Evaluarea euharistică a conștiinței creștine

Este foarte ușor dar și foarte greu să vorbim despre Dumnezeu iar de cele mai multe ori
gândul de a vorbi cu Dumnezeu chiar și pentru noi cei care facem parte din spectrul teologic
poate părea nebunesc, și nefondat în unele momente; însă este aproape imposibil ca firea
omenească să se evalueze pe sine nu doar sporadic ci constant deoarece ea este atinsă de urmările
păcatului originar, însă mijlocul principal prin care se actualizează chipul lui Dumnezeu din om
este Sfânta Euharistie, mijoc nu doar de amintire a morții lui Hristos: ,,Căci de câte ori veți
mânca această pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți până când va veni” (I
Corinteni 11,26) ci și de conștientizare a jertfei Lui și un mod de a trăi în mod personal, asumat
această jertfă . Începerea dar și continuarea acestei opere de conștientizare a evaluării este strict
legată de pocăință de conștientizarea faptului că sufletul este în legătură cu trupul iar valoarea
cea mai mare o are primul, de aceea: ,,...oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul
Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat față de Trupul și Sângele Domnului ” (I Corinteni 11,27).
Cei care susțin că sufletul este muritor, și că el nu poate să existe în sine, iar trupul este constituit
din elemente ce provin din materie, atunci trebuie să demonstreze că viața în trup este lipsită de
suflet, de altfel paradigma care se naște aici este că trupul este muritor iar sufletul locuind în trup
după gândirea săracă omenească ar trebui să aibă un proces asemănător trupului, de dezintegrare.

Un alt aspect al acestei evaluări este dat de conștientizarea nemuririi sufletului și a

învierii trupurilor, dacă această viață biologică este limitată atunci cea în duhul lui Dumnezeu
este fără de sfârșit, de aceea evaluarea euharistică este legată și de taina învierii, de nădejdea
învierii efect pe care îl conferă Sfânta Euharistie credinciosului. Taina învierii a fost anunțată
bisericii și de Proorocul David prin Psalmul 103:,, Tu le iei suflarea și ei vor pieri și în țărână se
vor întoarce; Tu vei trimite suflarea ta și ei iarăși vor fi zidiți și vei reînnoi fața pământului." Prin
aceste cuvinte proorocul David arată că puterea Duhului se pogoară și îi lipsește de viață pe cei
pe care îi părăsește, un alt argument este adus de Sfânta Macrina pentru lămurirea învățăturii
despre învierea morților, de la profetul Iezechiel, capitolul 37, capitol în care profetul este
înfățișat pe un câmp plin cu oase, pentru a împlini voia lui Dumnezeu ,, Domnul însă mi-a zis:
,,Prooroceşte asupra oaselor acestora şi le spune: Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului; Aşa
grăieşte Domnul Dumnezeu oaselor acestora: Iată Eu voi face să intre în voi duh şi veţi învia;
Voi pune pe voi vine şi carne va creşte pe voi; vă voi acoperi cu piele, voi face să intre în voi duh
şi veţi învia şi veţi şti că Eu sunt Domnul; Proorocit-am deci cum mi se poruncise. şi când am
proorocit, iată s-a făcut un vuiet şi o mişcare şi oasele au început să se apropie, fiecare os la
încheietura sa; Şi am privit şi eu şi iată erau pe ele vine şi crescuse carne şi pielea le acoperea pe
deasupra, iar duh nu era în ele; Atunci mi-a zis Domnul: ,,Fiul omului, prooroceşte duhului,
prooroceşte şi spune duhului: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru
vânturi şi suflă peste morţii aceştia şi vor învia; Deci am proorocit eu, cum mi se poruncise, şi a
intrat în ei duhul şi au, înviat şi mulţime multă foarte de oameni s-au ridicat pe picioarele lor!"
(Iezechiel 37,4-10).

Învierea reprezintă, restaurarea firii umane la starea originară, stare în care nu avut loc
în natura umană, etapele vieții umane considerate firești: bătrânețea, copilăria, suferința și nici
boala trupească, firea omenească fiind foarte apropiată și stârnind această apropiere, nu
cunoaștea răul, de aceea toate neajunsurile și limitările care au căzut asupra firii umane, au venit
prin cunoașterea răului, aplecarea firii umane spre el, depărtarea sau străinarea de Dumnezeu1
prin neascultare, acest răspuns este oferit de Sfânta Macrina, pentru Sfântul Grigorie de Nyssa.
Odată ce firea umană a cunoscut păcatul, căzând în patimi, firea a început să sufere urmările
vieții păcătoase. De aceea Sfânta Macrina spune că atâta timp cât aplecarea firii umane spre
păcat, nu reprezenta parte constitutivă din firea dinainte de cădere, așa se poate realiza dacă omul
dorește și revenirea la fericirea originară, iar această revenire va destrăma urmările păcatului
asupra firii. Este logic și firesc ca omul depărtându-se de păcat, râvnind în viața sa comuniunea
cu Dumnezeu, omul nu va mai căuta în viața viitoare, păcatul ce a condus la căderea naturii
umane.

