UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ,,JUSTINIAN PATRIARHUL’’

SPECIALIZAREA PASTORAȚIE ȘI VIAȚĂ LITURGICĂ

CATEHIZAREA COPIILOR ÎN CADRUL SPOVEDANIEI

-LUCRARE DE SEMINAR-

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC: SUSȚINĂTOR:

Pr. lect. dr. Vasile CREȚU Neagu Paul-Cristian

Bucureşti

2021
 I. INTRODUCERE

Sfânta Taină a Spovedaniei face parte din cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii Ortodoxe şi
deţine un loc de frunte în scopul mântuirii omului, deoarece prin ea dobândim iertarea păcatelor
prin puterea dată de Iisus ucenicilor Săi, şi prin ei ierarhilor şi preoţilor prin punerea mâinilor,
spunând: „Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte
veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18, 18), Sfinţii Apostoli devenind în
acest fel „organe ale Sfântului Duh după cum vor deveni toţi preoţii creştini, deorece, în
îndeplinirea misiunii lor, ei transpun în realitate faptică o acţiune proprie harului divin, acţiunea
de a deschide vistieria Împărăţiei cerurilor pe seama credincioşilor de atunci şi de totdeauna” 1,
precum şi împăcarea cu Dumnezeu, printr-o altă Sfântă Taină, şi anume, Sfânta Taină a
Împărtăşaniei, a Euharistiei sau a Cuminecării, instituită în seara Cinei celei de Taină când
Mântuitorul Iisus Hristos a rostit cuvintele: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu” (Matei 26,
26) şi „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi se
varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 27-28).

Taina Spovedaniei este o lucrare prin care omul îşi îndreaptă singur paşii către
Dumnezeu, este o lucrare personală întrucât aceasta implică o acţiune de cercetare asupra
propriei persoane, o acţiune prin care ne cercetăm propria sinceritate, prin care dobândim curajul
şi puterea de a ne recunoaşte vinovăţia, de a ne mărturisi „fără sfială” 2 pentru a lua „iertare de la
Domnul nostru Iisus Hristos”3, este deci o Taină a regăsirii noastre sufleteşti, este o Taină care
aduce odată cu ea dorinţa de curăţire, de înnoire şi de unire cu Hristos prin Sfânta Euharistie.

Omul a fost creat curat, fără de păcat, dar din pricina neascultării, această curăţie a fost
pătată atât de rău, încât, cel ce păcătuieşte la tot pasul, se obişnuieşte cu săvârşirea păcatului, cu
starea păcătoasă şi cu greu mai poate scăpa de ea, iar din această pricină comuniunea cu
Dumnezeu a început să se clatine, fapt pentru care omul a fost izgonit din Rai şi pentru a-l
dobândi iarăşi este nevoie de o refacere a comuniunii cu Dumnezeu, refacere ce se poate înfăptui
doar prin curăţire de păcate, doar prin ajungerea la starea cea dintâi şi pentru a ajunge la acea

1
Pr. Conf. Ilie Moldovan, „Preotul duhovnic şi darul iertării păcatelor”, în „Revista Ortodoxia”, 1982, nr. 5, p. 572.
2
*** MOLITFELNIC, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2006, p. 65.
3
Ibidem.

2
stare primordială este nevoie de o luptă puternică împotriva păcatului, luptă ce este dovedită prin
pocăinţa noastră. Este nevoie de o lucrare sfinţitoare în viaţa noastră şi aceasta este lăsată nouă
de Mântuitorul, adică Spovedania care este, fără îndoială, lucrarea sfinţitoare de care omul are
nevoie pentru a reface comuniunea cu Dumnezeu şi prin care dobândeşte iertarea păcatelor prin
episcop sau preot.

