Paradigme ale educației morale în lucrarea ,,Pelerinul rus”

Motto

„De voieşti să-ţi mantuieşti sufletul şi să câştigi viaţa veşnică,

ieşi din toropeală, fă-ţi semnul crucii şi spune: Învredniceşte-mă, Doamne, să
pun bun început, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!“

,,Pelerinul rus mărturisirea plină de har despre căutarea și practica

rugăciunii inimii ” cu autor anonim, este o carte simbol în literatura
răsăriteană.Cartea a apărut în anul 2020 și ne îndrumă către o rugăciune simplă,
misterioasă și vindecătoare, plină de sens. Cartea a făcut o adevărată odisee
printre oameni.În anul 1884, la Kazan, s-a tipărit originalul, care se păstrează
astăzi într-o mănăstire din Muntele Athos. Perioada în care a fost scrisă s-a
determinat luând în calcul războiul Crimeii între anii 1853-1861.

Mărturisirea plină de har despre căutarea și practica Rugăciunii inimii

ne arată că cele mai importante călătorii nu sunt acelea care ne partă prin
locuri, culturi și civilizații diferite ci acele expediții pe care le facem în propria
ființă, în propria inimă. Oamenii trebuie să se descopere pe ei înșiși. Despre
rugăciune se spune că este o năzuinţă necurmată a duhului, către Dumnezeu.
Pentru ca aceasta să fie acceptată, trebuie să fie permanentă, să ne rugăm
neîncetat, stăruitor.

,,Pelerinul rus” este o odisee a regăsirii adevăratei valori sprirituale prin

perfecționarea rugăciunii și prin îndepărtarea factorilor care îngreunează
relația și comunicarea omului cu divinitatea.Cartea este structurată în șapte
povestiri dintre care primele cinci sunt scrise de un pelerin iar celelate sunt
adăugate de către un stareț.

,,Rugați-vă neîncetat!” este îndemnul care declanșează o frământare

lăuntrică profundă. Din aceste cuvinte decurg înțelesuri pe care pelerinul nostru

1
vrea să le dezlege. Este posibilă rugăciunea continuă? Trebuie să ne găsim
resursele necesare pentru a elibera canalul de comunicare cu divinitatea și să
ascultăm glasul lui Dumnezeu. Este o abilitate pe care trebuie să ne-o formăm
și să o perfecționăm continuu.

Valoarea cărții constă în aceea că ne invită să ne punem multe întrebari.

În mintea cititorului se nasc gânduri care îl fac să găsească cheia înțelegerii
universului spiritual.

Limbajul cărții este simplu dar știm că lucrurile simple acoperă cele mai
elevate elemente, gânduri, trăiri. Tendința omului este însă de aprivi spre
complex, astfel încât poate pierde posibilitatea de-a afla adevărul. Oamenii au
avut dorința de a reduce neînțelesul la simbol, pe care, l-a perceput conform
propriilor sale percepții.

Trăim într-o lume plină de simboluri dar la finalul lecturii cărții

realizăm că în noi înșine sunt depozitate resursele adecvate pentru regăsirea
adevăratului ,,eu”, al ființei spirituale care își caută liniștea.

La fel ca și Ulise, pelrinul rus inițiază o călătorie, ca simbol al

desprinderii de lumea materială. Vrea ,,să coboare” în inimă. De ce coborâre?
Mintea deține controlul, monopolul iar călătoria spre inimă este anevoioasă. O
călătorie presupune desprinderea de un centru și apropierea de un alt centru.
Omul devine mereu altfel. Uneori este mai aproape de divinitate, alteori este
mai puțin aproape.

Starețul care îi devine duhovnic îl sfătuiește pe admirabilul pelerin să se

roage ,, Ori de stai în picioare, ori de șezi, ori de umbli, ori de stai culcat, spune
neîncetat: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!, nu tare și fără grabă, de trei
mii de ori pe zi, fără să adaugi ori să scazi de la tine”.

