ILARION ALFEYEV

RUGĂCIUNEA
“ÎNTÂLNIREA CU
DUMNEZEUL CEL VIU”

STUDENTA :
TUDORAN, ANUL III
 1. Introducere
Această carte are la bază o serie de emisiuni care au fost ținute la Canalul 3 al Postului de
Televiziune din Rusia, în 1999, oferindu-le o succintă tâlcuire a Evangheliei sau abordând o
chestiune de ordin moral sau duhovnicesc. A început cu definiția rugăciunii și apoi a abordat
felurite aspecte ale rugăciunii, așa cum este ea practicată în tradiția ortodoxă. O parte din
discuții au ca subiect rugăciunea “Tatăl nostru” și “Rugăciunea lui Iisus”.
2. Cuprins
Rugăciunea este o întâlnire cu Dumnezeul cel Viu. Creștinismul îi oferă omului acces
direct la Dumnezeu, Care îl ascultă pe om, îl ajută și îl iubește. Aceasta este deosebirea
fundamentală dintre creștinism și, de exemplu, budism, în care - în timpul meditației -
rugătorul abordează o anumită super - ființă impersonală, în care este scufundat și în care este
dizolvat, dar el nu-L simte pe Dumnezeu ca fiind o Persoană vie. În rugăciunea creștină, omul
simte prezența Dumnezeului cel Viu. Atunci când stăm înaintea unei icoane a lui Iisus
Hristos, Îl contemplăm pe Dumnezeul cel Întrupat. Prin rugăciune, noi suntem încredințați că
Dumnezeu participă la ceea ce se întâmplă în viața noastră.
Între om și Dumnezeu sunt multe bariere care pot fi biruite doar cu ajutorul rugăciunii.
Conținutul principal al rugăciunii ar trebui ca întotdeauna să fie a sta înaintea lui Dumnezeu,
să fie o întâlnire cu El. Uneori, simțim că între Dumnezeu și noi există un fel de zid, că
Dumnezeu nu ne aude. Dar ar trebui să înțelegem că nu Dumnezeu a pus această barieră
acolo : noi înșine am făurit-o din păcatele noastre. În cuvintele unui teolog apusean medieval,
Dumnezeu este întotdeauna lângă noi, dar noi adeseori suntem departe de El. Dumnezeu ne
aude mereu, dar noi nu-L auzim; Dumnezeu este întotdeauna înlăuntrul nostru, dar noi
rătăcim pe afară; Dumnezeu Își are casa în noi, dar noi suntem străini pentru El.
Rugăciunea este un dialog. Ea include nu doar actul de a ne întoarce către Dumnezeu, ci
și răspunsul lui Dumnezeu Însuși. Răspunsul lui Dumnezeu nu vine întotdeauna în chip direct
în acele minute când te rogi; uneori este dat mai târziu. Atunci când ne rugăm, este foarte
important să fim pregătiți pentru ceea ce Dumnezeu ne dezvăluie; dar El se poate dovedi a fi
altfel decât ne imaginam noi. Adesea oamenii creează în propria minte un fel de idol și se
roagă acestui idol. “Făurește-ți un chip fals al lui Dumnezeu și încearcă sa i te rogi. Făurește-
ți un chip al unui Judecător nemilostiv și crud, și încearcă să i te rogi cu încredere și iubire”,
remarca Mitropolitul Antonie de Suroj.
Atunci când vrei să te rogi, trebuie să abandonezi toate imaginile pe care le produc
imaginația și fantezia omenească. Răspunsul lui Dumnezeu poate veni în chipuri diferite, dar
rugăciunea nu rămâne vreodată fără răspuns. Ar trebui să ne acordăm la voia lui Dumnezeu,
armonizându-ne întreaga viață - toate corzile sufletului nostru – cu voința Lui. Atunci când ne
ajustăm viața la Dumnezeu, când învățăm să plinim poruncile Sale, când Evanghelia devine
legea noastră morală și spirituală și când învățăm să trăim conform poruncilor lui Dumnezeu,
atunci abia începem să simțim cum sufletul răspunde prezenței lui Dumnezeu în rugăciune.
Când și cât timp ar trebui să ne rugăm? Apostolul Pavel spune : “Rugați-vă neîncetat” (I
Tesaloniceni 5, 17). Sfântul Grigorie Teologul scrie : “Amintește-ți de Dumnezeu mai des
decât respiri“. Ideal întreaga viață a creștinismului ar trebui să fie îmbibată de rugăciune.
Majoritatea oamenilor nu se pot ruga în cursul zilei, de aceea trebuie să afli un timp, oricât de
scurt când să-ți amintești de Dumnezeu. Dimineața te trezești cu gânduri despre ce trebuie
făcut în ziua aceea. Înainte de a începe să lucrezi și a te adânci cu totul în inevitabilă forfotă a
zilei, dedică măcar câteva minute lui Dumnezeu.
“Doamne, Tu mi-ai dat această zi. Ajută-mă să o petrec fără de păcat, fără de pată.
Apără-mă de tot răul și necazul”. Și cheamă binecuvântarea lui Dumnezeu asupra zilei care
începe. Dacă nu te simți bine, îndreaptă-te spre El în rugăciune : “Doamne, nu mă simt bine.
Ajută-mă!” Dacă te simți bine, spune-I lui Dumnezeu : “Doamne, slavă Ție! Îți mulțumesc
pentru această bucurie”. Dacă ești îngrijorat în privința cuiva spune-I lui Dumnezeu :
“Doamne, îmi fac griji pentru el. Sunt îngrijorat în privința lui. Ajută-l!”
