- Când este rugăciunea bine primită de Dumnezeu?

-Totul este calitatea rugăciunii. Rugăciunea trebuie să fie din inimă, să se facă cu durere.
Pentru Dumnezeu nu are atâta valoare cantitatea rugăciunii precum are calitatea ei.
Rugăciunea ce se face în mănăstiri are cantitate, dar nu ajunge aceasta. Trebuie să aibă şi
calitate. Atâtea ore de rugăciune făcută de atâtea persoane, dacă ar fi fost făcută din inimă, ar
fi schimbat întreaga lume. De aceea scopul este ca slujbele să se facă din inimă.
Rugăciunea din inimă ajută nu numai pe ceilalţi, ci şi pe noi înşine, pentru că înlesneşte să
vină bunătatea lăuntrică. Când ne punem în locul celuilalt, vin, în mod firesc, dragostea,
durerea, smerenia, recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu cu slavoslovire neîncetată, şi
atunci rugăciunea pentru semenul nostru se face bine primită de Dumnezeu, iar El îl ajută.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul II. Trezire duhovnicească,
traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a II-a, Editura Evanghelismos, București,
2011, pp. 339-340)

‒ Părinte, mulţi se neliniştesc. Ce va fi cu problema aceasta, ce va fi cu cealaltă.

‒ Ascultă! Acum Dumnezeu chiar dacă ar vrea să ne lase, nu poate.
‒ La ce vă referiţi?
‒ Iată, atunci când părinţii aduc un copil pe lume, cu cât se nevoiesc să-l crească, cu atât îl iubesc
mai mult şi îi doare pentru el. Tot astfel şi Dumnezeu, ne-a adus în lume, S-a nevoit într-un fel, ne-a
crescut şi S-a ostenit să ne facă ceea ce suntem. Acum chiar dacă ar să vrea să ne lase, nu poate ‒
pentru că Îl doare pentru noi. Numai noi să avem puţină mărime de suflet. Dacă avem puţină mărime
de suflet, nu vom pierde Raiul.
‒ Părinte, aţi spus că Bunul Dumnezeu nu ne va lăsa…
‒ Da, Dumnezeu nu ne lasă niciodată. Noi îl lăsăm. Atunci când omul nu trăieşte duhovniceşte, nu i
se cuvine ajutorul dumnezeiesc. Dar când trăieşte duhovniceşte şi este aproape de Dumnezeu, i se
cuvine. Atunci, chiar dacă s-ar întâmpla ceva şi ar muri, el este pregătit pentru cealaltă viaţă, aşadar
este în câştig atât în viaţa aceasta, cât şi în cealaltă.
Ajutorul lui Dumnezeu nu poate fi împiedicat nici de oameni, nici de diavoli pentru a ajunge la noi.
Nimic nu este greu, nici pentru Dumnezeu, nici pentru un Sfânt. Numai noi, prin puţina noastră
credinţă, împiedicăm marile puteri dumnezeieşti să se apropie şi să ne ajute. Şi deşi există o atât de
mare putere lângă noi, fiindcă există înlăuntrul nostru elementul uman într-o mare măsură, noi nu îl
putem înţelege pe cel dumnezeiesc, care depăşeşte toate puterile omeneşti ale întregii lumi, pentru
că puterile dumnezeieşti sunt atotputernice.
Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul II. Trezvie duhovnicească, București,
2011, p. 321-322

1
"– Părinte, dacă este binecuvântat, spuneţi-ne câteva subiecte pentru care trebuie să ne rugăm în
mod special.
– La început să ne rugăm pentru ca rugăciunea noastră să aibă drept rezultat venirea la frica lui
Dumnezeu a tuturor celor ce trăiesc şi a celor care vor trăi. Eu spun în rugăciunea mea: “Tinde mila
Ta celor ce Te cunosc pe Tine“. Şi mai spun: “Doamne, mântuieşte pe cei necredincioşi“. (Desigur,
Biserica a rânduit bine să se spună: “Doamne, mântuieşte pe cei binecredincioşi…”, pentru că se
poate ca cei necredincioşi să fie nemulţumiţi, pentru faptul că Biserica se roagă pentru ei). Când
preotul spune: “Pentru cei ce ne-au cerut nouă, nevrednicilor, să ne rugăm pentru dânşii”, eu adaug
şi “pentru cei ce nu ne-au cerut”. Pentru că trebuie să ne rugăm şi pentru cei care ne-au cerut să ne
rugăm pentru ei, dar şi pentru cel ce nu ne-au cerut, şi pentru cunoscuţi şi pentru necunoscuţi.
Există atâtea mii de oameni care au mai mare nevoie şi probleme mai serioase decât acei care ne-
au cerut să ne rugăm. Să facem rugăciune şi pentru cei ce au fost nedreptăţiţi, ca să se arate
adevărul; să li se dea libertate celor închişi şi să-i folosească duhovniceşte necazul prin care au
trecut.
Când pun lemne în foc, slavoslovesc pe Dumnezeu şi spun: “Dumnezeul meu, încălzeşte pe cei ce
nu au căldură”. Iar când ard scrisorile ce mi se trimit – le citesc şi apoi le ard, pentru că multe dintre
ele cuprind subiecte secrete şi mărturisiri – spun: “Să le ardă Dumnezeu tuturor toate cusururile. Să-
i ajute să trăiască duhovniceşte şi să-i sfinţească”. Incă mai obişnuiesc să cer de la Sfinţi să apere
pe oamenii care le poartă numele, şi de la toţi Sfinţii să păzească pe cei care nu au sfânt protector.
– Părinte, ce este mai bine să cer, mila lui Dumnezeu în general sau să adresez şi cereri concrete
potrivit cu “Cereţi şi vi se va da vouă?
– Să te rogi în general şi să spui: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte pe cei ce suferă trupeşte şi
sufleteşte“, în această rugăciune sunt cuprinşi şi cei adormiţi. Dacă-ţi vine în minte o rudă, spune şi
pentru ea o rugăciune: “… Miluieşte pe robul Tău cutare“, şi treci imediat la rugăciunea generală
pentru toată lumea, “… Miluieşte toată lumea Ta”. Poţi să-ţi aduci aminte de o persoană care are
nevoie şi să te rogi puţin pentru ea, după care spune: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi
şi să te doară pentru toţi, ca să nu plece… trenul doar cu un călător. Să nu ne oprim numai la o
singură persoană şi după aceea să nu putem ajuta cu rugăciunea nici pe ceilalţi, nici pe noi înşine.
Când, de pildă, te rogi pentru un bolnav de cancer, să te rogi pentru toţi bolnavii de cancer şi să spui
şi o rugăciune pentru cei adormiţi. Sau vezi un nefericit. Mintea ta să meargă imediat la toţi nefericiţii
şi să te rogi pentru ei. Imi aduc aminte că atunci când eram mic am văzut un cerşetor ce trăgea să
moară alături de o casă turcească, la zece metri mai departe de a noastră, îl chema Petru.
Dimineaţa turcoaica l-a găsit lângă casa ei şi mişcându-l să se scoale, şi-a dat seama că a murit.
Chiar şi acum îl mai pomenesc. Câţi astfel de “Petru”‘ există în lume! Atunci când cineva se roagă în
mod special pentru o persoană, dar se gândeşte că suferă şi semenii noştri, se foloseşte pentru că i
se străpunge inima. Astfel, cu inima îndurerată, de la cazurile concrete merge la cele generale şi
ajută tot mai mult prin rugăciunea inimii." Trezvie Duhovniceasca. Cuv. Paisie Aghioritul, Ed.
Evanghelismos, Bucureşti 2003, p.330-333

