PREDICA LA RUSALII

O, Duhule Sfinte, drag eşti tu sufletului meu. Tu nu poţi fi văzut, dar sufletul meu simte venirea
Ta şi Tu dai pace minţii şi dulceaţă inimii mele.

Iubiţi credincioşi,

Iată-ne ajunşi cu ajutorul lui Dumnezeu în această sfântă zi, cunoscută în popor ca Pogorârea
Duhului Sfânt sau Rusaliile fiind lesne de înţeles care este motivul pentru care Biserica toată se umple de
mare bucurie. Astăzi este ziua de naştere a Bisericii, deoarece odată cu pogorârea Duhului peste Apostoli,
a luat naştere Biserica în chip văzut.

Sf. Luca în Faptele Apostolilor, ne relatează faptul că Apostolii fiind adunaţi din cer, fără de
veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt care vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi
li s-au arătat, împărţite , limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare din ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt
(Fapte 2,2-4).

Întrebarea firească care intervine citind aceste versete este următoarea: ce simte omul atunci când
este cuprins de Duhul Sfânt? Aceste stări sufleteşti pot fi ele exprimate prin cuvinte omeneşti? Cu
siguranţă este foarte greu, deoarece nemărginitul nu poate fi cuprins de mărginit şi ceea ce este
dumnezeiesc nu poate fi exprimat omeneşte. Cu toate acestea sfinţii au încercat să facă acest lucru. Iar
unul dintre ei este Sf. Siluan Atonitul care a zis O, Duhule Sfinte, drag eşti tu sufletului meu. Tu nu poţi fi
văzut, dar sufletul meu simte venirea Ta şi Tu dai pace minţii şi dulceaţă inimii mele. Dar şi Sfântul
Apostol Pavel, în epistola sa către Corinteni, ne spune că Duhul Sfânt lucrează în sufletele noastre. Şi iată
care este felul coborârii Duhului Sfânt în sufletul creştinului: Roada Duhului este dragostea bunătatea,
pacea, îndelunga-răbdare, bucuria, facerea de bine, credinţa, bândeţea, înfrânarea, curăţia (Gal. 5,22).
Aşadar acestea le poate simţi omul atunci când sufletul lui este umbrit de Duhul Sfânt.

Sfinţii Apostoli care erau adunaţi într-o casă, săvârşeau Sfânta Liturghie, la fel ca şi noi cei de
astăzi, care ne-am adunat la Biserică. Şi fiind cuprinşi de Duhul Sfânt au ieşit în piaţa cetăţii ca să
vestească multimilor adunate acolo, adevărurile dumnezeieşti. Oare de ce aceasta iubiţi credincioşi?
Pentru că, aşa cum ne spune Sf. Siluan care a fost cuprins de harul lui Dumnezeu, ca de altfel nenumăraţi
sfinţi, sufletul primeşte o dulceaţă de nedescris, care nu este altceva decât dragostea nemărginită a lui
Dumnezeu. Şi având această dragoste dumnezeiască, Apostolii nu puteau ţine doar pentru ei, în mod
egoist, bucuria ce li se făcuse, ci simţeau nevoia de a-i face părtaşi la bucuria lor şi pe alţii. Şi când
mulţimile au auzit predica, ne spune apostolul zilei, că s-au botezat 3000 de oameni în afară de femei şi
de copii.

Conştientizând realitatea din jurul nostru trebuie să ne întrebăm: Ce duh domneşte în fiecare
dintre noi, ce duh domneşte în lume? Vremurile pe care le trăim astăzi ne cheamă la o conştientizare a
duhului în care lucrăm şi gândim. Pogorârea Duhului Sfânt se permanentizează, adică se săvârşeşte la
fiecare Sfântă Liturghie şi ne cuprinde pe fiecare dintre noi, dacă ne facem receptivi către El. Mai greu
este să reuşim să menţinem Duhul lui Dumnezeu în sufletele noastre. Şi cum putem face aceasta?