Pune în rugăciune tot ce ți se întâmplă. Când ziua este pe sfârșite și te pregătești să te
culci, cugetă la ce ai făcut în timpul zilei, mulțumește-I lui Dumnezeu pentru toate lucrurile
bune care s-au petrecut și fă pocăință pentru toate acele fapte netrebnice și păcate pe care le-
ai săvârșit în timpul zilei. Cere-I lui Dumnezeu ajutor și binecuvântare pentru a trece cu bine
noaptea. Dacă înveți să te rogi astfel în timpul zilei, vei observa curând că viața ta a devenit
mult mai receptivă.
Oamenii întreabă adesea : cum să ne rugăm , cu ce cuvinte și în ce limbă? Unii spun
chiar : “Eu nu mă rog, fiindcă nu știu cum. Eu nu cunosc nici o rugăciune”. Nu ai nevoie de
vreo îndemânare specială ca să te rogi. Vorbești pur și simplu cu Dumnezeu. În rugăciunea
personală, când suntem singuri cu Dumnezeu, nu este nevoie de vreun limbaj special. Putem
să ne rugăm lui Dumnezeu în limba pe care o folosim când discutăm cu oamenii, când
gândim.
Rugăciunea ar trebui să fie foarte simplă. Sfântul Isaac Sirul spunea : “Întregul
conținut al rugăciunii tale ar trebui să fie scurt. Un cuvânt l-a făcut mântuit pe vameș, și un
cuvânt l-a făcut pe tâlharul de pe cruce moștenitor al Împărăției lui cerurilor”. Să ne amintim
de pilda Vameșului și a Fariseului : “Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage : unul
fariseu și celălalt vameș. Fariseul, stând, așa se ruga în sine : Dumnezeule, Iți mulțumesc că
nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri, sau ca și acest vameș. Postesc de două
ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe stând nu voia nici
ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul zicând : Dumnezeule, fii milostiv mie,
păcătosului” (Luca, 18, 10-13).
Iar această scurtă rugăciune l-a mântuit. Să ne amintim de asemenea, de tâlharul care
a fost răstignit cu Iisus si care I-a spus : “Pomenește-mă, Doamne când vei veni întru
Împărăția Ta” (Luca 23, 42). Aceasta a fost suficient pentru ca el să intre în Rai. Rugăciunea
poate fi extrem de scurtă. Dumnezeu nu are nevoie de cuvinte; El are nevoie de inima omului.
Rugăciunea făcută cu mintea risipită nu are nici un sens, nici valoare. Dacă cuvintele
rugăciunii nu ajung la inima noastră, nu vor ajunge nici la Dumnezeu. Este foarte important
ca fiecare cuvânt al rugăciunii să fie simțit profund de noi.
Încearcă rugăciuni scurte : “Doamne, miluiește-mă!Doamne mântuiește-mă!Doamne,
ajută-mă!Dumnezeule miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Un nevoitor ascet a spus că dacă am
putea cu toată puterea sentimentelor noastre – din toată inima și din tot sufletul nostru - să
spunem doar rugăciunea “Doamne miluiește”, atunci aceasta ar fi de ajuns pentru mântuire.
Să ținem minte că Dumnezeu tânjește după inima noastră, nu după cuvintele noastre.
 Rugăciunea implică nu doar bucurie și împliniri, pe care dobândim prin ea, ci trudă
zilnică caracterizată de frângerea inimii. Uneori, rugăciunea aduce bucurie enormă
înviorându-l pe om și oferindu-i tărie și oportunități. Din această cauză, rugăciunea nu ar
trebui să depindă de starea noastră sufletească. Rugăciunea este muncă. Sfântul Siluan
Athonitul a spus :”A te ruga înseamnă a-ti vărsa sângele”.
Dar un astfel de efort va fi răsplătit însutit. Dar de ce uneori nu vrem să ne rugăm?
Cred că principalul motiv pentru acest lucru este faptul că viața noastră nu corespunde cu
rugăciunea, nu este configurată pentru ea. Dacă viața noastră nu este o pregătire pentru
rugăciune, atunci poate fi foarte dificil pentru noi să ne rugăm. Rugăciunea este măsura vieții
noastre duhovnicești.
Atunci când rostim rugăciunea : “Tatăl nostru”, spunem : “Doamne, facă-Se voia Ta”,
ceea ce înseamnă că ar trebui să fim mereu pregătiți să împlinim voi lui Dumnezeu, chiar
dacă această voie contrazice voia noastră omenească. Atunci când Îi spunem lui Dumnezeu :
“Și ne iartă greșalele noastre, așa cum iertăm și noi greșiților nostri”, noi făgăduim că îi vom
scuza pe oameni și vom ierta datoriile lor.
Așadar, una trebuie să corespundă cu cealaltă : viața cu rugăciunea, iar rugăciunea cu
viața. Dacă învățăm să trăim conform cu Evanghelia, atunci vom învăța să ne rugăm după
Evanghelie. Atunci viața noastră va deveni deplină duhovnicească și cu adevărat creștină.
Poți să te rogi în modalități diferite : dimineața și seara, ziua și noaptea, poți să te
îndrepți spre Dumnezeu folosind cuvinte simple, ce vin din adâncul inimii tale. Dar mai sunt
și rugăciuni care au fost scrise de Sfinți în vechime, care trebuie rostite pentru a învăța cum să
te rogi. Aceste rugăciuni se găsesc in Ceaslov.
După ce cumperi Ceaslovul, să nu te lași cuprins de neliniște când vezi atât de multe
rugăciuni ... Nu trebuie să le citești pe toate. Dacă rugăciunile de dimineață sunt citite într-un
ritm mai alert, ele durează maxim 20 de minute, dar dacă le citești cu atenție și cugetând la
ele aducând în inimă fiecare cuvânt, atunci rostirea lor poate dura aproape o ora.