Pocăinţa este cel mai bun remediu împotriva păcatului. Conştiinţa omului, şi omul în
sinea sa, simte greutatea păcatelor şi vrea cu orice preţ să scape de ea. Cel care reuşeşte să îşi
„cureţe” conştiinţa ,,simte o stare de siguranţă, de linişte şi mai ales de mulţumire. Într-adevăr un
om cu conştiinţa curată este îndrăzneţ, de aceea se spune că sfinţii au îndrăzneală înaintea lui
Dumnezeu, pe când cel cu conştiinţa încărcată se teme şi de umbra sa” 4, însă, cei ce au conştiinţa
încărcată de păcate vor afla că ,,urmările nerespectării sfaturilor conştiinţei sunt tragice, chiar şi
în viaţa pământească, iar după despărţirea sufletului de trup ele sunt de-a dreptul dezastruoase
întrucât în lumea de dincolo nu mai este posibila pocăinţa şi iertarea păcatelor. Pentru a evita
însă problemele de conştiinţă este bine să ascultăm de glasul ei, şi să ne împăcăm cu ea cât
suntem în putere şi în integritatea facultăţilor mintale. La acest lucru ne îndeamnă Domnul Iisus
Hristos zicând: «Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul
să te dea judecătorului, şi judecătorul slujitorului şi să fii aruncat în temniţă. (Matei 5, 25) »” 5.
Toţi oamenii au conştiinţa încărcată, însă depinde de fiecare dacă vrea să o uşureze. Toţi suntem
păcătoşi şi trebuie să recunoaştem starea păcătoasă în care ne aflăm, să ne împăcăm cu
Dumnezeu dar şi cu noi înşine pentru a nu mai avea mustrări de conştiinţă în urma unor fapte
săvârşite mai mult sau mai puţin conştiente, mustrări care sunt provocate de faptele rele pe care
le-am făcut prin intervenţia diavolului, fapte ce nasc înăuntrul nostru dorinţa de a ne căi. Dacă
toate faptele săvârşite ar fi fost bune şi ne-am simţi liniştiţi, acestea fiind de la Dumnezeu,
dorinţa de a ne pocăi nu s-ar aprinde, însă acesta nu ar fi un lucru rău, deoarece, nesăvârşind nici
o formă a răului în timpul vieţii noastre ci totdeauna am umbla întru poruncile Lui şi le-am păzi
pe ele am fi împăcaţi cu Dumnezeu. Pocăinţa este, fără îndoială, singurul remediu împotriva
păcatului care rupe armonia, comuniunea omului cu Dumnezeu. După Sfântul Simeon Noul
Teolog, pocăinţa devine rodnică numai după ce am primit iertarea de la duhovnic: ,,De la
pocăinţă ne vine spălarea întinăciunii faptelor ruşinoase. După ea primim împărtăşirea de Duhul

4
Pr. prof. dr. Petre Semen, „Un pas spre Dumnezeu-Sfânta Mărturisire”, în „Teologie şi Viaţă”, 1991, nr. 1-3, p. 74.
5
Ibidem, p 75.

3
Sfânt. Dar nu în chip simplu, ci după credinţa, simţirea şi smerenia celor ce s-au pocăit cu tot
sufletul. Însă numai după iertarea deplină a păcatelor de mai înainte, primită de la părintele care
ne-a luat asupra sa. De aceea bine este să ne pocăim în fiecare zi pentru porunca ce s-a dat. Căci
îndemnul: ,,Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor’’ (Matei 3, 2), ne arată lucrarea aceasta
ca fiind fără hotar”6. De aceea, unii credincioşi merg regulat la scaunul de spovedanie, ca nu
cumva să vină mirele, sa intre la nuntă iar ei sa nu fie pregătiţi, asemenea fecioarelor neînţelepte,
ci caută să se asemene fecioarelor înţelepte, caută să fie pregătiţi tot timpul pentru trecerea din
această viaţă, pentru a intra cu mirele la nuntă. Alte persoane nu pun mare importanţă pe suflet,
nu se gândesc la viaţa veşnică şi de aceea nici nu merg să-şi mărturisească păcatele. Cei care
merg regulat la scaunul de spovedanie au treaz în minte gândul la moarte, la judecata de după
aceasta, la chinurile iadului dar şi la bucuria comuniunii şi a iubirii, sunt izvor al liniştirii, al
adunării minţii din împrăştierea ei, sunt început al rugăciunii. Frica manifestată în faţa chinurilor
veşnice este una naturală, este început al pocăinţei. Ea este înlăturată din planul conştiinţei prin
încrederea în milostivirea lui Dumnezeu revărsată spre oameni prin Taina Sfintei Spovedanii.
„Prin sincera căinţă cu hotărâtă osândire de sine înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, omul
lăuntric se curăţă”7.

