PREDICA LA NASTEREA DOMNULUI

„Minunea ne înspăimântă. Cel bătrân în zile S-a făcut copil; Cel care stă pe scaun înalt şi
preaslăvit este aşezat în iesle; Cel nepipăit şi netrupesc este cuprins de mâini omeneşti; Cel care rupe
legăturile păcatului se ânfaşă în scutece, pentru că vrea aceasta. Căci vrea să prefacă necinstea în cinste si
să îmbrace ceea ce este neslăvit în slavă.”

Iubiţi credincişi,

Acestea sunt cuvintele Sf Ioan Gură de Aur referitoare la marea taină a Întrupării Domnului.
Naşterea Domnului, anuală, este mai mult decât o comemorare, mai mult decât un praznic, mai mult decât
o noapte festivă; ea este nu numai amintirea evenimentului, ci evenimentul însuşi, tot atât de real ca şi
acela din Betleem. În nici o altă sărbătoare, tradiţia nu e atât de strâns legată de izvorul ei religios. Mai
înaintea icoanei şi a slujbei Bisericii, colinda cântă la fereastră şi-l vesteşte pe Dumnezeu-Pruncul. În
credinţă şi datină, copii sunt înaintemergătorii preoţilor, purtătorii adevăratei tradiţii a colindelor, care ne
oferă o înţelegere tainică a sufletului acestei superbe sărbători.

Colindele de Crăciun, opere colective ale autorilor anonimi, evocă sentimentul Naşterii Domnului
în versuri de mare adâncime şi frumuseţe, fiind susţinute de certitudinea credinţei şi de participarea
sufletească a colindătorilor. Iată de pildă ce însemnătate tainică are această colindă şi cât de bine reflectă
învăţătura Bisericii: Mare-i seara de-astă seară, Dar nu-i seara de-astă seară, Ci e seara lui Crăciun, Lui
Crăciun celui bătrân, Când s-a născut Fiul Sfânt, Fiul Sfânt pe-acest pământ.

Colindul începe printr-o afirmare a momentului de acum, urmată îndată de o negare a lui prin
invocarea de atunci, dar negarea este doar aparentă, întrucât măreţia nopţii sfinte a Naşterii Domnului este
arătată tocmai de realitatea acestui eveniment sfânt, aceasta ne-o descoperă colindul.

Iată, că de şase săptămâni am început călătoria noastră duhovnicească, spre Betleemul sfânt, prin
post, rugăciune şi fapte de milostenie. Cu toţii ne-am pregătit ieslea sufletului pentru naşterea lui Hristos
în ea, atât cât ne-a fost cu putinţă. Şi iată că acest moment a venit, astazi s-a facut plinirea vremii Gal
(4,4). Adica, întruparea s-a petrecut atunci când în lume s-au împlinit toate condiţiile necesare. Dar pentru
aceasta, era necesar să treacă mii de ani, căci este vădit faptul că Fiul lui Dumnezeu putea să se întrupeze
spre mântuire şi îndată după căderea omului, dar Dumnezeu ştia că acest lucru n-ar fi fost folositor
omului, întrucât el nu ajunsese să-şi dea bine seama de gravitatea păcatului care l-a scos din comuniiunea
cu Tatăl său şi astfel în mod liber să dorească mântuirea. Că dacă în cădere omul a lucrat în mod liber,
deci a păcătuit din propria voinţă, era necesar ca tot el să voiască şi să dorească mântuirea sau scăparea
don starea în care îl adusese păcatul. Sărbătorile de iarnă sunt prilej de curatire sufleteasca pentru tot
sufletul crestinesc. Naşterea Domnului din Preacurata Fecioară, prospeţimea Anului Nou, apele sfinţite
ale Bobotezei, îngerescul chip al Sfântului Ioan, colindele, datinile, toate acestea au menirea de a ne
sustrage din această lume dezorientată, încercată de multe necazuri şi lipsuri. Concepţia actuală despre
lume, a multor creştini este una decreştinată. Aceştia sărbătoresc un Crăciun fără Iisus, o Bobotează fără
aghiasmă şi mai ales un An Nou într-un revelion continuu, fără sfârşit, presărat cu mâncare şi băutură din
abundenţă, dezmăţ şi alcool. Dar ce putem face, ca să ne venim în fire ca şi Fiul risipitor?