Prin urmare, dacă nu ai timp, nu încerca să citești toate rugăciunile dimineții; este
mai bine să citești una sau două, dar astfel încât fiecare cuvânt să iți atingă inima. Înainte de
secțiunea “Rugăciunile dimineții”, citim : “Sculându-ne din somn fără de lene și trezindu-ne,
să ne depărtăm de așternut și îndată întorcându-ne cu fața către răsărit, să ne închinăm de trei
ori, cu mâna până la pământ zicând : În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.
După aceasta să stai puțin în tăcere până se vor liniști toate simțurile tale, iar
gândurile tale uită de toate lucrurile pământești”. Acest răgaz, acest “moment de tăcere”,
înainte de a începe să te rogi, este foarte important. Rugăciunea ar trebui să se nască din
tăcerea inimii noastre. În greacă “Doamne, miluiește” este “Kyrie, eleison”.
În rusă există verbul kurolesit (a face farse), care vine din faptul că cei de la strană
citeau rapid “Kyrie, eleison” - adică nu se rugau, ci se jucau. Astfel în rugăciune nu trebuie să
te joci (kurolesit). Ar trebui rostită cu grijă, evlavie, cu dăruire deplină. Important este să
devii pătruns cu duhul pe care îl respiră rugăciunile Părinților bisericești. Acesta este
principalul folos pe care îl dobândești din rugăciunile conținute în Ceaslov.
Ce este o rânduială de rugăciune? Rugăciunile pe care le citești cu regularitate, zilnic.
Fiecare persoană are o rânduială diferită de rugăciune. Pentru cineva rugăciunile de dimineață
și seară durează până la câteva ore, în timp pentru altcineva ele durează câteva minute. Totul
depinde de dispoziția ta duhovnicească, de gradul înrădăcinării tale în rugăciune și de cât
mult timp ai la dispoziție. Este foarte important să ai o rânduială de rugăciune, chiar și una
foarte scurtă, pentru ca și tu să devii constant în rugăciune. Dar rânduiala nu ar trebui să
devină o formalitate. Atunci când a fost tuns în monahism a cerut sfatul unui părinte
duhovnicesc, cu experiență, întrebându-l ce fel de rânduială de rugăciune sa aibă.
El a spus : ”Ar trebui să citești zilnic rugăciunile de dimineață și de seară, trei canoane
de rugăciune și un Acatist. Indiferent de ce se întâmplă, chiar dacă ești foarte obosit, tu ești
obligat să le citești“. A încercat. Nu a putut să îndeplinească sfatul primit. Rostirea zilnică a
acelorași rugăciuni a făcut ca ea să devină curând plictisitoare. Și l-a aflat în scrierile
Sfântului Teofan Zăvorâtul. El sfătuia să-ți calculezi rânduiala de rugăciune, nu în funcție de
numărul de rugăciuni, ci în timpul pe care ești pregătit să-l dăruiești lui Dumnezeu. Putem lua
ca rânduială rostirea rugăciunii de dimineață și de seară timp de jumătate de oră, dar aceste
jumătăți de ora trebuie întru totul dăruite lui Dumnezeu,
Cel mai important lucru este să avem mintea ațintită asupra lui Dumnezeu, pentru ca
atenția noastră să nu fugă și ca fiecare cuvânt să ajungă la inima noastră. Acest fapt a
funcționat. Însă nu exclude posibilitatea ca pentru alții, sfatul pe care i l-a dat părintele său
duhovnicesc să fie mai folositor. Urmând sfatul Sfântului Teofan Zăvorâtul, să încercăm să
rezervăm un timp anume pentru rugăciune în timpul zilei și pentru împlinirea unei rânduieli
de rugăciune zilnice. Vom vedea că această practică va da rod în curând.
Fiecare credincios se confruntă cu pericolul de a se obișnui cu cuvintele rugăciunii și a
deveni distras în timpul rugăciunii. Pentru a evita aceasta, trebuie sa te lupți neîncetat cu tine
însuți sau, așa cum afirmă Sfinții Părinți, să-ți ”păzești mintea“ și să înveți ”să-ți închizi
mintea în cuvintele rugăciunii. Dacă începi să citești o rugăciune și în timp ce o rostești
atenția ta rătăcește, întoarce-te la locul de unde atenția ta s-a abătut și reia rugăciunea. Dacă
este necesar, repetă de trei, cinci sau zece ori – dar încearcă să ajungi până într-acolo încât
întreaga ta ființă să-i răspundă.
Odată, o doamnă l-a abordat “Părinte, am citit rugăciuni timp de mai mulți ani : și cele
de dimineață, și cele de seară, dar cu cât le citesc mai mult, cu atât mai puțin îmi plac, și cu
atât mai puțin simt că cred în Dumnezeu. Sunt atât de sătulă de Cuvintele acestor rugăciuni,
încât nu mai răspund la ele”. I-a spus : “Nu mai citi rugăciunile de dimineață și de seară“. A
rămas uimită : ”Ce vreți să spuneți?“ A repetat : ”Lăsați-le pe acelea; nu le mai citiți.
Cât vă ia să citiți rugăciunea de dimineață?‘’ “ Douăzeci de minute.” “ Sunteți dispusă
ca în fiecare dimineață să-i dăruiți lui Dumnezeu douăzeci de minute? ” Sunt.”