Aşadar, a ne pocăi nu înseamnă doar o simplă mărturisire a păcatelor în urma căreia să

primim Sfânta Împărtăşanie, ci înseamnă o schimbare radicală în viaţa noastră, în
comportamentul nostru, înseamnă o dorinţă arzătoare de a ne împăca cu Dumnezeu, de a nu mai
săvârşi fapte de ruşine. Mărturisirea şi căinţa pentru păcatele săvârşite reprezintă o etapă
psihologică dificilă pentru penitent. Trebuie să fie prezentă în noi şi disponibilitatea de a ajuta pe
fratele nostru care se află în suferinţă, indiferent dacă este vorba de ajutor pe partea financiară
sau pe partea spirituală, acest ajutor acordat cuiva ar îndeplini porunca de a iubi pe aproapele ca
pe tine însuţi. „Mare e pocăinţa pe pământ, fiindcă le slujeşte sufletelor drept scară spre a sui
acolo de unde au fost doborâte de păcat. Ea reface firea şi îi aduce înapoi vrednicia care îi este
proprie. Pocăinţa, fraţilor, e chivot al milostivirii. Să năzuim deci către acest prieten al
omenirii”8.

6
***Sfântul Simeon Noul Teolog, „Cele 225 de capete teologice şi practice”, Cap. 46, în „Filocalia”, trad. de pr.
prof. Dumitru Stăniloae, vol. VI, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1977, pp. 75-76.
7
Arhim. Sofronie, „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, trad. din limba rusă de ierom. Rafail Noica, Editura
Sophia, Bucureşti, 2005, p. 50.
8
Sfântul Efrem Sirul, în ,,Sfinţii Părinţi despre pocăinţă”, trad. din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, EDITURA
DE SUFLET, Bucureşti, 2014, p 25.

4
 Omul este supus greşelii şi tocmai din această pricină este nevoie de un mijloc prin care
să se poată descărca şi cu ajutorul căruia să se simtă liber, iar acest sentiment de libertate poate
fi experimentat doar în urma vizitei scaunului de spovedanie. În acelaşi timp, omul este o fiinţă
sociabilă şi care simte nevoia de a comunica, de a se descărca de problemele ce l-au împresurat.
Atunci el caută o persoană de încredere în faţa căreia să se deschidă sufleteşte şi de la care să
primescă o vorbă de îmbărbătare, să îl facă să simtă că nu este singur. În momentul în care a
găsit persoana în faţa căreia se poate destăinui, simte cum sufletul său se uşurează de greutăţile
pe care le poartă, simte înauntrul său o compătimire din partea aproapelui care îl ascultă, îl
străpunge un sentiment de liniştire, de revigorare sufletească. Este un lucru măreţ să ajungem ,,să
ne bucurăm cu cei ce se bucură şi să ne întristăm cu cei ce se întristează’’(Romani 12, 15). În
firea noastră este înrădăcinată comunicarea, într-ajutorarea semenilor şi de aceea, dacă o
cunoştinţă este întristată ori se simte singură sau este descurajată de anumite împrejurări, noi
dialogăm cu acea persoană, încercăm să o înveselim, vrem să luăm din durerea sa asupra noastră.
Însă, cu toate acestea, cu tot ajutorul acordat de cunoştinţe, omul simte nevoia de mai mult, de o
descărcare sufletească mai delicată, mai aprofundată şi de aceea, omul merge la preot pentru a-și
mărturisi păcatele, pentru a-și spune păsurile, iar el, ca un părinte, să îi dea un sfat şi o singură
cale de urmat: rugăciunea. Rugăciunea este modalitatea prin care vorbim cu Dumnezeu, suntem
în legătură directă cu El şi este singurul care ne poate ajuta să trecem peste orice obstacol care se
iveşte. Afectivitatea umană este limitată, pe când, iubirea divină nu are limite, iar ca pe o
mărturie pentru acest lucru, Dumnezeu ne-a lăsat nouă Sfintele Taine, şi, în special, Taina
Spovedaniei, în cadrul căreia, credinciosul se poate vindeca de bolile sufleteşti care l-au cuprins,
primeşte dezlegare şi iertare de păcate dar şi o mai mare putere de a învinge greutăţile care îi pot
ieşi în cale.

