânta cruce și dăm peste ei, așa. Ei dorm, de unde să știe, nu
văd crucea, deci nu-i autosugestie. Căci el doarme, nici nu știe
că m-am dus Ia el, nu?” Și când mam dus Ia cel care era
îndrăcit, când am făcut semnul crucii, a țipat și a fugit, a sărit
din somn, înțelegeți? Cel care nu era îndrăcit, dacă era numai
o epilepsie, de Ia o frică sau de Ia altceva, avea numai așa o
boală trupească, nu fugea. Chiar și ziua, nu fugea de cruce.
Vedeți? Satana nu poate suporta crucea. „Doamne, armă
asupra diavolului...” spune un tropar al Sfintei Cruci, „Crucea
Ta o ai dat nouă. Că se îngrozește și se cutremură, nesuferind
a căuta spre puterea ei". Sfântul Apostol Pavel spune: „Mie să
nu-mi fie a mă lăuda decât În Crucea Iui Hristos", ca- re
„pentru unii este nebunie, iar pentru cei ce cred este puterea
lui Dumnezeu". Acum vreo trei săptămâni, aici În fața bisericii,
Ia Colțea, mă întreabă un domn foarte bine, Ia vreo cincizeci
de ani: „De ce l-ați declarat sfânt pe Ștefan cel Mare?” Doar că
nu m-a luat Ia bătaie. Eu m-am făcut că nu înțeleg... În
turcește i-am răspuns. El a in- sistat: „Domnule, de ce I-ați
făcut sfânt pe Ștefan cel Mare, că a avut soții, a avut
cutare...?” Eu, tot În tur- cește i-am vorbit. Când m-a întrebat
a treia oară, i-am spus: „Domnule, dumneata nu ești român?' '
,Ba da!” „Să știi că eu nu sunt șovin. În Ziua Judecății nu ne
Întreabă dacă am fost catolic, protestant, arab sau bu- 49
dist, că așa scrie În Evanghelie, Dumnezeu când vine ne
spune: „Am fost bolnav și M-ați cercetat...!” Socrate a spus:
„Cunoașteți-vă!” Mântuitorul Hristos a zis: „Iubiți-vă!” Marx a
zis: „Uniți-vă!” Dar nu să ne unim proletarii ca să le dăm În
cap Ia cei înțelepți, ci misticii de pretutindeni dacă s-ar uni,
nar mai fi războaie religioase. Dacă nu era Ștefan cel Mare să
apere țara cu pute- rea Crucii, azi vorbeam limba arabă.
Spune Eminescu: „Din pristolul de Ia Roma să dau calului
ovăz...". Nu sunt șovin, nu vreau să mă-nțelegeți greșit, dar
asta-i puterea crucii. Suntem o țară care am răbdat pentru
cruce, am fost schingiuiți și bătuți pentru ea, și acu- ma
puterea crucii a biruit. Era o cântare bisericească: „Dar
cuvântul meu îmi spune, că mult nu va dăinui, printr-o tainică
minune, Crucea tot va birui". Pe stadionul Steaua, unde se
tăceau din trupuri de copii cuvintele „Ceaușescu, P.C.R.!”
acuma se predi- că Evanghelia. E adevărat, au venit
protestanții, dar Ia noi... Suntem o țară unde și Tache și Ianche
și Cadâr și adventiștii și baptiștii o duc bine, dar noi, tot
ortodocși rămânem. Numai un ortodox dacă rămânea În tara
aceasta, și tot nu se pierdea România. Aceasta e Orto- doxia!
Nu vreau să mă-nțelegeți greșit, nu sunt șovin! — Există vreun
pericol În practica parapsihologică sau bioenergetică? —
Toate științele oculte, cunoașterea ocultă a lui Dumnezeu este
cunoaștere luciferică. Am fost În America anul trecut, m-a
chemat un domn care o avea fiica sa îndrăcită. E mișcarea
aceasta, New-Age' religie". Mi-a picat În mâini o carte scrisă
de o 50 doamnă de Ia NASA., „Mâinile luminii": aceștia nu știu
ce să mai inventeze ca să lupte împotriva Biseri- Însă spune
Mântuitorul: „Nu vă temeți de cei care CII. ucid trupul,
temeți-vă de cei care ucid sufletul". Îl caută pe Dumnezeu cu
ansa, e spiritism modern În ultimul grad. Până acuma o lună
de zile tot mă mai întrebam dacă o mai fi și ceva bun, dar
nimic! A venit un tânăr, s-a spovedit Ia mine înainte de
Crăciun. Terminase Politehnica, era inginer. Mi-a zis că se duce
Ia Babele să se încarce de energie. „Măi, băiatul moșului, eu
am fost plecat, am stat În Peșteră trei ani începând cu 1957.
Atunci când m-am mutat de Ia Peștera Ia altă mânăstire, am
început să plâng, îmi părea rău că am plecat. Și noaptea L-am
visat pe Mântuitorul, Care mi-a zis: «Unde sunt Eu, Eu sunt cu
tine, dacă tu ești cu Mine». Nu locul sfințește pe om, ci omul
sfințește locul. Adam a fost În rai și nu s-a mântuit, Lot a fost
În Gomora și s-a mântuit. Deci nu pietrele din vârf de munte
ne mântuiesc. Cât despre faptul că există niște bioenergii...
atunci când s-a inventat curentul electric, unii se închinau Ia
curent, că venea o putere prin sârmă și omora omul. Fiecare
corp însuflețit și neînsuflețit e într-o continuă młșcare și are
niște energii În jurul lui. Și acuma sa- tana, ca să-l păcălească
pe om, inventează tot felul de teorii. Adevărata energie
dumnezeiască e Harul Duhu- lui Sfint, Ia care se referea
Mântuitorul, când a spus: 'Am pierdut din putere (ca om)”. E
acea putere pe ca- re Dumnezeu a dato preoților prin punerea
mâinilor. 51

Vine o femeie Ia mine și-mi spune că ea are niște bioenergii

așa de mari!... Făcuse zece avorturi ale ei personale și vreo
două mii Ia alte persoane. Și acuma se ducea să vindece
bolnavii... Deci, băiatul acesta de care vorbeam puțin mai
înainte nu m-a înțeles. A venit avalanșa. Din cinspre- zece inși,
el singur a murit. Vine un altul, care și el era cu bioenergii.
„Părin- te", zice, „m-am dus să tratez o femeie și am căutat cu
ansa În camera aia, și acolo era malefică... o Bi- blie!” „Aoleu,
Biblia, malefică?!” Da, dar nu era Biblia malefică, ci În Biblie
era o cruce de lemn, ve- Che... crucea aceea era malefică!”
Auziți! Și a conti- nuat: „Și era scrisă pe o hârtie o rugăciune
către Cru- ce. Aia era malefică!” ,AoIeu, așa spune ansa?!”
„Așa". „Măi, omul lui Dumnezeu, satana te păcăleș- te. L-ai
prins pe satana de coadă și ai zis că L-ai prins pe Dumnezeu".
Înțelegeți? Păi cum să fie malefică crucea? În închi- soare, sau
un pustnic dacă se duce În pădure, sau ori- unde m-aș duce,
dacă n-am icoană, dacă n-am cruce Ia mine, iau două lemne și
le pun sub formă de cruce. Acelea fiu mai trebuie sfințite, cu
ele pe urmă sfințesc altceva. Puterea crucii! Dacă stau cu
mâinile așa, întinse sub formă de cru- ce... Eram odată În
închisoare, era frig, o temperatu- ră de -350C, mă rugam,
patruzeci de mii de cărămizi descărcam pe zi, și din pricina
frigului îmi doream Să mor, nu mai puteam! M-am culcat
atunci in zăpadă' am întins mâinile sub formă de cruce, am
adormiť și nu mi-a mai fost frig. Nu-i autosugestie. Cum de 52
nu-mi mai era frig? Auziți, puterea credinței și puterea crucii!
Iar cu ansa e... cunoaștere luciferică! Biopros- di, nu
bioenergii. S-a dus atâta lume În rătăcire cu ele! E spiritism
modern. Intreabă cu ansa, zic că îl cheamă pe îngerul păzitor,
încep să-l întrebe cum arată, fac așa tot felul de întrebări
curioase... și pe urmă-i reîncarna- rea. Toți aceștia cred În
reîncarnare și rătăcesc. Mântuitorul spune: „Temeți-vă de cei
care ucid sufletul, nu trupul". Ateismul îmi ucidea trupul, mă
bătea, mă chinuia, mă ținea În lanțuri. Acuma, cu spi- ritismul,
cu ansa, sufletul mi-e ucis. Venise Ia mine, Ia Peștera, un
domn bătrân, cumse- cade, credincios. Plângea, zicea că-și
găsise mormân- tul, că-n altă viață fusese femeie și că-și
înșelase soțul, auziți! Ce-I păcălea ansa aia acolo! Credea În
reîncar- nări. Este o singură viață, spune Scriptura, după ca- re
urmează moartea și Judecata. De fapt, nu moartea, căci
murim numai trupește, iar sufletește, abia atunci când murim
vedem ce-i dincolo, și acolo ne judecă. Pe mine, personal!
Murise Lazăr de patru zile și Mântuitorul l-a învi- at. Păi Lazăr,
dacă ar fi existat reîncarnări, ar fi fost plecat În altă parte, n-ar
mai fi fost Lazăr. Trebuia să Învieze Mântuitorul pe altcineva.
Aceasta este amăgi- rea cea mai groaznică a secolului XX,
rătăcirea prin bioenergii, prin spiritism, prin reîncarnări. Cei
care nu cred În reîncarnări, dacă îi iubesc pe bolnavi... Unul a
fost poate ateu, că acolo cine s-a dus? Ci- ne nu-L cunoștea pe
Dumnezeu și de curiozitate s-a dus, a văzut că ansa aceea se
mișcă, „spune” că aco- i-așa... Armata descoperise, când se
pitea grâul, că 53

prin ansa aia, dacă bagi grâu, grâu găsești, cauți ar. gint, argint
găsești. Nu-i o autosugestie obiectivă sau subiectivă. E o
putere, totuși, de a găsi. Dar nu Să ajungă ansa să-l conducă
pe om. I-am explicat acelui bătrân așa: „Dacă luăm un măr, cu
ansa cineva găsește că-i bun să-l mănânce. Îl taie În două, și
acuma, mărul acela, jumătate-i bene- fic, jumătate-i malefic.
Auziți, ce rătăcire! Și atunci ce facem? Același lucru care prima
dată a fost bun, acum e rău. În același loc unde unul a găsit cu
ansa că ceva e bun, că era autosugestia din căpățâna lui, altul
gă- sește că-i malefic. Deci, ne autosugestionăm, subiec- tiv
sau obiectiv. Poate dacă ar fi folosite altfel, adică În niște sco-
puri benefice..., dar satana îl păcălește pe om, îi dă două
lucruri bune, îi spune că femeia îi naște un bă- iat, a doua zi îi
spune că plouă sau ninge, și a treia zi îi spune: „Acuma ai niște
puteri În tine!... Du-te și oprește tramvaiul". Sau cum s-a dus
tânărul acela de a murit Ia Babele, că cică acolo trebuia să se
încarce de energii, În vârf de munte. Păi Dumnezeu locuiește
În noi. Împărăția Iui Dumnezeu este înlăuntrul nostru.
„Cheamă-Mă În ziua necazului tău, și Eu te voi izbă- vi". Mă
iertați că am vorbit așa. — Poate un om simplu, care ar vrea
să scape de o boală care-l macină, să apeleze Ia ajutorul unui
om care vindecă? — Darurile sunt împărțite. Din timpul
Sfinților Apostoli, unii aveau darul vindecărilor, dar erau cei
creștini. Unii numai auziseră că dacă zici „În nume- le lui Iisus
Hristos... se vindecă un bolnav, și se du- 54 ceau și vindecau. Îl
întreabă atunci Sfântul Petru pe Mântuitorul: „Doamne, am
întâlnit pe unii, pe care nici nu-i cunoașteam, și În numele Tău
fac vindecări". ,petre”, zice Domnul, „dacă nu sunt împotriva
noas- tră, înseamnă că sunt cu noi". Dacă îi iubim pe bol- navi,
prin dragoste, putem primi darul vindecării. Noi ne rătăcim
neștiind Scripturile. Spune acolo: ,Râvniți darurile cele mai
înalte". Nu scaunele ce- le mai mari, s-ajung ministru, împărat
sau patriarh. Celui care iubește bolnavii, îi dă Dumnezeu darul
de a-i vindeca pe bolnavi. Celui care iubește săracii, îi dă
Dumnezeu darul de a-i ajuta pe săraci. Îi trimite Dumnezeu
cumva bani din altă parte. Și dacă cineva iubește un bolnav, se
duce și îl iubește și îl vindecă. Dar Să nu se mândrească. Că de
aceea se săvârșește Taina Sfântului Maslu cu șapte preoți, ca
niciunul să nu se laude că l-a vindecat pe bolnav. Înțelegeți?
Așa cum Ia plutonul de execuție trag împreună cu mai mulți
cu pistolul, ca să nu am conștiința pătată că eu l-am împușcat
pe condamnat. Deci, eu știam că am glonț orb, înțelegeți? Prin
rugă- ciune, mai mulți credincioși când se roagă e o putere,
dacă se roagă cu adevărat. Deci, dacă cercetăm Scripturile, ele
ne răspund Ia toate întrebările. În rugăciune stăm de vorbă cu
Dum- nezeu, În Biblie stă El de vorbă cu noi. Și așa vom vedea
În Ziua Judecății ce au lucr"at cei care vindecă sau nu vindecă.
Dar și dacă vindecă, nimeni Să nu se laude că a vindecat. Chiar
și morți de-ar învia, să nu se laude, înțelegeți? 55

— Vă rugăm, În finalul acestei convorbiri, să ne spuneți un

cuvânt pentru noi, cei de astăzi. — Dragii mei, mă repet, ni se
spune În Scriptură „să trăim În pace cu toată lumea", și aceia
erau păgâni atunci. Așa s-a răspândit creștinismul.
Creștinismul a fost numai iubire, iubire de Dumnezeu și față
de aproapele. Se mirau bogătașii aceia atunci când ve- deau
că sclavul lor acuma rabdă bătaie, rabdă orice. Așa s-a
răspândit credința, nu prin contraziceri. Să-l cuceresc pe
celălalt prin iubire. Din cauza aceasta n-am contrazis pe cei de
Ia Radiestezie, când au venit Ia mine. Am fost și eu vorbit de
rău, că cică țin cu ei, Păi n-am ținut. M-am dus acolo să le vor-
besc să nu creadă În reîncarnări, În spiritisme... Deci, i-am
învățat să meargă Ia biserică, să se spovedească. Le-am arătat
că vindecarea vine prin puterea rugăciu- nii, nu prin
bioenergii. Unii s-au lămurit și au ajuns așa creștini buni... Se
duc și îi învață pe bolnavi: „Uite din ce cauză ești bolnav,
fiindcă nu te-ai spovedit". Și îi aduc Ia Biserică. Postesc și se
roagă, ajută pe săraci, uitați ce face dragostea și iertarea...
Deci, puterea de Ia Dumnezeu vine prin rugăciu- ne, prin post
și prin credință. Nepătrunse sunt căile lui Dumnezeu. Toate
religiile sunt într-o continuă că- utare, dar Dumnezeu ne
vorbește clar, Mântuitorul ne spune: „Eu sunt Calea, Adevărul
și Viața". Dumnezeu, În Ziua Judecății, mă întreabă ce am
făcut eu, nu ce-a făcut aproapele. Ar trebui, ca un În- demn,
așa, să dăm o oră de rugăciune pentru întreg pământul,
pentru toți care ÎI caută pe Dumnezeu din toată inima, și să ne
rugăm pentru cei care nu-L cu- 56 Că Dumnezeu lasă cele
nouăzeci și nouă de oi nosc. și pleacă după oaia rătăcită. Știți
pe cine iubește Dumnezeu? Pe bețivul cel mai mare, pe
păcătosul cel mai mare, pe acela, pentru acela a venit! Nu
pentru cei care ne lăudăm că sun- tem ai Lui. Că nu știu dacă
L-am prins. Sfântul Apos- tol Pavel spune: „Mă lupt până În
ultima clipă ca Ia întrecerile acelea olimpice, nu știu că L-am
prins". De-abia atunci când vom ajunge dincolo, Ia Judeca- tă,
și ne vom vedea În Ceruri. Dacă suntem vrednici, de-a
dreapta, dacă nu, de-a stânga lui Dumnezeu. — Credeți că
Sfânta Scriptură are mai multe nive- Iuri de înțelegere? —
Cuvântul Iui Dumnezeu e sabie cu două tăișuri. Același lucru
care, acum când sunt Ia începutul cre- dinței, mi se pare de
neînțeles, a doua și a treia zi, când cresc duhovnicește, începe
să mi se lămurească. Sfintul Apostol Pavel spune: „Prima dată
v-am hrănit cu lapte, acuma vă hrănesc cu bucate mai tari".
Atunci când Mântuitorul i-a vorbit lui Nicodim despre
nașterea din nou, acela n-a înțeles ce înseamnă naște- rea din
nou, adică Botezul. Și spune Mântuitorul: „Păi dacă Eu vă
vorbesc de lucruri pământești și nu înțele- geți, dar să vă mai
vorbesc și de lucruri cerești! Am întâlnit o bătrână de Ia țară,
simplă, care nu știa Să citească, numai ținea minte
Evangheliile pe care le citea preotul. N-am întâlnit filozofi cu
două-trei facul- tăți, oameni culți, care să răspundă Ia
întrebări ca ea cu credința, postul și rugăciunea, cu sfințenia.
Prin sfințe- nie ajungem să-L vedem, să-L simțim pe
Dumnezeu. 57

Toate cărțile sunt scrise de oameni, dar În Scrip- tură

Dumnezeu ne vorbește direct. Biblia e scrisă de oameni care
L-au văzut și au proorocit ce se întâmplă astăzi. Deci În
rugăciune stăm de vorbă cu Dumne- zeu, În Scriptură stă El de
vorbă cu noi. Ne rugăm și El ne dă răspuns Ia toate întrebările,
Ia toate lucrurile pe care I le cerem. Sfânta Scriptură e Cartea
Cărților. Arta artelor, Ști- ința științelor, spune grecul.
Înțelepciunea lumii aces- teia e nebunie înaintea Iui
Dumnezeu. Nu iubi lumea, nici lucrurile din lume. Iubirea
lumii este vrăjmășie cu Dumnezeu. Nu înseamnă că trebuie Să
urâm lu- mea, ci să urâm păcatul din ea. Să plângem pentru
aproapele. Nu? Să ne rugăm. Dragostea față e aproapele e
semn al iubirii față de Dumnezeu. Dumnezeu spune: „Să
iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și pe
aproapele tău ca pe tine însuți". Atunci când mănânc, să mă
gân- desc: „Aproapele meu a mâncat?” Și atuncea suntem tot
timpul, într-o legătură continuă, cu Dumnezeu.
Dumnezeu să vă binecuvânteze și să vă asculte rugăciunile. —
Vă mulțumim foarte mult. PR. RĂZVAN ANDREI IONESCU
Părintele Teofil Brașoveanu n general oamenii te întâlnesc, te
cunosc și apoi, eventual, ajung Să te iubească. Părintele Teofil
nu era așa. EI întâi te iubea. Acum îmi este limpe- de că
rugăciunea îl aducea În proximitatea interioară a oricărui
suflet pe care Dumnezeu i-l trimitea spre mângâiere și
întărire, și că, încetul cu încetul, cuprin- zându-te cu căldura
lui părintească, te deschidea către o adevărată taină a
întâlnirii, și-ți tăcea cunoscut un har dumnezeiesc care te
învăța și pe tine, încetul cu încetul, să iubești. Așa am început
și eu să îl iubesc, și prin el, să mă las pătruns de frumusețea
tainică a căutării Iui Dum- nezeu În taina inimii. Într-un fel,
părintele Teofil m-a apropiat de propria-mi inimă, inimă pe
care eu însumi nu prea o cunoșteam, dar pe care el reușea să
o pună În lucrare prin propria-i iubire. Am intrat să-l caut, cred
că (aproape) pentru prima oară, Ia sfatul unei prietene, Ia
biserica Colțea, unde În perioada respectivă slujea. Era acolo,
mi-a deslușit el mai târziu, pentru a fi mai aproape de durerile
Iu- mii. Această misiune o simțea tot mai lămurit cerută de
Dumnezeu În perioada de sfârșit a vieții sale. Purtam pe
atunci părul lung, ca unul ce gustasem cu intensitate un
anume gen de muzică, care În peri- 59

oada ultimilor ani înainte de revoluție, și o vreme și după,

exprima tânjirea sufletelor noastre după liberta_ te. Această
muzică nu era nici pe departe adevărata li_ bertate,
începusem să înțeleg, și deși purtarea părului lung rămăsese,
coordonatele mele de trăire, încetul cu încetul, se schimbau.
Cei care mă întâlneau mă judecau însă cu ușurin- ță. Pentru ei
părul lung reprezenta În general un nea- juns, când nu era dea
dreptul sminteală. E drept, mă obișnuisem cu etichetările pe
care Ie practicau cu fre- nezie În direcția mea, și, În
consecință, orice remarcă Ia adresa părului meu nu mă mai
putea surprinde. Sau cel puțin așa credeam până să-l
întâlnesc pe părinte- le Teofil. Aceasta pentru că primele sale
cuvinte către mine au avut darul să mă suspende într-un fel
de uimi- re adâncă, din care nu mai îmi reveneam: „Ia uite-l, e
ca un îngeraș! Să nu te tunzi, te rog!” Aceste cuvinte m-au
mișcat profund. Aveam În față pentru prima oară În viața mea
pe cineva care nu numai că nu mă judeca precum ceilalți, cu
asprime, Ia o primă și autosuficien- tă privire, dar care, mai
mult, găsise În mine ceva bun acolo unde ceilalți nu vedeau
decât lipsuri. Din acest moment, un dor lăuntric de a-l
cunoaște m-a purtat În- cetul cu încetul În a fi un căutător al
prezenței lui. Părintele Teofil mă odihnea cu prezența sa. Lua-
sem obiceiul Să fiu prezent În fiecare vineri Ia biseri- ca unde
slujea, pentru a participa Ia Sfântul Maslu și Ia citirea
molitfelor Sfântului Vasile cel Mare, molit- fe pe care Ie făcea
cu îndrăzneala omului iubitor de Dumnezeu În care satana nu
are nimic al său. Erau rugăciuni puternice, și simțeam cum
acestea curățaU 60 În mine toată lucrarea celui rău acumulată
prin delă- și neîngrijire de-a lungul anilor. Însă momentul cel
mai privilegiat era cel de Ia sfârșit, de după sluj- bă, când
rămâneam practic singur cu el spre a schim- ba câteva
cuvinte. În pofida oboselii sau grijilor sale, avea întotdeauna
timp de mine, și câteodată îl și con- duceam câțiva pași.
Pentru mine, aceste clipe sunt ce- le care au favorizat din plin
devenirea mea teologică. Părintele știa Să povestească lucruri
minunate. În- să ceea ce era cel mai minunat Ia ele era faptul
de a fi fost trăite de însuși părintele, ca și experiență perso-
nală nemijlocită. Care suflet nu s-ar fi înfiorat de bu- curie
atunci când părintele I-ar fi făcut părtaș tainelor trăirii sale?
Îmi vorbea de ele tocmai pentru că știa nevoia sufletului meu
de astfel de lucruri minunate, care să îmi dea îndrăznire către
Dumnezeu prin rugă- ciune. Părintele pustnicise Ia schitul
Peștera, și uneori rămăsese zile întregi furat de rugăciune, În
extaz, as- cuns într-un cotlon al peșterii, fără Să simtă nici
timp, nici foame, nici sete. Ori i se întâmplase Să se roa- ge cu
intensitate Ia Maica Domnului În chilia sa, din icoana căreia să
țâșnească, precum „așchiile de Ia po- lizor”, o jerbă de lumină
către dânsul. Ori i se întâm- plase Să se roage În pușcărie într-
un moment de mare cumpănă, atunci când nu mai putea
efectua muncile grele de acolo, astfel încât făcându-și trupul o
cruce vie, întinsă pe zăpadă, să capete odihnă și putere de a
suferi acest chin mai departe. Toate pe care mi le spu- nea le
primeam ca într-un firesc În inima mea, bucu- rându-mă
lăuntric ca de un om al Iui Dumnezeu care mă hrănea cu
prezența lui. 61

Părintele avea rânduială ca În principiu Să nu dea in- terviuri.