”Atunci, opriți-vă asupra unei singure rugăciuni de dimineață - alegerea vă aparține și
citiți-o în timpul celor douăzeci de minute. Citiți o propoziție, apoi scufundați-vă în tăcere și
cugetați la semnificația ei. De exemplu, citiți : << Doamne, nu mă lipsi de binele Tău
ceresc>>. La ce se refereau aceste cuvinte? Sau : <<Doamne, slobozește-mă de chinurile cele
veșnice>>. De ce devin o primejdie aceste chinuri veșnice? Oare chiar ne temem de ele? Oare
chiar nădăjduim să fim eliberați de ele?” Femeia a început să se roage astfel și în curând
rugăciunea sa a început să caute din nou viață. Trebuie să învățăm să ne rugăm. După
rugăciune ar trebui să nu ne întoarcem în activități ce produc agitație interioară.
 După ce terminăm rugăciunea, să acordăm puțin timp să auzim răspunsul lui
Dumnezeu. Rugăciunea are valoare doar atunci când simțim că datorită ei, ceva se schimbă în
noi și că începem să trăim diferit.
În practica rugăciunii din Biserica primară se recurgea la felurite poziții, gesturi și
atitudini ale trupului. Oamenii se rugau stând în picioare sau îngenunchind sau în așa - numita
poziție a Profetului Ilie – adică, stând în genunchi cu capul plecat la pământ - sau întinși pe
podea mâinile întinse ori cu mâinile ridicate.
Metaniile erau folosite la rugăciune : atât metaniile complete, cât si închinăciunile, dar
și însemnându-se cu semnul crucii. Dintre toate feluritele poziții tradiționale ale trupului la
rugăciune, doar câteva s-au păstrat în practica contemporană. Acestea sunt rugăciunea făcută
în picioare sau în genunchi, însoțită de semnul crucii și închinăciunii. Te poți ruga în pat sau
stând pe scaun : în situații speciale, ca atunci când ești bolnav sau călătorești. Dar în condiții
normale, este necesar ca în timp ce te rogi să te folosești de atitudinile trupești care au fost
păstrate în tradiția Bisericii Ortodoxe. ”Dacă trupul nu se nevoiește la rugăciune, atunci
rugăciunea va rămâne neroditoare”.
Intră într-o biserică ortodoxă în timpul Postului Mare și vei vedea cum din când în
când toți parohienii cad în genunchi, se ridică, apoi îngenunchează din nou și se ridică. Și tot
așa pe întreaga durată a Liturghiei. Simți că există o intensitate specială în această slujbă, că
oamenii nu doar se roagă, ci se nevoiesc la rugăciune, lucrând eroica faptă a rugăciunii. Apoi
intră într-o biserica protestantă. În timpul întregii slujbe credincioșii stau pe scaune : se citesc
rugăciuni și se cântă imne, dar oamenii rămân pe scaune, fără să se însemneze cu semnul
crucii, fără să facă închinăciuni.
La sfârșitul slujbei, se ridică și pleacă. Compară aceste două metode rugăciune în
biserică - ortodoxă și protestantă, din punct de vedere al intensității rugăciunii. Oamenii se
roagă unuia și aceluiași Dumnezeu, dar se roagă diferit. Metaniile ajută foarte mult la
rugăciune. Când ne însemnăm cu semnul crucii, puterea lui Dumnezeu devine prezentă în
chip tangibil în noi.
În rugăciune, exteriorul nu ar trebui să înlocuiască lăuntricul. Exteriorul ar trebui să
contribuie mereu la lăuntric, dar îl și poate stingheri. Atitudinea tradițională a trupului la
rugăciune contribuie neîndoielnic la o stare de evlavie, dar în nici un caz nu poate sluji ca
înlocuitor pentru ce înseamnă în esență rugăciunea. Dumnezeu nu are nevoie de picioarele
noastre, ci de inima noastră.
Dacă nu te poți ruga stând în picioare, atunci roagă-te stând jos; dacă nu te poți ruga
stând jos, atunci roagă-te stând întins în pat. După cum spunea un nevoitor ascet : ”Mai bine
să stai jos cugetând la Dumnezeu, decât să stai în picioare cugetând la picioarele tale”. Unul
dintre cele mai importante mijloace ajutătoare pentru rugăciune este icoana. Ca regulă,
creștinii ortodocși se roagă înaintea icoanelor Mântuitorului, a Maicii Domnului, a Sfinților și
înaintea reprezentărilor Sfintei Cruci.
Protestanții însă se roagă fără icoane. Poți înțelege de aici deosebirea dintre rugăciunea
protestantă și cea ortodoxă. În tradiția ortodoxă, rugăciunea este mai palpabilă. Așa cum spun
Sfinții Părinți : ”Cinstirea dată imaginii urcă la prototipul ei.” Icoanele ar trebui să nu fie
transformate în idoli. Există, de exemplu, o icoană a Sfintei Treimi numită ” Treimea Noului
Testament” : este necanonică - adică nu corespunde rânduielilor Bisericii - , dar o poți vedea
în anumite biserici.
În nici un caz nu ar trebui să fim tentați să ne imaginăm că Sfânta Treime arată astfel.
Ar trebui să ne rugăm pentru aproapele nostru nu fiindcă Dumnezeu nu stie cum sa-l
mântuiască, ci fiindcă El vrea ca noi să participăm la mântuirea celuilalt. Fiecare dintre noi,
atunci când mergem la culcare, Îi putem spune lui Dumnezeu : ”Doamne, pentru rugăciunile
tuturor celor care mă iubesc, mântuiește-mă!”.