Făcând din sufletul nostru fecioară curată, întocmai ca şi Maica Domnului, doar aşa
putem primi binecuvântare cerească. Şi atunci ce vom face? Ne vom pocăi de păcate, dar nu făcându-ne
sectari, pentru că ceea ce adeseori se numeşte pocăinţă este de fapt rătăcire. Ci îndreptându-ne, părăsind
păcatul şi făcând virtutea, întorcându-ne de la diavolul la Dumnezeu, de la păcat la virtute, de la moarte la
viaţă. Însă pocăinţa noastră presupune neapărat spovedania. După botez, creştinul nu-şi poate spăla
sufletul ăntr-un alt mod decât spovedindu-se sincer. Lumea noastră lipsită de viaţă adevărată, lumea
noastră flămândă de cele sfinte s-ar putea redresa dacă s-ar spovedi mai des. Trăim nişte timpuri grele,
viaţa noastră este anemică din punct de vedere spiritual. Trebuie să ne trezim la viaţă, adică la Hristos,
doar el este Viaţa cea adevărată. Iată Dumnezeu care este Dumnezeul libertăţii stă la uşa sufletului nostru
şi bate ca să intre în cămara lui, însă noi nu îl lăsăm, dar El asteaptă şi nu pleacă pentru că nu îi dechidem
uşa. Are răbdare cu noi până la sfârşitul vieţii căci El vrea “ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa
adevărului să vină” (1 Tim 2, 4).
Hristos ne-a răscumpărat pe noi oamenii prin jertfa de pe Cruce din dragoste pentru oameni, dar
el aşteaptă ca şi noi să îi răspundem tot cu dragoste, să îi răsplătim Domnului pentru jertfa Sa, prin
dragoste. Şi îi mulţumim lui Dumnezeu participând la Sfânta Liturghie, aşa îi mulţumim deplin,
spovedindu-ne şi împărtăşindu-ne. Sunt creştini care înstrăinaţi de Biserică, consideră că omul poate fi
bun şi se poate ruga şi acasă, fără să participle la slujbele Bisericii. Dar şubrezenia argumentării lor iese
uşor la iveală dacă stăm să ne gândim că aceluiaşi Dumnezeu ne rugăm şi noi în Biserică şi aceluiaşi
Dumnezeu se roagă şi ei acasă, Ce îi reţine să vină la Biserică dacă îl iubesc aşa de mult pe Dumnezu?
însă din Biserică putem lua ceea ce nimeni altcineva nu are, Trupul şi Sângele lui Mântuitorului. Dacă
iubeşti atât de mult rugăciunea şi implicit pe Hristos de ce nu vii la El? Ca să îi multumeşti arătându-ţi
dragostea faţă de El? Nu vin pentru că se amăgesc pe ei înşişi că se roagă acasă sau se roagă dar se
gândesc la ceea ce vor face a doua zi sau cine ştie la ce alt lucru. Hristos a zis “cine nu mănâncă trupul
meu si nu bea sângele meu nu are viaţă întru el” (Ioan 6,54) este foarte simplu, în afara Bisericii nu există
mântuire. !!!!!!!!
Şi ca să înţelegeţi mai bine am să vă dau un exemplu din viaţa de zi cu zi. Omul pentru a trăi este
necesar ca el să respire şi să mănânce, altfel moare. Ei bine şi în viaţa duhovnicească lucrurile sunt
identice. Pentru a avea viaţă în tine trebuie să respiri şi să mănânci. Iar respiraţia creştinului adevărat este
rugăciunea. Creştinul care nu se mai roagă seara şi dimineaţa din varii motive, nu mai respiră în
Dumnezeu. Omul contemporan este într-o continuă luptă cu timpul, mereu este în întârziere şi toate
aceastea pentru lucrurile trecătoare ale lumii. El a uitat de Dumnezeu. Să ne aducem aminte de părinţii şi
bunicii noştri care mergând la câmp sau unde aveau treabă spuneau mai întâi: Doamne ajută! Şi se
închinau fâcăndu-şi semnul sfintei cruci, prin aceasta ei cereau binecuvântare de la Dumnezeu în munca
pe care o aveau şi Dumnezeu nu întârzia să îi răsplătească dându-le spor în toate. Dar care este mâncarea
noastră spirituală? Ea este Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos cu care atât de rar ne împărtăşim noi cei de
astăzi. Ce aţi zice dumneavoastră de un om care ar mânca o dată sau de două ori pe an şi ar munci tot
anul? Aţi zice că nu judecă limpede. Un om care mănâncă rar, spiritual, care se cuminecă numai la Paşti,
din punct de vedere al sănătăţii sale sufleteşti el este foarte slăbit. Aşadar ca să avem viaţă în noi trebuie
să participăm la slujbele Bisericii îndeosebi la Sfânta Liturghie şi când simţim nevoia să ne spovedim şi
să ne împărtăşim cu aleasă pregătire.
Cel care ne atenţionază să ne trăim viaţa creştineşte este Sf Apostol Petru care zice “Ştiut fiind că
nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă, ci cu scump
sângele lui Hristos ca şi al unui miel nevinovat” (1 Petru 1, 18-19). Cu alte cuvinte, pentru că am fost
răscumpăraţi cu un preţ atât de mare, atunci noi trebuie să petrecem viaţa noastră în neprihănire şi
sfinţenie. Amin