2
"- Parinte, ce poate ajuta astazi mai mult lumea?
- Astazi numai pocainta ar putea-o ajuta, daca lumea ar invata sa se pocaiasca. Sa citim, pe cat
putem, Vietile Sfintilor, care insista asupra pocaintei, ca sa ne folosim. A cere pocainta de la
Dumnezeu inseamna a cere iluminare. Atunci cand cerem pocainta si ne pocaim mai mult, fireste,
ne vom si smeri mai mult si atunci negresit va veni si mai mult har dumnezeiesc, iluminare
dumnezeiasca. Cand omul se afla in pocainta, pastreaza harul lui Dumnezeu. In orice caz lumea are
inca bunatate."
(Cuviosul Paisie Aghioritul-Cuvinte duhovnicesti, vol.2 Trezire duhovniceasca.pag 386)

"Dumnezeu este bun din fire şi întotdeauna se îngrijeşte pentru binele nostru, iar atunci când îi
cerem ceva, ne va da, dacă este spre binele nostru. Tot ceea ce este absolut necesar pentru
mântuirea sufletului nostru şi pentru întreţinerea noastră trupească, Dumnezeu ne va da cu
îmbelşugare şi vom avea binecuvântarea Lui. Orice întâmplare prin care Dumnezeu ne lipseşte de
ceva, fie pentru a ne încerca, fie pentru a ne păzi, trebuie să o primim cu bucurie, dar să o şi
cercetăm ca să ne folosim. El ştie când şi cum să iconomisească făptura Sa şi ajută în felul Său în
clipa când este nevoie. Însă, de multe ori făptura Sa cea neputincioasă este nerăbdătoare, pentru că
vrea ceva chiar în clipa aceea în care o cere, ca şi copilul cel mic care cere de la mama lui covrigul
necopt, neavând răbdare ca să se coacă. Noi vom cere, vom avea răbdare, iar buna noastră Maică
a Domnului ne va da ceea ce cerem atunci când va fi gata."
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.2: Trezvie duhovnicească, traducere de
Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 312-313)

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul:

" Trebuie să ne rugăm cu credinţă pentru orice cerere şi să avem răbdare, iar Dumnezeu va grăi.
Căci atunci când omul se roagă cu credinţă, într-un fel Îl obligă pe Dumnezeu să-i împlinească
cererea pentru această credinţă a lui."

"Vreau să spun că acești Sfinți care s-au sfințit astăzi au multă slavă, multă îndrăznire la Dumnezeu
și ne ajută foarte mult. Acum trei luni s-a petrecut următorul fapt. Un șofer mergea cu mașina din
Thermi (15 km SE) la Thesalonic. La un moment dat îl oprește un călugăr și-i spune:
– Voinicule, mă iei până la Thesalonic?
– Desigur, urcați!, a spus șoferul.
Șoferul era singur și călugărul s-a așezat lângă el. După ce au pornit, călugărul, fără să-l cunoască,
i-a spus șoferului:

3
– Constantine, ai un început de cancer la plămâni. Să mergi la spital, ca să-l preîntâmpini.
Și îndată a dispărut. Șoferul a fost șocat. A dat câteva telefoane și a spus ceea ce i se întâmplase.
Ajuns acasă, ai lui i-au adus câteva fotografii. Întrebându-l dacă recunoaște cine a fost acel călugăr,
el a arătat chipul unui călugăr. Era Părintele Paisie. A mers apoi la spital, unde medicii l-au consultat
și i-au găsit într-adevăr un început de cancer la plămâni, cu toate că el nu simțea nici o durere.
Vedeți, acești oameni care au bine-plăcut lui Dumnezeu se arată și după moartea lor și atestă
adevărul Evangheliei." Starețul Efrem Vatopedinul

Sfantul Cuvios Paisie Aghioritul

“Cele mai multe boli încep de la supărare. Toţi oamenii au câte un punct sensibil. Şi de aceea o
supărare pe unul îl va lovi în stomac, pe altul în cap. Medicamentul cel mai bun pentru o boală este
bucuria duhovnicească, pentru că ea împrăştie harul lui Dumnezeu în suflet. Bucuria duhovnicească
are cea mai mare putere tămăduitoare pentru toate bolile. Ea este alifia dumnezeiască care închide
rănile, în timp ce mâhnirea le irită."

Părintele Paisie Aghioritul: „Creștinul nu trebuie să fie fanatic”

Creștinul nu trebuie să fie fanatic; el trebuie să aibă dragoste pentru oameni și să fie sensibil față de
toți. Cel care aruncă vorbe fără să aibă considerație pentru celălalt – chiar dacă ele sunt adevărate –
poate face rău. Am cunoscut odată un teolog care era extrem de pios, dar care avea obiceiul să le
vorbească oamenilor secularizați din jurul lui într-o manieră foarte abruptă; modul acesta al lui de a
proceda mergea atât de adânc, încât îi zdruncina pe oameni. Odată, mi-a spus: „Într-o reuniune, i-
am spus unei doamne așa și așa.” Dar modul în care îi spusese lucrurile respective o zdrobiseră.
„Uite ce e”, i-am spus, „poate că arunci dumneata cu coroane de aur bătute în diamante, în ceilalți,
dar modul în care le arunci poate să spargă capetele – și nu numai pe cele sensibile, ci și pe cele
solide”.
Să nu aruncăm cu pietre în aproapele nostru, în așa-zisa „manieră creștină”. Cel care – în prezența
altora – taxează pe cineva pentru că a păcătuit (sau vorbește pătimaș despre cutare persoană) nu
este mișcat de Duhul lui Dumnezeu, ci de alt duh. Calea Bisericii este dragostea; e altceva decât
modul în care se comportă juriștii. Biserica privește totul cu îngăduință și caută să ajute pe fiecare,
indiferent de ce-a făcut și de cât de păcătos este.
Am observat un anumit tip de logică, la unii oameni pioși. Pioșenia lor este un lucru bun, iar
înclinația lor către bine este și ea un lucru bun; cu toate acestea, e nevoie de un anume

4
discernământ spiritual și de o anume larghețe, pentru ca pioșenia lor să nu fie însoțită de o
îngustime a minții sau de încăpățânare. Omul înduhovnicit cu adevărat trebuie să dețină și să facă
dovada unui discernământ spiritual; altfel, el va rămâne veșnic lipit de „litera Legii”, iar litera Legii
poate fi de-a dreptul moartă. O persoană cu adevărat smerită nu se comportă niciodată ca un
profesor; ea ascultă și – atunci când i se cere părerea – răspunde cu smerenie. Cu alte cuvinte,
răspunde ca un elev. Cel care crede că îi poate corecta pe alții e plin de amor propriu.
O persoană care începe să facă ceva având bune intenții și ulterior ajunge într-un punct extrem nu
are discernământ adevărat. Acțiunile ei dovedesc, de fapt, un tip latent de egocentrism, ascuns în
spatele comportamentului ei; ea nu este conștientă de el, pentru că nu se cunoaște pe sine atât de
bine – din care cauză și ajunge la extreme. Situația asta seamănă cu cea a închinătorilor la icoane și
iconoclaștilor. Și unii, și alții erau extremiști! Primii ajunseseră până acolo încât zgâriau icoana lui
Hristos și aruncau praful rezultat în Sfântul Potir, pentru ca Sfânta Împărtășanie să devină mai bună;
iar ceilalți ardeau icoanele și le aruncau. Așa s-a văzut Biserica nevoită să așeze icoanele cât mai
sus, iar când perioada prigonirilor a trecut, le-a așezat la loc, mai jos, ca noi să le putem cinsti și să
ne închinăm la ele.
Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan”, Editura
Evanghelismos, 2003