Ar trebui să ne rugăm nu doar pentru noi înșine, ci și pentru aproapele nostru. În
fiecare dimineață și în fiecare seară, ca de altfel și atunci când suntem în biserică, ar trebui să
ne amintim și de rudele, familia, prietenii, dușmanii noștri și să-i aducem rugăciune lui
Dumnezeu pentru ei toți. În viața Sfântului Grigorie Teologul întâlnim următoarea
întâmplare. Pe când era încă tânăr și nebotezat, a traversat Mediterana cu corabia. Deodată a
izbucnit o furtună violentă, care a durat timp de multe zile și nimeni nu avea nădejde de
scăpare; corabia era aproape plină de apă.
Grigorie s-a rugat lui Dumnezeu și în timpul rugăciunii, a văzut-o pe mama sa, care se
afla atunci pe țărm, dar care așa cum s-a dovedit mai târziu -, simțise pericolul și se ruga
fierbinte pentru fiul ei. Corabia, contrar tuturor previziunilor a ajuns la țărm în siguranță.
Ulterior, Grigorie avea să-și amintească mereu că slobozirea sa de primejdie s-a datorat
rugăciunilor mamei sale.
Unii ar putea spune : ”Ei, bine, aceasta este doar o altă poveste din viețile Sfinților din
vechime. De ce nu se mai întâmplă astfel de lucruri în ziua de astăzi?”. Vă asigur că ele se
întâmplă și astăzi.
Ar trebui să ne rugăm nu doar pentru aproapele care este în viață, ci și pentru cei care
au plecat în lumea de dincolo .Însă acel om continua să trăiască : doar că trăiește într-o altă
dimensiune, fiindcă a plecat în lumea de dincolo. Pentru ca legătura noastră cu cel care a
adormit să nu se întrerupă, ar trebui să ne rugăm pentru el.
Atunci vom simți prezența lui, simțim că el nu ne-a părăsit și că legătura noastră vie cu
el a fost păstrată. Noi cei care mai rămânem încă pe pământ Ii putem cere lui Dumnezeu sa
lumineze locul / starea acelui om, Iar Biserica crede că starea celor adormiți este luminată de
rugăciunile celor care se roagă pentru ei, aici pe pământ. Eroul lui Dostoievski, din romanul ”
Frații Karamazov, Bătrânul Zosima (al cărui prototip este Sfântul Tihon din Zadonsk) spune
următoarele despre rugăciunea despre cei adormiți : nu uita deci să spui în fiecare zi în gând,
ori de câte ori îți stă în putință : ”Miluiește Doamne, pe toți care s-au înfățișat astăzi înaintea
Ta”.
Și Dumnezeu va căta cu drag la voi amândoi, căci dacă tu te-ai îndurat de sufletul
acela, cu atât mai vârtos se va îndura El, în nemărginita Lui milă și dragoste. Și-l va ierta
tocmai pentru rugăciunile tale.
Trebuința de a ne ruga pentru dușmanii noștri are temei însăși esența învățăturii morale
a lui Iisus Hristos. În perioada precreștină există o regulă : ”Să iubești pe aproapele tău și să
urăști pe vrăjmașul tău”. Majoritatea oamenilor continuă să trăiască conform acestei reguli.
Dar Hristos spune că atitudinea noastră ar trebui să fie cu totul diferită : ”Iubiți pe vrăjmașii
voștri și rugați-vă pentru cei ce vă prigonesc.”
 Hristos Însuși în timpul vieții Sale pământești a fost în mod repetat un exemplu de
iubire pentru vrăjmași și de rugăciune pentru ei. Când soldații L-au pironit pe Cruce pe
Domnul, EL a trăit înfricoșătoare chinuri și o durere incredibilă, dar S-a rugat : ”Părinte,
iartă-le lor, că nu știu ce fac”. Așa cum Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă : ”Când vezi un om
că face vreun păcat, să nu-l urăști pe el, ci pe diavolul care se află în spatele lui”. Trebuie să
învățăm să separăm persoana de păcatul pe care îl săvârșește.
Adeseori, preoții observă în timpul spovedaniei că păcatul este cu adevărat ceva diferit
de omul care pocăiește pentru el. De ce este de trebuință să te rogi pentru dușmani? Nu doar
pe ei îi ajută, ci și pe noi. Arhimandritul Sofronie, în cartea sa despre Sfântul Siluan
Athonitul, spune : ”Cei care îl urăsc și resping pe fratele au sufletul stricat. Ei nu pot afla
calea spre Dumnezeu, Care-i iubește pe toți”.
Această observație este adevărată. Să ne amintim ce a spus Domnul : ”Deci, dacă-ți vei
aduce darul tău la altar, și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă
darul tău acolo, înaintea altarului, și mergi întâi și împacă-te cu fratele tău și apoi, venind, adu
darul tău.” Și a mai spus Domnul : ”Împacă-te cu pârâșul tău degrabă, până ești pe cale cu
el”. ”Pe cale cu el”, înseamnă ”în viața aceasta pământească”.
Majoritatea dintre contemporanii noștri au un mod de viață din a cărui cauză membrii
unei familii, se întâlnesc rar, în cel mai bun caz de două ori pe zi : dimineața la micul dejun și
seara la cină. Rugăciunea în comun întărește familia, fiindcă viața de familie poate fi cu
adevărat deplină și fericită doar atunci când membrii familiei sunt uniți nu doar de legături de
sânge, ci și de rudenie duhovnicească și de buna înțelegere dintre ei.
Mai mult, rugăciunea în comun are efecte benefice asupra fiecărui membru al familiei
și este folositoare în special pentru copii. Este foarte important ca oamenii vârstnici să afle
calea spre biserică. Niciodată nu este prea târziu ca omul să se întoarcă la Dumnezeu, dar acei
tineri care deja cunosc această cale ar trebui cu tact, treptat, dar constant să le implice pe
rudele mai vârstnice, să le aducă pe orbita vieții duhovnicești. Acest lucru se poate face cu
real succes prin rugăciunea zilnică săvârșită în familie.