Întâmplările, întâlnirile par dirijate, constituie un adevărat topos. Aceste

sunt de așa fel orânduite, încât pelerinul să-și învețe lecțiile de smerenie. În
oamenii pe care îi întâlnește, pelerinul îl vede pe Dumnezeu și modalitatea prin
care ajunge la mântuire.

Desigur se vorbește despre boli pentru că și acestea fac parte din

existența umană. Ele sunt o etapă dificilă care îngreunează călătoria. În același
timp boala este un prilej de areflecta asupra faptelor, cuvintelor și gândurilor
care au dus la instalarea sa. Ceea ce se întâmplă este un proces de trecere spre o
ființă evoluată spiritual , nu fizic. O altă interpretare a bolii este eliberrarea de
atașamentele materiale, al detoxifierii de toate elementele care se interpun între
om si divinitate. Boala nu este privită ca un prilej de disperare, ci mai degrabă
ca o oportunitate de a reflecta supra existenței. Și pelerinul întâmpină asemenea

2
stări: ,,Dimineața, când am vrut să mă scol, picioarele nu s-au mișcat deloc.
Toată ziua, am rămas ca țintuit în odaia paracliserului”. Jurnalul pelerinului
este scris, firește la persoana I-a, autorul reușește să creeze o legătură afectivă
cu cititorul, martorul este implicat emoțional în fiecare etapă a călătoriei, a
devenirii. Alt factor de apreciat este sinceritatea care augmentează legatura
generată între cititor și narator.

Pelerinul cere să învețe:

,, - Cum se poate învăţa rugăciunea, vom citi chiar în această carte. Se

numeşte Filocalia*. Ea conţine descrierea completă şi amănunţită a rugăciunii
lăuntrice neîncetate, descriere făcută de douăzeci şi cinci de Sfinţi Părinţi. Este
atât de înaltă şi folositoare, încât este socotită drept cel mai de seamă îndrumar
în viaţa duhovnicească şi contemplativă. Precum arată cuviosul Nichifor, ea „te
conduce la mântuire fără osteneală şi sudoare.”

Pelerinul este considerat un ,,mirean filocalic”. Acesta își începe

căutările după ce ascultă cuvântul Apostolului Pavel :,,Rugați-vă
neîncetat!”.Coborârea în inimă îi aduce desăvârșirea sufletească și mântuirea.
El trece prin diferite încercări și întâlnește oameni care poartă un rol esențial în
devenirea sa. Planurile sale inițiale sunt deviate de multe evenimente, fapt ce
demonstrează natura subtilă prin care Divinitatea direcționează cursul unei
existențe, favorizând regăsirea adevăratei căi. Citind cartea descoperim alături
de pelerin , noi semnificații ale procesului de rugăciune.

Se remarcă dorința de a comunica cu divinitatea. ,,Duhovnicul meu îmi

spunea altădată tot așa că predicile pentru rugăciunea inimii ne vin din două
laturi: din dreapta și din stânga. Dacă vrăjmașul nu reușește să ne abată de la
rugăciune prin gânduri deșarte sau prin dorințe vinovate, el ne aduce în minte
amintiri plăcute și ne insuflă cugetări frumoase, pentru ca măcar cu atât să ne
împiedice de la rugăciunea care îi este nesuferită. Aceasta se cheamă furare din
partea dreapta” adică sufletul uită convorbirea cu bunul Dumnezeu pentru a se
da la convorbiri plăcute cu sine sau cu alte creaturi.”

Războiul lumii întunericului pornit asupra omului, lume pe care nimic

n-o înspăimântă aşa de mult ca rugăciunea inimii caută cu orice chip să
împiedice omul şi să îl întoarcă de la învăţarea rugăciunii. De altfel, nici
vrăjmaşul nu lucrează fără voia şi îngăduinţa lui Dumnezeu, şi doar atât cât ne
este de folos. Se vorbește despre nevoia de încercări pentru smerire şi de aceea
trebuie să ne apropiem cu nemăsurată râvnă de poarta tainică a inimii, altfel
încât să nu cădem în lăcomia duhovnicească.