Nu știu cine rânduise aceasta, posibil duhovnic sau episcop,
dar știu că nevoia de cuvânt din partea lui era foarte mare Ia
mulți dintre noi și că întâmpinam cu dificultate rânduiala cu
pricina. Mai mult, prin asculta- re de Ia duhovnicul meu și
printr-o minunată lucrare a Iui Dumnezeu pe care Acesta mi-o
încredințase spre a înțelege taina ascultării, tocmai începusem
o emisiune Ia un mic post de televiziune pe care reușisem să o
„de- turnez” către Domnul, pornind de Ia propunerea iniția- lă
de „muzicală” și ajungând Ia cea de „religioasă” În acest
context, aveam nevoie ca de aer de oameni vii, care să
răspundă căutărilor mele și celor care ve- neau din partea
telespectatorilor, iar părintele îmi pă- rea persoana ideală. Or,
acesta se ferea Să accepte un interviu din partea mea. Luni de
zile m-am adăpostit În proximitatea lui ca un cățeluș cuminte
care tânjeș- te după clipe de mângâiere, și această adăpostire
ne-a adus În situația de a ne cunoaște mult mai bine, până
când într-un târziu a acceptat să-mi acorde interviul mult
dorit. Astăzi, acest interviu rămâne una dintre rarele mărturii
înregistrate, adevărat testament teolo- gic, pe care le-a lăsat
În urma sa. În anul morții sale s-a rânduit de Ia Dumnezeu să
nu merg cu bursă În Grecia, ci să fac continuarea stu- diilor
mele de master În țară, și astfel să mă pot pregă- ti pentru
admiterea Ia facultatea de teologie și pentru cea privind
doctoratul pe parte tehnică. Mam putut astfel afla În
proximitatea sa până Ia capăt. Părintele îmi spunea deseori că
va muri, dar eu Iu- am aceste cuvinte într-un duh mai
monahal, crezând 62 că aceasta este rânduiala monahilor, să
se gândească totdeauna cu maxim realism Ia moarte. Ceea ce
nu știam eu însă este că părintele era foarte bolnav, ur- mare
a ceea ce suferise În închisoare. Îmi amintesc că sfârșitul său a
venit oarecum pe neașteptate. Într-o zi a paralizat pe
jumătate, pe partea stângă, din cap până În picioare. L-am
vizitat Ia spital În do- rința sinceră de ai da un pic de
mângâiere. Părintele era însă aceeași persoană, un luptător cu
o putere și un curaj contaminante. Nu am vrut Să stărui În
prezența Iui, pentru că boala îi expunea trupul privirii mele În-
tr-un mod pe care nu-I doream, de aceea am stat doar un pic.
Însă Ia plecare m-a binecuvântat cu mâna pe care o putea
mișca, și am simțit într-o clipă ca nu eu sunt acela care îl
putea întări, cum bietul de mine cre- deam, ci că În el clocotea
o putere de viață prin care exercita mai mult ca oricând o
lucrare duhovnicească asupra mea. M-am despărțit de el cu
bucurie. La puțin timp, după câteva zile, am simțit dorința de
a-I vizita seara, Ia spital. Aveam însă de împlinit un canon de
rugăciune un pic mai mare, pe care trebuia să-l fac, și am
decis in extremis Să nu mă mai deplasez către el din lipsă de
timp, urmând s-o fac a doua zi. În noaptea aceea a murit. Ce a
urmat, priveghere, înmormântare, toate aces- îmi amintesc
mai mult de înviere decât de o plân- gere a cuiva petrecut pe
ultimul drum. Am avut lămu- rit sentimentul izbânzii, știu că
îmi repetam tot timpul În suflet: „omul acesta a reușit! omul
acesta a izbân- dit!” Și cred cu putere În sălășluirea Iui În chip
cu to- ăll fericit întru Domnul, pentru veșnicie. 63

O ultimă întâlnire cu el, de rămas bun, am avut-o Ia câteva zile

mai târziu, seara, pe când În studioul de televiziune încercam
să construiesc o ultimă emisiu- ne, un ultim omagiu adresat
celui care mă încălzise atâta timp cu iubirea sa. La un moment
dat, o stare de negrăită pace și de intensă bucurie, de
desprinde- re pentru câteva clipe de toate grijile lumești, o
stare de har care a îmbătat sufletul meu pentru câteva clipe și
l-a făcut și mai iubitor către părintele, toate aces- tea m-au
făcut să înțeleg că proximitatea lui, fie și În acest ceas de după
moartea sa, era ceva de deplină ac- tualitate.
Despărțirea de el, înțelegeam, era relativă, și iubirea ne lega
dincolo de moarte, pentru că Domnul, care este iubire, are
putere Să depășească cele nepu- tincioase ale omului. Cred că
părintele Teofil a fost În chip providențial În prezența noastră,
a tinerilor, În perioada imediată de după revoluție, când
contex- tul favoriza pătrunderea În țara noastră a unor practici
spirituale care mai de care mai inițiatice, și deci mai
atrăgătoare prin dimensiunea lor nu atât pedagogică, cât
mystagogică, o mână a lui Dumnezeu întinsă spre noi În sensul
discernământului. Aceasta În condițiile În care pregătirea
noastră religioasă era quasi inexis- tentă, ca să nu mai spun de
lipsa noastră de formare întru o autentică mystagogie, a
harului dumnezeiesc, și deci și expunerea noastră Ia greșeli,
pe măsură. Pentru mine, părintele este unul dintre foarte ra-
rii preoți, mai puțini decât numărul degetelor de Ia o mână,
care a știut să-mi dea răspunsuri compatibi- le cu felul meu de
căutare, și a știut să nu mă piardă pe drum prin judecare sau
prin nerăbdare vis-a-vis de 64 neputințele mele. Este
remarcabilă În sensul preoți- ei prezența lui părintească,
iubitoare, alături de oa- meni tentați de diferite practici
„spirituale", și pe care prin dragoste și prin rugăciune le-a
lămurit În duh de Adevăr În taina inimii lor, printr-o lucrare cu
adevă- rat duhovnicească, și nu prin judecare ieftină pe față,
judecare pe care aceștia nu ar fi putut s-o primească. Aceasta
În timp ce preoții „serioși” păreau mai curând a se feri de
ispita discuțiilor cu cei care se lăsau pur- tați de astfel de
preocupări. Cred că părintele era, În felul său, Ia fel de
imprevizibil și de inedit În duhovnicia sa precum pă- rintele
Ghelasie Gheorghe, spre care m-a îndemnat de altfel cu cititul
și cu prezența, părinte pe care, din câte știu, nu a apucat să-l
cunoască față către față, ci mai curând În duh de rugăciune. În
orice caz, prin felul lor de a fi, ambii se expuneau aceluiași gen
de critică, și spun asta perfect conștient astăzi că judecățile
adresa- te din exterior oamenilor duhovnicești, privind lucra-
rea preoției lor, riscă să fie partizane și ieftine dacă nu au Ia
bază cunoașterea, fie și parțială, a resorturile și motivațiilor
interioare ale comportării acestora. Aici așteptările noastre nu
pot fi logice, În sensul logicii celei atât de pervertite și de
superficiale a omului asu- prit de cotidianul banalizant, ci mai
curând teo-logi- ce, adică de încredințare a noastră gândului
lui Dum- nezeu, deslușibil prin rugăciune. Cred că, încetul cu
încetul, mărturiile despre pă- rintele cel atât de drag sufletului
meu, acest împlini- tor al iubirii și efervescent purtător al
harului preoți- ei autentice În Hristos, preocupat până Ia
epuizare În 65

a răspunde problemelor concrete ale aproapelui aflat În

cumpăna încercărilor de tot felul, vor deveni tot mai
numeroase. În timpul vieții smerenia I-a ferit de ochiul avid de
senzațional al lumii. Astăzi însă, iubi. rea pe care o proiecta cu
atâta căldură asupra noastră și deopotrivă trăirile sale dăruite
de Domnul pentru iubirea sa care covîrșea totul, structurează
un testa- ment care se cere strigat Ia toate răspântiile, și mai
ales Ia cele atât de bifurcate și de încâlcite ale omului
contemporan. Rămâne ca ucenicii săi, dintre care unii acum
sălășluitori În Sfântul Munte, Să scoată Ia ivea- lă mărturii cu
totul minunate ale trăirii sale, mărturii pe care eu le-am primit
personal cu multă bucurie, și care, când se va îngădui, vor
vedea lumina tiparului. Personal, nu îndrăznesc Să mă număr
printre uceni- cii Iui, ca unul care nu mă ancorasem În
prezența lui printr-o căutare de devenire monahală. Dacă însă
se acceptă de către Domnul ca și ucenicie faptul de a fi stat Ia
picioarele Iui În dor de mântuire, rog pe Acesta să-i
răsplătească veșnic dragostea prin care m-a con- struit ca om,
și m-a format În vederea a ceea ce con- stituie astăzi pentru
mine subiectul unei continue și existențiale uimiri, și anume,
preoția. FLORIN GANȚĂ Părintele Teofil Brașoveanu Stelian D
ărintele Teofil
Brașoveanu a fost un mare pos- titor și rugător către
Dumnezeu. Avea rugăciu- nea inimii și era un înainte văzător
cu duhul. Atunci când am ajuns prima dată În preajma
dânsului, preves- tea pustiirea care avea Să se abată asupra
Mânăstirii Peștera, adică părăsirea ei de către viețuitori, sub
vifo- rul secularizării. A slujit întâi Ia Mânăstirea Ciolanu.
Atunci când a venit Ia București, a fost luat de pe stradă și
băgat În pușcărie pentru propagandă religi- oasă. Căci lumea,
cum îl vedea, era atrasă de dânsul și venea să-l întrebe despre
fel și fel de probleme de viață, strângându-se În jurul dânsului.
După 1989, părintele avea să arate câteva din În- deletnicirile
sale care I-au apropiat de Dumnezeu. El știa deja Evangheliile
și Psaltirea pe de rost, plus vreo câteva sute de cântece
religioase. Prin viața și învăță- ăłrile sale cu un profund
substrat mistic, Părintele Te- Ofil a întors, de-a lungul vieții
sale Ia dreapta credință mulți români și chiar străini. Când
slujea Ia Mânăstirea Ciocanu Părintele Teo- fil citea Psaltirea
toată noaptea. Maica stareță a spus oamenilor, și mulți
veneau să-l vadă și să se foloseas- 67

că, până și persoane de altă religie, care până atunci nu mai

fuseseră pe acolo. Părintele a fost un om împătimit după
prezența lui Dumnezeu. Multă lume s-a vindecat ascultându-i
sfatu. rile și rugăciunile. A știut înainte și de moartea Iui Cea.
ușescu (s-a rugat pentru sufletul Iui) și multe altele. Sunt
numeroși martori ce pot confirma viața curată și sfântă a
Părintelui, faptul că i-a întors de Ia păcat, minunile Să. vârșite
de Dumnezeu În prezența Sfinției sale. În Sfânta Mânăstire
Peștera, Părintele Teofil a fost sur. prins de unii călugări În
timp ce spunea foarte repede de mai multe ori Ia rând „Tatăl
nostru", În timpul slujbei. Gonit fiind din mânăstire, a stat o
vreme În peștera mică din apropiere, unde mai locuise un
părinte În. duhovnicit, Antonie. Acolo, În peștera mică, curge
un pârâiaș și are o vană. Creștinii vin acolo și se roagă, beau
din apa respectivă și se vindecă sau Ii se împli- nesc cererile
duhovnicești înălțate acolo, În peșteră. Venea acolo un pictor
cu bidoanele și se aprovizi- ona cu apă. Fiica sa În vârstă de
numai trei ani avea, după diagnosticul pus de medici, o boală
incurabilă și foarte dureroasă. Această apă îi alina micuței
dureri- le. Era, de altfel, singurul ei remediu spre mângâiere.
În rest, țipa de durere încontinuu, însă cum i se dădea apă, se
liniștea. Într-o iarnă, pe când locuia Părintele Teofil În peș-
teră, s-a adăpostit În gura ei un urs. Părintele răcise puternic
de Ia umezeală. Ursul I-a simțit și s-a așezat spate În spate cu
dânsul, și așa s-a încălzit Părintele ȘI I-au lăsat frigurile. 68
Odată, niște tineri i-au adus Ia peșteră niște pâi- ne și încă
ceva de mâncare. După trei luni, când s-au întors Ia Părintele,
le-au găsit tot acolo, pentru că nu mâncase aproape nimic În
tot acest răstimp. De altfel, și În pușcărie, unde a fost luat din
mijlo- cul mulțimii care se strângea În jurul Iui și îl întreba, și a
petrecut condamnat pe nedrept cinci ani, stătea nemâncat pe
perioade de până Ia douăzeci de zile. A fost coleg de celulă cu
Părintele Nicolae Stein- hardt, care și datorită părintelui
Teofil, după perioada de detenție s-a călugărit. Aici În
București am fost martor Ia mai multe mi- nuni făcute de
Dumnezeu pentru mângâierea sa. Nu mâncase de treizeci și
trei de ani carne și, Ia invitația Părintelui Mehedințiu, a
mâncat din dragoste pentru el, și i s-a umflat fața. În
București, Părintele a locuit În strada Plantelor, nr. 12. Acolo
știam când „va să plouă sau să ningă", că ne spunea Părintele.
Plângea ca un copil când cineva păcătuia împotriva Iui
Dumnezeu sau a oamenilor. A plâns și când cineva i-a otrăvit
câinele, și sunt sigur că acela n-a rămas nemustrat de
Dumnezeu spre îndrep- tare. Am fost martor Ia unele așa-zise
„pedepse", dar nu voite de Părintele, ci pentru că avea un har
deose- bit, fiindcă făcea lucrul Iui Dumnezeu cu ascultare. Un
bioenergetician, pe nume Borș, fiind creștin până atunci, a
început să vorbească despre Biblie că e o poveste, și l-a făcut
pe Părintele Teofil să plângă. A doua zi i-a murit aceluia
nevasta, fără să aibă nimic grav din punct de vedere
metabolic. Părintele știa dinainte ce intenționezi să-i spui,
pentru că În timpul discuției, îți dădea răspunsul și Ia 69

următoarea întrebare sau nelămurire, până să apuci tu Să

vorbești. Pe când era dânsul tânăr, o fată l-a iubit foarte tare
dar după puțin timp a murit subit, fără vreo problemă cu
sănătatea. Odată, Părintelui i s-a descoperit un cancer și a
postit vreme de patruzeci de zile, cu post negru. Si așa,
moartea I-a ocolit, Părintele Teofil trăind până Ia 55 de ani. În
vremea când suferea de cancer, nu mai putea face mătănii ca
orice călugăr. Canonul său de mătănii, care era de o mie pe zi,
i-l făcea mama sa, o bătrână Ia optzeci de ani. Și cred că
mătăniile bătrâ- nei l-au ținut În viață până când o minune cu
icoana din cameră l-a întărit În credință și de-abia atunci n-a
mai mâncat nimic vreme de patruzeci de zile. Iar du- pă
aceasta și-a revenit. Mulți dintre cei superstițioși îl scuipau și-l
batjo- coreau verbal, dar dânsul îi binecuvânta. Atunci când a
avut accidentul cerebral, a căzut lân- gă ușă paralizat pe toată
partea stângă, dar a avut pu- terea Să se ridice din nou și Să
meargă până Ia pat. Am fost lângă dânsul până a murit. Partea
stângă a capu- Iui îi era tumefiată, iar de Ia un moment dat
respirația i se făcea deja artificial. După ce a murit, cu
dezlegare de Ia Părintele Teo- fil, I-am îmbrăcat. Se știe că un
mort e țeapăn și e for- molizat, ca Să nu miroasă. În cazul
dânsului, nu era nevoie Să fie formolizat și nici n-a fost, dar nu
miro- sea și nici nu era țeapăn. Toate încheieturile îi lucrau
normal, ca Ia cei vii. Trupul îi era de o luminozitate aparte, iar
fața descoperea un zâmbet pe care l-am vă- 70 zut numai În
clipele de fericire, pentru atât de marea iere de Dumnezeu.
pesemne că viața de dincolo îl fericea așa cum puțini se
așteaptă, și acest fapt confirmă zicala: „du- pă faptă și
răsplată". Adică, Împărăția Cerurilor este pentru toți și mai
ales pentru cei care se luptă din toate puterile ca Să o aibă pe
ea. Acel zâmbet de după moarte, de Ia morgă, zâmbet care nu
s-a arătat În spital pe când era În ultimele clipe de viață, mi-a
readus În memorie desele povățuiri și îndem- nuri spre o
lucrare plină de dăruire pentru viața adevăra- tă, și nu spre o
răsplătire îndoielnică și stricăcioasă. Așadar, cred că Părintele
I-a întâlnit În sfârșit pe Domnul nostru Iisus Hristos, așa cum
și-a dorit întot- deauna, În fiecare clipă, tăind În permanență
și sec, fă- ră scrupule, legătura cu cele lumești, dar rugânduse
penu-u oameni. Unii care l-au rugat pe Părintele să se roage
pentru ei, pentru stări materiale, au devenit bogați întrade-
văr, alții au aflat realizări În carieră sau alte lucruri
rebuincioase, dar ce păcat că l-au uitat pe cel care le-a făcut
legătura cu Dumnezeu. Căci Dumnezeu dă Ia toți cei ce cer cu
credință, însă nu dă ceea ce este spre răul lor, și mai trebuie
Să te și curățești ca Să pri- mești ceea ce ceri, căci vorbești cu
Atotțiitorul. De aceea, acest mare părinte nu trebuie uitat. El a
spus că trebuie Să plece primul, ca Să ne pregătească loc, așa
că amintindu-ne de el, cu siguranță va mijloci noi, cum a
făcut-o și În vremea când era În via- u, dăruind și riscând
pentru dragostea lui Hristos tot ceea ce avea mai scump. 71

ii LAURENȚIU CHIHAI Părintele Teofil Brașoveanu de Ia Schitul

Peștera (fragment dintr-o convorbire consemnată de Florin
Caragiu) L C.: ...Uite, ca Să revin Ia ideea de pe hol, sunt
oameni care atunci când te intâlnești cu ei, încearcă să smulgă
de Ia tine ceva, sau să te pătrundă. Cumva te simți agresat
când se uită Ia tine așa, sfredelitor. Cu părintele era altceva.
Când I-am văzut prima oară s-a uitat așa, În ochii noștri. Era
foarte liniștit, zâmbitor, nu era așa, cum să spun, ca un om
fals, moale. Era ca argintul viu, și totuși nu te simțeai nicicum
agresat. Dimpotrivă, primeai curaj, și prima dată îți dădea bi-
nețe, te chema lângă el și îți spunea, după caz: „Pe mi- ne mă
căutai?”, sau „Noi doi trebuie Să stăm de vor- bă", deși erai
conștient că nu I-ai mai văzut niciodată, sau că nu știi nimic
despre el. E C.: Cum I-ai întâlnit prima oară? — Eram un mic
grup de prieteni speologi, mergeam Ia Peștera (Peștera
Ialomicioarei) să facem o cartare. Si În vremea aceea era ceva
vânzoleală prin zonă, se Vânturau pe acolo tot felul de
practicanți de tot felul 73

de lucruri, de yoga, de arte marțiale, de tot felul de lu _ cruri.

Erau vremurile acelea, imediat după Revoluție. Noi eram
studenți. Și pe atunci era, deși acum nu mai e spiritul ăsta, dar
atunci asta era, o foială tot tim_ pul. Tot felul de oameni cu
tot felul de preocupări se învârteau pe acolo. Printre ei,
doitrei călugări mai ti- neri, mai bătrâni, își duceau și ei viața
pe acolo, Ia Schitul căruia i se spunea pe vremea comuniștilor
Co- cora, deși el a fost numit întotdeauna Schitul Peștera. Iată
că am ajuns Ia Peștera, era În 1992 și acolo, printre alții, I-am
văzut de departe pe Părintele Teofil. Nu i-am dat importanță,
dar cum era În drum, nu pu- team Să trecem ca pe lângă o
piatră, plus că Ia un mo- ment dat ne-am simțit priviți. Se uita
Ia noi și zâmbea. Stătea de vorbă cu cineva, dar se uita Ia noi
și zâmbea de parcă ne-ar fi așteptat de o sută de ani, știi?
Țiam zis, nu prindeai nici o frică, nu era, cum Să zic, ceva
jenant, nu te enerva precum cineva care se uită insistent, și
parcă era, ne atrăgea ca un magnet. Și ne-am apropiat, am
dat bună ziua și el a zis: „A, bine că ați venit, că pe mine mă
căutați". În momentul ace- Ia și eu și Radu, prietenul meu, am
avut o tresărire. Aici am Să fac o paranteză destul de
importantă: înainte de a pleca Ia Peștera, eu purtasem În
câteva rânduri cu prietenul meu Radu o discuție, jumătate În
glumă, jumătate În serios. Presimțeam amândoi că o Să ne
despărțim Ia un moment dat. Se legase între noi o prietenie
destul de strânsă și eram pe final cu facul- tatea. Ne tot
gândeam, ca niște copii practic, care În- cotro s-o apucăm. 74
Vremurile erau tulburi, foarte mulți tineri plecau din țară pe
atunci. Pe
Radu îl bătea foarte tare gândul Să emigreze și uite că acum
stă de ani de zile În Ameri- ca. La un moment dat, parcă știam
amândoi că drumu- rile noastre o Să se despartă și totuși
voiam să punem Ia cale tot felul de contacte, tot felul de
reîntâlniri. Cum noi eram alpiniști și mergeam pe munte, am
încercat Să organizăm o chestie aproape băiețească, să ne
dăm niște locuri de întâlnire sau Să lăsăm niște ră- vașe pe
undeva, În locuri pe care le știam numai noi. Căci pe vremea
aceea, internetul nu era încă accesibil pe scară largă pentru
români... La un moment dat, În- Să, ne-am dat seama că
astea-s copilării și că ar trebui să găsim o soluție mai matură.
Și brusc, nu mai știu dacă eu sau el, Ia un moment dat am
spus: „Măi, cel mai bine ar fi Să lăsăm o vorbă Ia o biserică, Ia
o mănăstire, că ăștia-s oameni seri- oși, nu ne mint". Nu știam
noi prea multe despre via- ța călugărească, dar ne-am
închipuit că ei nu poartă minciuni, așa că n-o să Ie fie greu să
spună celuilalt: „Uite, a venit celălalt, și a lăsat vorba asta", și
așa mai departe. Aceasta fusese discuția cu o seară înainte de
a pleca Ia munte. Rămăsesem înțeleși că vom găsi noi un
preot, un călugăr, pe cineva cu care să ne împriete- nim și
căruia să-i lăsăm vorbă unul despre altul. Si uite că îndată ce
am ajuns noi acolo, ne iese Părintele Teofil În cale, și ne spune
că noi pe el îl cău- tăm. Mă rog, îți dai seama că ne-am umplut
de uimire. Însă cugetam că putea fi și o coincidență, și
așteptam Să Vedem ce vrea omul acesta de Ia noi. După care,
tot zâmbind, tot râzând, dar într-un mod foarte blând, cu 75

un fel de a fi vesel, ne spune: „Vreți să facem o asană și iarăși

ne-a uimit. Era clar ceva? Vreți Să. că. că ne ironiza câte un
pic, dar nu cu răutate. Dar de unde să știe lucrurile astea? Că
amândoi eram practicanți de yoga; bine, nu fervenți. Circulam
pe Ia clubul lui Marius Vasilescu, dar nu eram cine știe ce
practicanți, și foarte bine că nu am mers mai departe. Oricum,
era ciudat să te întrebe cineva chiar lucrurile astea. Și tot ce
ne-a spus atunci În Ioc de „bi- ne ați venit!' ' era de natură Să
ne intrige din ce În ce mai mult. Ne-am oprit lângă dânsul și
nici nu mai știu cât am stat, dar am stat totuși foarte mult de
vorbă atunci. Practic, mai mult am ascultat. Ne vorbea... A
înce- put să ne vorbească într-un fel atât de firesc și ne-am
trezit într-un semidialog, pentru că noi doar din când În când
mai întrebam, mai îngăimam câte ceva, mai mult vorbea
dânsul. .. Dar, cum să spun, ne-am trezit În această, hai să zi-
cem, discuție, ca și cum ne cunoșteam de foarte mulți ani, de
parcă era normal să vorbim atunci de toate lu- crurile astea,
pe care acum, când mi Ie aduc aminte, îmi dau seama că erau
extraordinare. N-aveau nici o legătură cu „normalul” din zilele
acelea. Și uite cum, În timp ce discutam, trece pe lângă noi un
cetățean îmbrăcat În negru, În haine de piele, cu o bască.
Acest detaliu e important. Purta deci o bască de piele pe cap
și avea o față de om aspru, ascuns, sau cum Să spun eu, rece,
alunecos. Pe vremuri, ai fi spus că ăsta e prototipul securłs-
tului și te-ai fi ferit de el, dar era cu familia, cu soția 76 și cu
copiii. Veneau În peșteră ca orice vizitatori, și nu l_aș fi băgat
În seamă dacă nu I-ar fi strigat Părintele. I-a zis: „Ei, ia vino
încoace, căci și dumneata tot pe mine mă cauți". Îți dai seama
că omul acela a rămas și mai uimit decât noi; de, noi eram
niște copiii, însă el era om În toată firea. Și s-a apropiat totuși,
căci așa cum ți-am zis, Părintele avea ceva irezistibil, nu
îndrăzneai sau nu îți venea să-i zici: „Lasă-mă În pace, nene,
ești ne- bun! Ce ai cu mine? Nu mă cunoști". Nu-ți venea Să
zici treaba asta. Și omul acela s-a apropiat mai mult curios,
așa, fără rezistență, și Părintele a început să-i spună foar- te
direct că: „Vezi, dumneata ai o problemă, dar eu îi știu
rezolvarea. Te duci dumneata, uite, pe aici pe vale, pe malul
drumului, găsești o plantă galbenă, se cheamă rapiță. O
smulgi cu tot cu rădăcină, o speli frumos, o tai, o lași Ia
macerat...”, și i-a dat o întreagă rețetă. Trebuia pusă planta În
Oțet, parcă, urmând Să fie lăsată nu știu câtă vreme, nu-mi
mai aduc aminte, dar cert e că se obținea o soluție cu care,
dacă s-ar fi uns pe cap Ia rădăcina părului, acesta s-ar fi
întremat. Vedeam pe fața acelui om că era mai mult decât
uimit, pentru că tocmai asta era problema lui, și din cauza
asta purta basca. Era foarte stresat că i se îm- bolnăvise părul
și începuse să-i cadă foarte tare. Și probabil, ca orice bărbat
dintr-ăsta care ține Ia podoa- ba capilară, suferea, pentru că
începuse să chelească. Părintele Teofil efectiv l-a năucit cu
ceea ce i-a spus, probabil că era o problemă care pe el îl
rodea. Și poate că atunci când a considerat că e cam mult, l-a
77

lăsat să-și vadă de drum. Omul a plecat năuc total, dar nu

tulburat, cum să spun, cumva simțeai privindu-l că îi e mai
ușor, că-i fericit, era un context din acesta foarte neobișnuit...
Ce să spun, atunci s-a legat între noi, poate că e mult spus o
prietenie, dar am simțit brusc că îl îndră- gim foarte tare pe
omul acesta... și am mers de foarte multe ori acolo și ne-a
primit de fiecare dată cu ace- eași căldură. Chiar atunci, seara,
ne-a cazat chiar În chilie Ia dânsul, În pod, și probabil că n-am
să uit multă vreme faptul că adormeam acolo În timp ce el
stătea Ia rugă- ciune cu un ucenic sau doi... Stăteau acolo În
peșteră, În locul care Ia vremea respectivă se bănuia a fi fost
altarul fostei bisericuțe, care arsese de mai multe ori. Acolo
ridicase Părintele o cruce de piatră care se mai vede și astăzi.
Și acolo, Ia crucea aceea, stătea Părin- tele și făcea rugăciuni.
Nu știu să-ți spun acum de câ- te ori l-am întâlnit și când
anume am discutat, dar pot să-ți spun tot felul de lucruri care
m-au făcut să înțe- leg că e un om deosebit. Povești nu știu
dacă sunt, dar ascultându-l înțele- geai, sau simțeam eu cel
puțin, că omul acesta nici nu se punea problema să ne mintă,
n-avea nici un inte- res să ne mintă pe noi. În momentul În
care îți vorbea simțeai că spune adevărul și vorbea atât de
natural și fără termeni care să te rătăcească, să te facă să gân-
dești Ia tot felul de prostii. Una dintre convingerile vii ale
Părintelui era aceea că noi, românii, venim dintr-un popor
care s-a născut să fie creștin. Era... nu îndrăgostit, era cum să
spun, 78 credea cu forță În daci, ca fond al arhetipului
creștinu- lui român de mai târziu. Ne povestea cum stătea Ia
ru- găciune În peșteră și uneori începea să vadă. Vezi, re- pet,
poate devin obositor, dar nu folosea termeni, știu eu,
dintrăștia care se foloseau În vremea respectivă, că medita,
sau că știu eu, pica În transă, nici vorbă. Atâta ne spunea, într-
un mod foarte simplu și di- rect, că stătea Ia rugăciune și Ia un
moment dat îi ve- dea pe dacii Iui dragi cum veneau liniștiți pe
margi- nea peșterii ca să nu-l tulbure, fiecare cu făclii sau cu
lumânări În mână și asistau tăcuți Ia rugăciunea sa și atunci el
prindea mai multă forță, mai mult curaj, mai ales că el postea
foarte aspru. Și iarna, știi foarte bine ce vreme e acolo și...
cam greu să mai și postești, și să mai împlinești și toate cele ce
sunt de făcut pe aco- 10, să faci și rugăciune. Și probabil că
uneori slăbea rupește. Ei, În asemenea momente, lucrul ăsta îl
ajuta foarte tare. Iarăși Părintele avea o dragoste deosebită
către ti- neret și așa cum ți-am mai spus eu, către tineretul
stu- dios. Simțea așa o aplecare, nu-i lăsa, încerca să nu-i lase
să se rătăcească după spiritul vremii. S-a întâlnit odată În
telecabină că un tânăr din- tr-un anumit grup, care povestea
foarte vesel ce lu- cruri deosebite face cu cristalele Iui. Era tot
atunci, În epocă, o întreagă nebunie cu o magie a cristalelor. Și
se povesteau o sumedenie de lucruri stranii și apăru- seră tot
felul de cărți și tot felul de informații despre nebunia asta.
Părintele a tăcut ce a tăcut, a ascultat și Ia un mo- ment dat
nu l-a mai răbdat inima și l-a iscodit pe tâ- 79