„ Sărmanii copii se distrug astăzi cu diferite teorii. De aceea sunt răscoliţi şi ameţiţi. Una vor să facă
ei, altceva le iese. Vor să meargă într-o parte, dar curentul epocii îi duce în altă parte. Mare
propagandă se face de către puterile întunericului, care dirijează pe copiii a căror minte nu merge
prea bine.
În şcoli unii profesori spun: „Ca să aveţi iniţiativă, trebuie să nu respectaţi părinţii şi să nu vă
supuneţi lor”. Dar în felul acesta îi netrebnicesc. După aceea copiii nu mai ascultă nici de părinţi, nici
de profesori. Şi sunt îndreptăţiţi, pentru că ei cred că aşa trebuie să facă. Sunt susţinuţi şi de stat,
care le ţine isonul. Apoi sunt exploataţi de ceilalţi, cărora nu le pasă nici de patrie, nici de familie, nici
de nimic, ci caută să-şi realizeze planurile lor. Ei, aceasta a făcut mult rău tineretului de astăzi, un
rău foarte mare. Atât de mare, încât copiii ajung să aibă ca începător al lor pe diavolul cu coarne.
Satanolatria s-a întins mult. În unele centre auzi toată noaptea cântând: „Satano, te ador! “Nu vrem
pe Hristos! Tu ne dai de toate!”. Înfricoşător! Ce vă dă şi ce vă ia, copii nenorociţi?
Copii mici, sălbatici, cu cafele şi ţigări… Unde mai găseşti o privire luminată ori Harul lui Dumnezeu
pe feţele lor? Avea dreptate un arhitect când a spus unui grup de copii pe care i-a adus în Sfântul
Munte: „Ochii voştri sunt ca cei ai peştelui stricat”. Venise în Sfântul Munte cu vreo zece tineri, de la
18 până la 25 ani. Deoarece acesta făcuse o cotitură duhovnicească bună, îi părea rău de copiii ce
trăiau o viaţă stricată. A reuşit să-i convingă pe unii şi, luându-le bilete, i-a adus în Sfântul Munte. Eu
plecasem de la Colibă, dar ne-am întâlnit pe drum. „Acum plec, le-am spus, dar să stăm puţin aici”,
şi ne-am aşezat într-un loc. În clipa aceea veneau şi câţiva băieţi de la Athoniadă. „Staţi şi voi puţin
aici”, le spun. Şi s-au aşezat şi aceia. După aceea arhitectul spune grupului său: „Aţi observat

5
ceva?”. Aceia au rămas miraţi. „Ia aruncaţi câte o privire unul altuia în faţă şi după aceea priviţi-i şi
pe ceilalţi copii! Ia vedeţi ochii lor cum strălucesc, iar ochii voştri cum sunt ca ochii peştelui stricat!”.
Într-adevăr, atunci am observat şi eu că aşa era; ochii peştilor stricaţi. Tulburi, schimbaţi… în timp ce
ochii celorlalţi copii străluceau, deoarece la Athoniadă ei fac metanii, fac pravilă.
Omul se oglindeşte în ochi. De aceea şi Hristos a spus: Luminătorul trupului este ochiul. Câţi copii
mici nu vin în Sfântul Munte sau merg în alte mănăstiri şi se fac monahi, deşi – cum să spun? – nu
au bomboane în mănăstiri. Au însă o bucurie care iradiază pe chipul lor. Pe când în lume au tot ce
vor, dar trăiesc o viaţă de iad, sunt chinuiţi.
“Ne-au venit diferite curente de peste tot. Din părţile răsăritene hinduismul şi alte religii misterioase,
din nord comunismul, de la Apus o grămadă de teorii, din sud, de la africani, vrăjitorii şi atâtea lucruri
„canceroase”. Un copil lovit de astfel de curente a venit într-o zi la Colibă. Am înţeles că rugăciunile
mamei lui îl aduseseră. După ce am vorbit destul, i-am spus: „Caută, fiule, să afli un duhovnic care
să te spovedească şi să te însemneze cu Sfântul Mir, ca să fii ajutat acum, la început. Trebuie să fii
miruit, pentru că te-ai lepădat de Hristos”. Plângea sărmanul. „Părinte, fă rugăciune, îmi spune,
pentru că nu pot alunga cele ce mă chinuie. Mi-au spălat creierul. îmi dau seama că rugăciunile
maicii mele m-au adus aici”. Cât de mult ajută rugăciunile mamei! Când îi înfăşoară aceste curente,
îi netrebnicesc şi după aceea îi cuprind frica, neliniştea şi cad pradă drogurilor etc. Dintr-o prăpastie
în alta. Dumnezeu să ajute!
– Părinte, este bine să li se spună că aceste lucruri sunt satanice?
– Cum să nu fie bine? Dar lucrul acesta trebuie făcut cu discernământ.
– Cum vor putea aceşti tineri să cunoască pe Hristos?
– Cum să-L cunoască pe Hristos dacă, înainte de a cunoaşte Ortodoxia, merg în India la guruşi,
stau doi-trei ani, se ameţesc cu vrăjitoriile, învaţă acolo că în Ortodoxie există misticism, apoi vin aici
şi cer să vadă lumini, să trăiască stări înalte etc. Şi dacă-i întrebi: „De câtă vreme nu te-ai
împărtăşit?”, îţi răspund: „”Nu-mi aduc aminte dacă mama m-a împărtăşit când eram mic”. „Te-ai
mărturisit vreodată?”. „”Nu mă preocupă acest subiect”. Ei, ce fel de pricopseală vor face aceşti
copii? Nu ştiu nimic despre Ortodoxie.
– Părinte, dar cum vor putea fi ajutaţi?
– De vreme ce numesc Biserica „despotică”, cum să fie ajutaţi unii ca aceştia? Ţi-ai dat seama cât
de bine ne putem înţelege! Însă tinerii care au intenţie bună pot fi ajutaţi să se apropie de Biserică.”
Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Ed. Evanghelismos,
București.

- Ce fum este acolo?

- Ardem ceva, Părinte.
- Aţi dat foc pe vântul acesta?
- Dar a plouat dimineaţă, Părinte.