II. CATEHIZAREA COPIILOR ÎN CADRUL SPOVEDANIEI

Spovedania are un rol fundamental pentru viața în Hristos. Este atât un mijloc de a
redobândi iertarea lui Dumnezeu, cât și o pavăză împotriva patimilor noastre.

5
Acest lucru este deosebit de important în cultura noastră contemporană, care devalorizează
adevărul, virtutea, moralitatea și nu acordă importanță lui Dumnezeu și sufletului. Copiii noștri
au nevoie de o relație plină de afecțiune acasă și nu numai – în special cu părintele duhovnic, dar
în același timp, învățăturile Bisericii trebuie să le fie împărtășite în moduri adecvate vârstei lor.

Când vorbim despre copii și despre Taina Spovedaniei sau despre Biserică, în general,
trebuie să ne gândim în primul rând și la educația religioasă primită în mediul familial, care, din
păcate, de cele mai multe, este destul de slabă sau lipsește cu desăvârșire, fapt pentru care unii
copii sau chiar adulți nu cunosc nici cum să își facă semnul Sfintei Cruci.

Familia reprezintă mediul primordial prin care copiii pot fi educați spre a primi Sfânta
Taină a Spovedaniei fără să se teamă de acest lucru, dar pentru aceasta este nevoie și de
pregătirea spirituală sănătoasă a părinților, astfel încât să îi poată îndruma și pe cei mici spre
acest „al doilea botez” (spovedania fiind baia curățitoare care se poate repeta pe tot parcusul
vieții și prin care, dacă trece omul, se curăță și se vindecă de păcate). „Copiii se nasc și cresc în
familie. Ei reprezintă, înainte de toate, darul lui Dumnezeu pentru cei doi soți care au datoria
morală să-i crească pe aceștia pentru a deveni fii ai lui Dumnezeu în Împărăția Sa veșnică. Tot
în familie își formează și religiozitatea în calitate de persoană concretă, unică, inepuizabilă și
irepetabilă. Au numele lor și în familie, cu ajutorul părinților, își creează prima impresie despre
lume, despre oameni, despre Dumnezeu”9.

Este cunoscut faptul că princii care au trecut de vârsta de șapte ani trebuie să se
spovedească înainte de a se împărtăși. „După 7 ani, copiii trebuie să mărturisească și lucrul
acesta îl vedem menționat și în Pravila cea Mare, Glava 321, la răspunsul Sfântului Ioan
Criteanul. Mai explicit, vedem lucrul acesta la Matei Criteanul, care spune că spovedania pentru
copii este obligatorie de la 7 ani - Nomocanonul 116”10. Subiectul „copiii și Taina Spovedaniei”
a constituit întotdeauna o tema care a generat numeroase discuții, uneori chiar „aprinse” în ceea
ce privește primirea copiilor cu vârsta de peste șapte ani la împărtășire doar după vizitarea
scaunului de spovedanie. Aceste discuții contradictorii, cât și lipsa părinților la slujbele și
activitățile bisericii, au produs în sinea copiilor teama de a se apropia de biserică în general și de

9
Pr. lect. dr. Marian Mihai, „Copiii, Biserica și Spovedania”, în „Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie”, Editura
Trinitas, București, 2014, pp. 129-130.
10
https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/liturgica/despre-spovedirea-copiilor-161422.html, consultat la data
de 22.11.2021.

6
spovedanie, în special, pe motivul fricii că ar putea fi mustrați pentru greșelile pe care aceștia le-
au făcut, însă ceea ce copiii nu află de la părinți este faptul că preotul este persoana de care nu
trebuie să se teamă niciodată, este persoana cu care vor lega o relație specială, căruia copiii îi pot
transmite orice îi preocupă, orice îngrijorare sau nelămurire, iar preotul va căuta întotdeauna să îi
îndrume spre calea cea bună, îi va povățui mereu spre o dezvoltare sufletească desăvârșită păzind
poruncile lui Dumnezeu, cât și spre o dezvoltare morală sănătoasă, prin sporirea virtuților, prin
multa rugăciune, prin ajutorarea semenilor care sunt în nevoi, prin participarea la Sfânta și
Dumnezeiasca Liturghie, și la toate slujbele și activitățile bisericii.