nărul cu pricina, întrebându-l: ..Dar ce-i cu spiritul ăsta al

cristalului pe care-l ții tu Ia gât? ” Atunci tâ_ nărul, mai
întunecat, a prins totuși curaj și a început să-i povestească ce
lucruri deosebite face spiritul ace_ Ia deosebit, duhul din
cristal. La care Părintele i-a zis . „Uite cum facem. Și eu cred
într-un Spirit, într-un Duh, dar al meu eu zic că-i mai mare și
mai puternic. Și uite cum facem, dacă vrei, așa ca o încercare,
ca o glumă. Eu mă rog Ia Duhul meu, Căruia eu îi spun
Dumnezeu, eu mă rog Ia Dumnezeul meu, tu te rogi Ia ăsta al
tău din cristal, care încape acolo, În cristal, În pietricica aceea
pe care-o ții tu Ia gât. Ne rugăm amândoi pentru ce știm
fiecare. Uite, eu mă rog pen- tru toată lumea, tu, pentru ce știi
tu, și să vedem ce se întâmplă". Nu știu acuma ce a făcut
tânărul, dar Părintele cu siguranță s-a rugat. Ceea ce a uimit
pe toată lumea și sunt lucruri de care Părintele nu vorbea așa,
să se Ia- ude, ci mai mult cu jumătate de gură, e că de Ia gâtul
tânărului s-a făcut nisip. Și numai bine, a ajuns telecabina În
stație și l-a lăsat În pace pe copil să înțe- leagă că nu era nimic
acolo. Nimic În care să creadă. Și tot astfel de lucruri se
întâmplau pe acolo, Ia Peștera. Părintele Teofil încerca tot
timpul să-i tragă de mânecă pe copiii care se rătăceau Ia
modul sufle- tesc, nu pe potecă. Și încerca să-i învețe de bine.
Era fascinant de-a dreptul să-l asculți cu câtă si- guranță
vorbea despre încercările prin care trecuse, despre zilele sale
aspre. Făcuse pușcărie, nu știu de ce a fost închis, sincer, am
auzit tot felul de lucruri, dar el atâta mi-a spus, că a făcut
pușcărie. Au venit într-o 80 zi și l-au luat. Și l-au batjocorit, lau
dezbrăcat, I-au tuns, l-au ras, atât cât să nu se mai simtă
călugăr. Dar n-au putut să-i interzică să se roage, n-au avut
cum. Și Ia un moment dat, într-o iarnă, pe când era ca vai de
el, scos Ia muncă silnică, trebuia Să mute prin frig o grămadă
de pietre, flămând, bătut, și simțea că... nu că ăsta-i sfârșitul,
nu se gândea că-i sfârșitul, dar simțea că i se duc puterile. Dar
vezi tu, era un om simplu, nu era cum Să spun, sofisticat,
încâlcit În tot felul de fi- lozofii, nu făcea dizidență sau
rezistență de dragul re- zistenței. El avea o preocupare mult
mai. după min- tea mea, mult mai înaltă decât Să facă
dizidență. Era În afara politicii, sau În afara judecății lumii În
care trăia, îl interesa mai mult legătura cu Dumnezeu. I se
părea mult mai important să se roage decât Să emită judecăți
asupra politicului, asupra oamenilor... Asta m-a fascinat Ia el,
era extrem de simplu și de di- rect În sensul ăsta și nu intra În
chestii complicate sau încurcate... — Pamă nu era din lumea
asta. — Exact, exact așa simțeam. Și ca Să revin, situa- ția era
foarte simplă. El avea o condiție fizică foarte proastă și mai
trebuia Să ia o grămadă de pietre, s-o mute nu știu unde. Nu
mai putea, era Ia capătul pute- rilor, era repet, era bătut, era
vai de capul Iui, dar. el asta avea de făcut. Și pentru că asta
avea de făcut, a trebuit s-o rezolve. Și rezolvarea a găsit-o in
felul ur- mător: a început Să se roage. A zis :„Doamne Iisuse,
eu nu mai pot. Uită-te Ia mine. Ia Tu, te rog, piatra asta in
locul meu și mut-o Ia locul ei” Dacă a mutat-o pe prima, a zis
și cu urmă- 81

toarea: „Doamne Iisuse, Te mai rog o dată, ia Tu pia_ tra asta

În locul meu, că eu nu mai pot". Și uite cum, că nu și-a dat
seama și a mutat voios și liniștit toată grămada de pietre. Și ar
mai fi lucrat încă probabil, dacă nu s-ar fi uimit gardienii
respectivi și nu I-ar fi băgat înapoi in celulă. Că era, îți dai
seama, era un semn de mare rezistență Să faci lucrul ăsta și
nu era prea grozav pentru ei. După ce a terminat și cu
închisoarea, a venit prigonirea, cu fugăritul călugărilor, cu
desființatul mânăstirilor, și a fost destul de greu. Nu ne-a
poves- tit decât crâmpeie. Și de fiecare dată când bănuiam Ia
dânsul tot felul de... Să Ie spunem, „puteri", cum le priveam
noi pe vremea aceea, Părintele începea să ne domolească
imediat. Noi chiar aveam îndrăzneală, pentru că nu ne ex-
plicam multe lucruri, și eram În primul rând fascinați de ce ni
se întâmpla nouă direct, că ne citea În suflet ca într-o carte.
Iar Ia mintea pe care o aveam atunci, îți dai seama că primul
gând era: „Părinte, dar ce puteri deosebite ai?” sau lucruri de
genul acesta. Citindu-ne gândul, Părintele ne spunea foarte
liniștit că el n-are nici un fel de putere și că dacă noi căutăm
așa ceva, numai Ia Dumnezeu găsim și Să ne vedem noi de ale
noastre. Pe urmă, cum să spun, faptul că vedea așa prin noi
nu ne-a mai mirat Ia un moment dat și ne-a fost foarte ușor Să
înțelegem tot felul de istorioare. Ne-a povestit de un bătrân
care, într-o noapte, l-a chemat. Vezi, e un fel de a spune că I-a
chemat..•• Poți să chemi pe un om În toate
felurile: îi dai un tele- 82 fon, îi trimiți o scrisoare și așa mai
departe. Numai că mai era un amănunt acolo. Bătrânul era
peste munți, într-un sat, iarna, fără nici un fel de comunicații,
iar Părintele stătea in peș- tem, În Postul Crăciunului. Cum I-a
chemat bătrânul, numai Dumnezeu știe... Cert e că Părintele a
știut și a doua zi s-a ridicat, s-a îmbrăcat, și a plecat prin zăpa-
dă peste munți. pe noi ne-a înfricoșat lucrul acesta, pentru că
noi, ca oameni de munte, înțelegeam ce înseamnă să mergi
prin munții aceia iarna. Părintele a spus-o atât de na- tural de
parcă ne-am fi dus noi undeva, Ia plimbare pe Magheru, sau
ceva asemănător. Chiar și acolo e mai primejdios, decât părea
drumul Părintelui. Așadar, s-a dus Ia acel om. Și-a dat seama
că era pe moarte și avea nevoie de Împărtășanie. A știut lucrul
acesta, s-a dus, l-a spovedit pentru ultima oară și I-a
împărtășit. Vezi, poate că nu sunt lucruri extraordinare, dar
pentru noi au însemnat foarte mult, și noi am știut atunci că e
un om deosebit chiar și înaintea lui Dum- nezeu, față de
ceilalți. Că are multă trecere. Nu acestea au fost cuvintele
care n-au venit nouă În cap atunci, dar de-a lungul timpului
așa s-ar traduce prin credința pe care o am acum. La un
moment dat, toată povestea aceasta a căpătat Pentru mine o
notă personală. Pentru că, pe lângă fap- tul că mi-era foarte
drag Părintele Teofil și nu scăpam nici un prilej să ajung acolo
și să-l văd, s-au întâmplat unele lucruri între mine și el așa, În
afara naturalului, În afara obișnuitului. 83
Ți-am spus că, Ia un moment dat, imediat după ce m-am
căsătorit, simțeam așa În suflet că trebuie Să merg Ia Părintele
să-i spun. Nu aveam duhovnic, nu știam ce înseamnă să te
duci să te spovedești, sau măcar să vor_ bești cu un duhovnic.
Dar atunci simțeam că trebuie Să merg să-i spun și să-i
împărtășesc bucuria mea... Soția mea din vremea respectivă îl
cunoștea, pen_ ft-u că fusesem împreună acolo. Și uite cum
într-o zi de sfârșit de noiembrie, mai degrabă destul de
întune- cată, rece, eram într-un parc Ia margine de București.
Ea încerca să-și găsească încălțăminte, oricum ceva de genul
ăsta, iar eu eram cu gândul Ia Părintele, și Ia un moment dat,
obosit, i-am spus: „Hai, intră numai tu, că eu te aștept pe
trotuar". Ea a intrat În magazin, iar cum o așteptam pe
trotuar, am simțit că sunt privit. Pe cealaltă parte a drumului
era Părintele care zâmbea Ia mine. Nu era o vedenie. Era
Părintele În carne și oase. Am traversat imediat și înainte să-i
dau bună ziua, Părintele m-a întâmpinat cu zâmbetul ace- Ia
blând. De data asta avea însă un zâmbet mai neo- bișnuit
pentru mine, unul pe care nu-l mai văzusem, de parcă cu
jumătate de față se bucura, cu jumătate era trist. Era foarte
ciudat sentimentul, foarte rar vezi așa ceva... M-a
binecuvântat, știa că m-am căsătorit și a În- ceput să-mi spună
că vremea-i foarte rea Ia munte și că nici prin cap să nu-mi
treacă ca să vin să-l vizitez acolo, pentru că-i multă zăpadă și
prin urmare Să mai aștept eu până Ia primăvară. Nu
apucasem să-i spun nimic, decât că mă bu- cur că-l văd, atâta
tot. A fost încă un moment În care 84 mi-am dat seama că cel
puțin În ceea ce mă privește, el știa foarte exact Ia ce mă
gândesc. Un alt moment de genul acesta a avut loc cam Ia
vreun an după întâmplarea de mai sus. Nu-I mai găsi- sem pe
Părintele vara Ia Peșteră și nu mai știam nimic despre dânsul.
Povestea pe care ți-o spun acum e din 1995. Lucram deja,
eram angajat, și am simțit Ia un moment dat imboldul să-i
povestesc unei colege des- pre Părintele Teofil. I-am povestit
toată ziua și, cum locuiam În același cartier, plecam împreună
pe jos de Ia serviciu, Ia În- chiderea programului, și mi-am
continuat povestea. În timp ce-i povesteam despre Părintele,
din nou m-am simțit privit. Pe trotuar, În fața mea, stătea
Părintele Teofil. Nu era vedenie, era iarăși sfinția sa însuși În
carne și oase și s-a bucurat foarte mult că ne-am vă- zut. Nu
pot Să spun cât eram eu de vesel și de uimit În același timp.
Este ceva cu totul neobișnuit să ți se întâmple să te gândești
Ia un om pe care nu l-ai văzut de foarte mul- tă vreme, să te
gândești intens cât de tare ai vrea să-l vezi, să-i spui ce ai În
suflet și chiar atunci să-l vezi În fața ta, În carne și oase. Atunci
mi-a lăsat un număr de telefon, mi-a spus că locuiește În
București, că foarte probabil va pleca pentru o perioadă de
timp din țară, că a primit o misiune. — A fost În Canada. —
Exact, În Canada a fost. Mi-a spus să-l caut, atunci ăd o să
revină, Ia numărul de telefon pe care mi l-a dat. L-am căutat și
nu mai era acolo. După aceasta l-am pierdut... efectiv i-am
pierdut urma. Am plecat Ia mun- 85

te, unde am întrebat pe toată lumea de el și mi s-a spus că

părintele e undeva În București și că a murit. Din momentul
acela chiar i-am pierdut urma. N-am mai știut de el. Am ajuns
Ia un moment dat, În alte cir_ cumstanțe, Ia Cernica, unde am
întrebat pe un părinte de acolo dacă știe de părintele Teofil. Și
mi s-a spus că da, a fost înmormântat acolo. Bine, eu am
întrebat natural, ca și cum În toată țara asta nu exista decât un
singur părinte Teofil... Știi, nu mi-am pus nici o se- cundă
problema că e posibil Să fie un cu totul alt pă- rinte, dar uite
că acum mi-ai confirmat de Ia ucenicul său că este acolo
înmormântat. Era un om foarte plăcut și primul lucru pe carel
simțeai era încrederea și o liniște, o mângâiere și o căldură
deosebită, o lumină aș spune. Îți făcea plă- cere cu tot sufletul
să stai lângă el, să-l asculți și să vorbești cu el. Era pâinea Iui
Dumnezeu, cam așa e traducerea. La un moment dat, ne-a
vorbit despre visul său: do- rea foarte mult Să reclădească
acolo Ia baza peșterii fosta Biserică a schitului celui vechi. Și
mi-a povestit foarte mult despre locurile acelea, despre
călugării, pă- rinții care trăiseră acolo, despre duhovnicul
dânsului. Atunci când a ajuns Ia subiectul acesta, mi-a arătat o
fotografie veche, cam În genul cum se făceau in pri- ma parte
a secolului. Fotografia alb-negru, sau sepia chiar, a unui
călugăr, a unui părinte cu o față foarte frumoasă. De, poate
nimic special, numai că pe umă- rul acestui călugăr stătea un
înger. Cum să spun, o În- fățișare diafană, ca o lumină mai
degrabă, dar În mod evident, fără contururi contrastante. De
asta am spus 86 că era mai mult ca o lumină diafană, dar În
mod evi- dent era pentru noi ceea ce bănuiam a fi un înger.
Cuvântul mi-a venit În minte pentru că acesta a fost singurul
Ia care ne-am gândit, fără Să ni-l spu- nă părintele. Doar ne-a
arătat fotografia și cunoscând minunea din sufletul nostru,
atunci ne-a răspuns: „Da, părintele meu viețuia cu îngerii".
Din păcate, nu mai știu cum îl chema pe acel Avvă, dar era un
om despre care amintindu-și, părintele Teo- fil brusc se
înduioșa și discuta cu foarte mare căldură și dragoste. Știu
doar atât, că a fost duhovnicul părintelui Teo- fil, un om
deosebit și dacă părintele ar fi vorbit despre sfinți, probabil că
unul dintre sfinți ar fi fost duhovni- cul dânsului. Părintele
Teofil era un om de o vitalitate extraor- dinară, și nu ne
închipuiam că avea peste șaizeci de ani atunci când l-am
cunoscut. Nu vedeai pe chipul dânsului trecerea anilor sau a
greutăților. Avea o vita- litate și un mod atât de natural de a se
purta, de par- că cuvântul „grijă” sau „oboseală” nu se
inventaseră pentru el. Poate că ar fi fost foarte multe lucruri
pe care avea încă Să ni Ie spună, însă din păcate pentru mine,
eu n-am văzut decât prea puține, și era mai mult așa, ca o
oază. Știi, În peregrinările noastre, În mod clar, atunci când
ajungeam În zonă mergeam și pe Ia părintele. Nu stătea,
bineînțeles, numai de noi, tot timpul avea ceva de făcut. Dar
chiar și atunci când avea ceva de făcut și știa Că aveam o
grijă... Chiar o dată când am mers acolo, 87
s-a schimbat vremea brusc, și cum nu aveam unde Să stăm,
începusem Să ne facem griji, ne gândeam dacă Să rămânem
Ia cabană... Știi cum e, eram și studenți și fără bani... Părintele
Teofil a venit foarte liniștit Ia noi și ne-a zis: „Ce vă tot
frământați atâta, că o Să dormiți Ia mine". „Dacă nu vreți să
dormiți Ia mine În pod, vă fac rost de un cort". De unde să ne
facă rost de cort, ne gândeam noi, as- ta-i bună! Ne și
imaginam un cort alpin, și așa mai de- parte, tot felul de
prostii, nu, nici vorbă. Bineînțeles că n-am refuzat și am
dormit În pod, unde era foarte bine. Părintele era tot timpul
vesel, avea un zâmbet foar- te plăcut pe față. Nu ți-l puteai
imagina încruntat sau supărat. Nu știai cum ar putea să arate
altfel, pentru că tot timpul așa arăta cu toată lumea,
indiferent ce făcea. Chiar și atunci când avea treabă, când îl
vedeai că nu stă locului. Aici era într-o secundă, În secunda
următoare era mai încolo. Tot timpul întâmpina oamenii de pe
cărare cu bună ziua, îi binecuvânta. Nu conta că nouăzeci Ia
sută dintre ei nici nu știau cine este, ce face, nici măcar nu
știau că e un călugăr... îl vedeau îmbrăcat În negru cu centura
aceea militară pusă Ia brâu, cu bocancii lui stâlciați... Da,
acesta a fost părintele meu. Și ne-am legat foarte tare de el...
am un sentiment foarte neobișnuit când vorbesc, nu pot să
spun că sunt cu totul îndure- rat că nu l-am mai văzut. Firește
că îmi pare foarte rău că nu I-am cunoscut din timp și că nu
eram aplecat pe vremea aceea decât către cele lumești. Dar,
cumva, sunt foarte liniștit când mă gândesc Ia el. 88 Nu știu
cum să spun că mă gândesc, mai mult simt că e foarte bine.
Simt că e foarte bine acolo unde este și că trebuia să fie așa,
nu altfel și că n-are nici un rost acum să mă lamentez că, vai,
mi-am pierdut părintele și că nu-l mai văd și asta. Nu s-a
terminat. Dacă e să-mi pară rău îmi pare rău doar că nu l-am
cunoscut din timp și că nu puteam să-l înțeleg atât de bine pe
cât mi-aș dori acum. Foarte puțin l-am cu- noscut și poate că e
unul dintre mulții necunoscuți ai acestei țări care au făcut prin
rugăciunile lor ca încă Să mai fim suportați pe pământ. Erau
fascinante poveștile lui despre daci și ne spu- nea că știe
fiecare palmă de pământ, de munte, fiecare piatră de acolo,
din jur. Și chiar rămăsesem înțeleși Ia un moment dat, nu s-a
mai întâmplat asta, rămăsesem înțeleși ca Ia o altă excursie pe
care trebuia s-o facem să ne arate Peștera unde credeam noi
că acolo se re- trăgea din când În când cel pe care dacii îl
numesc Zalmoxis și În care se zice că învățații lor pustniceau
pe acolo și se rugau. Și părintele ne-a spus că a fost acolo În
Peșteră. — Unde este? În Peșteră? — E o altă peșteră, o grotă
mai degrabă, ceva mai sus, undeva spre Valea Urșilor, ceva
mai sus de Peș- tera Ialomiței. Era o grotă care este cunoscută
aco- 10 sub diverse denumiri: Grota Dacului, chiar Grota lui
Zalmoxe. Unii mai încurcă personajele, nu prea se știe exact, e
doar negura timpului din care mai răzbat acestea. I se mai
spune și peștera lui Deceneu. Nu știu foarte clar încă ce s-a
întâmplat acolo, doar că părintele a găsit-o și că se simțea
foarte bine Să se 89

ANGHEL GHEORGHE Impresii despre Părintele Teofil

Brașoveanu, Duhovnicul meu S unt stabilit În Canada, din anul
1978, împre- ună cu soția și cu fiica mea. În anul 1992, am
venit În vizită În România și am întâlnit În București o familie
care ar fi dorit să emigreze În Canada, dar nu erau încă foarte
hotărâți. Fetița lor, Ana, ne-a vorbit despre un preot călu- găr
bolnav, pentru a cărui însănătoșire ea, împreună cu alți
patruzeci de copii și adulți, se ruga, se pare Ia anumite ore
fixe. Mama Anei mi-a spus despre acest Părinte de Ia Peștera
Ialomicioarei că e un mare du- hovnic și văzător cu duhul.
Auzind aceste cuvinte despre suferința unui preot cu o viață
deosebită, am hotărât să pornesc În căuta- rea Sfinției sale, ca
un porumbel ce se întoarce spre casă după ce i s-a dat drumul
din colivie, urmând să străbată distanțe de sute și mii de
kilometri. În câteva zile, eram Ia Babele, sus, împreună cu
soția și cu fiica mea, și o prietenă de familie, În cău- tarea
Părintelui Teofil. Cabina nu cobora de Ia Babele Ia Peștera, așa
că am servit masa într-o poiană și am hotărât să ne întoarcem
Ia Bușteni cu ultima cabină. 93

Ie, pe când eram după 16-18 ore de zbor și venisem În

România să ne întâlnim cu dânsul și Să ne bUcurăm de
darurile sale duhovnicești. De obicei, călătoria cu avionul era
pentru mine un chin, dar de atunci încoa- ce, e o plăcere.
După ce am avut bucuria să-l cunoaștem pe Părin- tele Teofil,
I-am invitat Ia noi În Canada. Vizita a fost scurtă, a durat trei
săptămâni, și a avut Ioc În februarie 1994. Ne-am simțit foarte
bine În prezența sfinției sa- le. Modul În care noi trăiam acolo
a fost apreciat, dar Părintele a văzut că printre noi sunt și
persoane care caută să semene vrajbă. Peste un timp, Ia
apelul meu telefonic Ia părintele Teofil, cineva mi-a răspuns și
mi-a spus că el nu mă mai poate ajuta aici, dar de unde se află
acum, mă poate ajuta și mai mult. Împreună cu soția mea și
fata noastră, am rămas pro- fund impresionați și călăuziți de
Părintele Teofil, dar pierderea pe care am simțit-o prematură
ne-a zguduit, iar plânsul meu numai Florin Ganță îl poate
imagina. PR. TEOFIL BRAȘOVEANU Rugăciune! Numai
rugăciune! ulți dintre noi, care suntem cu Hristos și avem
atâtea comori sfinte, de formă credem. E destul de dureros.
Numai când se botează, când se cunună și când moare, vine
omul Ia biseri- că. Și atunci, bisericile, deși suntem atâția, sunt
goa- Ie. Aceasta din cauză că după cum e ciobanul, tot așa și
turma. Ce-a zis diavolul? Dac-ar strica ciobanul, ar strica toate
oile. „Pierde-voi păstorul și se va risipi turma". Și atunci?
Navem voie să-i judecăm pe păstori. Să ne rugăm, să postim o
zi pe săptămână pentru păstori, ca să avem păstori buni. Ni se
dau păstori după ini- mă, se spune. Așa ne dă Dumnezeu. Și
atunci, de ce să judecăm? E de-ajuns să fie numai un drept
într-o cetate. Sfân- tul Ilie zicea că numai el a rămas. Ce i-a
spus Dum- nezeu? „Mi-am mai păstrat șapte mii de bărbați".
Nu vă faceți griji din acestea. Străduiți-vă să fiți doi-trei
Material extras dintr-un cuvânt al Părintelui Teofil înregis- Ia
gura Peșterii Ialomicioara. Selecția a fost extrasă din înre-
gistrarea foarte deteriorată pe alocuri. 97

credincioși într-o cetate, într-un oraș, și tot orașul ace_ Ia se

sfințește. M-am întâlnit pe stradă cu o ingineră, o femeie ca_
re trăiește numai În post și rugăciune. „Părinte", îmi zice, „o fi
păcat? Eu nu sunt preoteasă, dar, În taină, când merg pe
stradă, zic: «Doamne, binecuvântează-l și pe-ăsta,
binecuvântează-l și pe-ăsta, binecuvântea_ ză-l și pe-ăsta»,
numai așa zic. Când văd că se iau doi Ia bătaie, eu zic:
«Binecuvântează-i», și se oprește bă- taia”. „Păi, așa? Ia zi
așa". Nu ceea ce face preotul, n-avem voie Să facem ce face
preotul, dar numai atât, să ne rugăm pentru noi, să fie
binecuvântat întreg pământul. „Binecuvântat fii, Doamne!”.
Rugăciune! Numai rugăciune! Tot timpul, „ru- gați-vă
neîncetat” spune Sfântul Apostol Pavel. Stri- gați Ia
Dumnezeu tot timpul și atunci o să ajungă EI să strige În inima
voastră. Vă învață EI ce să faceți. „Doamne, nu știu În ce parte
s-o iau!' ' Și vă învață El. Asta e toată filosofia. Când am ieșit
de Ia închisoare, comandantul închi- sorii, care era și director
de abator, avea atâta încrede- re În mine, încât îmi dădea
cheia de Ia el de Ia aparta- ment, îmi lăsa casa pe mână.
Șoferul Iui era plutonier major, dar În el n-avea încredere, că
acela n-avea cre- dință În Dumnezeu, treaba lui. Odată m-a
invitat Ia un Botez. Eu n-am vrut să mă duc Ia masă, că trebuia
să beau, să mănânc carne. Și-mi zice: „Du-te tu Ia «pocăita»
aia, Ia spălătorie”• Spălătoresei i-am dat să spele numai
hainele, halate- le. „Și cămașile cine ți le spală?", a întrebat
ea. „păi 98 mi le spăl eu". Dar atunci când i-am dat lucrurile să
le spele, îmi spune: „Mai vorbește de Domnul Iisus ce- va".
Acolo erau și civili. Și vorbeau murdar măcelarii. Vorbește-le
Ia ăștia de Dumnezeu". Și le vorbeam, iar ea plângea. Eu
înainte crezusem că ea e din Oastea Domnului, nu știusem
până atunci că e „pocăită” (adventistă). Nu mai cunoscusem
„pocăite". Și când m-am dus acum Ia femeia asta rătăcită, i-
am zis: „Păi bine, mă, mata- le ai lăsat Sfânta
Biserică! Matale ești «pocăită»?!” „Da". „Și deci, ai lăsat
Sfânta Biserică! Și te-ai rătă- Când am citit În Biblie, Ia Sfânta
Evanghelie du- pă Ioan, capitolul întîi, versetul întâi... am
început să plâng! Atunci am realizat. Doamne, înseamnă că nu
mai îmi lucram călugăria! Credeam, dar nu mai bă- team
mătănii. Și eu îi judecasem pe ceilalți că ei nu fic. Păi să fac eu,
să arăt eu că sunt credincios, ce mă interesează că altul nu e?
Că doar Ia Judecată mă În- treabă ce-am făcut eu, nu ce a
făcut altul. Când m-am întors acasă, după un an, mama bătea
mătănii. Într-o oră a bătut vreo mie cinci sute de mă- tănii. Se
ruga: „Maica Domnului, ai milă și de copilul meu, să nu se
piardă! Fie că e În închisoare, fie că e În spital, dar nu-I lăsa să
se piardă!” După ce-am lăsat-o și a stat vreo oră de a bătut
metaniile acelea multe, o babă Ia optzeci de ani, îi zic:
„Matale, ce faci?' ' „Păi când ai venit?" „Păi de când plângeai
Ia Maica Domnului că nu-mi mai fac eu mătăniile". „Ușurel,
maică! De un an de zile am visat că tu nu-ți mai faci canonul".
99