Să facem din sufletul nostru fecioară curată, întocmai ca şi Maica Domnului, doar aşa putem
primi binecuvântare cerească. Şi atunci ce vom face? Ne vom pocăi de păcate, dar nu făcându-ne sectari,
pentru că ceea ce adeseori se numeşte pocăinţă este de fapt rătăcire. Ci îndreptându-ne, părăsind păcatul şi
făcând virtutea, întorcându-ne de la diavolul la Dumnezeu, de la păcat la virtute, de la moarte la viaţă.
Însă pocăinţa noastră presupune neapărat spovedania. După botez, creştinul nu-şi poate spăla sufletul
ăntr-un alt mod decât spovedindu-se sincer. Lumea noastră lipsită de viaţă adevărată, lumea noastră
flămândă de cele sfinte s-ar putea redresa dacă s-ar spovedi mai des. Trăim nişte timpuri grele, viaţa
noastră este anemică din punct de vedere spiritual. Trebuie să ne trezim la viaţă, adică la Hristos, doar el
este Viaţa cea adevărată. Iată Dumnezeu care este Dumnezeul libertăţii stă la uşa sufletului nostru şi bate
ca să intre în cămara lui, însă noi nu îl lăsăm, dar El asteaptă şi nu pleacă pentru că nu îi dechidem uşa.
Are răbdare cu noi până la sfârşitul vieţii căci El vrea “ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa
adevărului să vină” (1 Tim 2, 4).
Hristos ne-a răscumpărat pe noi oamenii prin jertfa de pe Cruce din dragoste pentru oameni, dar
el aşteaptă ca şi noi să îi răspundem tot cu dragoste, să îi răsplătim Domnului pentru jertfa Sa, prin
dragoste. Şi îi mulţumim lui Dumnezeu participând la Sfânta Liturghie, aşa îi mulţumim deplin,
spovedindu-ne şi împărtăşindu-ne. Sunt creştini care înstrăinaţi de Biserică, consideră că omul poate fi
bun şi se poate ruga şi acasă, fără să participle la slujbele Bisericii. Dar şubrezenia argumentării lor iese
uşor la iveală dacă stăm să ne gândim că aceluiaşi Dumnezeu ne rugăm şi noi în Biserică şi aceluiaşi
Dumnezeu se roagă şi ei acasă, Ce îi reţine să vină la Biserică dacă îl iubesc aşa de mult pe Dumnezu?
însă din Biserică putem lua ceea ce nimeni altcineva nu are, Trupul şi Sângele lui Mântuitorului. Dacă
iubeşti atât de mult rugăciunea şi implicit pe Hristos de ce nu vii la El? Ca să îi multumeşti arătându-ţi
dragostea faţă de El? Nu vin pentru că se amăgesc pe ei înşişi că se roagă acasă sau se roagă dar se
gândesc la ceea ce vor face a doua zi sau cine ştie la ce alt lucru. Hristos a zis “cine nu mănâncă trupul
meu si nu bea sângele meu nu are viaţă întru el” (Ioan 6,54) este foarte simplu, în afara Bisericii nu există
mântuire. !!!!!!!!
Şi ca să înţelegeţi mai bine am să vă dau un exemplu din viaţa de zi cu zi. Omul pentru a trăi este
necesar ca el să respire şi să mănânce, altfel moare. Ei bine şi în viaţa duhovnicească lucrurile sunt
identice. Pentru a avea viaţă în tine trebuie să respiri şi să mănânci. Iar respiraţia creştinului adevărat este
rugăciunea. Creştinul care nu se mai roagă seara şi dimineaţa din varii motive, nu mai respiră în
Dumnezeu. Omul contemporan este într-o continuă luptă cu timpul, mereu este în întârziere şi toate
aceastea pentru lucrurile trecătoare ale lumii. El a uitat de Dumnezeu. Să ne aducem aminte de părinţii şi
bunicii noştri care mergând la câmp sau unde aveau treabă spuneau mai întâi: Doamne ajută! Şi se
închinau fâcăndu-şi semnul sfintei cruci, prin aceasta ei cereau binecuvântare de la Dumnezeu în munca
pe care o aveau şi Dumnezeu nu întârzia să îi răsplătească dându-le spor în toate. Dar care este mâncarea
noastră spirituală? Ea este Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos cu care atât de rar ne împărtăşim noi cei de
astăzi. Ce aţi zice dumneavoastră de un om care ar mânca o dată sau de două ori pe an şi ar munci tot
anul? Aţi zice că nu judecă limpede. Un om care mănâncă rar, spiritual, care se cuminecă numai la Paşti,
din punct de vedere al sănătăţii sale sufleteşti el este foarte slăbit. Aşadar ca să avem viaţă în noi trebuie
să participăm la slujbele Bisericii îndeosebi la Sfânta Liturghie şi când simţim nevoia să ne spovedim şi
să ne împărtăşim cu aleasă pregătire.
Cel care ne atenţionază să ne trăim viaţa creştineşte este Sf Apostol Petru care zice “Ştiut fiind că
nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă, ci cu scump
sângele lui Hristos ca şi al unui miel nevinovat” (1 Petru 1, 18-19). Cu alte cuvinte, pentru că am fost
răscumpăraţi cu un preţ atât de mare, atunci noi trebuie să petrecem viaţa noastră în neprihănire şi
sfinţenie întocmai ca şi Maica Domnului a cărei adormire o prăznuim. Amin