Caracterul acestei evaluări este unul învăluit în sfințenie, doar sfântul se sârguiește să
se aproprie de Dumnezeu, printr-o neîncetată evaluare a lacrimilor, conștientizare a stării
păcătoase în care se află firea omenească, și continuând să se jertfească pentru ceilalți. Următorul
aspect al evaluării pe lângă cel al conștientizării a existenței vieții veșnice, a învierii trupului
care este în permanentă legătură cu sufletul, și care are rolul de a fi părtaș învierii, este cel
lucrător de virtute, În timp ce patimile reprezintă o deformare a firii şi o deturnare a vieţii de la
adevărata sa finalitate, o degradare a chipului lui Dumnezeu din om şi o vieţuire în registrul
inferior şi tenebros al existenţei, virtuţile creştine şi viaţa virtuoasă constituie adevărata vocaţie a
omului, capabilă să îi aducă acestuia adevărata bucurie şi fericire, cea izvorâtă din trăirea tot mai
aproape de Izvorul vieţii şi al fericirii - Dumnezeu-Iubire.

Prin voia sa liberă, cu care a fost înzestrat de la creaţie, omul se află şi este liber să aleagă
între a deveni „rob patimilor” şi a nu se pleca lor; are puterea de a alege între păcat şi virtute,
aceasta din urmă fiind singura în stare să-i dăruiască omului „cununa nemuririi”2.

Părinţii duhovniceşti ai Răsăritului ortodox subliniază permanent ideea că, în timp ce

patimile sunt contrare firii şi lucrează silnic la distrugerea acesteia, virtuţile reprezintă un dar

1
Pr. Cornel Dragoș, Dincolo de moarte, Sfinte moaște, Mumii, Trupuri moarte, Editura Egumenița, 2009, p. 69
2
Sf. Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa monahală, în „Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii”, volumul
1, traducere, introducere şi note de Preot Profesor Doctor Dumitru Stăniloae. Membru al Academiei Române.
Ediţia a IV-a, Editura Harisma, Bucureşti, 1993, p.32: „Dacă vrei, eşti rob patimilor; şi iarăşi, dacă vrei, eşti liber să
nu te pleci patimilor fiindcă Dumnezeu te-a iacut cu voie liberă. Iar cel ce biruie patimile trupului se încununează cu
nemurirea. Căci de n-ar fi patimile, n-ar fi nici virtuţile, nici cununile dăruite de Dumnezeu celor vrednici dintre
oameni”.
creatural, sunt fireşti, au fost zidite împreună cu firea oamenilor3. Ele constituie vocaţia esenţială
a omului, de a se asemăna tot mai mult, până la unirea îndumnezeitoare, cu Părintele său ceresc,
iar aceasta nu se poate realiza decât prin dobândirea şi lucrarea virtuţilor.

Spre deosebire de patimi, care nu au fiinţă sau ipostas, ci sunt întuneric şi boală4 şi nu
aparţin în mod firesc omului, ci se infiltrează în firea lui, căutând să o surpe, virtuţile îi aparţin
acestuia în mod firesc, constitutiv, originar. Lupta pentru virtute trebuieşte purtată de om fără
încetare, spunea marele maestru al educaţiei morale creştine, Clement Alexandrinul. Pacea
deplină şi libertatea nu sunt asigurate decât prin lupta neîncetată şi fără întrerupere împotriva
atacurilor ce ni le fac patimile. Aceste patimi, duşmani uriaşi, campioni olimpici, au un ac şi mai
ascuţit decât al viespelor, dar mai mult ca toate celelalte este plăcerea simţurilor, este aceea care
ne atacă şi ne sfâşie, nu numai ziua, dar şi noaptea, chiar în visurile noastre, prin încântările sale
viclene. Adevăratul luptător, care primeşte cununa în marele stadion al frumosului univers, este
acela care a câştigat victoria împotriva tuturor patimilor. Inteligenţa am primit-o spre a şti ce
facem; iar cuvântul „Cunoaşte-te pe tine”, înseamnă aici, să ştim pentru ce ne-am născut. Ne-am
născut spre a asculta poruncile, dacă vrem să fim mântuiţi. „Trebuie deci să vă îmbrăcaţi cu toate
armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului” (Efeseni, VI, 11), căci
„armele luptei noastre nu sunt trupeşti, ci puternice înaintea lui Dumnezeu, ca să dărâme
întăriturile; noi surpăm gândurile şi toată trufia care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu
şi tot gândul îl robim spre ascultarea lui Hristos” (II Corinteni X, 4-5).

Deci angajarea noastră presupune o dispoziție lăuntrică curățită de patimi prin focul
curățitor al harului Sfântului Duh, acum mântuirea ne este foarte la îndemână deoarece Hristos a
suferit în preacuratele Sale mâini și picioare piroane, iar nouă ne dăruiește fără să suferim, fără
fără să ne doară, mântuirea prin participarea la durerea Sa, de aici reiese cât de multă atenție
trebuie să acordăm Sfintei Euharistii, iar cuvântul Sfântului Apostol Pavel: ,,Să se cerceteze însă
omul pe sine, și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar” (I Corinteni 11,28) presupune nu
doar angajarea de a face o evaluare corectă a sinelui prin spovedanie ci și asumarea reală a jertfei
lui Hristos.

3
Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, în Filocalia sau
culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poale omul curaţi, lumina şi desăvârşi, volumul VI.
Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă,
Bucureşti, 1977, p. 260.
4
Ava Dorotei, Ale celui între sfinţi, părintele nostru Dorotei. Felurite învăţături lăsate ucenicilor săi când a părăsit
mănăstirea Avei Serid şi a întemeiat cu ajutorul Iui Dumnezeu mănăstirea sa, după moartea Avei Ioan, proorocul, şi
după tăcerea desăvârşită a Avei Varsanufie, în „Filocalia..”, volumul IX, p. 606.