6
- Chiar dacă a plouat şi chiar potop să fi fost, dacă va porni un vânt, se va face atâta uscăciune,
încât toate vor deveni ca iarba de puşcă. „A plouat”, îţi spune alta. Mai demult a luat foc acolo jos din
neatenţia voastră. Ați uitat? Atunci când cineva se face de râs o dată, trebuie ca după aceea să fie
foarte atent. Dumnezeu ajută acolo unde trebuie, acolo unde nu poate omul acţiona omeneşte. Nu
va ajuta nebăgarea noastră de seamă. În felul acesta defăimăm şi pe Sfinţi.
- Părinte, oare cum poate înţelege cineva întotdeauna până la ce punct trebuie să acţioneze
omeneşte?
- Aceasta se vede din capul locului. Dar chiar să fi avut intenţia să facă ceea ce putea să facă şi n-a
făcut-o pentru că ceva l-a împiedicat, Dumnezeu îl va ajuta în clipa cea grea. Iar dacă n-a avut
intenţia, deşi a avut curaj, Dumnezeu nu va ajuta. Ţi se spune, de pildă, să pui seara zăvorul la uşă,
însă tu nu-l pui, pentru că-ţi vine greu şi spui că va păzi Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că ai
încredere în Dumnezeu dacă nu pui zăvorul, ci nu-l pui pentru că îţi vine greu. Cum să ajute atunci
Dumnezeu? Adică să-l ajute pe leneş? Atunci când spun cuiva să pună zăvorul şi nu-l pune, numai
pentru neascultarea lui trebuie pedepsit.
Orice poate omul să facă omeneşte trebuie să facă, iar ceea ce nu poate, să lase la Dumnezeu. Iar
dacă face mai mult decât ceea ce poate, dar nu din egoism, ci din mărime de suflet, deoarece crede
că nu s-a epuizat tot ceea ce poate face omeneşte, Dumnezeu vede aceasta şi Se înduioşează.
Pentru ca să ajute, El vrea să vadă mai întâi străduinţa noastră personală. Vezi, Noe s-a chinuit 100
de ani ca să facă Corabia. Tăia lemnele cu fierăstraie de lemn. Afla alte lemne mai tari şi le făcea
fierăstraie. Oare nu putea face Dumnezeu ceva ca să se termine Corabia mai repede? Le-a spus
însă cum să o facă şi după aceea le-a dat putere (vezi Facerea 6,13 și următoarele). De aceea să
facem ceea ce putem noi, ca să facă şi Dumnezeu ceea ce noi nu putem face.
Odată a venit cineva la Colibă şi mi-a spus: „De ce călugării stau aici şi nu merg în lume să ajute
poporul?”. „Dacă ar fi mers afară în lume să ajute poporul, ai fi spus: «De ce umblă călugării prin
lume?». Acum, când nu merg, spui de ce nu merg.” După aceea îmi spune: „De ce călugării merg la
medici şi nu-i ajută Hristos şi Maica Domnului ca să se facă bine?”. „Această întrebare mi-a mai pus-
o şi un medic evreu”, i-am răspuns. „Acesta nu-i evreu”, mi-a spus unul care era împreună cu el. „N-
are importanţă că nu este evreu. Întrebarea însă este evreiască. Şi vă voi spune răspunsul ce l-am
dat evreului, deoarece este un caz asemănător. «Tu, ca evreu ce eşti, trebuia să ştii pe de rost
Vechiul Testament», i-am spus. «Acolo la Proorocul Isaia se spune că Dumnezeu i-a adăugat încă
15 ani de viaţă împăratului Ezechia deoarece era foarte bun. A trimis pe proorocul Isaia, care a spus
împăratului: Dumnezeu îţi mai dăruieşte încă 15 ani de viaţă, pentru că ai distrus crângurile
închinătorilor de idoli. Cât despre rana ta – împăratul avea o rană – „Dumnezeu a spus să pui pe ea
o turtă de smochine şi te vei face bine” (Isaia 38,4 şi următoarele). Dacă Dumnezeu i-a hărăzit încă
15 ani de viaţă, oare nu putea să-i vindece şi acea rană? Însă aceea s-a tămăduit cu o turtă de
smochine»”. Lucrurile ce se pot face de către oameni să nu le cerem de la Dumnezeu. Să ne
smerim înaintea oamenilor şi să le cerem ajutorul.
Până la un punct, omul va acţiona omeneşte, după care se va încredinţa lui Dumnezeu. Este lucru al
egoismului să încerce să ajute cineva în ceva care nu se poate face omeneşte. În multe cazuri în
care omul insistă să ajute, văd că aceasta se face din lucrarea ispititorului, ca să-l netrebnicească.
Eu, când văd că nu poate fi ajutată o situaţie prin mijloace omeneşti – mai mult sau mai puţin înţeleg
până la ce punct poate ajuta omul şi de la ce punct după aceea trebuie să le lase în seama lui

7
Dumnezeu – atunci îmi înalţ mâinile spre Dumnezeu, aprind două lumânări, îi las problema lui
Dumnezeu şi îndată se rezolvă. Dumnezeu ştie că n-o fac din lenevie.
De aceea, atunci când ni se cere ajutorul, trebuie să distingem şi să ajutăm în cele în care putem. În
cele în care nu putem, să ajutăm cel puţin cu o rugăciune sau prin a le încredinţa numai lui
Dumnezeu. Şi aceasta este o rugăciune tainică.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul 2. Trezvie duhovnicească, traducere de
Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a doua, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 309-312)

"– Părinte, dacă este binecuvântat, spuneţi-ne câteva subiecte pentru care trebuie să ne rugăm în
mod special.
– La început să ne rugăm pentru ca rugăciunea noastră să aibă drept rezultat venirea la frica lui
Dumnezeu a tuturor celor ce trăiesc şi a celor care vor trăi. Eu spun în rugăciunea mea: “Tinde mila
Ta celor ce Te cunosc pe Tine“. Şi mai spun: “Doamne, mântuieşte pe cei necredincioşi“. (Desigur,
Biserica a rânduit bine să se spună: “Doamne, mântuieşte pe cei binecredincioşi…”, pentru că se
poate ca cei necredincioşi să fie nemulţumiţi, pentru faptul că Biserica se roagă pentru ei). Când
preotul spune: “Pentru cei ce ne-au cerut nouă, nevrednicilor, să ne rugăm pentru dânşii”, eu adaug
şi “pentru cei ce nu ne-au cerut”. Pentru că trebuie să ne rugăm şi pentru cei care ne-au cerut să ne
rugăm pentru ei, dar şi pentru cel ce nu ne-au cerut, şi pentru cunoscuţi şi pentru necunoscuţi.
Există atâtea mii de oameni care au mai mare nevoie şi probleme mai serioase decât acei care ne-
au cerut să ne rugăm. Să facem rugăciune şi pentru cei ce au fost nedreptăţiţi, ca să se arate
adevărul; să li se dea libertate celor închişi şi să-i folosească duhovniceşte necazul prin care au
trecut.
Când pun lemne în foc, slavoslovesc pe Dumnezeu şi spun: “Dumnezeul meu, încălzeşte pe cei ce
nu au căldură”. Iar când ard scrisorile ce mi se trimit – le citesc şi apoi le ard, pentru că multe dintre
ele cuprind subiecte secrete şi mărturisiri – spun: “Să le ardă Dumnezeu tuturor toate cusururile. Să-
i ajute să trăiască duhovniceşte şi să-i sfinţească”. Incă mai obişnuiesc să cer de la Sfinţi să apere
pe oamenii care le poartă numele, şi de la toţi Sfinţii să păzească pe cei care nu au sfânt protector.
– Părinte, ce este mai bine să cer, mila lui Dumnezeu în general sau să adresez şi cereri concrete
potrivit cu “Cereţi şi vi se va da vouă?
– Să te rogi în general şi să spui: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte pe cei ce suferă trupeşte şi
sufleteşte“, în această rugăciune sunt cuprinşi şi cei adormiţi. Dacă-ţi vine în minte o rudă, spune şi
pentru ea o rugăciune: “… Miluieşte pe robul Tău cutare“, şi treci imediat la rugăciunea generală
pentru toată lumea, “… Miluieşte toată lumea Ta”. Poţi să-ţi aduci aminte de o persoană care are
nevoie şi să te rogi puţin pentru ea, după care spune: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi
şi să te doară pentru toţi, ca să nu plece… trenul doar cu un călător. Să nu ne oprim numai la o
singură persoană şi după aceea să nu putem ajuta cu rugăciunea nici pe ceilalţi, nici pe noi înşine.
Când, de pildă, te rogi pentru un bolnav de cancer, să te rogi pentru toţi bolnavii de cancer şi să spui
şi o rugăciune pentru cei adormiţi. Sau vezi un nefericit. Mintea ta să meargă imediat la toţi nefericiţii