Haideți să ne hrănim mai mult din Scriptură! Uite, de

exemplu, Ia protestanți au apărut multe cărți care luptă
împotriva sectei Moon, a radiesteziilor acestora, și dau În
vileag toate sectele acestea care au ieșit acu- ma, care ucid
sufletul. Ceaușescu ucidea trupul, acum antihriștii ucid su-
fletul. Și protestanții luptă împotriva lor cu Biblia. Nu-i apăr pe
protestanți, și nu Ie trec cu vederea gre- șelile. Dar haideți să
ne hrănim și noi mai mult din Scriptură. Noi suntem mai
bogați ea ei, o avem pe Maica Domnului, îi avem pe Sfinți,
avem arma Sfin- tei Cruci și toată Tradiția Sfântă, dar trebuie
să-i biru- im pe cei căzuți În greșeală cu dragoste. Nu cu
contra- zicere. Și rugându-ne pentru ei. Să nu mai judecăm.
Despătimire. Dacă e să vor- bim despre despătimire, despre
lupta cu gândurile... războiul ispitelor, gândurile, numai cu
dragoste le bi- ruim. Înțelegeți? „Unde e iubire, acolo-I
Dumnezeu, acolo e răbda- re, pace și iertare. Unde-i iubire,
acolo-I Dumnezeu! Dragostea-i acea putere, care încă pe
pământ ne înalță către Tatăl, prin Hristos și Duhul Sfint.
Dragostea pe toți ne-adună ca-ntr-un tot armonios, Să
formăm un trup și-un suflet împreună cu Hristos. Dragostea
înno- bilează, ea ne face răbdători, cade-n fața nedreptății
plânsul celor râvnitori. Dragostea e pururi bună, rău nu face
nimănui, bine însă vrea să facă până și dușma- nului.
Dragostea e delicată, cu duh binevoitor, vede-n lucruri partea
bună, arătând-o tuturor". 100 Eram În Peșteră mai mulți
oameni, printre care și unii veniți cu cortul. Eu cu ortodocșii
mei m-am rugat noaptea. O soră de Ia Iași a făcut mii de
acatiste și bătea încontinuu mătănii, și plângea, că Ia un mo-
ment dat unul de pe-acolo i-a zis: „Ce te tot smiorcăi atâta?”
Zicea că-i nebună și ea toată noaptea se ru- ga. Altă soră, Ana,
de Ia Brașov, s-a rugat și ea toată noaptea. I-am întrebat pe
cei veniți cu cortul: „Păi, voi ce sunteți?' ' „Noi suntem
catolici". „Păi rugați-vă și voi, hai, către Maica Domnului". Era
pe Ia trei noaptea, noi făceam acatistele, și le-am zis: „Hai
rugați-vă și voi". Au făcut Acatistul Maicii Domnului, că-l recu-
nosc și ei acuma, îl fac și ei, înțelegeți? S-au rugat și ei după
rozariul lor, s-au rugat și au plâns. A doua zi au venit În
Biserică. Când s-au miruit, și i-am întrebat cine sunt, mi-au
răspuns: „Suntem stu- denți Ia facultatea de Teologie. Ne-am
cutremurat. Toa- tă țara am colindat și n-am găsit dragoste".
Din dragos- i-am făcut de au venit și s-au miruit Ia noi, auziți!
I-a cucerit dragostea, rugăciunea de seară, nu a mea, ci a sorei
aceleia de Ia Iași, care-a plâns toa- noaptea. N-au mai văzut
credință ca Ia ea, când a plâns și a făcut atâtea mătănii.
Înțelegeți? Și atuncea, Să vadă Ia noi ceva mai bun! Dacă
ceilalți vor vedea ceva mai bun, o să vină Ia noi. Când m-am
dus Ia spital, acum vreo douăzeci de ani, directorul îmi zice:
„Bine c-ai venit, că te bag În- &-un salon cu șapte feluri de
credințe". „Foarte bine", am spus. Erau acolo adventiști,
baptiști, penticostali, de toate felurile. Și erau și vreo zece
ortodocși de-ai 101

noștri. „Vai, Părinte, bine ai venit!” „Dumneavoastră ce

sunteți?' ' îi întreb eu. „Ortodocși". „Păi... și țiga_ ră Ia ce-ți
trebuie? Așa... și mergeți Ia biserică?” „păi nu, n-am mai mers
pe Ia biserică, că n-avem timp, că cutare, cutare... suntem
ocupați” Îi chem atunci pe cei de Ia toate sectele afară și le
zic: „Știți ce vă rog eu? Să nu vă pară rău că am venit eu. Uite,
de acum Să nu ne mai contrazicem, că așa trebuie Să rupem
Biblia, și fiecare vede ce vrea el În Biblie. Hai, începând cu
diseară, vorbiți care vreți, din fiecare grup. Într-o seară unul,
într-o seară altul, vă înscrieți Ia rând, timp de șapte zile. A
șaptea zi vorbesc eu. Și fiecare Să spuneți ce vă face să credeți
În Dumne- zeu, dar nu În religia dumneavoastră, ci ce v-a
făcut să credeți, ce v-a întors Ia Dumnezeu. Întâmplări de-
osebite din viața voastră, o cântare frumoasă și o ru- găciune
frumoasă. A vorbit prima seară unul, și a povestit că el era un
bețiv, că nu credea, și așa mai departe, până L-a cu- noscut pe
Dumnezeu. A doua seară altul, a treia seară altul... Până Să
ajung Să vorbesc eu, ortodocșii mei se lăsaseră de fumat și
erau gata-gata Să treacă Ia ei. Și am venit eu pe urmă cu
ortodoxia. Când mi-a venit rândul, le-am spus: „Tot ce aveți
dumneavoastră, avem și noi. Cântări avem, rugă- ciuni avem...
ce avem noi În plus, avem ceea ce-i mal mult, avem și
lumânare și toate celelalte poruncite de Dumnezeu. În Vechiul
Testament, s-a spus aprinzi lu- mânări, tămâie, Să ai candele.
Șapte candele ardeau.•• Păi dumneavoastră le-ați dat Ia o
parte. Unde-i bine? Când dăm Ia o parte, sau când avem mai
mult? Cu 102 privire Ia dragoste, Ia răbdare, Ia smerenie, Ia
sfințe- nie, Ia curăție, nu este limită. E limită Ia păcat, să nu
facem păcat. Înțelegeți?” Și așa i-am tăcut atenți. Da- că nu i-
am contrazis!... Bineînțeles, viață creștină, dreptslăvitoare
înaintea lui Dumnezeu, fără Taine nu se poate. Spune Scriptu-
m: „Înțelepciunea și-a ridicat cei șapte stâlpi” ai Bi- sericii. Păi
sunt cele șapte Taine. Botezul,
Mirugerea, Spovedania, Împărtășania, Cununia, Preoția și Sf.
Maslu, pe toate le avem În Ortodoxie. „Mărturisiți-vă păcatele
unii altora", spune Scriptura. Avem deci mărturisirea. „De ești
bolnav, cheamă preoții Biseri- cii Să se roage...", să facă
Sfântul Maslu. Nu se poate doar rugăciunea personală, așa,
fără Taine. Unii însă Ie tratează foarte superficial. A venit unul
Ia noi ca să se cunune, dar nu știa de ce se-nchină și nici Să
spună „Tatăl nostru". Credea doar că nu le merge bine dacă nu
se cunună... Să ne curățim de păcate! Dacă baie trupească fa-
cem, dar de cea sufletească, cu cât mai mult avem ne- voie!
Botezul e Taina nașterii din nou. La Botez am primit pe Duhul
Sfânt, dar s-a depărtat de Ia noi. Fa- ceți rost de „Oglinda
inimii", dacă mă ajută Dumne- zeu, o s-o tipăresc Ia București,
ne învață acolo vie- țuirea ortodoxă. Ne arată toate patimile
care sunt În om. Ele se curățesc numai prin Spovedanie, cu
rugă- ciune, cu Sfânta Liturghie, cu Maslu, cu Sfeștanie. Se dă
un canon și omul se îndreaptă, se curăță patimile din om.
Avem ce face, avem atâta hrană,
atâtea cărți, dar În primul rând Sfânta Scriptură, Filocaliile,
Rugăciunea 103

Iui Iisus. Ne învață El ce să facem. Dacă avem Rugă_ ciunea Iui

Iisus, ne învață El ce trebuie să facem. Da- că strigăm Ia El, ne
învață El ce e bine și ce e rău. Nici o religie din lume, nici
catolicii nu au Rugăciunea lui Iisus. Ei au alte meditații, din
astea, se roagă altfel. Spune un Sfânt Părinte: „Toate ramele Ia
un tablou sunt Ia fel, dar depinde ce pui În tablou". Uneori
ajungi și pe căi ocolite, cu un sofism, cu ceva, dar Ia un adevă-
rat creștin ortodox, În mijlocul ramei e Mântuitorul. De aceea,
să cinstim cele șapte Taine. Cât despre ceilalți, care nu le au,
știe Dumnezeu. Dacă În Ziua Judecății, vor veni mulți păgâni Ia
EI, nu știm. Adică nu-i judecăm noi. Nici tăiat împrejur, nici
netăiat îm- prejur. Dacă unul n-a auzit despre Mântuitorul,
atunci îl judecă Dumnezeu după credința sa. Fiecare țară are
îngerul ei păzitor, spun Sfinții Părinți. Dacă nu Îl iubești pe
Dumnezeu, degeaba iubești natura, dar poate prin natură,
unii ajung Ia iubirea de Dumnezeu. Mulți nu L-au cunoscut
așa cum este El. N-au auzit cuvântul Lui. Avem nevoie de
iubire! „La munți, suflete, să ne ridicăm...". Păi cine se ri- dică
Ia munți? Cine dorește pustia? „O, preafrumoa- să pustie, că
iubită mi-ai fost mie, Ca pruncul Ia a sa maică...”. Pustia e și În
București. Sfinții se duceau În pustie să rămână singuri cu
Dumnezeu. Sfântul Ilie a mers În pustie și a viețuit singur cu
Dumnezeu. De ce? N-a fugit de oameni, ci ca fie cu Dumnezeu
și să-i surpe pe draci. Nu trebuie să fugim pur și simplu de
oameni. Sfântul Ioan Botezătorul a propovăduit po- căința În
pustie. N-a predicat Ia pietre. Era În pustie' 104 trimis de
Bunul Dumnezeu. A vestit acolo oamenilor cuvântul lui
Dumnezeu. Un sfânt căuta cu lumânarea oameni și era printre
oameni. Și atunci? Trebuie Să fim pustnici În Bucu- rești,
acolo, printre oameni. „Înțelepții Iui Dumnezeu, care faceți
acest praznic dumnezeiesc...". Avem nevo- ie de pocăință. În
'86 a venit Ia biserică o doamnă cu fetița ei, În vârstă de
numai trei ani și jumătate. Era aglome- rație. și fetița s-a
scăpat pe ea În biserică. Mama ei, aproape că a luato Ia
bătaie. „Păi de ce, doamnă", zic eu, „speriați copilul". Dar un
călugăr care era acolo spune: „Păi a spurcat biserica". Dar eu
zic: „Doam- nă, nu-i copilul dumneavoastră?” „Ba da”. „Păi
dum- neavoastră îl bateți? Speriați copilul. Călugărul ăsta a
spurcat biserica". Acela s-a smerit de tot, nu știa pe unde Să
se mai ascundă, cum Să ceară iertare... lucra- rea lui
Dumnezeu! Rugați-vă din suflet! Spune Mântuitorul: „Fericiți
făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor che- ma".
Trebuie Să biruim răul cu binele, Să nu contrazi- cem pe
nimeni. Că dacă contrazicem pe cineva, îi dărâ- măm biserica
Iui, înțelegeți? În Irlanda se bat catolicii cu protestanții. În
numele cui? În numele lui Iisus! N-avem voie să judecăm. În
'75 eram În munții Rarăului, și acolo am întâlnit un om Ia vreo
56 de ani. Mergea Ia noi Ia mânăstire, acolo, Ia Rarău.
„Părinte", zice, „mi s-a arătat un înger, și mi-a spus că peste
trei zile o Să mă ia, o Să mor". „Păi ce viață ai avut de ți s-a
arătat îngerul?” N-avu- Sese copii. I-a crescut pe un nepot
deal Iui și pe un 105

nepot de-al nevestei. Acolo de unde venea, până și cel mai

sărac om avea zece vaci și cincizeci de oi". Mă duc cu el Ia
stareț. Starețul îi zice: „Măi Gheor- ghe”, căci îl cunoștea, „eu
n-am văzut până acum nici un înger și am venit aici, Ia
mânăstire, de Ia vârsta de nouă ani. Acuma, când mai vine, Să
zici: «Cuvine-se cu adevărat...», Să te rogi, și atuncea Să vii
înapoi” A venit omul înapoi. „Dacă cauți În Sfânta Scriptu- ră”,
mi-a zis îngerul, „Ia capitolul cutare, versetul cuta- re, În
Sfânta Evanghelie după Luca” o să vezi că: „din cauză că n-am
judecat pe nimeni, nici pe mine nu mă va judeca Dumnezeu".
Auziți! Îți stătea inima-n loc! Să nu judecați niciodată pe
nimeni! Mare taină! Să ai grijă Să nu judeci pe cineva. Să nu vă
faceți jude- cători. În Ziua Judecății, nu ne întreabă ce religie
am avut, ce politică am făcut, mă întreabă dacă am fost om.
Clar, o spune Mântuitorul, nu altcineva. „În ziua aceea, am
fost flămând, Mi-ați dat să mănânc ' Pal când, Doamne, că noi
nici nu Te cunoșteam?” Sunt unii care nu-L cunosc pe
Dumnezeu, dar fac ale firii, cum spune În Sfânta Scriptură. La
Judecată nu ne întreabă ce suntem. Tot pământul este al Lui.
Întreg pământul. Special a lăsat mai multe religii, ca să se ia Ia
întrecere cei mai buni între cei mai buni. Dacă întrebi de ce a
făcut El așa, spune Ia Iov: „El ia mintea conducătorilor de stat
de-i face Să umble bâl- bâiți”. EI ridică popoare, EI le coboară.
Imperiul Egiptean ajunsese Ia o mare putere. Cunoșteau
multe, dar îi păcălise diavolul, înțelegeți? Se închinau Ia soare,
Ia Ra, și În templele acelea mari aveau o șopârlă Ia care se
duceau Să se închine, și Ia 106 cărăbuș. Înțelegeți? Se
închinau Ia făptură. Și totuși, așa-i lăsase Dumnezeu ca să-i
ridice, să ne arate nouă cum au căzut și de unde s-au ridicat.
Atunci când au început să se închine Ia
Faraon, când l-au declarat pe conducătorul țării ca pe
Dumnezeu, s-a terminat cu Imperiul Egiptean. Imperiul
Roman ajunsese Ia desăvârșire, Ia apo- geu, cuprinsese între
pământul, nu? Aveau tot ce Ie trebuie. S-a închinat Ia Nero, a
căzut! Imperiul comunist s-a închinat Ia conducători, a că- zut!
Nu-i judecăm. Toate stăpânirile sunt puse de Dum- nezeu. A
venit cineva de Ia SOTI Să mă întrebe: „Cum așa?" „Acuma nu
te supăra, nu se mai întoarce nici co- munismul înapoi, nici
monarhia, mergem tot înainte. Nu sunt comunist, dar așa
spune Scriptura. Dacă toate stăpânirile sunt puse de
Dumnezeu de ce Să ne băgăm? Toate stăpânirile sunt puse de
Dumnezeu". Biserica nu trebuie Să caute și Să se amestece cu
puterea lumească. Dacă anul acesta conduce unul, Ia anul
conduce altul, nu interesează Biserica pe cine pune
Dumnezeu acolo. Sigur că nu trebuie să fim ne- păsători. În
clipa când ni se spune să nu mai credem În Dumnezeu,
atuncea mărturisim, ne apărăm credin- ța. Dar până atunci,
ne supunem stăpânirii. Dacă toate sunt puse de Dumnezeu...
Dacă și firele de păr din cap sunt numărate, dacă întâlnirea
noastră nu e întâmplă- toare aici... „Împărăția Mea nu e din
lumea aceasta", spune Mântuitorul. Au fost pe vremea Iui
Cuza stareți greci care, stăpâ- nind peste o mânăstire, îi
scoteau cu biciul Ia muncă 107

pe oameni. Căci două-trei sate În jurul mânăstirii erau răzeși și

munceau pe moșia mânăstirii. Cu narghilele fumau și beau
acești stareți. La mine În sat, numai preotul, eu, fata popii și
cu băiatul morarului au plecat Ia școală. Era un om, care avea
zece copii, și toți dormeau pe rogojini, n-aveau nici pat. Iar el
muncea Ia preot, numai pe mâncare. Așa se folosea acela de
„dreptul” Bisericii, În loc Să facă după rânduiala Bisericii
milostenii, În loc să se poarte cu săracii ca un părinte cu copiii
săi. Apoi sunt creștini, care au făcut compromisuri, au co-
laborat cu sistemul comunist, ca să nu-și piardă „dreptu- rile",
lăsând pe planul doi îndatoririle iubirii creștine. Unii au iubit
mai mult lumea și lucrurile ei. Alții au fugit de jertfă, de cruce.
Au crezut că poți să fii și cu Dumnezeu și cu mamona, și cu
steaua și cu crucea. Unii care făcuseră înainte compromisuri
cu regimul ateist, caută acum Să intre În vreun partid, Să
capete influență, să câștige noi drepturi. Nu-i judecăm, ci
îndemnăm Ia pocăință. Toți avem nevoie de aceasta. Nimeni
nu-i curat înaintea Iui Dumnezeu, nimeni nu e pus Să fie
judecător În locul Lui. Toți avem nevoie de mila Lui. Hristos
pentru păcătoși a venit, nu pentru cei ce se cred drepți. Și nu
ca să piardă pe cineva, ci ca să mân- tuiască lumea. Dar noi să
nu căutăm putere lumească, ci pocăință. Slujitorii Bisericii Să
nu intre În politică. Biserica Să se supună stăpânirilor, așa
spune Scriptu- ra. Însă cele ale lui Dumnezeu, să le dăm lui
Dumne- zeu. Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume. Iubirea
lumii e vrăjmășie cu Dumnezeu. 108 Să facem fapte bune.
Credința fără fapte e moartă. Spune Ia I Corinteni 13: „De-aș
avea credință să mut munții din loc, de-aș cunoaște să
vorbesc În limbile îngerilor și oamenilor și dacă nu am
dragoste...”. Deci, fapta e dragostea! Să iubești pe Dumnezeu
din toată inima, și pe aproapele tău. În clipa În care-L iubești
pe Dumnezeu, dragostea față de Dumnezeu se transformă În
dragoste față de aproapele, înțelegeți? Și În fiecare dintre
semenii mei Îl văd pe Domnul Iisus. A venit un antihrist Ia
mine, adică un om care mi-a spus că el e antihristul. Era mare
ofițer În marina mi- litară. Tatăl lui fusese comunist mare de
tot, și acum, cum căzuse puterea, i-a verificat. Citise o carte
scri- să de un rus, „Antihristul". A venit aici Ia Omul și de acolo
a văzut lumină și a venit Ia noi. Eu plângeam și-i spuneam: „Tu
ești Iisus". Omul acela vedea În do- cumente tot felul de
indicii că el e antihristul, că el e diavolul, înțelegeți? Și
înțelegea că trebuie să lupte împotriva lui Hris- tos. „Tu ești
Iisus", îi spuneam și plângeam, „tu ești Iisus, nu poți să fii
diavolul". Îmi zice: „Păi deschide Biblia Să vezi". Am deschis
Biblia și așa a „ieșit” acolo că el era diavolul, așa „răspundea”
acolo. „Ți-am spus doar", mi-a spus el. Dar eu aveam mereu
același răspuns: „Nu, tu ești Iisus!” Și plângeam. „Păi cum?' '
„Păi da, eu așa trebuie să te primesc. Nu spune Ia Scriptură
așa? Cine a primit prooroc, pla- de prooroc va lua, dacă
primește înger, plată de În- ger va avea. Eu te-am primit ca pe
Iisus". 109
Timp de o săptămână a venit de Ia cabană. A ple- cat
plângând de Ia noi. După o lună s-a întors. Zice: „Dragostea ta
m-a doborât!” Dt"agostea i-a scos din cap prostiile alea. Îi
băgase dracul În cap că el e dia- volul, că e Antihristul, și că
trebuie să lupte împotriva Iui Hristos. Păi câți n-au luptat
împotriva Lui vreme de două mii de ani?!... Să ținem dreapta
credință! Două mii de ani n-a fost schimbată. Cele șapte Taine
ale Bisericii. Ne-am dat Ia turci și copiii ca să ne lase religia
liberă, și acuma când suntem liberi, au pătruns sectele
acestea orien- tale și celelalte. În America deja sunt sectele
Moon, Hari Krishna, toate astea... S-au declarat tot felul de
Iisuși mincinoși. Numai În țara asta, vreo zece Iisuși, Ia noi. Un
profesor de arte marțiale, foarte entuziast, spune că-i Iisus, și
fumează, înțelegeți? Ce să facem ca Să ne mântuim? Credința
din inimă și smerenia. Asta-l doboară pe diavolul, nimic
altceva nu-l doboară. Că diavolul, ce nu poate Să facă cu pă-
catul, face cu mândria. Cincizeci și unu de ani m-am luptat cu
păcatul, și acuma de când m-am preoțit, mă lupt cu mândria.
Doamne, e groaznic! Să ne păstrăm trupurile curate.
Dumnezeu a binecu- vântat căsătoria. Căsătoriți-vă și fiți
lumină acolo, În lume! Căci acolo-i nevoie! Nu să mă închid
într-o peșteră, să stau singur. E adevărat că spunea cineva Ia
radio că un pustnic face cât zece inși care ar creștina o
Americă întreagă. Dar să fii cu adevărat lumină! Așa cum îl
vedea Sfintul Efrem Sirul pe Sfântul Vasile cel Mare, ca un
stâlp de foc până Ia cer, ca o flacără. 110 Să aveți mereu
rugăciunea. Post și rugăciune. Și Scriptura. În rugăciune stăm
noi de vorbă cu Dumne- zeu, În Scriptură stă EI de vorbă cu
noi. Citiți Scriptu- rile, că lumea se rătăcește neștiind
Scripturile. Mulți dintre Sfinții Părinți au avut hrană numai
Scriptura și Patericul, și din acestea au reușit să scrie
Filocaliile. Dar noi acuma de-abia căutăm să tălmăcim
Scripturi- Ie din Sfinții Părinți așa cum trebuie. Avem Ia noi În
țară cele mai mari comori. Părintele Stăniloae a tradus
Filocaliile. Deci, să ne ținem strâns de Biserică. Să nu ne
depărtăm de Biserică. Chiar da- că am auzi că a apărut acuma
Iisus undeva, că spune „acolo, dincolo", Să nu ne lăsăm
înșelați. S-a dus ci- neva În Siria, și era acolo, Ia o femeie
siriancă, unul care zicea că e Hristos, și curge mir din el, dar...
avea cercei În urechi, mărgele. Măi Să fie! Cum Să fie cu
putință o așa înșelare?! Un tânăr aviator fusese până Ia Sai
Baba. Face „minuni", dematerializări, coboară și foc din cer. Și
atuncea? Vine Mântuitorul sau nu vine? Cum trebuie Să fim
ca Să grăbim venirea Lui? Spune Ia II Pt. 3, că „În vremurile din
urmă vor ieși batjocoritori, care vor trăi după poftele lor și vor
spune: «Unde este făgăduința venirii Lui?»” Dar În zadar, că ei
nu recunosc că Dumnezeu a pierdut pă- mântul prin potop,
iar acum cerul și pământul sunt păstrate pentru Ziua de Apoi,
când vor pieri prin foc. Dar Dumnezeu nu întârzie. Are o
îndelungă răbda- re, voiește ca toți Să se întoarcă, înțelegeți?
În fața lui Dumnezeu, o zi e ca o mie de ani, iar o mie de ani,
ca 111

o zi. Dumnezeu poartă de grijă de toate, dacă ne arun- căm

nădejdea spre El. Uitați-vă Ia pomii aceștia. Trăiesc numai cu
apă și cu ce își iau din pământ. Din același metru de pământ,
dacă-i dăm aer, apă, lumină și căldură, cresc și porto- cali, și
meri, fiecare se hrănește. Dacă am striga toată lumea Ia
Dumnezeu, ne-ar da mană cerească! Dar din cauză că noi nu
mai strigăm Ia Dumnezeu acuma, nu ne mai aruncăm
nădejdea și cre- dința numai Ia Dumnezeu, nu ne mai hrănim
cu harul Lui, vedem cum se omoară oamenii pentru pământ.
Nădejdea s-o punem numai Ia Dumnezeu! Credin- ța,
nădejdea și dragostea! Dacă pâinea aș rupe-o În două, s-ar
ajunge pentru toți, aceeași pâine, ar înmul- ți-o Dumnezeu,
cum a făcut-o cu We cinci pâini. Dar noi nu căutăm Împărăția
Cerurilor. În Peșteră acolo, din '52, viețuia un pustnic, Anto-
niel. Într-un cuib de vultur își făcuse o peșteră. M-am dus Ia el
În '57, cu un vecin de-al meu, cu bicicle- ta. S-a întâmplat
după ce venisem aici, Ia mânăstire, toamna, când m-am dus
acasă. Atunci când m-am dus Ia el, mi-a spus lumea că de o
săptămână nu primește pe nimeni. Oamenii credeau că-i
plecat. Eu eram atunci îmbrăcat În civil, pe bici- cletă, și cum
am mers așa, am vrut să plecăm. Dar eu am zis: „Nu mai
plec", că eram obosit. Așa că eu am mai rămas, am fost Ia
biserică... Până să plec cu bicicleta, pustnicul a trimis după
mine și m-a chemat sus. I-am sărutat mâna. „Care-i I Vezi
ultimul capitol al prezentului volum, unde sunt pre- zentate
amănunte din viața Părintelui Antonie. 112 poezia?” zice, „Ia
dulama pe frăția ta, că frăția ta ești călugăr". Îmi plăceau
pustnicii și îmi doream să văd pustnici. A făcut o mămăliguță,
așa... a rupt-o În trei. Dar era mică, într-un crăticior din acela
mic de tot. Iar În- tr-o strachină de pământ avea câteva
ciuperci. M-am gândit să mănânc mai repede, dar am zis întâi
rugă- ciunile, și după aceea am mâncat. Nici n-am terminat ce
mi-a pus înainte, dar m-am săturat, m-am săturat bine de tot.
Am mai mâncat și a doua zi și tot a mai rămas. Nu pot Să uit
aceasta nicioda- tă. N-am mai ajuns niciodată să mănânc așa
de bine. Vă spun un lucru: nu cred În mine că exist, cât cred În
Dumnezeu și cât cred În Sfânta Scriptură! În '57 am venit aici
și m-am călugărit. În '63 m-au arestat. Am făcut cinci ani de
lagăr. Fusesem condam- nat Ia moarte, mi s-a comutat
pedeapsa Ia 25 de ani, și am făcut cinci ani de lagăr. În '70
nam dormit șase luni de zile, nici cinci mi- nute. Am fost băgat
Ia medicamente și mi s-a distrus ficatul. În '88 medicii mi-au
găsit ficatul cu lobul stâng îngustat, fierea 7/4, o hepatită
cronică activă, ci- roză uscată, cauzată de Ia medicamente. În
urma tratamentului pentru boala de Ia ficat mi s-a îmbolnăvit
inima. La spital, mi s-au cerut 150.000 lei ca Să mi se bage un
stimulator electronic. Eu aveam 450 lei pensie, cu ce era să
plătesc? Am zis: „Mamă, eu mă duc Să mor Ia mânăstire, Ia
Peștera". Nu mai fusesem acolo de zeci de ani. Când am venit
și am găsit Peștera arsă, biserica arsă, erau acolo unii care
proiectau pe perete și se uitau Ia un film porno. 113