,,Bătrânul a căutat cuvântul cuviosului Nichifor Monahul, apoi mi-a

citit: „Iar dacă ostenindu-te mult, o frate, nu poţi totuşi intra în părţile inimii,
3
precum ţi-am arătat, fă ceea ce-ţi spun şi cu ajutorul lui Dumnezeu vei afla ce
cauţi. Ştii că partea cugetătoare a fiecărui om este în piept, căci înlăuntrul
pieptului, tăcând noi cu buzele, vorbim, ne sfătuim cu noi înşine, dăm rând
rugăciunilor, psalmilor şi altora. Dă-i deci acestei cugetări, depărtând de la ea
orice gând - şi aceasta o poţi dacă vrei -, dă-i deci pe «Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!» şi sileşte-te ca în loc de orice alt
gând să strigi pururea înlauntru aceste cuvinte. Iar ţinând aceasta mai multă
vreme, ţi se va deschide prin aceasta intrarea inimii, precum ţi-am scris, fără
nici o îndoială, cum am cunoscut şi noi prin cercare.” (voi. 7, Filocalia, p. 32)”.

Odată cu deprinderea rugăciunii ea trebuie sporită, așa cum face și

pelerinul . Rugăciunea este un dar. Trebuie să rugăm pentru ca ca ansamblul de
rugăciuni să fie primit. Rugăciunile se pot face cu gura, inima si mintea. Iată
sfânta trinitate. Rugăciune orală trece apoi singură în inimă și ne însoțește
pretutindeni. Inima înlăuntrul ei rostește singură cuvintele.

,, De pildă, zicea: la o bătaie, Doamne, la a doua, Iisuse, la a treia,

Hristoase ş.a.m.d. Am încetat să spun rugăciunea cu gura şi am început să
ascult cu stăruinţă cum grăieşte inima, aducându-mi aminte cum îmi explica
acest lucru răposatul duhovnic. Cât era de plăcut! Apoi am început să simt o
uşoară durere în inimă, iar în suflet asemenea dragoste pentru Iisus Hristos,
încât mi se părea că, dacă L-aş vedea, m-aş arunca la picioarele Lui şi, fără să
le las din mâini, le-aş săruta cu dulceaţă, mulţumindu-i cu şiroaie de lacrimi că
mi-a dat o astfel de mângâiere, mie, netrebnicului şi păcătosului.”

Cuvintele Evangheliei au o putere harică, fiindcă în ea se află scris ceea

ce a grăit însuşi Dumnezeu. „Citeşte-o numai cu stăruinţă, chiar fără să
înţelegi. Un sfânt părinte a zis: «Dacă tu nu înţelegi cuvântul lui Dumnezeu,
totuşi demonii înţeleg ceea ce citeşti şi se cutremură.» Iar patima beţiei se naşte
din imboldul demonilor. Şi iată ce-ţi mai spun: Sfântul Ioan Gură de Aur scrie
că însăşi camera în care se găseşte o Evanghelie înspăimântă duhurile
întunericului şi ele nu se mai apropie de ea”.

După cum mărturisește pelerinul, ispitele trebuie recunoscute și învinse

prin puterea Evangheliei. Este posibil ca prima lectură să nu ofere descifrarea
tuturor sensurilor dar prin sârguință și repetare, prin voință și dăruire această
carte poate vindeca patimile. Trupului trebuie să-i dăm hrană, auzului trebuie
să-i dăm ceea ce se citește iar inimii să-i dăm rugăciune.

Un alt aspect important al paradigmei este împărtășirea rugăciunii cu

semenii. Faptul de a-i învăța pe alții să se roage, să se bucure de tainele sfintei
Scripturi aduce bucurie fără margini.