8
şi să te rogi pentru ei. Imi aduc aminte că atunci când eram mic am văzut un cerşetor ce trăgea să
moară alături de o casă turcească, la zece metri mai departe de a noastră, îl chema Petru.
Dimineaţa turcoaica l-a găsit lângă casa ei şi mişcându-l să se scoale, şi-a dat seama că a murit.
Chiar şi acum îl mai pomenesc. Câţi astfel de “Petru”‘ există în lume! Atunci când cineva se roagă în
mod special pentru o persoană, dar se gândeşte că suferă şi semenii noştri, se foloseşte pentru că i
se străpunge inima. Astfel, cu inima îndurerată, de la cazurile concrete merge la cele generale şi
ajută tot mai mult prin rugăciunea inimii." Trezvie Duhovniceasca. Cuv. Paisie Aghioritul, Ed.
Evanghelismos, Bucureşti 2003, p.330-333

- Când este rugăciunea bine primită de Dumnezeu?

-Totul este calitatea rugăciunii. Rugăciunea trebuie să fie din inimă, să se facă cu durere.
Pentru Dumnezeu nu are atâta valoare cantitatea rugăciunii precum are calitatea ei.
Rugăciunea ce se face în mănăstiri are cantitate, dar nu ajunge aceasta. Trebuie să aibă şi
calitate. Atâtea ore de rugăciune făcută de atâtea persoane, dacă ar fi fost făcută din inimă, ar
fi schimbat întreaga lume. De aceea scopul este ca slujbele să se facă din inimă.
Rugăciunea din inimă ajută nu numai pe ceilalţi, ci şi pe noi înşine, pentru că înlesneşte să
vină bunătatea lăuntrică. Când ne punem în locul celuilalt, vin, în mod firesc, dragostea,
durerea, smerenia, recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu cu slavoslovire neîncetată, şi
atunci rugăciunea pentru semenul nostru se face bine primită de Dumnezeu, iar El îl ajută.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul II. Trezire duhovnicească,
traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a II-a, Editura Evanghelismos, București,
2011, pp. 339-340)

- Gheronda, când văd înlăuntrul meu rămăşiţele unei patimi, mă întristez.

- Să spui: Slavă Ţie, Dumnezeule, că a plecat cea mai mare parte din ea! Dacă aş fi în locul tău aş
lua aminte la darurile cele mari şi vădite ale lui Dumnezeu şi din straja dimineţii până în noapte aş
spune Slavă Ţie, Dumnezeule!
Dacă vrei să trăieşti Raiul încă din această viaţă, priveşte mai ales la binefacerile şi la darurile
bogate pe care ţi le dă Dumnezeu şi începe să spui: Slavă Ţie, Dumnezeule! Să-l slăviţi pe
Dumnezeu că v-a ajutat să sporiţi duhovniceşte cât de putin, fie că v-aţi ostenit voi înşivă, fie că v-au
ajutat alţii.

9
Când omul spune „Slavă Ţie, Dumnezeule!” şi Dumnezeu ajută, pentru că recunoştinţa împreunată
cu cugetarea smerită şi cu nevoinţa făcută cu mărime de suflet atrag neîncetat puteri ceresti si
binecuvantari dumnezeiesti.
– Dar dacă ştiu că voi cădea din nou?
– Nu ştii, ci gândeşti aşa de frică. Să nu vă stăpânească teama cum că veţi cădea în aceeaşi
greşeală, căci aşa vi se zdruncină credinţa în Dumnezeu. Nu mai scormoniţi lucrurile atâta!
Când vă spune gândul că nu-i chip să vă îndreptaţi şi vă topiţi de întristare, trebuie să vă faceţi
cumva singure curaj: Slavă Ţie, Dumnezeule, astăzi sunt mai bine decât ieri! Slavă Ţie, Dumnezeule
de mii de ori!… Deşi pare falsă această încurajare, înlăuntrul ei se ascunde o mare putere: nădejdea
în Dumnezeu. Nădejdea în Dumnezeu este pârghia care răstoarnă deznădejdea, slobozeşte sufletul
de întristare şi de nelinişte şi întăreşte încet-încet puterile duhovniceşti cu voiciunea dumnezeiască
pe care o dă.
– Gheronda, mă mâhnesc fiindca am probleme de sănătate.
– Pe toate să le primeşti ca pe nişte mari daruri de la Dumnezeu. Dumnezeu nu este nederept. În
cer te vei desfăta de multe; vei avea pensie mare, dacă nu o micşorezi tu singură prin cârtire.
– Şi cum va fi asta dacă nu simt înlăuntrul meu Cerul?
– Nu simţi cerul pentru că nu-L slavosloveşti pe Dumnezeu. Când omul se mişcă în spaţiul
doxologiei, se bucură de toate.
Sunt oameni din lume care ne vor judeca pe noi, monahii. Să vedeţi beduinii cât de greu o duc, şi
totuşi Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi sunt bucuroşi. Grâul nu-l curăţă, ca să aleagă piatra, îl macina
aşa cum este, şi pâinea lor este plină de piatră. Iar alimentele lor se vede că nu au substanţele
hrănitoare necesare, calciu etc. şi de aceea dinţii li se strică de tot. Şi să vezi beduinii cu câte un
singur dinte, dar bucurându-se de parcă ar fi dintele de margăritar. Iar la noi, îi lipseşte unuia un
dinte şi se simte complexat.
Toate acestea pe care le auziţi să vă facă să vă mişcaţi în spaţiul doxologiei, să-L slaviţi zi şi noapte
pe Dumnezeu pentru binefacerlie Lui.
Un episcop oarecare îmi spunea că într-o biserică, în ceasul în care diaconul citea Evanghelia
tămaduirii demonizaţilor din ţinutul gadarenilor, un om foarte simplu stătea în spatele strănii
arhiereşti şi zicea incontinuu: Slavă Ţie, Dumnezeule! Diaconul începe: În vremea aceea venind
Iisus în ţinutul gadarenilor, Slavă Ţie, Dumnezeule!, zice acela, L-au întâmpinat pe pe El doi
demonizati, Slavă Ţie, Dumnezeule! Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare… Slavă Ţie,
Dumnezeule! Atunci am înţeles, îmi spunea episcopul, că acel om simplu avea multă dreptate să
spună: Slavă Ţie, Dmnezeule!, fiindcă Slavă Ţie, Dumnezeule, îi aruncă pe demoni în mare. Şi voi
să spuneţi întotdeauna, Slavă Ţie, Dumnezeule! până ce turma va sări în mare…
Doxologia le sfinţeşte pe toate. Prin doxologie omul se topeşte de recunoştinţă, înnebuneste în
sensul cel bun, toate devin sarbătoare pentru el. Iar când omul îi mulţumeşte lui Dumnezeu, chiar şi
pentru cele puţine, vine apoi binecuvântarea lui Dumnezeu, atât de îmbelşugată, încât nu o poate
suporta. Atunci nici diavolul nu mai poate sta acolo, ci pleacă.
Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvantari duhovnicesti: patimi si virtuti, Evanghlismos, 2007