Chiar pe locul acela unde fusese sfințirea. Acolo avuse- se

pustnicul Antonie În '52 0 vedenie cu steaua comu- nistă, În
care i s-a spus: „În 1990 comuniștii se bat cu Hristos,
capitaliștii cu săracii, preoții cu protestanții” Mi-am zis:
„Doamne, înseamnă că trebuie Să Te caut În altă direcție". Nu
mai aveam nici o energie. La un moment dat, nici nu mai
puteam. „Doamne, ăștia dărâmă bisericile, unde e lumina Ta
cea adevărată?” Credeam, însă mă cuprindea deznădejdea.
Toată va- ra, numai am plâns. Și toți de acolo mă contraziceau,
ziceau că nu există Dumnezeu. Atunci mi-am zis: „Nu mai pot
sta, orice-ar fi, În iadul acesta", și am plecat acasă. La comisie,
În spital, după a opta perfuzie am fost trimis acasă. Numai că
nu am fost împachetat. Pa- truzeci de zile mi-a ținut maică-
mea lumânarea. Și În ajunul Crăciunului, seara, se auzea din
ca- mera mea cum mama se roagă: „Maica Domnului, Să nu-
mi moară copilul!. ”. ,Măi femeie", iam zis, „nu-L mai chinui pe
Dumnezeu. Lasă-mă, domnule, Să mor. Am chemat preotul,
m-am spovedit, m-am împărtășit... De patruzeci de zile stai cu
lumânarea. Du-te În camera dumitale și lasă-mă singur". Și m-
a lăsat singur. Nu dormisem.
Aveam un aparat de radio cu care puteam să prind
Ierusalimul. Pe Ia orele 18-19 am adormit, cu candela aprinsă.
La orele 23 aud o voce. Mă strigă pe nume: „Te- ofil!”. Am sărit
din somn, m-am dat jos din pat, eu, care nu mă mai dădusem
jos din pat de luni de zile. Mă duc În cameră Ia bătrână, mama
sforăia. Mă În- torc înapoi. Candela era încă aprinsă, numai că
așa, mai micuță. Pun o altă lumânare, o aprind, aranjez 114
candela, fac trei mătănii, apoi încep să spun „Doamne
Iisuse...". Când să mă sui În pat, aud acuma Ia geam: „Teo- fil!”
Mă duc Ia geam. În curte era întuneric. Dar au- zisem limpede
glasul. Cine Să mă fi chemat? Măi, ce să fie? Aprind
lumânarea, mă spăl pe ochi, mai fac trei mătănii. „Măi", îmi
zic, „dar am început Să aud glasuri!...". Mă sui În pat. Aud În
spate: „Măi, Teo- fil!” Păi când am auzit glasul venind chiar din
spatele meu, m-am ridicat În sus: „Da". Mam temut să nu fie
ispită de Ia diavol. Cu crucea În mână mam întors imediat. Din
icoană ieșeau flăcări ca de Ia un aparat de sudură, o lumină
puternică, și am căzut În față: „Da, Doamne! Iartă-mă că am
zis că de ce m-ai băgat În închisoare, și că am zis mamei: «Du-
mă înapoi În spital»”. La spital era un tânăr căruia i se sco-
seseră două găleți de apă de Ia ciroză, și eu îi spusesem: „Hai
să stăm Să murim împreună, nu mai plec". Și am început Să
văd. Zice: „Nu te speria. Ia Biblia, deschide Ia Isaia 33. Când
am luat Biblia pe care-o aveam În pat, direct acolo am
deschis: „Drumurile sunt pustii, țara jelește. Carmelul și
Libanul au ajuns de rușine". „Dă drumul Ia aparatul de radio",
aud. Era o emisiune Ia postul din Ierusalim: „Și străzile
Nazaretului sunt pustii...". Atunci am strigat: „Doam- ne, ce se
va întâmpla?” Zice: „Vezi Ia Isaia, 33, 19: «Cu limba mă caută
cel ce va pieri». Și Ia Isaia 34, 2: «Am chemat toate națiunile
pentru junghiere, Dum- nezeu este mâniat pe toate armatele
pământului»”. Apoi vedenia a luat sfârșit. După această întâm-
plare m-am făcut bine. Nu am mai luat nici un me- 115

dicament. Nu după mult timp a căzut comunismul În Europa și

au urmat și alte războaie, și semne ale vre- murilor din urmă.
Vine sau nu vine Hristos? Nu știu anul când vine, numai
Dumnezeu îl știe. Domnul poate să-și întâr- zie venirea și cu o
mie de ani de-aici încolo. Anii Iui Dumnezeu nu sunt ca anii
oameni10L La anul 1000 poporul aștepta În Apus, cu Papa de
Ia Roma, veni- rea Domnului. S-au tras clopotele, s-a făcut
mult zgo- mot. Oamenii credeau că vine Hristos, și n-a venit.
Și-atunci? Dacă s-ar fi scris În Sfănta Scriptură anul venirii
Domnului, gata cu pocăința! Nepotul meu era ofițer de
armată, și a făcut nun- ta pe 13 mai 1989, până Să moară
Cea•cu. „Bine, măi, tu ai făcut-o Ia biserică?" I-am întrebat eu.
„Păi nu mi-ai spus tu să nu mint? M-am dus Ia comandant și i-
am spus că o fac Ia biserică. «De ce ?». «Păi tot o Să auziți de
mine». «Și cine te-a învățat Să crezi?». «Un unchi de-al meu e
călugăr. Mi-a spus să fiu onest, un om patriot și un bun
creștin»” Acum două luni m-am întâlnit cu comandantul În
biserică. Eu nu știam cine e. Vine Ia mine și mă În- treabă:
„Mata ești Părintele Teofil? ” „Da". „Am auzit de dumneata".
„Domnule, dacă comunismul îl avea pe Dumnezeu, nu pierea
niciodată. Dacă preotul s-ar fi dus cu milițianul și cu primarul
cântând Ia biserică și ar fi făcut toate celelalte ale vieții
creștine ar fi fost În lume ca-n rai. Ar fi fost ca Ia mânăstire".
Eram Ia Ciolanu, În '86, când a venit un general cu vreo zece
ofițeri sovietici, o delegație. „Cunoașteți 116 vreo limbă
străină?” mă întreabă. „Câteva", zic. „Pot să le vorbesc În
limba maternă?' ' ,Da, dacă cunoaș- teți”. Păi dacă stătusem În
lanțuri, fiecare vorbă trebu- ia acolo rumegată... Îmi zice
domnul General: „Spuneți-le ceva". „Păi cu o votcă, cu o
cafea, pe frații de Ia răsărit nu pot să-i tratez, dar cu Hristos...
Pot să Ie vorbesc de Dumne- zeu". „Păi, ei nu cred decât În
ceea ce văd". „Așa? Toată delegația nu credeți decât În ceea
ce vedeți?” „Da". „Păi...”, zic eu, „nu cumva sunteți într-o dile-
mă? Voi credeți, susțineți că credeți numai În ceea ce vedeți.
Pot să vă pun trei întrebări?' ' „Da". Dumnezeu m-a ajutat
imediat. „Prima întreba- re", zic: „Polul Nord l-ați văzut?”
„Nu". „Și credeți că există?” „Da". „De ce?' ' „Păi am citit
despre el". „Măi, Să fie!' ' Și aici Dumnezeu a făcut o minune,
că aveam de Ia un ucenic de-al meu o Biblie tradusă În toate
limbile. Și am deschis Ia Întâia Epistolă a Sfântului Apos- tol
Ioan: „Ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile
noastre au pipăit despre Cuvântul vieții...” Deci nu trebuie să
mai fiu Ia Polul Nord. S-a dus Racoviță, s-au dus alții. Deci,
fizica, matematica, Ie avem pe tavă. Credem ce au studiat alții,
de pildă for- mula apei, cutare sau cutare. A doua întrebare:
„Limba chineză o cunoașteți?” „Nu". „Păi de ce?' ' „Nu am
învățat-o". „Deci, logic, ca să cunosc ceva, trebuie Să învăț.
Dumneavoastră Ia Academie ați învățat că Dumnezeu nu
există, eu Ia Teologie am învățat că există. Voi ați citit În cărți
din librăria cutare, scrise de Ceaușescu și de alții, că nu 117

există Dumnezeu. Peste drum, se vând Ia Librăria Pa- triarhiei

Biblia lui Galaction, Filocaliile, și altele, care spun că
Dumnezeu există. Noi zicem că există, alții că nu există. Ce ne
facem atunci?' ' S-a enervat rusul. „Părinte, eu asta așteptam.
Ce e Dumnezeu, cine e Dumnezeu?' ' Aveam Ia mine cheia de
Ia Biserică. Avea vreo treizeci de centimetri. „Ui- tați cheia
asta". „E OL 30%, depinde de cât carbon are". „Cine a
făcuto?” „Frezorul". „Păi, vedeți, și pe mine m-a făcut tata, pe
tata bunicul, pe bunicul stră- bunicul, și așa mai departe". Și i-
am dat definiția unui filosof, mai teologică de- cât multe
altele: „«Dumnezeu este indivualitatea su- premă Ia care nu
se poate ajunge pe cąe rațională, decât prin trăire pur
personală, prin sentiment și extaz netransmisibil». Nimic nu
se întâmplă fără știrea Iui Dumnezeu. El a încurcat limbile, EI
le va descurca. N-avem voie să judecăm pe nimeni. Că noi,
care am păstrat dreapta credință, suntem Biserica cea
adevăra- tă, da. Suntem, de două mii de ani. Și atunci, va Să
zică, se vede cine a creat cheia, deci credeți că-i făcută de
cineva. Dumnezeu a creat lumea nevăzută și lumea văzută.
Distanța dintre ele a numit-o cer. Lumea care nu se vede e mai
mare de- cât ceea ce se vede. Dacă ating cheia de un magnet
acum, s-a înnobilat deodată. Înainte n-avea câmpul magnetic.
Acum, ridică greutatea ei de zece ori. Deci s-a înnobilat așa,
deodată. Dacă o desprind de sursa magnetismului din ea,
iarăși nu mai îl are. Așa și omul care crede, prinde o putere.
Cel ca- re nu crede, e mort de viu. Mișcă, gândește, vorbeș-
118 te, dar nu-I are pe Dumnezeu. Ca Să ne încărcăm de
această putere, credem În EI. Și În rugăciune dezvol- tăm și
mai mult, încât ajungem Să plutim. Nu levitații, ce fac aceștia
acuma cu hoțiile lor, cu yoga și cu toate celelalte. Înțelegi?
Dacă nu-L au pe Iisus!... Dacă ar striga Ia Iisus!... Citiți cărticica
aceea pe care v-am dat-o. G., doctorița de Ia spitalul C. e ca o
pustnică, stă numai În rugăciune, nu știu dacă doarme o oră
pe noapte. Și trăiește În mijlocul Bucureștiului. În post și
rugăciune. Deci În rugăciune stăm de vorbă cu Dum- nezeu, În
Biblie stă El de vorbă cu noi". Și așa s-au minunat rușii aceia,
au rămas gânditori. Au avut un prilej Să întrezărească
relativitatea clișee- lor ateiste și profunzimea credinței.
Așteptam În '84, prin luna iulie, Ia Buzău, Ia o oca- zie, ca să
vin Ia Ploiești. Eram îmbrăcat În toată uni- forma de călugăr,
cu dulamă, cu toate. Era cald. Fă- ceam semn șoferilor să mă
ia În mașină, dar nu mă lua nimeni. Unul chiar mi-a făcut
semn să mă bărbieresc. După o vreme, oprește și mă ia o
doamnă. „Nu v-a fost teamă că dacă mă luați pe mine, preot,
vă merge rău? ” am întrebat-o. „Nu, eu nu cred În Dumnezeu,
dar respect preoții". Îi spun: „Numai Lenin a zis În- tr-un
volum: «Nu cred, dar respect sentimentele celor ce cred». Păi
unde ați învățat Să nu credeți?” ,Păi sunt profesoară de ateism
Ia Ștefan
Gheorghiu". „Domnule, de când vă căutam!” ,Păi de ce?” „Păi
ca Să puteți să mă faceți «bine», să nu cred. Să pot să mă- nânc
și să beau, să fumez, că viața asta nu-mi oferă nici 119

o plăcere. Că dacă m-am călugărit, am renunțat Ia astea, ale

lumii. Iubirea lumii e vrăjmășie cu Dumnezeu". „Părinte", zice,
„dacă L-aș vedea pe Dumnezeu, aș crede". „Tatăl
dumneavoastră v-a spus să credeți? V-a spus și de ce crede
el?' ' „Părinte, tata e cioban, n-are decât două clase primare.
Unde nu-i cultură, mai e credință. In generația asta nouă, cu
liceul, nu mai cre- de nimeni". „Păi ce, ajunge cultura? Chiar și
dumneavoastră, dacă v-am zis să nu mai fumați, mi-ați zis și
de ce fu- mați". „Bine, domnule, eu fac ce vreau!' ' „A", zic,
„deci și ateii care nu au credință aleg binele sau răul. Biblia
spune: «Ai de ales binele sau răul. Depinde de voința ta. Poți
Să fii înger sau să fii demon. de voința ta»”. „Păi, dacă L-aș
vedea pe Dumnezeu, aș crede. Și dacă Dumnezeu ar fi cum e
soarele sus, pe cer, sau ar vorbi așa, ca Ia televizor, Să spună:
«Acu- ma ia-o Ia stânga, ia-o Ia dreapta»”. „Dacă
dumneavoastră n-ați ascultat de tatăl dumneavoastră care va
crescut, și acuma îl faceți că e incult, darămite de Dumnezeu,
de Care vi se pare că n-aveți nevoie acuma... Nu vă e nici șef
de cadre, nici președinte de țară. Numai Ia supărare strigăm Ia
El. «Cheamă-Mă În ziua necazului tău și Eu te voi izbăvi»”. Și i-
am spus atunci mai multe: „Lumea văzută și cea nevăzută...
Distanța dintre ele o numim cer. Ne- materia e mai mare
decât materia. Spune poetul: «Ne naștem spre a muri, murim
spre a ne naște». De-abia atunci când murim vedem, că dacă
am ști ce e dincolo, I-am păcăli pe Dumnezeu. Am vin- 120 de
tot și am cumpăra dincolo N-am intra «pe drept», din
dragoste sinceră. Dar stăm și suferim aicea, ca să creștem și să
ne naștem. Aici suntem Ia o pepinieră de oameni veșnici.
Acela care știe să treacă ispita din el o duce bine. Nu erau
Adam și Eva În rai? Nu aveau toate bunătă- țile? Auziți câtă
putere aveau, că vorbeau și cu șar- pele! Înțelegeau limba
animalelor, puseseră nume Ia plante, Ia toate. Dar n-au mai
ascultat de Dumnezeu, i-a păcălit diavolul. Acela le-a adus
minciuna, și abia când au gustat din ea au căzut. Iar pe urmă
Adam a dat vina pe Eva, Eva pe șarpe și uite-așa s-a înstăpânit
căderea...”. Acum vreo doi ani, era zăpadă de vreun metru și
ceva. A venit un tânăr care fusese Ia Liceul Militar din Brașov,
apoi studiase doi ani Ia Academia Militară, unde l-a prins
Revoluția. După Revoluție, imediat a dat Ia Filosofie. A făcut
doi ani, și când a văzut că filo- zofia-i tot materialistă, că el era
venit de Ia Suceava și era om credincios... s-a dus Ia
Psihologie.
Psihologia, tot materialistă. Profesorii predau tot ideile acelea
cu care fuseseră învățați, nu puteau acuma să-L susțină pe
Dumnezeu. A venit și un tânăr care intrase Ia Teologie. I-am
spus: „Ai grijă, că Facultatea de Teologie e locul unde poți
intra credincios și să ieși ateu. Dacă ajungi să-L cauți doar cu
inteligența, doar prin studiu intelectu- al... Unde găsim noi
teologia adevărată? Mai mult ÎI găsim pe Dumnezeu În
rugăciune, În trăire și simțire. Ades, mai mult crede un om
simplu decât un teo- log, că ultimul, când începe să umble În
dogme doar 121

cu inteligența, se pierde, i se răcește credința, nu mai pipăie

adevărul, nu-I mai află întrupat În viață. Dacă În- trebi un
cioban credincios ce e Dumnezeu, spune: «Păi e Lumină,
Părinte, și cred În El». Și se roagă Sfintei Treimi, și începe să
vadă de ce-i așa, de ce nu-i așa". Băiatul acesta se dusese Ia
doctorul Marinov, ca- re preda medicina tibetană. Acela-i
băgase În cap reîncarnările, și toate celelalte. Pseudo-științe,
filozo- fii atrăgătoare, dar fără Duh, deșarte. Se trec ca fumul,
și ce mai rămâne din ele? Creștinismul, de două mii de ani,
mai tare strălucește. Nu sunt împotriva științelor. Dar spune
Dumnezeu: ,Știința lumii acesteia e nebunie înaintea lui D e-
zeu". „Ce un secol se tot zice, În alt secol se dezice . Unii se
apropie de Dumnezeu cu ceea ce spune Sfântul Pavel:
„Păgânii, din fire fac ale legii". Dar e vorba de legea firii lor,
pentru că au chipul lui Dumne- zeu pecetluit În ei. Că dacă toți
am fost creați În Adam și Eva, am fost ca o singură persoană.
În Omul Adam ne-am divizat, de suntem acuma miliarde de
oameni pe fața pământului. Dar În rai „am fost” toți, de aceea
ne e dor de rai. „Am fost” și e frumos. În Trupul Iui Hristos ne
facem iarăși un Om, îndumnezeit. Dumne- zeu să vă
binecuvânteze să ajungeți acolo, În rai. Dar pentru aceasta ne
trebuie o continuă purtare de grijă În lupta nevăzută. Și repet,
să nu judecăm pe nimeni. Cel ce judecă, va fi judecat. N-avem
voie săjudecăm pe nimeni. Da- că toate sunt de Ia Dumnezeu,
În grija Iui Dumnezeu, cu ce drept să judecăm pe altul? În
Psalmul 100 se spune Să nu vorbim de aproapele când nu e
de față. 122 Era un călugăr Ia mine, Ia Ciolanu, preot
credincios, bătrân de tot. Cu lumea vorbea mult de tot, cu
mine niciodată. Am stat patru luni de zile În aceeași chilie cu
el, „Părinte, cu mine de ce nu stați de vorbă?'
' l-am întrebat. „Păi, Teofile, doi călugări când stau de vorbă, îl
judecă pe-al treilea, și alungă harul". Întrebări, așa, puteți Să
puneți, dar să nu vă băgați Să judecați, În politică sau În altele.
Aceasta nu În- seamnă să rămâi nepăsător. Votați pe cine vreți,
um- blați cu atenție și discernământ, dar În primul rând Să ne
rugăm Ia Dumnezeu să ne dea conducere bună, și atunci ne dă
Dumnezeu oameni înțelepți. Rugați-vă. Lăudați pe Dumnezeu
În psalmi și cân- tări, cum spune Sfântul Pavel.
Să avem legătura dra- gostei și a păcii. Nu vă speriați că-i
Armaghedonul sau altceva. Nu vă luați după tot felul de scrieri
care au apărut acu- ma, care au făcut speculații prin spiritism.
Noi avem Scriptura. Cum spune Ia Apocalipsă, capitolul 14, va
ieși sânge [din teascul mâniei lui Dumnnezeu] „până Ia
zăbalele cailor, pe o întindere de o mie șase sute de stadii".
Evreii îl așteaptă pe Mesia, arabii pe Maho- med... Noi îl
așteptăm pe Iisus Hristos. V-am spus, poate să vină și peste o
mie de ani, dar acum e clipa mântuirii. Să-L așteptăm ca și
cum ar veni acum! Nu mai vă faceți griji. Cădeți În genunchi și
ziceți: „Doamne, învață-mă Tu În ce parte Să merg!” Și vă
învață. Să nu vă speriați, căci chiar ce-L pisați vă spu- ne.
Mâine îți zice: „Te duci Ia facultatea cutare". Dacă stăm de
vorbă cu El... m-ați înțeles? 123
Ți-am spus că, Ia un moment dat, imediat după ce m-am
căsătorit, simțeam așa În suflet că trebuie Să merg Ia Părintele
să-i spun. Nu aveam duhovnic, nu știam ce înseamnă să te
duci să te spovedești, sau măcar să vor_ bești cu un duhovnic.
Dar atunci simțeam că trebuie Să merg să-i spun și să-i
împărtășesc bucuria mea... Soția mea din vremea respectivă îl
cunoștea, pen_ ft-u că fusesem împreună acolo. Și uite cum
într-o zi de sfârșit de noiembrie, mai degrabă destul de
întune- cată, rece, eram într-un parc Ia margine de București.
Ea încerca să-și găsească încălțăminte, oricum ceva de genul
ăsta, iar eu eram cu gândul Ia Părintele, și Ia un moment dat,
obosit, i-am spus: „Hai, intră numai tu, că eu te aștept pe
trotuar". Ea a intrat În magazin, iar cum o așteptam pe
trotuar, am simțit că sunt privit. Pe cealaltă parte a drumului
era Părintele care zâmbea Ia mine. Nu era o vedenie. Era
Părintele În carne și oase. Am traversat imediat și înainte să-i
dau bună ziua, Părintele m-a întâmpinat cu zâmbetul ace- Ia
blând. De data asta avea însă un zâmbet mai neo- bișnuit
pentru mine, unul pe care nu-l mai văzusem, de parcă cu
jumătate de față se bucura, cu jumătate era trist. Era foarte
ciudat sentimentul, foarte rar vezi așa ceva... M-a
binecuvântat, știa că m-am căsătorit și a În- ceput să-mi spună
că vremea-i foarte rea Ia munte și că nici prin cap să nu-mi
treacă ca să vin să-l vizitez acolo, pentru că-i multă zăpadă și
prin urmare Să mai aștept eu până Ia primăvară. Nu
apucasem să-i spun nimic, decât că mă bu- cur că-l văd, atâta
tot. A fost încă un moment În care 84 mi-am dat seama că cel
puțin În ceea ce mă privește, el știa foarte exact Ia ce mă
gândesc. Un alt moment de genul acesta a avut loc cam Ia
vreun an după întâmplarea de mai sus. Nu-I mai găsi- sem pe
Părintele vara Ia Peșteră și nu mai știam nimic despre dânsul.
Povestea pe care ți-o spun acum e din 1995. Lucram deja,
eram angajat, și am simțit Ia un moment dat imboldul să-i
povestesc unei colege des- pre Părintele Teofil. I-am povestit
toată ziua și, cum locuiam În același cartier, plecam împreună
pe jos de Ia serviciu, Ia În- chiderea programului, și mi-am
continuat povestea. În timp ce-i povesteam despre Părintele,
din nou m-am simțit privit. Pe trotuar, În fața mea, stătea
Părintele Teofil. Nu era vedenie, era iarăși sfinția sa însuși În
carne și oase și s-a bucurat foarte mult că ne-am vă- zut. Nu
pot Să spun cât eram eu de vesel și de uimit În același timp.
Este ceva cu totul neobișnuit să ți se întâmple să te gândești Ia
un om pe care nu l-ai văzut de foarte mul- tă vreme, să te
gândești intens cât de tare ai vrea să-l vezi, să-i spui ce ai În
suflet și chiar atunci să-l vezi În fața ta, În carne și oase. Atunci
mi-a lăsat un număr de telefon, mi-a spus că locuiește În
București, că foarte probabil va pleca pentru o perioadă de
timp din țară, că a primit o misiune. — A fost În Canada. —
Exact, În Canada a fost. Mi-a spus să-l caut, atunci ăd o să
revină, Ia numărul de telefon pe care mi l-a dat. L-am căutat și
nu mai era acolo. După aceasta l-am pierdut... efectiv i-am
pierdut urma. Am plecat Ia mun- 85