Nu suntem indivizi izolați; suntem mădulare ale Bisericii, ale unui singur trup. Este
foarte important ca orice om să aibă experiență, nu doar în rugăciunea individuală, ci și în
rugăciunea în biserica. Atunci când venim la biserică, ne afundăm în rugăciunea de obște a
multor oameni, iar această rugăciune ne poartă în anumite adâncimi și rugăciunile noastre se
îmbină cu ale altora.
Există suflete curajoase care, biruind furtuni și vijelii, străbat marea singuri pe o barcă.
Biserica este această corabie în care creștinii călătoresc împreună pe calea spre mântuire. Tot
ce ce petrece în biserică și în special dumnezeieștile slujbe încurajează rugăciunea. Astfel,
pentru a învăța să te rogi, în biserică, trebuie să faci puțin efort ca să mergi la biserică mai
des,poate, și să cumperi cărțile de slujbă principale și să le citești în timpul liber. Atunci vei
vedea că ele sunt o adevărată școală care te învață nu doar rugăciunea, ci și viața
duhovnicească.
Mulți oameni care merg rar la biserică au o atitudine față de biserică asemănătoare cu
cea a unui consumator. Ei vin la biserică, de exemplu, înainte de o lungă călătorie. Unii,
atunci când intră în biserică, spun : ”Vreau să dau niște bani pentru ca părințelul să se roage
pentru asta și cealaltă” - plătesc și pleacă. Aceasta este o atitudine greșită.
 Biserica nu este un tonomat de bomboane : bagi o fișă și cade o bomboană. Biserica
este un loc unde mergi să trăiești și să înveți. Vino la biserică pentru slujbă, scufundă-te în
rugăciune și spune în rugăciune nevoile tale, în rugăciunea făcută împreună cu preotul și
ceilalți creștini din biserică. Este bine să participi în fiecare duminică. Este bine să vii la
biserică împreună cu toată familia, să te spovedești și să te împărtășești. Întreaga ta viață va
începe să se schimbe spectaculos., va deveni disciplinată.
Este foarte important să înveți să participi cu întreaga ta ființă la Liturghie. Liturghia
este centrul rugăciunii bisericești și ar trebui să devină centru vieții spirituale a fiecărui
creștin și a fiecărei familii creștine.
Lermontov, spunea așa :
Rugăciune :
În clipe de amărăciune
Când scârba mă cuprinde,
De-o mângâioasă rugăciune
Eu îmi aduc aminte

Ș-o putere-nviitoare
Dintr-însa îmi răsună
Și o simțire alinătoare
Cu dânsa dimpreună ...

Parcă dai jos o greutate

Când grijile-ncetează,
Nădejdi, credințe – apropiate
Viața-ți luminează ...
În aceste cuvinte simple, frumoase, marele poet descrie ce se petrece multor oameni
când se roagă. Omul recită cuvintele rugăciunii, pe care poate le cunoaște din copilărie, și
deodată simte un fel de iluminare și lacrimi. În limbajul bisericesc, această stare este numită
”străpungere”.
Este o stare duhovnicească; atunci harul lui Dumnezeu atinge inima. Se închid și se
deschid ușile altarului simbolizând când alungarea noastră din paradisul pierdut, când
priveliștea lui din nou întrezărită, se rostesc minunate rugăciuni ale luminii, exprimând amara
recunoaștere a slăbiciunii și a neputinței noastre pământești și implorarea înălțată către
Domnul Dumnezeu să ne așeze pe calea cea bună. Dumnezeu răspunde la rugăciunile noastre
și că harul lui Dumnezeu ne atinge inima.
Una dintre principalele obstacole la rugăciunea făcută cu atenție este apariția
gândurilor străine. Pentru a ne proteja de gândurile și imaginile străine trebuie să învățăm,
asemenea Părinților Bisericii din vechime, ”să ne, păzim mintea”. Pentru ca să nu se
întâmple aceasta este foarte important să oprești gândurile exterioare încă de la prima lor
apariție, neîngăduindu-le să pătrundă adânc în suflet, inimă și minte.
Rugăciunile scurte ajută la depășirea distragerilor și a gândurilor exterioare : ”Doamne,
miluiește-mă”, ”Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului”. Cu ajutorul unor astfel de
rugăciuni, poți învăța să te rogi cu luare aminte și să te concentrezi asupra rugăciunii.
Apostolul Pavel spune : ”Rugați-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17). Credincioșii care
practică Rugăciunea lui Iisus ajung la rugăciune neîntreruptă, adică la o neîncetată ședere
înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus este : ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Există și o formă mai scurtă : ”Doamne Iisuse
Hristoase, miluiește-mă”.
Dar poți să reduci rugăciunea la trei cuvinte : ”Doamne, miluiește-mă”. Importanța
Rugăciunii lui Iisus nu constă doar în repetarea sa mecanică, ci în a simți întotdeauna
prezența vie a lui Hristos.
Rugăciune alui Iisus are câteva însușiri speciale. În primul rând, conține prezența
numelui lui Dumnezeu. O altă însușire a Rugăciunii lui Iisus este simplitatea și accesibilitatea
sa. Mai există o însușire ce deosebește și evidențiază această rugăciune : ” Miluiește-mă pe
mine păcătosul”. Acest aspect este foarte important, fiindcă mulți dintre contemporanii noștri
nu conștientizează absolut deloc starea de păcat în care trăiesc.
Sufletul celui ce s-a îndepărtat de Dumnezeu este precum o cameră întunecoasă. Dar cu
cât te apropii mai mult de Dumnezeu, cu atât mai multă lumină pătrunde în sufletul tău și cu
atât mai tăios îți simți păcătoșenia.