10
- Gheronda, când văd înlăuntrul meu rămăşiţele unei patimi, mă întristez.
- Să spui: Slavă Ţie, Dumnezeule, că a plecat cea mai mare parte din ea! Dacă aş fi în locul tău aş
lua aminte la darurile cele mari şi vădite ale lui Dumnezeu şi din straja dimineţii până în noapte aş
spune Slavă Ţie, Dumnezeule!
Dacă vrei să trăieşti Raiul încă din această viaţă, priveşte mai ales la binefacerile şi la darurile
bogate pe care ţi le dă Dumnezeu şi începe să spui: Slavă Ţie, Dumnezeule! Să-l slăviţi pe
Dumnezeu că v-a ajutat să sporiţi duhovniceşte cât de putin, fie că v-aţi ostenit voi înşivă, fie că v-au
ajutat alţii.
Când omul spune „Slavă Ţie, Dumnezeule!” şi Dumnezeu ajută, pentru că recunoştinţa împreunată
cu cugetarea smerită şi cu nevoinţa făcută cu mărime de suflet atrag neîncetat puteri ceresti si
binecuvantari dumnezeiesti.
– Dar dacă ştiu că voi cădea din nou?
– Nu ştii, ci gândeşti aşa de frică. Să nu vă stăpânească teama cum că veţi cădea în aceeaşi
greşeală, căci aşa vi se zdruncină credinţa în Dumnezeu. Nu mai scormoniţi lucrurile atâta!
Când vă spune gândul că nu-i chip să vă îndreptaţi şi vă topiţi de întristare, trebuie să vă faceţi
cumva singure curaj: Slavă Ţie, Dumnezeule, astăzi sunt mai bine decât ieri! Slavă Ţie, Dumnezeule
de mii de ori!… Deşi pare falsă această încurajare, înlăuntrul ei se ascunde o mare putere: nădejdea
în Dumnezeu. Nădejdea în Dumnezeu este pârghia care răstoarnă deznădejdea, slobozeşte sufletul
de întristare şi de nelinişte şi întăreşte încet-încet puterile duhovniceşti cu voiciunea dumnezeiască
pe care o dă.
– Gheronda, mă mâhnesc fiindca am probleme de sănătate.
– Pe toate să le primeşti ca pe nişte mari daruri de la Dumnezeu. Dumnezeu nu este nederept. În
cer te vei desfăta de multe; vei avea pensie mare, dacă nu o micşorezi tu singură prin cârtire.
– Şi cum va fi asta dacă nu simt înlăuntrul meu Cerul?
– Nu simţi cerul pentru că nu-L slavosloveşti pe Dumnezeu. Când omul se mişcă în spaţiul
doxologiei, se bucură de toate.
Sunt oameni din lume care ne vor judeca pe noi, monahii. Să vedeţi beduinii cât de greu o duc, şi
totuşi Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi sunt bucuroşi. Grâul nu-l curăţă, ca să aleagă piatra, îl macina
aşa cum este, şi pâinea lor este plină de piatră. Iar alimentele lor se vede că nu au substanţele
hrănitoare necesare, calciu etc. şi de aceea dinţii li se strică de tot. Şi să vezi beduinii cu câte un
singur dinte, dar bucurându-se de parcă ar fi dintele de margăritar. Iar la noi, îi lipseşte unuia un
dinte şi se simte complexat.
Toate acestea pe care le auziţi să vă facă să vă mişcaţi în spaţiul doxologiei, să-L slaviţi zi şi noapte
pe Dumnezeu pentru binefacerlie Lui.
Un episcop oarecare îmi spunea că într-o biserică, în ceasul în care diaconul citea Evanghelia
tămaduirii demonizaţilor din ţinutul gadarenilor, un om foarte simplu stătea în spatele strănii
arhiereşti şi zicea incontinuu: Slavă Ţie, Dumnezeule! Diaconul începe: În vremea aceea venind
Iisus în ţinutul gadarenilor, Slavă Ţie, Dumnezeule!, zice acela, L-au întâmpinat pe pe El doi
demonizati, Slavă Ţie, Dumnezeule! Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare… Slavă Ţie,

11
Dumnezeule! Atunci am înţeles, îmi spunea episcopul, că acel om simplu avea multă dreptate să
spună: Slavă Ţie, Dmnezeule!, fiindcă Slavă Ţie, Dumnezeule, îi aruncă pe demoni în mare. Şi voi
să spuneţi întotdeauna, Slavă Ţie, Dumnezeule! până ce turma va sări în mare…
Doxologia le sfinţeşte pe toate. Prin doxologie omul se topeşte de recunoştinţă, înnebuneste în
sensul cel bun, toate devin sarbătoare pentru el. Iar când omul îi mulţumeşte lui Dumnezeu, chiar şi
pentru cele puţine, vine apoi binecuvântarea lui Dumnezeu, atât de îmbelşugată, încât nu o poate
suporta. Atunci nici diavolul nu mai poate sta acolo, ci pleacă.
Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvantari duhovnicesti: patimi si virtuti, Evanghlismos, 2007

Sfantul Cuvios Paisie Aghioritul:

“Chiar și atunci când ești foarte obosită, să nu te întinzi pe pat fără să faci rugăciune. Să spui
un „Sfinte Dumnezeule” și Psalmul 50, apoi câteva rugăciuni către Măicuța Domnului, care
mereu e lângă noi. Să săruți icoana lui Hristos și a Maicii Domnului, să faci semnul crucii pe
perna ta și apoi să te culci. Să pui ceasul să sune cu o oră înainte de a pleca la muncă, ca să
te scoli și să-ți faci canonul. Este trebuință de silire, dar s-o simți ca o necesitate, să te silești
cu toată inima ta. “