te, unde am întrebat pe toată lumea de el și mi s-a spus că

părintele e undeva În București și că a murit. Din momentul
acela chiar i-am pierdut urma. N-am mai știut de el. Am ajuns
Ia un moment dat, În alte cir_ cumstanțe, Ia Cernica, unde am
întrebat pe un părinte de acolo dacă știe de părintele Teofil. Și
mi s-a spus că da, a fost înmormântat acolo. Bine, eu am
întrebat natural, ca și cum În toată țara asta nu exista decât un
singur părinte Teofil... Știi, nu mi-am pus nici o se- cundă
problema că e posibil Să fie un cu totul alt pă- rinte, dar uite
că acum mi-ai confirmat de Ia ucenicul său că este acolo
înmormântat. Era un om foarte plăcut și primul lucru pe carel
simțeai era încrederea și o liniște, o mângâiere și o căldură
deosebită, o lumină aș spune. Îți făcea plă- cere cu tot sufletul
să stai lângă el, să-l asculți și să vorbești cu el. Era pâinea Iui
Dumnezeu, cam așa e traducerea. La un moment dat, ne-a
vorbit despre visul său: do- rea foarte mult Să reclădească
acolo Ia baza peșterii fosta Biserică a schitului celui vechi. Și
mi-a povestit foarte mult despre locurile acelea, despre
călugării, pă- rinții care trăiseră acolo, despre duhovnicul
dânsului. Atunci când a ajuns Ia subiectul acesta, mi-a arătat o
fotografie veche, cam În genul cum se făceau in pri- ma parte
a secolului. Fotografia alb-negru, sau sepia chiar, a unui
călugăr, a unui părinte cu o față foarte frumoasă. De, poate
nimic special, numai că pe umă- rul acestui călugăr stătea un
înger. Cum să spun, o În- fățișare diafană, ca o lumină mai
degrabă, dar În mod evident, fără contururi contrastante. De
asta am spus 86 că era mai mult ca o lumină diafană, dar În
mod evi- dent era pentru noi ceea ce bănuiam a fi un înger.
Cuvântul mi-a venit În minte pentru că acesta a fost singurul
Ia care ne-am gândit, fără Să ni-l spu- nă părintele. Doar ne-a
arătat fotografia și cunoscând minunea din sufletul nostru,
atunci ne-a răspuns: „Da, părintele meu viețuia cu îngerii".
Din păcate, nu mai știu cum îl chema pe acel Avvă, dar era un
om despre care amintindu-și, părintele Teo- fil brusc se
înduioșa și discuta cu foarte mare căldură și dragoste. Știu
doar atât, că a fost duhovnicul părintelui Teo- fil, un om
deosebit și dacă părintele ar fi vorbit despre sfinți, probabil că
unul dintre sfinți ar fi fost duhovni- cul dânsului. Părintele
Teofil era un om de o vitalitate extraor- dinară, și nu ne
închipuiam că avea peste șaizeci de ani atunci când l-am
cunoscut. Nu vedeai pe chipul dânsului trecerea anilor sau a
greutăților. Avea o vita- litate și un mod atât de natural de a se
purta, de par- că cuvântul „grijă” sau „oboseală” nu se
inventaseră pentru el. Poate că ar fi fost foarte multe lucruri
pe care avea încă Să ni Ie spună, însă din păcate pentru mine,
eu n-am văzut decât prea puține, și era mai mult așa, ca o
oază. Știi, În peregrinările noastre, În mod clar, atunci când
ajungeam În zonă mergeam și pe Ia părintele. Nu stătea,
bineînțeles, numai de noi, tot timpul avea ceva de făcut. Dar
chiar și atunci când avea ceva de făcut și știa Că aveam o
grijă... Chiar o dată când am mers acolo, 87
s-a schimbat vremea brusc, și cum nu aveam unde Să stăm,
începusem Să ne facem griji, ne gândeam dacă Să rămânem
Ia cabană... Știi cum e, eram și studenți și fără bani... Părintele
Teofil a venit foarte liniștit Ia noi și ne-a zis: „Ce vă tot
frământați atâta, că o Să dormiți Ia mine". „Dacă nu vreți să
dormiți Ia mine În pod, vă fac rost de un cort". De unde să ne
facă rost de cort, ne gândeam noi, as- ta-i bună! Ne și
imaginam un cort alpin, și așa mai de- parte, tot felul de
prostii, nu, nici vorbă. Bineînțeles că n-am refuzat și am
dormit În pod, unde era foarte bine. Părintele era tot timpul
vesel, avea un zâmbet foar- te plăcut pe față. Nu ți-l puteai
imagina încruntat sau supărat. Nu știai cum ar putea să arate
altfel, pentru că tot timpul așa arăta cu toată lumea,
indiferent ce făcea. Chiar și atunci când avea treabă, când îl
vedeai că nu stă locului. Aici era într-o secundă, În secunda
următoare era mai încolo. Tot timpul întâmpina oamenii de pe
cărare cu bună ziua, îi binecuvânta. Nu conta că nouăzeci Ia
sută dintre ei nici nu știau cine este, ce face, nici măcar nu
știau că e un călugăr... îl vedeau îmbrăcat În negru cu centura
aceea militară pusă Ia brâu, cu bocancii lui stâlciați... Da,
acesta a fost părintele meu. Și ne-am legat foarte tare de el...
am un sentiment foarte neobișnuit când vorbesc, nu pot să
spun că sunt cu totul îndure- rat că nu l-am mai văzut. Firește
că îmi pare foarte rău că nu I-am cunoscut din timp și că nu
eram aplecat pe vremea aceea decât către cele lumești. Dar,
cumva, sunt foarte liniștit când mă gândesc Ia el. 88 Nu știu
cum să spun că mă gândesc, mai mult simt că e foarte bine.
Simt că e foarte bine acolo unde este și că trebuia să fie așa,
nu altfel și că n-are nici un rost acum să mă lamentez că, vai,
mi-am pierdut părintele și că nu-l mai văd și asta. Nu s-a
terminat. Dacă e să-mi pară rău îmi pare rău doar că nu l-am
cunoscut din timp și că nu puteam să-l înțeleg atât de bine pe
cât mi-aș dori acum. Foarte puțin l-am cu- noscut și poate că e
unul dintre mulții necunoscuți ai acestei țări care au făcut prin
rugăciunile lor ca încă Să mai fim suportați pe pământ.
Erau fascinante poveștile lui despre daci și ne spu- nea că știe
fiecare palmă de pământ, de munte, fiecare piatră de acolo,
din jur. Și chiar rămăsesem înțeleși Ia un moment dat, nu s-a
mai întâmplat asta, rămăsesem înțeleși ca Ia o altă excursie pe
care trebuia s-o facem să ne arate Peștera unde credeam noi
că acolo se re- trăgea din când În când cel pe care dacii îl
numesc Zalmoxis și În care se zice că învățații lor pustniceau
pe acolo și se rugau. Și părintele ne-a spus că a fost acolo În
Peșteră. — Unde este? În Peșteră? — E o altă peșteră, o grotă
mai degrabă, ceva mai sus, undeva spre Valea Urșilor, ceva
mai sus de Peș- tera Ialomiței. Era o grotă care este cunoscută
aco- 10 sub diverse denumiri: Grota Dacului, chiar Grota lui
Zalmoxe. Unii mai încurcă personajele, nu prea se știe exact, e
doar negura timpului din care mai răzbat acestea. I se mai
spune și peștera lui Deceneu. Nu știu foarte clar încă ce s-a
întâmplat acolo, doar că părintele a găsit-o și că se simțea
foarte bine Să se 89

ANGHEL GHEORGHE Impresii despre Părintele Teofil

Brașoveanu, Duhovnicul meu S unt stabilit În Canada, din anul
1978, împre- ună cu soția și cu fiica mea. În anul 1992, am
venit În vizită În România și am întâlnit În București o familie
care ar fi dorit să emigreze În Canada, dar nu erau încă foarte
hotărâți. Fetița lor, Ana, ne-a vorbit despre un preot călu- găr
bolnav, pentru a cărui însănătoșire ea, împreună cu alți
patruzeci de copii și adulți, se ruga, se pare Ia anumite ore
fixe. Mama Anei mi-a spus despre acest Părinte de Ia Peștera
Ialomicioarei că e un mare du- hovnic și văzător cu duhul.
Auzind aceste cuvinte despre suferința unui preot cu o viață
deosebită, am hotărât să pornesc În căuta- rea Sfinției sale, ca
un porumbel ce se întoarce spre casă după ce i s-a dat drumul
din colivie, urmând să străbată distanțe de sute și mii de
kilometri. În câteva zile, eram Ia Babele, sus, împreună cu
soția și cu fiica mea, și o prietenă de familie, În cău- tarea
Părintelui Teofil. Cabina nu cobora de Ia Babele Ia Peștera, așa
că am servit masa într-o poiană și am hotărât să ne întoarcem
Ia Bușteni cu ultima cabină. 93

Ie, pe când eram după 16-18 ore de zbor și venisem În

România să ne întâlnim cu dânsul și Să ne bUcurăm de
darurile sale duhovnicești. De obicei, călătoria cu avionul era
pentru mine un chin, dar de atunci încoa- ce, e o plăcere.
După ce am avut bucuria să-l cunoaștem pe Părin- tele Teofil,
I-am invitat Ia noi În Canada. Vizita a fost scurtă, a durat trei
săptămâni, și a avut Ioc În februarie 1994. Ne-am simțit foarte
bine În prezența sfinției sa- le. Modul În care noi trăiam acolo
a fost apreciat, dar Părintele a văzut că printre noi sunt și
persoane care caută să semene vrajbă. Peste un timp, Ia
apelul meu telefonic Ia părintele Teofil, cineva mi-a răspuns și
mi-a spus că el nu mă mai poate ajuta aici, dar de unde se află
acum, mă poate ajuta și mai mult. Împreună cu soția mea și
fata noastră, am rămas pro- fund impresionați și călăuziți de
Părintele Teofil, dar pierderea pe care am simțit-o prematură
ne-a zguduit, iar plânsul meu numai Florin Ganță îl poate
imagina. PR. TEOFIL BRAȘOVEANU Rugăciune! Numai
rugăciune! ulți dintre noi, care suntem cu Hristos și avem
atâtea comori sfinte, de formă credem. E destul de dureros.
Numai când se botează, când se cunună și când moare, vine
omul Ia biseri- că. Și atunci, bisericile, deși suntem atâția, sunt
goa- Ie. Aceasta din cauză că după cum e ciobanul, tot așa și
turma. Ce-a zis diavolul? Dac-ar strica ciobanul, ar strica toate
oile. „Pierde-voi păstorul și se va risipi turma". Și atunci?
Navem voie să-i judecăm pe păstori. Să ne rugăm, să postim o
zi pe săptămână pentru păstori, ca să avem păstori buni. Ni se
dau păstori după ini- mă, se spune. Așa ne dă Dumnezeu. Și
atunci, de ce să judecăm? E de-ajuns să fie numai un drept
într-o cetate. Sfân- tul Ilie zicea că numai el a rămas. Ce i-a
spus Dum- nezeu? „Mi-am mai păstrat șapte mii de bărbați".
Nu vă faceți griji din acestea. Străduiți-vă să fiți doi-trei
Material extras dintr-un cuvânt al Părintelui Teofil înregis- Ia
gura Peșterii Ialomicioara. Selecția a fost extrasă din înre-
gistrarea foarte deteriorată pe alocuri. 97

credincioși într-o cetate, într-un oraș, și tot orașul ace_ Ia se

sfințește. M-am întâlnit pe stradă cu o ingineră, o femeie ca_
re trăiește numai În post și rugăciune. „Părinte", îmi zice, „o fi
păcat? Eu nu sunt preoteasă, dar, În taină, când merg pe
stradă, zic: «Doamne, binecuvântează-l și pe-ăsta,
binecuvântează-l și pe-ăsta, binecuvântea_ ză-l și pe-ăsta»,
numai așa zic. Când văd că se iau doi Ia bătaie, eu zic:
«Binecuvântează-i», și se oprește bă- taia”. „Păi, așa? Ia zi
așa". Nu ceea ce face preotul, n-avem voie Să facem ce face
preotul, dar numai atât, să ne rugăm pentru noi, să fie
binecuvântat întreg pământul. „Binecuvântat fii, Doamne!”.
Rugăciune! Numai rugăciune! Tot timpul, „ru- gați-vă
neîncetat” spune Sfântul Apostol Pavel. Stri- gați Ia
Dumnezeu tot timpul și atunci o să ajungă EI să strige În inima
voastră. Vă învață EI ce să faceți. „Doamne, nu știu În ce parte
s-o iau!' ' Și vă învață El. Asta e toată filosofia. Când am ieșit
de Ia închisoare, comandantul închi- sorii, care era și director
de abator, avea atâta încrede- re În mine, încât îmi dădea
cheia de Ia el de Ia aparta- ment, îmi lăsa casa pe mână.
Șoferul Iui era plutonier major, dar În el n-avea încredere, că
acela n-avea cre- dință În Dumnezeu, treaba lui. Odată m-a
invitat Ia un Botez. Eu n-am vrut să mă duc Ia masă, că trebuia
să beau, să mănânc carne. Și-mi zice: „Du-te tu Ia «pocăita»
aia, Ia spălătorie”• Spălătoresei i-am dat să spele numai
hainele, halate- le. „Și cămașile cine ți le spală?", a întrebat
ea. „păi 98 mi le spăl eu". Dar atunci când i-am dat lucrurile să
le spele, îmi spune: „Mai vorbește de Domnul Iisus ce- va".
Acolo erau și civili. Și vorbeau murdar măcelarii. Vorbește-le
Ia ăștia de Dumnezeu". Și le vorbeam, iar ea plângea. Eu
înainte crezusem că ea e din Oastea Domnului, nu știusem
până atunci că e „pocăită” (adventistă). Nu mai cunoscusem
„pocăite". Și când m-am dus acum Ia femeia asta rătăcită, i-
am zis: „Păi bine, mă, mata- le ai lăsat Sfânta
Biserică! Matale ești «pocăită»?!” „Da". „Și deci, ai lăsat
Sfânta Biserică! Și te-ai rătă- Când am citit În Biblie, Ia Sfânta
Evanghelie du- pă Ioan, capitolul întîi, versetul întâi... am
început să plâng! Atunci am realizat. Doamne, înseamnă că nu
mai îmi lucram călugăria! Credeam, dar nu mai bă- team
mătănii. Și eu îi judecasem pe ceilalți că ei nu fic. Păi să fac eu,
să arăt eu că sunt credincios, ce mă interesează că altul nu e?
Că doar Ia Judecată mă În- treabă ce-am făcut eu, nu ce a
făcut altul. Când m-am întors acasă, după un an, mama bătea
mătănii. Într-o oră a bătut vreo mie cinci sute de mă- tănii. Se
ruga: „Maica Domnului, ai milă și de copilul meu, să nu se
piardă! Fie că e În închisoare, fie că e În spital, dar nu-I lăsa să
se piardă!” După ce-am lăsat-o și a stat vreo oră de a bătut
metaniile acelea multe, o babă Ia optzeci de ani, îi zic:
„Matale, ce faci?' ' „Păi când ai venit?" „Păi de când plângeai
Ia Maica Domnului că nu-mi mai fac eu mătăniile". „Ușurel,
maică! De un an de zile am visat că tu nu-ți mai faci canonul".
99

Haideți să ne hrănim mai mult din Scriptură! Uite, de

exemplu, Ia protestanți au apărut multe cărți care luptă
împotriva sectei Moon, a radiesteziilor acestora, și dau În
vileag toate sectele acestea care au ieșit acu- ma, care ucid
sufletul. Ceaușescu ucidea trupul, acum antihriștii ucid su-
fletul. Și protestanții luptă împotriva lor cu Biblia. Nu-i apăr pe
protestanți, și nu Ie trec cu vederea gre- șelile. Dar haideți să
ne hrănim și noi mai mult din Scriptură. Noi suntem mai
bogați ea ei, o avem pe Maica Domnului, îi avem pe Sfinți,
avem arma Sfin- tei Cruci și toată Tradiția Sfântă, dar trebuie
să-i biru- im pe cei căzuți În greșeală cu dragoste. Nu cu
contra- zicere. Și rugându-ne pentru ei. Să nu mai judecăm.
Despătimire. Dacă e să vor- bim despre despătimire, despre
lupta cu gândurile... războiul ispitelor, gândurile, numai cu
dragoste le bi- ruim. Înțelegeți? „Unde e iubire, acolo-I
Dumnezeu, acolo e răbda- re, pace și iertare. Unde-i iubire,
acolo-I Dumnezeu! Dragostea-i acea putere, care încă pe
pământ ne înalță către Tatăl, prin Hristos și Duhul Sfint.
Dragostea pe toți ne-adună ca-ntr-un tot armonios, Să
formăm un trup și-un suflet împreună cu Hristos. Dragostea
înno- bilează, ea ne face răbdători, cade-n fața nedreptății
plânsul celor râvnitori. Dragostea e pururi bună, rău nu face
nimănui, bine însă vrea să facă până și dușma- nului.
Dragostea e delicată, cu duh binevoitor, vede-n lucruri partea
bună, arătând-o tuturor". 100 Eram În Peșteră mai mulți
oameni, printre care și unii veniți cu cortul. Eu cu ortodocșii
mei m-am rugat noaptea. O soră de Ia Iași a făcut mii de
acatiste și bătea încontinuu mătănii, și plângea, că Ia un mo-
ment dat unul de pe-acolo i-a zis: „Ce te tot smiorcăi atâta?”
Zicea că-i nebună și ea toată noaptea se ru- ga. Altă soră, Ana,
de Ia Brașov, s-a rugat și ea toată noaptea. I-am întrebat pe
cei veniți cu cortul: „Păi, voi ce sunteți?' ' „Noi suntem
catolici". „Păi rugați-vă și voi, hai, către Maica Domnului". Era
pe Ia trei noaptea, noi făceam acatistele, și le-am zis: „Hai
rugați-vă și voi". Au făcut Acatistul Maicii Domnului, că-l recu-
nosc și ei acuma, îl fac și ei, înțelegeți? S-au rugat și ei după
rozariul lor, s-au rugat și au plâns. A doua zi au venit În
Biserică. Când s-au miruit, și i-am întrebat cine sunt, mi-au
răspuns: „Suntem stu- denți Ia facultatea de Teologie. Ne-am
cutremurat. Toa- tă țara am colindat și n-am găsit dragoste".
Din dragos- i-am făcut de au venit și s-au miruit Ia noi, auziți!
I-a cucerit dragostea, rugăciunea de seară, nu a mea, ci a sorei
aceleia de Ia Iași, care-a plâns toa- noaptea. N-au mai văzut
credință ca Ia ea, când a plâns și a făcut atâtea mătănii.
Înțelegeți? Și atuncea, Să vadă Ia noi ceva mai bun! Dacă
ceilalți vor vedea ceva mai bun, o să vină Ia noi. Când m-am
dus Ia spital, acum vreo douăzeci de ani, directorul îmi zice:
„Bine c-ai venit, că te bag În- &-un salon cu șapte feluri de
credințe". „Foarte bine", am spus. Erau acolo adventiști,
baptiști, penticostali, de toate felurile. Și erau și vreo zece
ortodocși de-ai 101 noștri. „Vai, Părinte, bine ai venit!”
„Dumneavoastră ce sunteți?' ' îi întreb eu. „Ortodocși". „Păi...
și țiga_ ră Ia ce-ți trebuie? Așa... și mergeți Ia biserică?” „păi
nu, n-am mai mers pe Ia biserică, că n-avem timp, că cutare,
cutare... suntem ocupați” Îi chem atunci pe cei de Ia toate
sectele afară și le zic: „Știți ce vă rog eu? Să nu vă pară rău că
am venit eu. Uite, de acum Să nu ne mai contrazicem, că așa
trebuie Să rupem Biblia, și fiecare vede ce vrea el În Biblie.
Hai, începând cu diseară, vorbiți care vreți, din fiecare grup.
Într-o seară unul, într-o seară altul, vă înscrieți Ia rând, timp
de șapte zile. A șaptea zi vorbesc eu. Și fiecare Să spuneți ce
vă face să credeți În Dumne- zeu, dar nu În religia
dumneavoastră, ci ce v-a făcut să credeți, ce v-a întors Ia
Dumnezeu. Întâmplări de- osebite din viața voastră, o cântare
frumoasă și o ru- găciune frumoasă. A vorbit prima seară
unul, și a povestit că el era un bețiv, că nu credea, și așa mai
departe, până L-a cu- noscut pe Dumnezeu. A doua seară
altul, a treia seară altul... Până Să ajung Să vorbesc eu,
ortodocșii mei se lăsaseră de fumat și erau gata-gata Să treacă
Ia ei. Și am venit eu pe urmă cu ortodoxia. Când mi-a venit
rândul, le-am spus: „Tot ce aveți dumneavoastră, avem și noi.
Cântări avem, rugă- ciuni avem... ce avem noi În plus, avem
ceea ce-i mal mult, avem și lumânare și toate celelalte
poruncite de Dumnezeu. În Vechiul Testament, s-a spus
aprinzi lu- mânări, tămâie, Să ai candele. Șapte candele
ardeau.•• Păi dumneavoastră le-ați dat Ia o parte. Unde-i
bine? Când dăm Ia o parte, sau când avem mai mult? Cu 102
privire Ia dragoste, Ia răbdare, Ia smerenie, Ia sfințe- nie, Ia
curăție, nu este limită. E limită Ia păcat, să nu facem păcat.
Înțelegeți?” Și așa i-am tăcut atenți. Da- că nu i-am
contrazis!... Bineînțeles, viață creștină, dreptslăvitoare
înaintea lui Dumnezeu, fără Taine nu se poate. Spune Scriptu-
m: „Înțelepciunea și-a ridicat cei șapte stâlpi” ai Bi- sericii. Păi
sunt cele șapte Taine. Botezul,
Mirugerea, Spovedania, Împărtășania, Cununia, Preoția și Sf.
Maslu, pe toate le avem În Ortodoxie. „Mărturisiți-vă păcatele
unii altora", spune Scriptura. Avem deci mărturisirea. „De ești
bolnav, cheamă preoții Biseri- cii Să se roage...", să facă
Sfântul Maslu. Nu se poate doar rugăciunea personală, așa,
fără Taine. Unii însă Ie tratează foarte superficial. A venit unul
Ia noi ca să se cunune, dar nu știa de ce se-nchină și nici Să
spună „Tatăl nostru". Credea doar că nu le merge bine dacă nu
se cunună... Să ne curățim de păcate! Dacă baie trupească fa-
cem, dar de cea sufletească, cu cât mai mult avem ne- voie!
Botezul e Taina nașterii din nou. La Botez am primit pe Duhul
Sfânt, dar s-a depărtat de Ia noi. Fa- ceți rost de „Oglinda
inimii", dacă mă ajută Dumne- zeu, o s-o tipăresc Ia București,
ne învață acolo vie- țuirea ortodoxă. Ne arată toate patimile
care sunt În om. Ele se curățesc numai prin Spovedanie, cu
rugă- ciune, cu Sfânta Liturghie, cu Maslu, cu Sfeștanie. Se dă
un canon și omul se îndreaptă, se curăță patimile din om.
Avem ce face, avem atâta hrană,
atâtea cărți, dar În primul rând Sfânta Scriptură, Filocaliile,
Rugăciunea 103