4
 ,,Porunca lui Dumnezeu dată prin Apostol: „Râvniţi însă la darurile cele
mai bune” (I Cor. 12, 31) şi iarăşi, „Duhul să nu-l stingeţi” (I Tes. 5, 19). M-am
tot gândit cum să fac; nu pot înţelege cu mintea mea, nici nu ştiu cine o să mă
povăţuiască. ”

Interesantă este experiența pelerinului de a localiza și vizualiza

inima: ,,Închizând ochii, mă uitam cu mintea, adică cu închipuirea, în inimă,
voind să-mi înfăţişez cum se află ea în partea stângă a pieptului şi ascultam
bătăile ei cu luare-aminte. Făceam aceasta timp de o jumătate de oră, de câteva
ori pe zi. La început nu observam nimic, în afară de întuneric. Apoi, nu mult
după aceasta, a început să mi se înfăţişeze inima, să mi se arate mişcările din
ea. Mai departe, am început să introduc şi să scot rugăciunea lui Iisus, o
dată cu răsuflarea, în inimă, după învăţătura Sfinţilor Gri-gorie Sinaitul,
Calist şi Ignatie, adică, trăgând în mine aerul cu privirea minţii în inimă,
ziceam „Doamne Iisuse Hristoase”, iar slobozind aerul ziceam „miluieşte-
mă”.

Mai întâi se pare că o durere cuprinde inima, apoi o căldură.Se pare că

acea căldură se revarsa peste tot organismul și îl umple de iubire, de bucurie.
Urmările rugăciunii inimii se descoperă în trei chipuri: în duh, în simţuri şi în
minte. În duh, de pildă, dulceaţa dragostei lui Dumnezeu, liniştea lăuntrică,
răpirea minţii, curăţenia gândurilor, desfătătoarea aducere-aminte de
Dumnezeu. În simţuri, o plăcută încălzire a inimii, umplerea tuturor
mădularelor de o dulce căldură plină de bucurie în inimă, o uşurinţă şi o
bărbăţie, plăcere de viaţă, nesimţirea bolilor şi a necazurilor. În minte,
limpezirea gândurilor, înţelegerea Sfintei Scripturi, cunoaşterea graiului
făpturilor, dezlegarea de grijile deşarte şi cunoașterea bucuriei vieţii lăuntrice,
încredinţarea de dragostea şi apropierea lui Dumnezeu.

Și omul este tainic, el are nevoie de îndrumare pentru a se desăvârși,

pentru a se perfecționa și pentru a fi în armonie cu universul. Pentru aceasta
însă, lucrarea este pe termen lung și se face cu muncă grea și continuă. Apoi
este vorba și de puterea de a fi statornic și răbdător în suferințe: „Cât s-au mărit
lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!” (Ps. 103, 25).

Rugăciunile pot învinge și vitregiile naturii.

Iată ce se spune în Noul Testament: omul şi toată făptura nu se supun

deşărtăciunilor de bună voie şi toată firea suspină năzuind şi dorind să intre în
libertatea fiilor lui Dumnezeu. Şi acest tainic suspin al făpturilor şi năzuinţa
înnăscută a sufletelor constituie rugăciunea lăuntrică, ea există în toţi şi în
toate.

5
 ,,Pentru orice s-ar face, rugăciunea săvârşită înaintea lui Dumnezeu nu
trebuie şi nici nu poate sa ne scoată de la faţa Domnului, pentru că, dacă ea se
revarsă în faţa lui Dumnezeu, atunci se face desigur în prezenţa Lui. În ce
priveşte însă mijlocul de a ne ruga pentru aproapele, trebuie să băgăm de seamă
că puterea acestei rugăciuni stă într-o sinceră părtăşie creştină la necazurile
aproapelui şi, pe măsura acesteia, are o înrâurire asupra sufletului lui. De aceea,
în timpul când ne amintim de aproapele, sau în vremea hotărâtă de noi, trebuie
ca, ridicând ochii minţii spre Dumnezeu, să facem rugăciunea în chipul
următor: „Milostive Doamne! Facă-se voia Ta, care vrea ca toţi să se
mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să ajungă; mân-tuieşte şi miluieşte pe
robul Tău (cutare). Primeşte această dorinţă a mea ca pe un strigăt de dragoste
poruncită de Tine.” De obicei se repetă aceste cuvinte în momentele în care
suntem mişcaţi sufleteşte sau când se întâmplă să facem rugăciunea cu
metaniile”.

Rugăciunile, cuvintele şi gândurile luminoase pe care le gândim și

rostim sunt ziditoare de suflet.