"Fiecare trebuie să-şi sfinţească prin rugăciune şi trăirea sa atât munca pe care o face, cât şi pe el
însuşi. Iar de este patron şi are răspundere, să-i ajute duhovniceşte şi pe muncitorii lui. Şi dacă mai
are şi o stare lăuntrică bună, îşi sfinţeşte şi munca sa. De pildă, atunci când nişte tineri merg la un
meşter ca să înveţe meşteşugul aceluia, în paralel cu cele pe care îi învaţă trebuie ajutaţi să trăiască
şi duhovniceşte. Iar aceasta îl va folosi atât pe el însuşi, cât şi pe cei ce lucrează la el şi chiar pe
clienţii lui, pentru că Dumnezeu îi va binecuvânta munca sa.
Fiecare profesie se poate sfinţi. Un medic, de pildă, nu trebuie să uite că în medicină cel mai mult
ajută harul lui Dumnezeu. De aceea să încerce să devină vas al harului dumnezeiesc. Medicul care
este şi un creştin bun, în paralel cu profesia lui, îi ajută pe bolnavi cu bunătatea şi credinţa sa, pentru
că îi încurajează pe aceia să-şi înfrunte boala cu încredere în Dumnezeu, în cazul unei boli grave îi
poate spune bolnavului: „Ştiinţa a avansat până aici. De aici încolo există şi Dumnezeu, Care face
minuni”.
Sau, de exemplu, dascălul trebuie să se străduiască să-şi facă cu bucurie slujba sa de învăţător şi
să-i ajute pe copii pentru a renaşte duhovniceşte, lucru pe care nu au posibilitatea să-l facă toţi
părinţii, chiar dacă au intenţie bună. De asemenea, să aibă grijă ca, pe lângă cunoştinţele pe care le
învaţă, copiii să devină şi oameni buni. Altfel, la ce va folosi învăţătura de carte?
Societatea are nevoie de oameni corecţi, care să-şi facă meseria cum trebuie, oricare ar fi ea.
învăţătorul nu trebuie să se limiteze numai la examinarea elevilor, ci să aibă în vedere şi calităţile lor,

12
cum ar fi evlavia, bunătatea, mărimea de suflet. Notele puse de Dumnezeu nu se potrivesc
întotdeauna cu cele puse de învăţători. Se poate ca nota patru a unui copil să fie zece la Dumnezeu,
iar nota zece a altuia la Dumnezeu să fie patru."
Cuviosul Paisie Aghioritul, Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003

- Cate greutati intampinati la Coliba, Gheronda! Vin acolo bolnavi psihic, consumatori de
droguri…
– Aici se vede daca avem dragoste adevarata. In persoana fratelui nostru Il vedem pe Hristos.
Caci tot ce facem ca sa-l odihnim pe fratele nostru este ca si cum o facem pentru Insusi
Hristos. “Intrucat ati facut unuia dintre acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut”[1].
Intr-o zi a venit la Coliba un copil indracit impreuna cu tatal sau. In acel moment a venit si un
cunoscut de-al meu, iar eu l-am luat pe tatal copilului deoparte ca sa-i spun cateva lucruri,
caci din cauza lui se indracise copilul. Bietul de el era intr-o stare jalnica. Ditamai flacaul si-i
curgeau mucii… Cand cunoscutul meu l-a vazut, s-a apropiat de el, si-a scos batista, i-a sters
nasul si a bagat-o iarasi in buzunar. Si-a scos apoi crucea de aur de la gat si a pus-o la gatul
copilului. Dar nu lucrul acesta era atat de important, cat sa fi vazut cu cata dragoste, cu cata
afectiune a sters nasul copilului – de-ati fi vazut in ce hal era! Am ramas impresionat. L-a
durut pentru el ca pentru un frate. Daca nu-l simtea ca pe un frate, ar fi facut aceasta? Daca il
iubesti pe celalalt ca pe un frate, ii stergi nasul cu propria batista si o pui iarasi in buzunar!
Dar daca nu-l simti ca pe un frate, este ca un corp strain: putin sa te atinga, imediat sari in
sus; putin scuipat sa cada pe tine, te duci repede sa te speli.
De vreme ce Bunul Dumnezeu ne-a dat daruri din belsug si n-a ingaduit sa vina vreo
nenorocire peste noi, trebuie sa ne doara pentru aproapele nostru care se chinuieste. Vedem,
de pilda, un infirm. Daca ne gandim: “Cum m-as simti eu daca as fi infirm si nu as putea sa
merg?“, ne va durea pentru el. Sau, daca cineva are probleme ne cere ajutorul, imediat
trebuie sa ne gandim: “Daca aveam eu problemele lui, nu voiam, oare, sa fiu ajutat?“, si asa
ne va durea pentru el. Si prin incercari de trece cineva, daca are dragoste adevarata, cu
durere, isi uita propria durere si sufera pentru celalalt. Eu, cand celalalt imi vorbeste despre
durerea lui, chiar si pe cioburi de sticla sa stau sau pe spini sa pasesc, nu simt nimic.

- Cate greutati intampinati la Coliba, Gheronda! Vin acolo bolnavi psihic, consumatori de droguri…
– Aici se vede daca avem dragoste adevarata. In persoana fratelui nostru Il vedem pe Hristos. Caci
tot ce facem ca sa-l odihnim pe fratele nostru este ca si cum o facem pentru Insusi Hristos. “Intrucat
ati facut unuia dintre acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut”[1].
Intr-o zi a venit la Coliba un copil indracit impreuna cu tatal sau. In acel moment a venit si un
cunoscut de-al meu, iar eu l-am luat pe tatal copilului deoparte ca sa-i spun cateva lucruri, caci din
cauza lui se indracise copilul. Bietul de el era intr-o stare jalnica. Ditamai flacaul si-i curgeau mucii…

13
Cand cunoscutul meu l-a vazut, s-a apropiat de el, si-a scos batista, i-a sters nasul si a bagat-o
iarasi in buzunar. Si-a scos apoi crucea de aur de la gat si a pus-o la gatul copilului. Dar nu lucrul
acesta era atat de important, cat sa fi vazut cu cata dragoste, cu cata afectiune a sters nasul
copilului – de-ati fi vazut in ce hal era! Am ramas impresionat. L-a durut pentru el ca pentru un frate.
Daca nu-l simtea ca pe un frate, ar fi facut aceasta? Daca il iubesti pe celalalt ca pe un frate, ii stergi
nasul cu propria batista si o pui iarasi in buzunar! Dar daca nu-l simti ca pe un frate, este ca un corp
strain: putin sa te atinga, imediat sari in sus; putin scuipat sa cada pe tine, te duci repede sa te speli.
De vreme ce Bunul Dumnezeu ne-a dat daruri din belsug si n-a ingaduit sa vina vreo nenorocire
peste noi, trebuie sa ne doara pentru aproapele nostru care se chinuieste. Vedem, de pilda, un
infirm. Daca ne gandim: “Cum m-as simti eu daca as fi infirm si nu as putea sa merg?“, ne va durea
pentru el. Sau, daca cineva are probleme ne cere ajutorul, imediat trebuie sa ne gandim: “Daca
aveam eu problemele lui, nu voiam, oare, sa fiu ajutat?“, si asa ne va durea pentru el. Si prin
incercari de trece cineva, daca are dragoste adevarata, cu durere, isi uita propria durere si sufera
pentru celalalt. Eu, cand celalalt imi vorbeste despre durerea lui, chiar si pe cioburi de sticla sa stau
sau pe spini sa pasesc, nu simt nimic.

– Gheronda, cum comunica oamenii duhovniceste de departe?