Dacă te afli de abia la începutul nevoinței ascetice a lucrării Rugăciunii lui Iisus, atunci
ar trebui să acorzi mai multă atenție calității, decât cantității. Sunt de părere că ar trebui să se
înceapă cu o rostire lentă, cu voce tare, asigurându-ne că inima participă la rugăciune. Omul
are doi centri spirituali : mintea și inima. Atunci când inspiri spui : ”Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu”, iar când expiri : ”Miluiește-mă pe mine păcătosul”. Prin urmare atenția
era transferată de la cap la inimă. Vei vedea cum rugăciunea va transforma întreaga ta fire
omenească și întreaga ta viață. Aceasta este puterea deosebită a Rugăciunii lui Iisus.
Această rugăciune trebuie să fie învățată, mai mult, preferabil cu ajutorul unui
îndrumător duhovnicesc. Oameni care au învățat ei înșiși din experiență puterea rugăciunii.
Dar dacă nu afli un astfel de învățător – și poți să folosești cu încredere cărți precum ”În
Munții Caucazului”,”Pelerinul rus” sau ”Filocalia”. Cei care doresc cu adevărat să învețe cum
să se roage ar trebui să citească aceste cărți.
Această rugăciune are un caracter cuprinzător : în ea este concentrat, am putea spune,
tot ceea ce omul are nevoie atât pentru viața pământească, cât și pentru mântuirea sufletului
său. Primele cuvinte ale acestei rugăciuni ”Tatăl nostru, Care ești în ceruri” ne dezvăluie că
Dumnezeu nu este în nici un fel de ființă abstractă sau distantă, nici un concept de bine, ci
Tatăl nostru. Atitudinea noastră față de Dumnezeu ar trebui să fie caracterizată de devotament
și iubire filială, plină de noblețe.
Când Hristos ne învață în rugăciune să ne adresăm Lui, Dumnezeu ca ”Tată al nostru”,
El Se așază pe Sine pe aceeași treaptă cu noi. Sfântul Simeon Noul Teolog a spus că prin
credința în Hristos, noi devenim frații lui Hristos, fiindcă avem cu El același tată : Tatăl
nostru Cel din ceruri. În ceea ce privește cuvintele ”Care ești în ceruri”, ele nu se referă la
cerurile materiale, ci la faptul că Dumnezeu trăiește într-o dimensiune cu totul diferită față de
noi la faptul că El este cu totul transcendent nouă. Prin rugăciune, însă, prin Biserică avem
posibilitatea de a trăi în această altă lume.
Când spunem ”sfințească- Se numele Tău”, conștientizăm în principal faptul că
numele lui Dumnezeu ar trebui sfințit, adică dezvăluit ca fiind sfânt prin noi, creștinii, prin
viața noastră duhovnicească. Biserica posedă sfințenie fiindcă este zidită pe numele lui
Dumnezeu, care este sfânt în sine.
Nu ne rugăm pentru sfârșitul lumii, ci pentru ca Împărăția lui Dumnezeu să vină la
noi, adică, să devină reală în viața noastră, să fie pătrunsă de prezența Împărăției lui
Dumnezeu. Când Îi adresăm lui Dumnezeu cuvintele ”Vie Împărăția Ta”, noi cerem ca
această Împărăție nelumească și duhovnicească al lui Hristos să devină realitate în viața
noastră, să devină lucrătoare în viața noastră. Calea către Împărăția lui Dumnezeu trece prin
Ghetsimani și Golgota : prin ispite, mâhniri și suferințe care se abat asupra noastră.
Fiecare dintre noi trebuie să lupte ca voia sa să corespundă cu voia cea bună a lui
Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu, care este deja împlinită în Ceruri, în lumea duhovnicească,
ar trebui împlinită aici, pe pământ – și mai presus de toate în viața noastră. Și ar trebui să fim
gata să urmăm glasul lui Dumnezeu în toate. Adesea, când ne rugăm, cerem ceva de la
Dumnezeu, dar nu primim. Și apoi ni se pare că rugăciunea nu ne-a fost ascultată.
Trebuie să găsim înlăuntrul nostru puterea de a accepta acest ”refuz” din partea lui
Dumnezeu ca fiind voia Sa. Amintește-ți de Hristos, Care în ajunul morții Sale, S-a rugat
Tatălui Său zicând : Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine acest pahar!”. Dar
paharul nu I-a fost luat, iar aceasta înseamnă că răspunsul la rugăciunea Lui a fost diferit :
Iisus Hristos trebuia să bea acel pahar al suferinței, al mâhnirii și al morții. Știind aceasta I-a
spus Tatălui : ”Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești” ( Matei 26, 39-42).
Dacă simțim că ne paște o primejdie și că trebuie să bem dintr-un pahar pentru care nu
avem puterea necesară, să spunem :”Doamne, dacă este cu putință i-a acest pahar al mâhnirii
de la mine, îndepărtează-l de la mine”. Trebuie să ne raportăm la Dumnezeu cu încredere.
Cu alte cuvinte, nu-I cerem lui Dumnezeu să ne ofere tot ceea ce este de trebuință
pentru tot restul zilelor noastre. Îi cerem hrana zilnică, știind că dacă El ne hrănește astăzi,
atunci ne va hrăni și mâine de asemenea. Rostind aceste cuvinte, ne exprimăm încrederea
noastră în Dumnezeu : Îi încredințăm astăzi vița noastră, așa cum I-o încredințăm și mâine.
Cuvintele ”pâinea cea de toate zilele” se referă la ceea ce este necesar pentru viață, nu la ceea
ce este peste măsură.