Preotul, în timpul vizitelor pastorale, ar trebui să recomande familiilor tinere, care au

prunci, să îi educe şi spre viaţa religioasă, să îi obişnuiască să se împărtăşească fără să se teamă
de preot, iar după împlinirea vârstei de şapte ani, copiii să înceapă să se apropie şi de scaunul
spovedaniei, nu pentru că ar avea mari păcate, ci pentru a li se forma deprinderea Spovedaniei.
Chiar dacă Biserica recomandă vârsta de șapte ani pentru spovedania copiilor, preotul trebuie,
mai întâi de toate, după cum scrie în Molitfelnic: ,,să judece păcatul după priceperea și
înțelegerea ce are fiecare, că dacă vei lua aminte, vei afla copii de 12 ani, care pot să aibă minte
mai multă decât bărbatul de 30 de ani; și iarăși vei afla om de 25 sau 30 de ani, care să poată să
aibă minte sau pricepere mai puțină decât un copil de 15 ani. Ia seama, dar, că Dumnezeu ne
judecă după mintea și priceperea fiecăruia din noi”11.

Fireşte că mulţi vor spune că pruncii nu au nevoie de mărturisire, dar, după îndemnul
Mântuitorului Hristos „lăsaţi copiii să vină la Mine” (Luca 18, 16), este bine ca fiecare copil, în
calitatea sa de creştin ortodox, să fie, în primul rând, lăsat să cunoască viaţa Bisericii, liniştea şi
frumuseţea pe care aceasta o oferă. (lăsat pentru că, în prezent, vehiculează concepţia că în
biserică este locul vârstnicilor, dar biserica îi adună pe toţi, indiferent de vârstă, ca o mama
care îşi iubeşte copiii în egală măsură, iar această ideologie trebuie să fie exclusă din mintea
tuturor). Mântuitorul Hristos spune că Împărăţia cerurilor va fi a unora ca aceştia, a pruncilor,
pentru că ei sunt cei mai puri, iar noi, cei mari trebuie să fim asemenea lor. Dacă cei mici vor fi
prezenţi mai des la scaunul de spovedanie atunci ei vor creşte frumos, vor deveni mai buni, vor
purta pe Dumnezeu permanent în sufletul lor, iar odată cu maturizarea lor, dialogul mărturisirii
va fi altul, mult mai asumat și sincer. Însă, pentru acest lucru este nevoie şi de exemplul

11
*** MOLITFELNIC, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2006, p. 59.

7
părinţilor, deoarece, copilul încearcă să imite faptele lor, iar dacă aceştia nu au o viaţă
duhovnicească sănătoasă, atunci, copilul, necunoscând acest gest, nu îl poate imita.

Dacă pruncul are binecuvântarea de a avea părinți sau bunici dreptcredincioşi, care să îi
sădească în minte şi inimă sentimentul religios, prin mersul la Biserică, prin împărtăşirea cât mai
deasă de Sfintele Taine, atunci copilul va îmbrăţişa cu drag acest mediu şi se va gândi mereu cu
bucurie la cei care l-au crescut în strânsă legătură cu Dumnezeu şi cu poruncile Lui, cât şi la
Dumnezeu, care va fi permanent prezent în viaţa lui. Astăzi, din păcate, mulţi tineri, după ce trec
de vârsta adolescenţei, chiar dacă au fost crescuţi în acest mediu religios, se îndepărtează de
Dumnezeu şi de poruncile Lui, petrec în desfrânări şi în fapte de ruşine, lăsând deoparte ceea ce
i-au învăţat părinții ori bunicii, unii din pricina anturajului în care intră, alţii de teama ca ceilalţi
nu cumva să râdă de ei pe motiv că trec pragul Bisericii şi de cele mai multe ori, mulţi se
ruşinează că îi slujesc lui Dumnezeu, fapt pentru care, atunci când trec prin faţa unei biserici fac
o cruce neînsemnată, ca nu cumva cineva cunoscut să îi observe. Toate acestea se datorează
vremurilor tot mai secularizate pe care le trăim, mass-mediei care promovează doar lucrurile
negative care se petrec în jurul nostru, fără ca măcar o faptă bună să fie promovată, dar și lipsei
tot mai mari de catehizare din partea bisericii.