Iui Iisus. Ne învață El ce să facem. Dacă avem Rugă_ ciunea Iui

Iisus, ne învață El ce trebuie să facem. Da- că strigăm Ia El, ne
învață El ce e bine și ce e rău. Nici o religie din lume, nici
catolicii nu au Rugăciunea lui Iisus. Ei au alte meditații, din
astea, se roagă altfel. Spune un Sfânt Părinte: „Toate ramele Ia
un tablou sunt Ia fel, dar depinde ce pui În tablou". Uneori
ajungi și pe căi ocolite, cu un sofism, cu ceva, dar Ia un adevă-
rat creștin ortodox, În mijlocul ramei e Mântuitorul. De aceea,
să cinstim cele șapte Taine. Cât despre ceilalți, care nu le au,
știe Dumnezeu. Dacă În Ziua Judecății, vor veni mulți păgâni Ia
EI, nu știm. Adică nu-i judecăm noi. Nici tăiat împrejur, nici
netăiat îm- prejur. Dacă unul n-a auzit despre Mântuitorul,
atunci îl judecă Dumnezeu după credința sa. Fiecare țară are
îngerul ei păzitor, spun Sfinții Părinți. Dacă nu Îl iubești pe
Dumnezeu, degeaba iubești natura, dar poate prin natură,
unii ajung Ia iubirea de Dumnezeu. Mulți nu L-au cunoscut așa
cum este El. N-au auzit cuvântul Lui. Avem nevoie de iubire!
„La munți, suflete, să ne ridicăm...". Păi cine se ri- dică Ia
munți? Cine dorește pustia? „O, preafrumoa- să pustie, că
iubită mi-ai fost mie, Ca pruncul Ia a sa maică...”. Pustia e și În
București. Sfinții se duceau În pustie să rămână singuri cu
Dumnezeu. Sfântul Ilie a mers În pustie și a viețuit singur cu
Dumnezeu. De ce? N-a fugit de oameni, ci ca fie cu Dumnezeu
și să-i surpe pe draci. Nu trebuie să fugim pur și simplu de
oameni. Sfântul Ioan Botezătorul a propovăduit po- căința În
pustie. N-a predicat Ia pietre. Era În pustie' 104 trimis de
Bunul Dumnezeu. A vestit acolo oamenilor cuvântul lui
Dumnezeu. Un sfânt căuta cu lumânarea oameni și era printre
oameni. Și atunci? Trebuie Să fim pustnici În Bucu- rești,
acolo, printre oameni. „Înțelepții Iui Dumnezeu, care faceți
acest praznic dumnezeiesc...". Avem nevo- ie de pocăință. În
'86 a venit Ia biserică o doamnă cu fetița ei, În vârstă de
numai trei ani și jumătate. Era aglome- rație. și fetița s-a
scăpat pe ea În biserică. Mama ei, aproape că a luato Ia
bătaie. „Păi de ce, doamnă", zic eu, „speriați copilul". Dar un
călugăr care era acolo spune: „Păi a spurcat biserica". Dar eu
zic: „Doam- nă, nu-i copilul dumneavoastră?” „Ba da”. „Păi
dum- neavoastră îl bateți? Speriați copilul. Călugărul ăsta a
spurcat biserica". Acela s-a smerit de tot, nu știa pe unde Să
se mai ascundă, cum Să ceară iertare... lucra- rea lui
Dumnezeu! Rugați-vă din suflet! Spune Mântuitorul: „Fericiți
făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor che- ma".
Trebuie Să biruim răul cu binele, Să nu contrazi- cem pe
nimeni. Că dacă contrazicem pe cineva, îi dărâ- măm biserica
Iui, înțelegeți? În Irlanda se bat catolicii cu protestanții. În
numele cui? În numele lui Iisus! N-avem voie să judecăm. În
'75 eram În munții Rarăului, și acolo am întâlnit un om Ia vreo
56 de ani. Mergea Ia noi Ia mânăstire, acolo, Ia Rarău.
„Părinte", zice, „mi s-a arătat un înger, și mi-a spus că peste
trei zile o Să mă ia, o Să mor". „Păi ce viață ai avut de ți s-a
arătat îngerul?” N-avu- Sese copii. I-a crescut pe un nepot
deal Iui și pe un 105

nepot de-al nevestei. Acolo de unde venea, până și cel mai

sărac om avea zece vaci și cincizeci de oi". Mă duc cu el Ia
stareț. Starețul îi zice: „Măi Gheor- ghe”, căci îl cunoștea, „eu
n-am văzut până acum nici un înger și am venit aici, Ia
mânăstire, de Ia vârsta de nouă ani. Acuma, când mai vine, Să
zici: «Cuvine-se cu adevărat...», Să te rogi, și atuncea Să vii
înapoi” A venit omul înapoi. „Dacă cauți În Sfânta Scriptu- ră”,
mi-a zis îngerul, „Ia capitolul cutare, versetul cuta- re, În
Sfânta Evanghelie după Luca” o să vezi că: „din cauză că n-am
judecat pe nimeni, nici pe mine nu mă va judeca Dumnezeu".
Auziți! Îți stătea inima-n loc! Să nu judecați niciodată pe
nimeni! Mare taină! Să ai grijă Să nu judeci pe cineva. Să nu vă
faceți jude- cători. În Ziua Judecății, nu ne întreabă ce religie
am avut, ce politică am făcut, mă întreabă dacă am fost om.
Clar, o spune Mântuitorul, nu altcineva. „În ziua aceea, am
fost flămând, Mi-ați dat să mănânc ' Pal când, Doamne, că noi
nici nu Te cunoșteam?” Sunt unii care nu-L cunosc pe
Dumnezeu, dar fac ale firii, cum spune În Sfânta Scriptură. La
Judecată nu ne întreabă ce suntem. Tot pământul este al Lui.
Întreg pământul. Special a lăsat mai multe religii, ca să se ia Ia
întrecere cei mai buni între cei mai buni. Dacă întrebi de ce a
făcut El așa, spune Ia Iov: „El ia mintea conducătorilor de stat
de-i face Să umble bâl- bâiți”. EI ridică popoare, EI le coboară.
Imperiul Egiptean ajunsese Ia o mare putere. Cunoșteau
multe, dar îi păcălise diavolul, înțelegeți? Se închinau Ia soare,
Ia Ra, și În templele acelea mari aveau o șopârlă Ia care se
duceau Să se închine, și Ia 106 cărăbuș. Înțelegeți? Se
închinau Ia făptură. Și totuși, așa-i lăsase Dumnezeu ca să-i
ridice, să ne arate nouă cum au căzut și de unde s-au ridicat.
Atunci când au început să se închine Ia
Faraon, când l-au declarat pe conducătorul țării ca pe
Dumnezeu, s-a terminat cu Imperiul Egiptean. Imperiul
Roman ajunsese Ia desăvârșire, Ia apo- geu, cuprinsese între
pământul, nu? Aveau tot ce Ie trebuie. S-a închinat Ia Nero, a
căzut! Imperiul comunist s-a închinat Ia conducători, a că- zut!
Nu-i judecăm. Toate stăpânirile sunt puse de Dum- nezeu. A
venit cineva de Ia SOTI Să mă întrebe: „Cum așa?" „Acuma nu
te supăra, nu se mai întoarce nici co- munismul înapoi, nici
monarhia, mergem tot înainte. Nu sunt comunist, dar așa
spune Scriptura. Dacă toate stăpânirile sunt puse de
Dumnezeu de ce Să ne băgăm? Toate stăpânirile sunt puse de
Dumnezeu". Biserica nu trebuie Să caute și Să se amestece cu
puterea lumească. Dacă anul acesta conduce unul, Ia anul
conduce altul, nu interesează Biserica pe cine pune
Dumnezeu acolo. Sigur că nu trebuie să fim ne- păsători. În
clipa când ni se spune să nu mai credem În Dumnezeu,
atuncea mărturisim, ne apărăm credin- ța. Dar până atunci,
ne supunem stăpânirii. Dacă toate sunt puse de Dumnezeu...
Dacă și firele de păr din cap sunt numărate, dacă întâlnirea
noastră nu e întâmplă- toare aici... „Împărăția Mea nu e din
lumea aceasta", spune Mântuitorul. Au fost pe vremea Iui
Cuza stareți greci care, stăpâ- nind peste o mânăstire, îi
scoteau cu biciul Ia muncă 107

pe oameni. Căci două-trei sate În jurul mânăstirii erau răzeși și

munceau pe moșia mânăstirii. Cu narghilele fumau și beau
acești stareți. La mine În sat, numai preotul, eu, fata popii și
cu băiatul morarului au plecat Ia școală. Era un om, care avea
zece copii, și toți dormeau pe rogojini, n-aveau nici pat. Iar el
muncea Ia preot, numai pe mâncare. Așa se folosea acela de
„dreptul” Bisericii, În loc Să facă după rânduiala Bisericii
milostenii, În loc să se poarte cu săracii ca un părinte cu copiii
săi. Apoi sunt creștini, care au făcut compromisuri, au co-
laborat cu sistemul comunist, ca să nu-și piardă „dreptu- rile",
lăsând pe planul doi îndatoririle iubirii creștine. Unii au iubit
mai mult lumea și lucrurile ei. Alții au fugit de jertfă, de cruce.
Au crezut că poți să fii și cu Dumnezeu și cu mamona, și cu
steaua și cu crucea. Unii care făcuseră înainte compromisuri
cu regimul ateist, caută acum Să intre În vreun partid, Să
capete influență, să câștige noi drepturi. Nu-i judecăm, ci
îndemnăm Ia pocăință. Toți avem nevoie de aceasta. Nimeni
nu-i curat înaintea Iui Dumnezeu, nimeni nu e pus Să fie
judecător În locul Lui. Toți avem nevoie de mila Lui. Hristos
pentru păcătoși a venit, nu pentru cei ce se cred drepți. Și nu
ca să piardă pe cineva, ci ca să mân- tuiască lumea. Dar noi să
nu căutăm putere lumească, ci pocăință. Slujitorii Bisericii Să
nu intre În politică. Biserica Să se supună stăpânirilor, așa
spune Scriptu- ra. Însă cele ale lui Dumnezeu, să le dăm lui
Dumne- zeu. Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume. Iubirea
lumii e vrăjmășie cu Dumnezeu. 108 Să facem fapte bune.
Credința fără fapte e moartă. Spune Ia I Corinteni 13: „De-aș
avea credință să mut munții din loc, de-aș cunoaște să
vorbesc În limbile îngerilor și oamenilor și dacă nu am
dragoste...”. Deci, fapta e dragostea! Să iubești pe Dumnezeu
din toată inima, și pe aproapele tău. În clipa În care-L iubești
pe Dumnezeu, dragostea față de Dumnezeu se transformă În
dragoste față de aproapele, înțelegeți? Și În fiecare dintre
semenii mei Îl văd pe Domnul Iisus. A venit un antihrist Ia
mine, adică un om care mi-a spus că el e antihristul. Era mare
ofițer În marina mi- litară. Tatăl lui fusese comunist mare de
tot, și acum, cum căzuse puterea, i-a verificat. Citise o carte
scri- să de un rus, „Antihristul". A venit aici Ia Omul și de acolo
a văzut lumină și a venit Ia noi. Eu plângeam și-i spuneam: „Tu
ești Iisus". Omul acela vedea În do- cumente tot felul de
indicii că el e antihristul, că el e diavolul, înțelegeți? Și
înțelegea că trebuie să lupte împotriva lui Hris- tos. „Tu ești
Iisus", îi spuneam și plângeam, „tu ești Iisus, nu poți să fii
diavolul". Îmi zice: „Păi deschide Biblia Să vezi". Am deschis
Biblia și așa a „ieșit” acolo că el era diavolul, așa „răspundea”
acolo. „Ți-am spus doar", mi-a spus el. Dar eu aveam mereu
același răspuns: „Nu, tu ești Iisus!” Și plângeam. „Păi cum?' '
„Păi da, eu așa trebuie să te primesc. Nu spune Ia Scriptură
așa? Cine a primit prooroc, pla- de prooroc va lua, dacă
primește înger, plată de În- ger va avea. Eu te-am primit ca pe
Iisus". 109
Timp de o săptămână a venit de Ia cabană. A ple- cat
plângând de Ia noi. După o lună s-a întors. Zice: „Dragostea ta
m-a doborât!” Dt"agostea i-a scos din cap prostiile alea. Îi
băgase dracul În cap că el e dia- volul, că e Antihristul, și că
trebuie să lupte împotriva Iui Hristos. Păi câți n-au luptat
împotriva Lui vreme de două mii de ani?!... Să ținem dreapta
credință! Două mii de ani n-a fost schimbată. Cele șapte Taine
ale Bisericii. Ne-am dat Ia turci și copiii ca să ne lase religia
liberă, și acuma când suntem liberi, au pătruns sectele
acestea orien- tale și celelalte. În America deja sunt sectele
Moon, Hari Krishna, toate astea... S-au declarat tot felul de
Iisuși mincinoși. Numai În țara asta, vreo zece Iisuși, Ia noi. Un
profesor de arte marțiale, foarte entuziast, spune că-i Iisus, și
fumează, înțelegeți? Ce să facem ca Să ne mântuim? Credința
din inimă și smerenia. Asta-l doboară pe diavolul, nimic
altceva nu-l doboară. Că diavolul, ce nu poate Să facă cu pă-
catul, face cu mândria. Cincizeci și unu de ani m-am luptat cu
păcatul, și acuma de când m-am preoțit, mă lupt cu mândria.
Doamne, e groaznic! Să ne păstrăm trupurile curate.
Dumnezeu a binecu- vântat căsătoria. Căsătoriți-vă și fiți
lumină acolo, În lume! Căci acolo-i nevoie! Nu să mă închid
într-o peșteră, să stau singur. E adevărat că spunea cineva Ia
radio că un pustnic face cât zece inși care ar creștina o
Americă întreagă. Dar să fii cu adevărat lumină! Așa cum îl
vedea Sfintul Efrem Sirul pe Sfântul Vasile cel Mare, ca un
stâlp de foc până Ia cer, ca o flacără. 110 Să aveți mereu
rugăciunea. Post și rugăciune. Și Scriptura. În rugăciune stăm
noi de vorbă cu Dumne- zeu, În Scriptură stă EI de vorbă cu
noi. Citiți Scriptu- rile, că lumea se rătăcește neștiind
Scripturile. Mulți dintre Sfinții Părinți au avut hrană numai
Scriptura și Patericul, și din acestea au reușit să scrie
Filocaliile. Dar noi acuma de-abia căutăm să tălmăcim
Scripturi- Ie din Sfinții Părinți așa cum trebuie. Avem Ia noi În
țară cele mai mari comori. Părintele Stăniloae a tradus
Filocaliile. Deci, să ne ținem strâns de Biserică. Să nu ne
depărtăm de Biserică. Chiar da- că am auzi că a apărut acuma
Iisus undeva, că spune „acolo, dincolo", Să nu ne lăsăm
înșelați. S-a dus ci- neva În Siria, și era acolo, Ia o femeie
siriancă, unul care zicea că e Hristos, și curge mir din el, dar...
avea cercei În urechi, mărgele. Măi Să fie! Cum Să fie cu
putință o așa înșelare?! Un tânăr aviator fusese până Ia Sai
Baba. Face „minuni", dematerializări, coboară și foc din cer. Și
atuncea? Vine Mântuitorul sau nu vine? Cum trebuie Să fim
ca Să grăbim venirea Lui? Spune Ia II Pt. 3, că „În vremurile
din urmă vor ieși batjocoritori, care vor trăi după poftele lor și
vor spune: «Unde este făgăduința venirii Lui?»” Dar În zadar,
că ei nu recunosc că Dumnezeu a pierdut pă- mântul prin
potop, iar acum cerul și pământul sunt păstrate pentru Ziua
de Apoi, când vor pieri prin foc. Dar Dumnezeu nu întârzie.
Are o îndelungă răbda- re, voiește ca toți Să se întoarcă,
înțelegeți? În fața lui Dumnezeu, o zi e ca o mie de ani, iar o
mie de ani, ca 111

o zi. Dumnezeu poartă de grijă de toate, dacă ne arun- căm

nădejdea spre El. Uitați-vă Ia pomii aceștia. Trăiesc numai cu
apă și cu ce își iau din pământ. Din același metru de pământ,
dacă-i dăm aer, apă, lumină și căldură, cresc și porto- cali, și
meri, fiecare se hrănește. Dacă am striga toată lumea Ia
Dumnezeu, ne-ar da mană cerească! Dar din cauză că noi nu
mai strigăm Ia Dumnezeu acuma, nu ne mai aruncăm
nădejdea și cre- dința numai Ia Dumnezeu, nu ne mai hrănim
cu harul Lui, vedem cum se omoară oamenii pentru pământ.
Nădejdea s-o punem numai Ia Dumnezeu! Credin- ța,
nădejdea și dragostea! Dacă pâinea aș rupe-o În două, s-ar
ajunge pentru toți, aceeași pâine, ar înmul- ți-o Dumnezeu,
cum a făcut-o cu We cinci pâini. Dar noi nu căutăm Împărăția
Cerurilor. În Peșteră acolo, din '52, viețuia un pustnic, Anto-
niel. Într-un cuib de vultur își făcuse o peșteră. M-am dus Ia el
În '57, cu un vecin de-al meu, cu bicicle- ta. S-a întâmplat
după ce venisem aici, Ia mânăstire, toamna, când m-am dus
acasă. Atunci când m-am dus Ia el, mi-a spus lumea că de o
săptămână nu primește pe nimeni. Oamenii credeau că-i
plecat. Eu eram atunci îmbrăcat În civil, pe bici- cletă, și cum
am mers așa, am vrut să plecăm. Dar eu am zis: „Nu mai
plec", că eram obosit. Așa că eu am mai rămas, am fost Ia
biserică... Până să plec cu bicicleta, pustnicul a trimis după
mine și m-a chemat sus. I-am sărutat mâna. „Care-i I Vezi
ultimul capitol al prezentului volum, unde sunt pre- zentate
amănunte din viața Părintelui Antonie. 112 poezia?” zice, „Ia
dulama pe frăția ta, că frăția ta ești călugăr". Îmi plăceau
pustnicii și îmi doream să văd pustnici. A făcut o mămăliguță,
așa... a rupt-o În trei. Dar era mică, într-un crăticior din acela
mic de tot. Iar În- tr-o strachină de pământ avea câteva
ciuperci. M-am gândit să mănânc mai repede, dar am zis întâi
rugă- ciunile, și după aceea am mâncat. Nici n-am terminat ce
mi-a pus înainte, dar m-am săturat, m-am săturat bine de tot.
Am mai mâncat și a doua zi și tot a mai rămas. Nu pot Să uit
aceasta nicioda- tă. N-am mai ajuns niciodată să mănânc așa
de bine. Vă spun un lucru: nu cred În mine că exist, cât cred În
Dumnezeu și cât cred În Sfânta Scriptură! În '57 am venit aici
și m-am călugărit. În '63 m-au arestat. Am făcut cinci ani de
lagăr. Fusesem condam- nat Ia moarte, mi s-a comutat
pedeapsa Ia 25 de ani, și am făcut cinci ani de lagăr. În '70
nam dormit șase luni de zile, nici cinci mi- nute. Am fost băgat
Ia medicamente și mi s-a distrus ficatul. În '88 medicii mi-au
găsit ficatul cu lobul stâng îngustat, fierea 7/4, o hepatită
cronică activă, ci- roză uscată, cauzată de Ia medicamente. În
urma tratamentului pentru boala de Ia ficat mi s-a îmbolnăvit
inima. La spital, mi s-au cerut 150.000 lei ca Să mi se bage un
stimulator electronic. Eu aveam 450 lei pensie, cu ce era să
plătesc? Am zis: „Mamă, eu mă duc Să mor Ia mânăstire, Ia
Peștera". Nu mai fusesem acolo de zeci de ani. Când am venit
și am găsit Peștera arsă, biserica arsă, erau acolo unii care
proiectau pe perete și se uitau Ia un film porno. 113

Chiar pe locul acela unde fusese sfințirea. Acolo avuse- se

pustnicul Antonie În '52 0 vedenie cu steaua comu- nistă, În
care i s-a spus: „În 1990 comuniștii se bat cu Hristos,
capitaliștii cu săracii, preoții cu protestanții” Mi-am zis:
„Doamne, înseamnă că trebuie Să Te caut În altă direcție". Nu
mai aveam nici o energie. La un moment dat, nici nu mai
puteam. „Doamne, ăștia dărâmă bisericile, unde e lumina Ta
cea adevărată?” Credeam, însă mă cuprindea deznădejdea.
Toată va- ra, numai am plâns. Și toți de acolo mă contraziceau,
ziceau că nu există Dumnezeu. Atunci mi-am zis: „Nu mai pot
sta, orice-ar fi, În iadul acesta", și am plecat acasă. La comisie,
În spital, după a opta perfuzie am fost trimis acasă. Numai că
nu am fost împachetat. Pa- truzeci de zile mi-a ținut maică-
mea lumânarea. Și În ajunul Crăciunului, seara, se auzea din
ca- mera mea cum mama se roagă: „Maica Domnului, Să nu-
mi moară copilul!. ”. ,Măi femeie", iam zis, „nu-L mai chinui pe
Dumnezeu. Lasă-mă, domnule, Să mor. Am chemat preotul,
m-am spovedit, m-am împărtășit... De patruzeci de zile stai cu
lumânarea. Du-te În camera dumitale și lasă-mă singur". Și m-
a lăsat singur. Nu dormisem.
Aveam un aparat de radio cu care puteam să prind
Ierusalimul. Pe Ia orele 18-19 am adormit, cu candela aprinsă.
La orele 23 aud o voce. Mă strigă pe nume: „Te- ofil!”. Am sărit
din somn, m-am dat jos din pat, eu, care nu mă mai dădusem
jos din pat de luni de zile. Mă duc În cameră Ia bătrână, mama
sforăia. Mă În- torc înapoi. Candela era încă aprinsă, numai că
așa, mai micuță. Pun o altă lumânare, o aprind, aranjez 114
candela, fac trei mătănii, apoi încep să spun „Doamne
Iisuse...". Când să mă sui În pat, aud acuma Ia geam: „Teo- fil!”
Mă duc Ia geam. În curte era întuneric. Dar au- zisem limpede
glasul. Cine Să mă fi chemat? Măi, ce să fie? Aprind
lumânarea, mă spăl pe ochi, mai fac trei mătănii. „Măi", îmi
zic, „dar am început Să aud glasuri!...". Mă sui În pat. Aud În
spate: „Măi, Teo- fil!” Păi când am auzit glasul venind chiar din
spatele meu, m-am ridicat În sus: „Da". Mam temut să nu fie
ispită de Ia diavol. Cu crucea În mână mam întors imediat. Din
icoană ieșeau flăcări ca de Ia un aparat de sudură, o lumină
puternică, și am căzut În față: „Da, Doamne! Iartă-mă că am
zis că de ce m-ai băgat În închisoare, și că am zis mamei: «Du-
mă înapoi În spital»”. La spital era un tânăr căruia i se sco-
seseră două găleți de apă de Ia ciroză, și eu îi spusesem: „Hai
să stăm Să murim împreună, nu mai plec". Și am început Să
văd. Zice: „Nu te speria. Ia Biblia, deschide Ia Isaia 33. Când
am luat Biblia pe care-o aveam În pat, direct acolo am
deschis: „Drumurile sunt pustii, țara jelește. Carmelul și
Libanul au ajuns de rușine". „Dă drumul Ia aparatul de radio",
aud. Era o emisiune Ia postul din Ierusalim: „Și străzile
Nazaretului sunt pustii...". Atunci am strigat: „Doam- ne, ce se
va întâmpla?” Zice: „Vezi Ia Isaia, 33, 19: «Cu limba mă caută
cel ce va pieri». Și Ia Isaia 34, 2: «Am chemat toate națiunile
pentru junghiere, Dum- nezeu este mâniat pe toate armatele
pământului»”. Apoi vedenia a luat sfârșit. După această întâm-
plare m-am făcut bine. Nu am mai luat nici un me- 115

dicament. Nu după mult timp a căzut comunismul În Europa și

au urmat și alte războaie, și semne ale vre- murilor din urmă.
Vine sau nu vine Hristos? Nu știu anul când vine, numai
Dumnezeu îl știe. Domnul poate să-și întâr- zie venirea și cu o
mie de ani de-aici încolo. Anii Iui Dumnezeu nu sunt ca anii
oameni10L La anul 1000 poporul aștepta În Apus, cu Papa de
Ia Roma, veni- rea Domnului. S-au tras clopotele, s-a făcut
mult zgo- mot. Oamenii credeau că vine Hristos, și n-a venit.
Și-atunci? Dacă s-ar fi scris În Sfănta Scriptură anul venirii
Domnului, gata cu pocăința! Nepotul meu era ofițer de
armată, și a făcut nun- ta pe 13 mai 1989, până Să moară
Cea•cu. „Bine, măi, tu ai făcut-o Ia biserică?" I-am întrebat eu.
„Păi nu mi-ai spus tu să nu mint? M-am dus Ia comandant și i-
am spus că o fac Ia biserică. «De ce ?». «Păi tot o Să auziți de
mine». «Și cine te-a învățat Să crezi?». «Un unchi de-al meu e
călugăr. Mi-a spus să fiu onest, un om patriot și un bun
creștin»” Acum două luni m-am întâlnit cu comandantul În
biserică. Eu nu știam cine e. Vine Ia mine și mă În- treabă:
„Mata ești Părintele Teofil? ” „Da". „Am auzit de dumneata".
„Domnule, dacă comunismul îl avea pe Dumnezeu, nu pierea
niciodată. Dacă preotul s-ar fi dus cu milițianul și cu primarul
cântând Ia biserică și ar fi făcut toate celelalte ale vieții
creștine ar fi fost În lume ca-n rai. Ar fi fost ca Ia mânăstire".
Eram Ia Ciolanu, În '86, când a venit un general cu vreo zece
ofițeri sovietici, o delegație. „Cunoașteți 116 vreo limbă
străină?” mă întreabă. „Câteva", zic. „Pot să le vorbesc În
limba maternă?' ' ,Da, dacă cunoaș- teți”. Păi dacă stătusem În
lanțuri, fiecare vorbă trebu- ia acolo rumegată... Îmi zice
domnul General: „Spuneți-le ceva". „Păi cu o votcă, cu o
cafea, pe frații de Ia răsărit nu pot să-i tratez, dar cu Hristos...
Pot să Ie vorbesc de Dumne- zeu". „Păi, ei nu cred decât În
ceea ce văd". „Așa? Toată delegația nu credeți decât În ceea
ce vedeți?” „Da". „Păi...”, zic eu, „nu cumva sunteți într-o dile-
mă? Voi credeți, susțineți că credeți numai În ceea ce vedeți.
Pot să vă pun trei întrebări?' ' „Da". Dumnezeu m-a ajutat
imediat. „Prima întreba- re", zic: „Polul Nord l-ați văzut?”
„Nu". „Și credeți că există?” „Da". „De ce?' ' „Păi am citit
despre el". „Măi, Să fie!' ' Și aici Dumnezeu a făcut o minune,
că aveam de Ia un ucenic de-al meu o Biblie tradusă În toate
limbile. Și am deschis Ia Întâia Epistolă a Sfântului Apos- tol
Ioan: „Ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile
noastre au pipăit despre Cuvântul vieții...” Deci nu trebuie să
mai fiu Ia Polul Nord. S-a dus Racoviță, s-au dus alții. Deci,
fizica, matematica, Ie avem pe tavă. Credem ce au studiat alții,
de pildă for- mula apei, cutare sau cutare. A doua întrebare:
„Limba chineză o cunoașteți?” „Nu". „Păi de ce?' ' „Nu am
învățat-o". „Deci, logic, ca să cunosc ceva, trebuie Să învăț.
Dumneavoastră Ia Academie ați învățat că Dumnezeu nu
există, eu Ia Teologie am învățat că există. Voi ați citit În cărți
din librăria cutare, scrise de Ceaușescu și de alții, că nu 117

există Dumnezeu. Peste drum, se vând Ia Librăria Pa- triarhiei

Biblia lui Galaction, Filocaliile, și altele, care spun că
Dumnezeu există. Noi zicem că există, alții că nu există. Ce ne
facem atunci?' ' S-a enervat rusul. „Părinte, eu asta așteptam.
Ce e Dumnezeu, cine e Dumnezeu?' ' Aveam Ia mine cheia de
Ia Biserică. Avea vreo treizeci de centimetri. „Ui- tați cheia
asta". „E OL 30%, depinde de cât carbon are". „Cine a
făcuto?” „Frezorul". „Păi, vedeți, și pe mine m-a făcut tata, pe
tata bunicul, pe bunicul stră- bunicul, și așa mai departe". Și i-
am dat definiția unui filosof, mai teologică de- cât multe
altele: „«Dumnezeu este indivualitatea su- premă Ia care nu
se poate ajunge pe cąe rațională, decât prin trăire pur
personală, prin sentiment și extaz netransmisibil». Nimic nu
se întâmplă fără știrea Iui Dumnezeu. El a încurcat limbile, EI
le va descurca. N-avem voie să judecăm pe nimeni. Că noi,
care am păstrat dreapta credință, suntem Biserica cea
adevăra- tă, da. Suntem, de două mii de ani. Și atunci, va Să
zică, se vede cine a creat cheia, deci credeți că-i făcută de
cineva. Dumnezeu a creat lumea nevăzută și lumea văzută.
Distanța dintre ele a numit-o cer. Lumea care nu se vede e mai
mare de- cât ceea ce se vede. Dacă ating cheia de un magnet
acum, s-a înnobilat deodată. Înainte n-avea câmpul magnetic.
Acum, ridică greutatea ei de zece ori. Deci s-a înnobilat așa,
deodată. Dacă o desprind de sursa magnetismului din ea,
iarăși nu mai îl are. Așa și omul care crede, prinde o putere.
Cel ca- re nu crede, e mort de viu. Mișcă, gândește, vorbeș-
118 te, dar nu-I are pe Dumnezeu. Ca Să ne încărcăm de
această putere, credem În EI. Și În rugăciune dezvol- tăm și
mai mult, încât ajungem Să plutim. Nu levitații, ce fac aceștia
acuma cu hoțiile lor, cu yoga și cu toate celelalte. Înțelegi?
Dacă nu-L au pe Iisus!... Dacă ar striga Ia Iisus!... Citiți cărticica
aceea pe care v-am dat-o. G., doctorița de Ia spitalul C. e ca o
pustnică, stă numai În rugăciune, nu știu dacă doarme o oră
pe noapte. Și trăiește În mijlocul Bucureștiului. În post și
rugăciune. Deci În rugăciune stăm de vorbă cu Dum- nezeu, În
Biblie stă El de vorbă cu noi". Și așa s-au minunat rușii aceia,
au rămas gânditori. Au avut un prilej Să întrezărească
relativitatea clișee- lor ateiste și profunzimea credinței.
Așteptam În '84, prin luna iulie, Ia Buzău, Ia o oca- zie, ca să
vin Ia Ploiești. Eram îmbrăcat În toată uni- forma de călugăr,
cu dulamă, cu toate. Era cald. Fă- ceam semn șoferilor să mă
ia În mașină, dar nu mă lua nimeni. Unul chiar mi-a făcut
semn să mă bărbieresc. După o vreme, oprește și mă ia o
doamnă. „Nu v-a fost teamă că dacă mă luați pe mine, preot,
vă merge rău? ” am întrebat-o. „Nu, eu nu cred În Dumnezeu,
dar respect preoții". Îi spun: „Numai Lenin a zis În- tr-un
volum: «Nu cred, dar respect sentimentele celor ce cred». Păi
unde ați învățat Să nu credeți?” ,Păi sunt profesoară de ateism
Ia Ștefan
Gheorghiu". „Domnule, de când vă căutam!” ,Păi de ce?” „Păi
ca Să puteți să mă faceți «bine», să nu cred. Să pot să mă-
nânc și să beau, să fumez, că viața asta nu-mi oferă nici 119