– Scriu vreo scrisoare, fie prin telegraf, fie prin semnale morse.
– Cum adica?
– Pentru ca sa existe comunicare duhovniceasca intre oameni, trebuie ca ei sa lucreze pe aceeasi
frecventa. Acest lucru nu pot sa-l prinda oamenii de stiinta. Iti amintesti de acea intamplare pe care o
povestesc in Parintii aghioriti? Intr-o zi un monah urma sa mearga in vizita la un parinte din Kapsala
si se gandea: “Ce sa-i duc, oare, de binecuvantare?“. A facut rost, asadar, de doi pesti si i-a curatat
ca sa i-i duca. Intre timp, celalalt primise instiintare de la Dumnezeu despre vizita lui si se gandea:
“Acum ca va veni, cu ce sa-l omenesc?“. Si, pe cand fratele curata pestele, a venit deodata un corb,
i-a luat un peste si l-a dus la celalalt calugar din Kapsala, care se afla la o distanta de cinci ore si
jumatate de mers. Intelegeti? Unul se gandea cum sa-l odihneasca pe celalalt si atunci corbul a
facut pe intermediarul.
Cand omul are Dragostea, pe Hristos, chiar si mut sa fie, se poate intelege cu milioane de oameni,
de orice neam si varsta, caci fiecare varsta isi are limba ei. Pune doi oameni care nu au dragoste
intre ei sa stea unul langa celalat si sa nu vorbeasca. Pune si alti doi care au dragoste intre ei sa
stea unul langa celalalt si sa nu vorbesca nici ei. Cum se vor simti unii si cum se vor simti ceilalti?
Nici primii sa nu vorbeasca, nici ceilalti. Insa acestia din urma vor vorbi cu “tacerea”, fiindca va exista
comunicare intre ei. Dimpotriva, ceilalti nu vor putea comunica, fiindca intre ei va exista “izolatie”.
Cand nu exista dragoste, se poate ca doi oameni sa se afle aproape unul de celalalt, dar totusi sa fie
departati.
– Gheronda, ma mahnesc ca a venit ziua sa plecati iarasi dintre noi.

14
– In viata duhovniceasca nu exista “aproape” si “departe“. Dragostea lui Hristos nu este despartita
de distante, caci Hristos cu dragostea Sa anuleaza distantele. Prin urmare, omul, atunci cand este
aproape de Hristos si se leaga frateste de celalalt cu dragostea lui Hristos, fie ca se afla aproape, fie
departe, il simte pe celalalt intotdeauna aproape.
Dau slava lui Dumnezeu ca dragostea mea este de asa natura, duhovniceasca, ingereasca, incat
distantele sunt anulate, iar eu voi tine legatura cu voi de departe, atat in aceasta viata, cat si in cea
viitoare, care este si mai indepartata. Pentru ca si acea distanta va fi foarte apropiata, de vreme ce
ne uneste Dragostea, Hristos“.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, “Patimi si virtuti“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2007)

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul:

„Atunci când organismul duhovnicesc (sufletul) are pacea lui Dumnezeu înlăuntrul său, nu
mai este nevoie de vitamine. Când, însă, nu există pace, oricâte vitamine, oricâte mâncăruri
ar mânca cineva, nu-i ajută la nimic. De aceea în asceză ajută mult starea lăuntrică. Aceasta îi
hrănea pe sfinți. De aceea sărmanii mireni mănâncă și carne, și tot nu rezistă, le tremură
picioarele, nu pot posti, deoarece trăiesc în stres, pentru care pricină fierea se varsă mereu
înlăuntrul lor. Atunci când omul se va aranja lăuntric, chiar și putina mâncare îl hrănește.”

"Să nu vrem ca Hristos să ne ajute, fără ca noi să ne ostenim. Să nu cerem pogorăminte, pentru că
atunci vom fi necercaţi, neinstruiţi. Şi în armată, cei ce sunt bine instruiţi nu mor. Atunci când omul
este ajutat mereu, în cele din urmă rămâne neajutat. Pe mine mă mişcă faptul că Hristos nu ajută
mereu. Simt ca şi cum aş fi elev, iar profesorii au pretenţii de la elevi. Este greu să treacă cineva la
examenele duhovniceşti. E trebuinţă de neîncetată supraveghere de sine şi silinţă. Numai aşa
sporeşte cineva duhovniceşte.
Oare lui Dumnezeu Îi este greu să ajute mereu pe fiecare om? Dar omul nu este ajutat în felul
acesta. Un copil răsfăţat, căruia părinţii îi dau mereu ciocolate, şi care vrea numai să i se dea, va
deveni trândav, nenorocit şi vrednic de plâns. La fel şi omul, dacă primeşte mereu ajutorul lui
Dumnezeu, fără ca el însuşi să se ostenească, niciodată nu se va coace duhovniceşte. De aceea,
deşi la începutul vieţii duhovniceşti Dumnezeu ajută pe om, după aceea încet-încet Se retrage,
pentru ca omul să înţeleagă că trebuie şi el să facă tot ce poate.
Iată, pe copilaşul cel mic părinţii lui nu-l ţin mereu de mânuţă ca să meargă, ci îl lasă puţin să
meargă şi el singur, iar atunci când este gata să cadă, hop!, îl prind. După aceea copilul înţelege că
puterile lui ajung numai pentru a merge ţinându-se de balustradă. Dacă copilul merge numai când
este ţinut de mână – iar atunci când părinții îl lasă, el nu se prinde de balustradă ca să meargă, și
astfel, încetul cu încetul, să se întărească, ci se aşază jos –, nu va învăţa niciodată să meargă,
pentru că n-a făcut ceea ce putea să facă."

15
Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești II. Trezvie duhovnicească, ediția a II-a, Editura
Evanghelismos, București, 2011, p. 320-321

"Nu este corect să se facă publice căderile morale. Să presupunem că pe drum există o necurăţie.
Dacă va trece pe acolo un om cuminte, va lua o piatră şi o va acoperi, ca să nu pricinuiască
dezgust. Unul nesocotit însă, în loc s-o acopere, poate începe să răscolească şi să împrăştie mai
mult mirosul urât. Tot astfel este şi atunci când, fără discernământ, dăm publicităţii păcatele celorlalţi
şi pricinuim un mare rău. “Spune-l Bisericii” nu are înţelesul că toate trebuie să se facă şi cunoscute,
pentru că astăzi nu sunt toţi Biserica. Biserica sunt creştinii care trăiesc aşa cum vrea Hristos, iar nu
ceilalţi, care luptă Biserica”.
Cel neatent aprinde foc şi nu se gândeşte că va arde totul în locul unde l-a aprins. Când vreodată
aprinde foc un astfel de om şi pârleşte şi alte suflete, avem datoria să ne rugăm şi să aruncăm şi
vreo găleată de apă. Sunt şi alţii care sunt violenţi – au şi evlavia împreună cu vătămarea de minte
şi atunci când aud ceva cu care nu sunt de acord, fără să cerceteze dacă este corect sau nu, pe
toate le fac praf.
Vezi, Bunul Dumnezeu ne rabdă cu dragoste şi nu teatralizează pe nimeni, deşi, cunoaşte ca un
Cunoscător de inimi halul în care ne aflăm. Nici Sfinţii n-au jignit niciodată pe vreun om păcătos
înaintea lumii, ci au ajutat să se îndrepte răul cu dragoste, cu fineţe duhovnicească şi în chip tainic.
Noi însă, cu toate că suntem păcătoşi, facem dimpotrivă, ca făţarnicii. Trebuie să luăm aminte să nu
ne smintim uşor şi să credem că tot ceea ce fac alţii este rău."
Cuviosul Paisie Aghioritul – Trezire duhovnicească, vol.II, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003,
p.73

16