Taina spovedaniei este mijlocul prin care un copil poate cunoaște îndeaproape toate
învățăturile bisericii fiindcă este locul cel mai potrivit prin care preotul își poate exercita puterea
sa învățătorească, de a sădi în mintea și sufletul copilului dragostea de Dumnezeu și de
aproapele, de a-i arăta care sunt roadele faptelor bune. De aceea, copiii, dar mai întâi de toate
părinții, trebuie să știe faptul că spovedania copilului nu are caracter penitențial, așa cum se
procedează în cazul adulților, ci caracter pedagogic prin care copilul descoperă tainele lui
Dumnezeu, descoperă trăirea în iubire frățească.

Spovedania reprezintă mijlocul cel mai important de catehizare individuală, atât în cazul
adulților, cât și în cazul copiilor a căror vârsta fragedă permite modelarea caracterului religios-
moral al acestora, spre a crește în comuniune cu Dumnezeu prin păzirea și împlinirea poruncilor
Lui. Vârsta lor permite modelarea spre trăirea unei vieți morale autentice.

8
 CONCLUZII

În concluzie, Taina Spovedaniei este o taină indispensabilă din viața fiecăruia dintre noi,
este taina care reface comuniunea cu Dumnezeu care a fost ruptă odată cu săvârșirea păcatului.
Este „botezul” pe care oricine creștin îl poate repeta pe tot parcursul vieții, dar acest fapt trebuie
învățat încă din pruncie, când orice copil este mult mai deschis spre cunoaștere, este perioada din

9
viața omului care permite modelarea unui caracter moral sănătos bazat pe fundamentul credinței,
pe iubirea de care Hristos ne-a dat dovadă prin răstignirea, moartea și învierea Sa.

Orice prunc botezat trebuie să fie un creștin ortodox autentic care încă de mic trebuie să se
apropie de Biserică, de Sfintele Taine, să participe la activitățile pe care biserica le organizează,
să ia seama la poruncile dumnezeiești și să le păzească, atât cât este cu putință fiecăruia.

Să nu uităm faptul că Taina Spovedaniei este singurul mijloc prin care putem dobândi
împăcarea cu Dumnezeu și iertarea Lui spre primirea bucuriei celei veșnice și că pruncii
trebuiesc îndrumați spre această Sfântă Taină și spre faptele cele bune pentru a forma caractere
frumoase pentru viitor, dar pentru a-i putea apropia de această Taină este necesar ca fiecare să
știe că spovedania copiilor nu are un caracter penitențial, ca în cazul adulților, ci caracter
pedagogic prin care copilul descoperă tainele lui Dumnezeu, descoperă trăirea în iubire frățească.

BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea

10
 Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1988.

II. IZVOARE PATRISTICE

2. ***Filocalia, vol. VI, traducere de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1977.

3. Sfântul Efrem Sirul, în Sfinții Părinți despre pocăință, traducere din limba rusă de
Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura de Suflet, București, 2014.

III. CĂRȚI, ARTICOLE ȘI STUDII

4. *** MOLITFELNIC, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea Prea

Fericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura
I.B.M.B.O.R., București, 2006.

5. MIHAI, pr. lect. dr. Marian, „Copiii, Biserica și Spovedania”, în Sfânta Spovedanie și
Sfânta Împărtășanie, Editura Trinitas, București, 2014.
6. MOLDOVAN, pr. conf. Ilie, „Preotul duhovnic și darul iertării păcatelor”, în revista
Ortodoxia, nr. 5, 1982.

7. SOFRONIE, arhimandrit, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, traducere de ierom.

Rafail Noica, Editura Sophia, București, 2005.

8. SEMEN, pr. prof. dr. Petre, „Un pas spre Dumnezeu – Sfânta Mărturisire”, în
Teologie și viață, nr. 1-3, 1991.

IV. SURSE WEB

11
9. https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/liturgica/despre-spovedirea-copiilor-
161422.html, consultat la data de 22.11.2021.

12