o plăcere. Că dacă m-am călugărit, am renunțat Ia astea, ale

lumii. Iubirea lumii e vrăjmășie cu Dumnezeu". „Părinte", zice,
„dacă L-aș vedea pe Dumnezeu, aș crede". „Tatăl
dumneavoastră v-a spus să credeți? V-a spus și de ce crede
el?' ' „Părinte, tata e cioban, n-are decât două clase primare.
Unde nu-i cultură, mai e credință. In generația asta nouă, cu
liceul, nu mai cre- de nimeni". „Păi ce, ajunge cultura? Chiar și
dumneavoastră, dacă v-am zis să nu mai fumați, mi-ați zis și
de ce fu- mați". „Bine, domnule, eu fac ce vreau!' ' „A", zic,
„deci și ateii care nu au credință aleg binele sau răul. Biblia
spune: «Ai de ales binele sau răul. Depinde de voința ta. Poți
Să fii înger sau să fii demon. de voința ta»”. „Păi, dacă L-aș
vedea pe Dumnezeu, aș crede. Și dacă Dumnezeu ar fi cum e
soarele sus, pe cer, sau ar vorbi așa, ca Ia televizor, Să spună:
«Acu- ma ia-o Ia stânga, ia-o Ia dreapta»”. „Dacă
dumneavoastră n-ați ascultat de tatăl dumneavoastră care va
crescut, și acuma îl faceți că e incult, darămite de Dumnezeu,
de Care vi se pare că n-aveți nevoie acuma... Nu vă e nici șef
de cadre, nici președinte de țară. Numai Ia supărare strigăm Ia
El. «Cheamă-Mă În ziua necazului tău și Eu te voi izbăvi»”. Și i-
am spus atunci mai multe: „Lumea văzută și cea nevăzută...
Distanța dintre ele o numim cer. Ne- materia e mai mare
decât materia. Spune poetul: «Ne naștem spre a muri, murim
spre a ne naște». De-abia atunci când murim vedem, că dacă
am ști ce e dincolo, I-am păcăli pe Dumnezeu. Am vin- 120 de
tot și am cumpăra dincolo N-am intra «pe drept», din
dragoste sinceră. Dar stăm și suferim aicea, ca să creștem și să
ne naștem. Aici suntem Ia o pepinieră de oameni veșnici.
Acela care știe să treacă ispita din el o duce bine. Nu erau
Adam și Eva În rai? Nu aveau toate bunătă- țile? Auziți câtă
putere aveau, că vorbeau și cu șar- pele! Înțelegeau limba
animalelor, puseseră nume Ia plante, Ia toate. Dar n-au mai
ascultat de Dumnezeu, i-a păcălit diavolul. Acela le-a adus
minciuna, și abia când au gustat din ea au căzut. Iar pe urmă
Adam a dat vina pe Eva, Eva pe șarpe și uite-așa s-a înstăpânit
căderea...”. Acum vreo doi ani, era zăpadă de vreun metru și
ceva. A venit un tânăr care fusese Ia Liceul Militar din Brașov,
apoi studiase doi ani Ia Academia Militară, unde l-a prins
Revoluția. După
Revoluție, imediat a dat Ia Filosofie. A făcut doi ani, și când a
văzut că filo- zofia-i tot materialistă, că el era venit de Ia
Suceava și era om credincios... s-a dus Ia Psihologie.
Psihologia, tot materialistă. Profesorii predau tot ideile acelea
cu care fuseseră învățați, nu puteau acuma să-L susțină pe
Dumnezeu. A venit și un tânăr care intrase Ia Teologie. I-am
spus: „Ai grijă, că Facultatea de Teologie e locul unde poți
intra credincios și să ieși ateu. Dacă ajungi să-L cauți doar cu
inteligența, doar prin studiu intelectu- al... Unde găsim noi
teologia adevărată? Mai mult ÎI găsim pe Dumnezeu În
rugăciune, În trăire și simțire. Ades, mai mult crede un om
simplu decât un teo- log, că ultimul, când începe să umble În
dogme doar 121

cu inteligența, se pierde, i se răcește credința, nu mai pipăie

adevărul, nu-I mai află întrupat În viață. Dacă În- trebi un
cioban credincios ce e Dumnezeu, spune: «Păi e Lumină,
Părinte, și cred În El». Și se roagă Sfintei Treimi, și începe să
vadă de ce-i așa, de ce nu-i așa". Băiatul acesta se dusese Ia
doctorul Marinov, ca- re preda medicina tibetană. Acela-i
băgase În cap reîncarnările, și toate celelalte. Pseudo-științe,
filozo- fii atrăgătoare, dar fără Duh, deșarte. Se trec ca fumul,
și ce mai rămâne din ele? Creștinismul, de două mii de ani,
mai tare strălucește. Nu sunt împotriva științelor. Dar spune
Dumnezeu: ,Știința lumii acesteia e nebunie înaintea lui D e-
zeu". „Ce un secol se tot zice, În alt secol se dezice . Unii se
apropie de Dumnezeu cu ceea ce spune Sfântul Pavel:
„Păgânii, din fire fac ale legii". Dar e vorba de legea firii lor,
pentru că au chipul lui Dumne- zeu pecetluit În ei. Că dacă toți
am fost creați În Adam și Eva, am fost ca o singură persoană.
În Omul Adam ne-am divizat, de suntem acuma miliarde de
oameni pe fața pământului. Dar În rai „am fost” toți, de aceea
ne e dor de rai. „Am fost” și e frumos. În Trupul Iui Hristos ne
facem iarăși un Om, îndumnezeit. Dumne- zeu să vă
binecuvânteze să ajungeți acolo, În rai. Dar pentru aceasta ne
trebuie o continuă purtare de grijă În lupta nevăzută. Și repet,
să nu judecăm pe nimeni. Cel ce judecă, va fi judecat. N-avem
voie săjudecăm pe nimeni. Da- că toate sunt de Ia Dumnezeu,
În grija Iui Dumnezeu, cu ce drept să judecăm pe altul? În
Psalmul 100 se spune Să nu vorbim de aproapele când nu e
de față. 122 Era un călugăr Ia mine, Ia Ciolanu, preot
credincios, bătrân de tot. Cu lumea vorbea mult de tot, cu
mine niciodată. Am stat patru luni de zile În aceeași chilie cu
el, „Părinte, cu mine de ce nu stați de vorbă?' ' l-am întrebat.
„Păi, Teofile, doi călugări când stau de vorbă, îl judecă pe-al
treilea, și alungă harul". Întrebări, așa, puteți Să puneți, dar să
nu vă băgați Să judecați, În politică sau În altele. Aceasta nu
În- seamnă să rămâi nepăsător. Votați pe cine vreți, um- blați
cu atenție și discernământ, dar În primul rând Să ne rugăm Ia
Dumnezeu să ne dea conducere bună, și atunci ne dă
Dumnezeu oameni înțelepți. Rugați-vă. Lăudați pe Dumnezeu
În psalmi și cân- tări, cum spune Sfântul Pavel.
Să avem legătura dra- gostei și a păcii. Nu vă speriați că-i
Armaghedonul sau altceva. Nu vă luați după tot felul de scrieri
care au apărut acu- ma, care au făcut speculații prin spiritism.
Noi avem Scriptura. Cum spune Ia Apocalipsă, capitolul 14, va
ieși sânge [din teascul mâniei lui Dumnnezeu] „până Ia
zăbalele cailor, pe o întindere de o mie șase sute de stadii".
Evreii îl așteaptă pe Mesia, arabii pe Maho- med... Noi îl
așteptăm pe Iisus Hristos. V-am spus, poate să vină și peste o
mie de ani, dar acum e clipa mântuirii. Să-L așteptăm ca și
cum ar veni acum! Nu mai vă faceți griji. Cădeți În genunchi și
ziceți: „Doamne, învață-mă Tu În ce parte Să merg!” Și vă
învață. Să nu vă speriați, căci chiar ce-L pisați vă spu- ne.
Mâine îți zice: „Te duci Ia facultatea cutare". Dacă stăm de
vorbă cu El... m-ați înțeles? 123
În genunchi Să strigăm. Nu întrebăm nici pe ma- mă, nici pe
tată. „Doamne, vreau să-Ți slujesc Ție". Și dacă vrem să-l
slujim Lui, ne învață ce Să facem. Dacă strigăm Ia El!
Dumnezeu nu poate să-i vorbeas- că omului direct, îi coboară
cuvântul Său noaptea, În- tr-un somn adânc. De unde știm
atunci că ne învață El? Păi citiți Filocaliile. Dacă avem un vis
fantastic, atunci când mă scol, dacă e de Ia diavol, cad În mân-
drie, mă încred În mine. Dumnezeu lucrează și prin oameni.
Când strig Ia El, se întâmplă că îmi trimite om, a doua zi. Cei
cu râvnă pentru casa Domnului, fiți lumină În lume, ves- tiți
cuvântul Lui. Să nu fie o zi Să nu întorci un suflet Ia
Dumnezeu. Mă aflam În București, În '54—'55, Ia o Școală
Teh- nică. Și era acolo un om bătrân. Când a ieșit Ia pensie, a
făcut legământ Să se ducă pe o bancă În parcul Li- bertății, de
Ia ora 12 până Ia ora 14. „Cui vine lângă mine... îi vorbesc de
Dumnezeu". Ortodox pur, de-al nostru, sută Ia sută. Și într-o
zi, s-a dus lângă el un tânăr. Avea întâlnire cu o fată. „Tinere",
îi zice omul, „tu crezi În Dumne- zeu?” ,Care Dumnezeu?' '
„Păi cum, nu crezi?” „Nu” „Nu ți-e teamă de moarte?' ' „Nu".
„Păi uite, dacă aș găsi pe cineva care să-mi cumpere păcatele
mele, i-aș da cinci mii de lei". Păi cinci mii de Iei era o sumă pe
atunci! Cinci sute de Iei era leafa cea mai mare. Și au făcut
contract, și... tânărul i-a cumpărat pă- catele omului acela.
Apoi, În noaptea aceea, băiatul s-a dus și a cheltuit banii În
distracții. A benchetuit, a 124 mâncat, a băut, și a râs de
bătrân, zicând: „Am găsit un nebun care mi-a vândut
păcatele". Când s-a întors În cameră, când să adoarmă, îl bate
cineva pe umăr și-i zice: „Scoate-mi glonțul din cap. De ce mai
omorât?” Era unul care avea un glonț În cap. Tânărul a
înnebunit. L-au dus ai lui Ia Spitalul 9, și acolo și-a revenit.
Acolo, un prieten de-al lui i-a spus mamei ce s-a întâmplat.
„De ce s-a îmbolnăvit așa?”, l-a întrebat mama băiatului. „Păi,
zicea că a cu- noscut un bătrân În parc și i-a cumpărat
păcatele". Dumnezeu a rânduit ca mama tânărului să se ducă
În parc și să-l găsească pe bătrân acolo. El „semăna” mai
departe. Cum am spus, făcuse legământ cu Dum- nezeu, două
ore să stea pe banca cutare și Dumnezeu îi trimitea om să stea
de vorbă cu el. Ne trimite tot ce avem nevoie, tot ce cerem ne
dă, credință să avem, legământul credinței să-l ținem. Și s-a
întors tânărul Ia Dumnezeu. Bătrânul i-a spus mamei: „Uite
ce, pe când eram tânăr, am omorât pe un coleg de-al meu
pentru o fa- tă. Am făcut închisoare, dar conștiința mea e
pătată. Toată viața îmi plâng păcatul acela și fac milostenie,
înțelegeți?' ' Deci tânărul îi cumpărase păcatele omu- Iui
acestuia. Să ne rugăm tot timpul. Scriptura și hrana. Biseri- ca.
Postul. Să ne lăsăm de păcate. De trufie, slavă de- șartă, grăire
de rău și celelalte. Ca să aflăm slava lui Dumnezeu. O primim,
dacă avem pace, isihie... Isi- hasmul aceasta este, lumină,
pace... Pace întâi cu mi- ne. Întâi să fac pace cu mine. Adică Să
birui, Să înfrâ- nez pofetele trupului cu sufletul. Căci e o luptă
între 125

trup și suflet. Să dirijez eu trupul, nu să mă conducă trupul pe

mine, înțelegeți? Dacă ajung să-mi cunosc trupul meu, să mi-l
su- pun: când i-e foame, să-i dau Să mănânce, când i-e somn,
să-l las să se culce... mi I-am dirijat. Nu e o autosugestie
obiectivă sau subiectivă, e un adevăr. Și atunci, după cum se
zice: „Cel ce a biruit firea, mai presus de fire se va numi". Așa
ajung să am pace În trupul meu, știu ce gândesc, știu ce vreau
să fac pen- tru mine. Și atunci las pacea Iui Dumnezeu să se
po- goare peste mine. Toate fericirile sunt una. Isihia, pa- cea
lui Dumnezeu. TALVAR LUCIAN Despre Părintele Antonie
(Munteanu) e-am străduit să adunăm cât mai multe infor-
mații despre Părintele Antonie Munteanu de Ia Schitul Peștera
Ialomicioara. Sursele au fost puți- ne iar informațiile oarecum
vagi — sunt doar lucruri pe care rudele noastre leau auzit de
Ia alții sau și Ie aduc aminte din tinerețe. Nu există nimic
consemnat În scris iar călugării de Ia schit se pare că nu știu
ni- mic sau mai nimic despre Părintele deoarece monahii care
l-au cunoscut nu mai sunt În viață. Oricum, ceea ce am aflat și
noi consemnăm punctual În cele ce ur- mează, cu speranța că
va fi de folos. Ieromonahul Antonie Munteanu (pe numele său
de mirean, Aron) s-a născut Ia data de I octombrie 1888 În
satul brănean Cheia, jud. Brașov, fiind al patrulea copil din cei
cinci ai familiei Aron și Maria Munteanu. Copilăria și
adolescența și-a petrecut-o În frumusețea, simplitatea dar și
greutatea vieții de Ia țară, fiind cio- ban Ia oi În munții Bucegi.
A absolvit doar școala pri- mară dar acest lucru nu l-a
împiedicat Să tindă spre o cunoaștere mai adâncă a tainelor
vieții și ale lui Dum- nezeu, lucru dovedit de faptul că, În
peregrinările sa- le prin munți, poposea adesea Ia călugării de
Ia schit 127

de Ia care cerea cărți de învățătură duhovnicească cu care își

hrănea sufletul și mintea. Atașamentul față de viața de
mânăstire cu tot ce înseamnă ea, a apărut În mod firesc și,
fără a sta pe gânduri, după terminarea armatei, s-a
închinoviat ca frate Ia schitul din munți unde a viețuit În
rugăciune adâncă și nevoință timp de 41 de ani. Sufletul său s-
a mutat Ia Domnul pe 30 ianuarie 1961 după o perioadă de
suferință de câteva luni cauzată pesemne de o pneumonie.
Despre viața sa de nevoință nu se cunosc prea mul- te dar se
știe că În ultima perioadă a vieții a trăit mai mult singur Ia
chilia sa de Ia intrarea În peșteră (ceilalți viețuitori stăteau Ia
Cocora, Ia chiliile de peste Rârâul Ialomița, slujind prin rotație
și Ia bisericuța din pește- ră). Aici dormea pe un pat de
scânduri învelit doar cu o foaie mai groasă (procoviță). Nu
mânca defel dimi- neața iar carne nu consuma niciodată. În
schimb avea mare grijă de toți cei care îl vizitau, de Ia nepoții
care erau întru totul fascinați de chipul de poveste al „un-
chiului Anton” până Ia ultimul pelerin care îl căuta pentru sfat
și rugăciune. De credincioșii, numeroși de- altfel, care
ajungeau cu trudă Ia schit se ocupa În mod special, așezându-i
Ia masă, rugându-se pentru ei și oferindu-le, după putere,
cele necesare sufletului. Deși nu a fost egumen, Părintele
Antonie a fost un foarte bun administrator al schitului, multe
din responsabili- tățile principale ale obștii revenindu-i lui. La
începutul viețuirii sale ca frate În schit avu parte de multe
ispite menite să îl înfricoșeze și Să îl alunge de acolo. Odată
vrăjmașul a bătut violent Ia ușa chiliei tulburându-l de Ia
rugăciune; imediat după aceea chilia 128 s-a umplut de un
miros cumplit. Începător fiind, fra- tele, pe atunci, merse Ia
duhovnicul său pentru a cere lămuriri cu privire Ia ce se
întâmplase. Fusese o ispită mare de care nu trebuia să se
teamă ci pe care trebuia s-o alunge cu rugăciunea. Ucenicul
său, Părintele Pimen, îngropat Ia mânăs- tirea Nămăiești, a
relatat În ce fel a avut Ioc descope- rirea dumnezeiască pe
care a avut-o Părintele Antonie cu privire Ia incendiul care
avea să pârjolească schitul din peșteră pentru a patra oară de
Ia întemeierea sa. Odată Părintele se trezi În toiul nopții Ia
rugăciune, aprinse focul și dintr-o dată auzi bătăi În ușă. O vo-
ce rosti: „Blagosloviți!' ' Ia care Părintele răspunse: „Amin".
Acest lucru se repetă, iar părintele, nesesi- zând nici o
prezență fizică, crezu că are de-a face cu vreo ispită. Vocea
răsună din nou cu putere: „Părinte, ieși, că arde schitul!”
Auzind acestea, părintele ieși din chilie dar nu văzu nici urmă
de foc. Reveni Ia ale sale și mai târziu îl chemă pe Părintele
Pimen care îl găsi pe duhovnicul său căzut Ia pat cu febră
mare. Pă- rintele avusese între timp și o vedenie În care
văzuse schitul arzând și, de pe patul de suferință, cu ochii
ațintiți spre tavan îi avertiză mustrător pe Părintele Pimen și
pe ceilalți monahi de primejdia ce îi pândea, spunând: „Măi,
eu am Să mor curând, dar voi să luați seama Ia ce v-am spus,
că eu am primit înștiințare de Ia Dumnezeu că va arde schitul.'
' Punând însă totul pe seama efectului febrei, cei din preajma
sa nu I-au luat În seamă cum s-ar fi cuvenit. Mai târziu însă,
după ce Părintele, care nu-și mai reveni de atunci niciodată,
trecu Ia cele veșnice, cuvintele sale se împliniră întoc- 129

mai. După moartea sa Ia chiliile de Ia peșteră nu a mai stat

nimeni, veneau doar Ia bisericuță pentru săvârși- rea sfintelor
slujbe. În schimb, aici au fost cazați niște muncitori care din
neglijență au cauzat declanșarea incendiului ce a devastat În
final totul. Se cunosc câteva întâmplări minunate petrecute
datorită puterii de rugăciune a Părintelui. Un om pe nume
Gheorghe Porancea de loc din Bran a plecat după porumb
undeva În Regat. Pe tren a întâlnit un domn din București de
profesie inginer ca- re i se destăinui cu privire Ia marea durere
ce îi măci- na sufletul — fetița Iui În vârstă de câtiva anișori
avea un mare handicap. Deși ritmul creșteni ei era normal,
totuși fetița nu mergea, nu se mișca, nu vorbea. Cu toate că
au fost consultați numeroși medici atât În țară cât și În
străinătate, copila nu dădea nici un semn de vindecare.
Auzind acestea, țăranul din Bran îi povesti tatălui fetiței
despre schitul din munți unde se nevoia un călugăr cu mare
putere de rugăciune și îl îndemnă să caute de acum alinare Ia
Dumnezeu prin mijlocirea Părintelui. Peste un timp Părintele
Antonie află des- pre această situație și încuviință să plece Ia
București Ia adresa familiei respective. Când Părintele intră În
casă, fetiței i se făcea baie. Mare a fost uimirea și bu- curia
familiei când, chiar înainte ea Părintele să pă- șească În
camera copilei, aceasta a rostit pentru prima oară „mama". I
s-au citit apoi rugăciuni de dezlegare iar părinților li s-a dat să
împlinească un canon. Fetița se însănătoși iar peste ani avea
să ajungă șefă de pro- moție În cadrul facultății pe care a
urmat-o. 130 Un băiat din județul Prahova a rămas surd și mut
din cauza unei sperieturi. Părinții săi auzind despre Părintele
Antonie I-au adus pe copil Ia schit nădăj- duind În vindecare
prin rugăciunile sale. Părintele i-a sfătuit să îl lase pe copil Ia
schit pentru rânduiala sluj- belor și dezlegărilor,
încredințându-i că vor primi aju- tor pe măsura credinței lor.
Odată copilul se alătură unui grup de turiști care doreau Să
viziteze peștera, În- soțindu-i cu facla pentru a lumina calea.
La întoarcere băiatul se duse repede Ia Părintele Antonie și
exclamă cu bucurie: „Părinte, am fost până Ia altar!” (altarul
este punctul terminus al traseului din peșteră). Copi- Iul stătea
vindecat În chip minunat În fața Părintelui spre bucuria
părinților care fură chemați Să îl ia îna- poi. Mai târziu, peste
câțiva ani, sosi Ia schit un tânăr ofițer care îl căuta pe
Părintele pentru a-și exprima recunoștința. Era băiatul de
odinioară pe care Dum- nezeu îl vindecase pentru credința sa
curată și pentru rugăciunile arzătoare ale Părintelui. Părintele
a fost În pelerinaj atât Ia Muntele Athos cât și În Țara Sfântă.
De aici a adus niște sticluțe cu mir și apă sfințită pe care le
așezase pe pervazul ex- terior al geamului de Ia chilia sa.
Numai că, Ia o mică distanță deasupra geamului se afla o
bucată de stâncă dizlocată susținută cu o scară Să nu se
prăvălească. După o perioadă de timp În care sticluțele
stătuseră nestingherite pe pervaz, Părintele se gândi că totuși
acestea nu s-ar afla În siguranță datorită bolovanului cu
pricina, fapt pentru care Ie luă de acolo, așezân- du-le În altă
parte. Nu trecură decât câteva secunde 131

până ce bolovanul se prăbuși asurzitor, zdrobind per- vazul

ferestrei, însă nu și prețioasele sticluțe. De multe ori își vizita
rudele sau pe alți credin- cioși din Moieciu care îi solicitau
ajutorul duhovni- cesc. Date fiind condițiile Ia vremea aceea,
o făcea deseori pe ascuns, trecând noaptea peste munte,
chiar și pe timp de iarnă. Înainte de Postul Mare, În Săptă-
mâna Brânzei, mergea de obicei Ia niște rude care îl mai
aprovizionau cu alimente. Aceștia erau surprinși de fiecare
dată cân îl vedeau, întrebându-l: „Unchiu- Ie, dar nu ți-a fost
ncă să vii așa noaptea pe zăpadă peste strungă? Cu cine ai
venit?' ' „Cu Dumnezeu, cu Dumnezeu", răspundea unchiul
liniștitor. Părintelui i se atribuie și scrierea unei cărți având ca
subiect tratarea unor probleme de rânduială și de viețuire
creștină, un fel de îndreptar creștin pe înțele- sul tuturor
menit să vină În sprijinul celor ce îl cău- tau pentru îndrumare
și ajutor. Din păcate urma aces- tei scrieri s-a pierdut, nimeni
neștiind unde s-ar putea afla vreun eventual exemplar al
acesteia. Se pare că trupul Părintelui se află În stare de nepu-
trezire. Aceasta s-a putut vedea În două ocazii. Oda- tă, Ia 14
ani după săvârșirea sa din viață, o nepoată a dorit să facă un
parastas, prilej cu care mormântul a fost desfăcut, dând Ia
iveală trupul întreg, fără miros (specific de mort), al Părintelui.
Nimeni nu a interve- nit În vreun fel, trupul fiind așezat cu
grijă În același loc. A doua dezgropare a avut loc prin anii '80
când niște oameni din Cheia, satul natal al Părintelui, au dorit
să îl strămute În cimitirul satului. L-au dezgro- pat, au
înfășurat trupul, I-au așezat pe cal dar când să 132 pornească
Ia drum, calul nu se urni nicicum. Acest lu- cru i-a pus pe
gânduri și le-a dat În final de înțeles că nu aceasta era voia
Părintelui, fapt pentru care au În- gropat trupul exact acolo de
unde l-au scos. Aici odih- nește și astăzi, vegheat de o cruce
smerită (chiar prea smerită) de lemn căreia i s-a alăturat În
timp și una de metal, așteptând parcă cu duioșie părintească
ca ace- ia care l-au cunoscut cât de puțin, chiar dacă doar din
auzite, să îl mai caute din când În când, cinstindu-i amintirea și
faptele credinței.
Cuprins Fericiți cei cu inima curată, că aceia vor vedea pe
Dumnezeu, Florin Caragiu .. „Pentru ca toți să fie una", Pr.
Teofil Brașoveanu I I C uvânt de învățătură Ia sfârșitul slujbei,
Răzvan Andrei Ionescu
... ...30
Fragment dintr-un interviu cu Părintele Teofil, Pr. Răzvan
Andrei Ionescu.... . .........33
Părintele Teofil Brașoveanu, Pr. Răzvan Andrei Ionescu.... .....
59
Părintele Teofil Brașoveanu Stelian, Florin GanĘă.... 67
Părintele Teofil Brașoveanu de Ia Schitul Peștera, Laurențiu
Chihai . ..... 73
Impresii despre Părintele Teofil Brașoveanu, Duhovnicul meu,
Anghel Gheorghe .... 93
„Rugăciune! Numai rugăciune!” PE Teofil Brașoveanu.......... .
97
Despre Părintele Antonie (Munteanu), Talvar Lucian.. . .... 127