Spunem : ”Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”,
adică, Îi cerem lui Dumnezeu să ne ierte datoriile, așa cum și noi iertăm celor ce ne sunt
datori. Când rostim aceste cuvinte, ar trebui să ne întrebăm : iertăm noi oare aproapelui
nostru? Suntem pregătiți să așezăm în balanță iertarea pe care noi o cerem de la Dumnezeu cu
iertarea pe care trebuie sa o dăruim aproapelui?
Oare nu este aceasta prea înfricoșător? Oare nu implică prea multă responsabilitate?
Iar această rugăciune ne învață că atât timp cât nu-i iertăm, nu putem spera că Domnul ne va
ierta. Viața pământească ne este dată pentru ca să ne împăcăm (să facem pace) cu toată
lumea. Viața creștină este o luptă ascetică și ar trebui să ne raportăm la ea cu responsabilitate.
Ar trebui să câștigăm dreptul de a spune ”Tatăl nostru”. Și putem câștiga acest drept prin
faptele noastre bune.
Ce este ispita și cine este cel viclean? Ispita este un test care fie ne este trimis de la
Dumnezeu, fie vine de la diavol, dar este îngăduit de Dumnezeu. Când Îi cerem lui
Dumnezeu : ”Și nu ne duce pe noi în ispită”, noi spunem : ”Nu ne trimite o încercare mai
presus de puterile noastre”, pentru că încercările și nenorocirile pe care Tu le vei trimite să nu
ne zdrobească sau să ne ucidă credința.
Dacă omul merge la biserică,se roagă, poartă cu el o cruciuliță și face semnul crucii;
dacă împlinește poruncile lui Dumnezeu și se abține de la păcate, atunci diavolul este lipsit de
putere și nu află loc în acel om. Prin urmare, când ne rugăm lui Dumnezeu „Ne izbăvește de
cel viclean”, cerem ca El să ne dea mereu puterea de a ne abține de la ceea ce-i dă celui
viclean putere asupra vieții nostre. Și dacă ne însușim această rugăciune, atunci nici diavolul,
nici altceva rău nu poate avea vreun efect asupra noastră.
3. Încheiere
Creștinii ortodocși nu se roagă doar lui Dumnezeu, ci și Maicii Domnului și Sfinților.
Nu ne rugăm Maicii Domnului deoarece este un fel de nivel mijlociu dintre noi și Dumnezeu.
Ne rugăm Fecioarei Maria, fiindcă ea este Maica lui Dumnezeu, fiindcă este cu neputință să o
desparți de Fiul ei dumnezeiesc.
Maica Domnului ascultă rugăciunile lor și le răspunde; că ea este, într-adevăr,
mijlocitoare pentru oameni înaintea Fiului și Dumnezeului ei. Maica Domnului este
nedespărțită de Mântuitorul; purtarea ei de grijă este nedespărțită de a Lui. Maica Domnului
L-a crescut pe Hristos, L-a adus la Templu, aducând jertfă lui Dumnezeu; ea și-a parcurs
întreaga viață alături de El.
Atunci când Hristos a fost răstignit, Maica Domnului a stat lângă Cruce, fiindcă nu
putea fi despărțită de El. Maria, ca Maică a Fiului Ei, a devenit și Maică a adepților lui
Hristos, adică Maică a Bisericii. Iar noi ne adresăm Ei în calitate de Maică a noastră și Maică
a Bisericii. În rugăciunea către Maica Domnului spunem : ”Preasfântă Născătoare de
Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi”. Noi însă mărturisim implicarea ei în taina mântuirii,
participarea Ei la această taină. Datorită consimțământului său avem cale către Fiul și
Dumnezeul ei către Tatăl nostru cel Ceresc.
Tradiția venerării sfinților în Biserica creștină este foarte veche. Sângele martirilor,
conform unui scriitor din perioada Bisericii primare este : ”sămânța creștinismului”, adică
creștinismul s-a răspândit prin jerfa martirilor. Venerarea acestui Sfânt începea imediat după
moartea sa.
4. Concluzie
Până în ziua de astăzi s-a păstrat tradiția potrivit căreia o biserică ortodoxă trebuie să
aibă cel puțin o mică părticică din moaștele unui sfânt. Martirii și Sfinții sunt temelia pe care
este zidită Biserica creștină. Ne rugăm Sfinților fiindcă aceștia au fost oameni care deși
asemenea nouă datorită curajului cu care și-au trăit viața, au dobândit îndumnezeirea
devenind precum Hristos. Iar experiența a mii de creștini este o mărturie a faptului că Sfinții
aud rugăciunile noastre și le răspund.
În nici un caz nu ar trebui să-i considerăm pe Sfinți un fel de fetiș : nu ar trebui să
înlocuim rugăciunea pe care o facem către Sfinți, ca unor oameni ce au dobândit desăvârșirea
duhovnicească și care ne pot ajuta în rugăciune, cu rugăciunea către Sfinți ca idoli de care
avem nevoie doar pentru a primi un ajutor de un anumit fel. Sfinții sunt mai presus de orice,
sunt prietenii noștri cerești, care ne pot ajuta să înaintăm pe calea către mântuire, pe calea
către Dumnezeu.
Rugăciunea este mai presus de orice, conversație către Dumnezeu, o întâlnire cu El; este
un dialog care implică nu doar cuvintele noastre adresate lui Dumnezeu, ci și răspunsul lui
Dumnezeu. În rugăciune trebuie să fim deplin sinceri. Trebuie să stăm înaintea lui Dumnezeu
așa cum suntem și să-I spunem ce avem pe suflet, ce gândim și ce simțim.