Universitatea din Craiova

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Buna pătimire ca virtute a predării noastre în grija lui Dumnezeu

Student: Popa Marcel Mugurel Pr. Prf. univ. Dr. Ocoleanu Picu

Anul al III-lea

Grupa a II-a

Craiova
2020
 Pentru a vorbi de termenul de bună pătimire trebuie mai întăi să vedem ce este
pătimirea. Faptele omenești, tot ceea ce reprezintă activitate umană: fizică sau epistemică
atunci când este vorba de ganduri sau cuvinte, tot ceea ce facem capătă o dimensiune morală.
Nu există nimic din ceea ce facem să nu aibă o profundă dimensiune morală pentru că nu
există fapte, gânduri sau cuvinte indiferente din punct de vedere moral. Morala înglobează
totalmente existența umană. Toate lucrurile pe care le săvârșim capătă o valoare morală,
această valoare morală se măsoară în virtuți sau păcate. Atunci când cineva se depărtează de
normativitatea morală vorbim despre păcat, iar atunci când cineva este în acord cu voia lui
Dumnezeu cuprinsă în poruncile Sale vorbim despre virtute. Acestea doua, virtutea și păcatul,
sunt unitățile de măsură cu privire la moralitatea umană.

Termenul de păcat este unul eminamente biblic, un termen ebraic( hatat- faptul de a
trage cu arcul și a rata). Patima vine de la termenul„patos”. Sfinții Părinți vorbesc despre o
bună pătimire despre pătimirea harului divin. Vorbesc despre un duh, un „bios paticos” adică
o viață bine pătimitoare.

Pacatul poate atrage la un moment dat regretul, ca recunoastere a unei greseli ce

dăunează vietii si de care vrei să te scapi sau să nu o mai repeți. Patima însă ca deprindere, a
devenit "quasi altera natura" (aproape a doua natura), încât ea exclude regretul faptei rele, în
favoarea efortului necontenit de a fi satisfacută. Un om înduhovnicit (Sfantul Teofan
Zavoratul) arată că fiinta patimii constă în "dispozitia față de păcat, ca dorință fermă și
constantă de a păcătui intr-un mod oarecare; sau ca o atracție pentru actiuni vinovate"1

Origen spunea că "izvorul si începutul oricărui păcat este in gând". "Inima omului este
un Paradis până ce intră în ea un șarpe", spune atât de sugestiv Tomas Spidlik comentând
afirmatia celebrului alexandrin. Dar un gând bun, va deveni "parintele virtuților".

Autorii filocalici vorbesc însă numai despre gândurile rele pe care le numesc

"carnale", diabolice sau necurate. Ele vin din afară. Nu pot avea originea in inimă, deoarece,
fiind creația bunătății lui Dumnezeu, aceasta nu poate fi rea. Aceste gânduri nu sunt nici
adevărate.

După ce am prezentat pe scurt care este izvorul pacatului, ce este el și care sunt
urmările lui, vom încerca în continuare să vedem care sunt remediile păcatului și ce trebuie să
facă omul pentru a scăpa de patimi și a moștenii viața veșnică.

1
https://www.crestinortodox.ro/editoriale/nasterea-patimilor-70344.html

Craiova
2020
 Întreaga viață duhovnicească a omului este ființare pe calea poruncilor dumnezeiești
și, cum spune Cuviosul Nichita Stithatul, „ ierurgie a sfintelor porunci al lui Hristos” 2 Trebuie
să reflectăm permanent la poruncile lui Dumnezeu, însă nu ca un demers intelectual, ci mai
degrabă ca o doxologie, ca o mărire continuă, ca rugăciune. Prin rugăciune omul ajunge să îl
laude pe Dumnezeu neîncetat, renunță să se mai gândească la poftele trupești. Rugăciunea sa
nu mai este întreruptă de gânduri. Omul realizează acum că„ lucrul cel mai prețios pe lume
este să cunoaștem pe Dumnezeu și să înțelegem, măcar în parte, voia Lui” 3 Ca formă
supremă de înțelegere a voinței divine în porunci, rugăciunea nu este doar lucrare a minții.
Omul participă întreg la această slujire. Cugetarea permanentă la poruncile lui Dumnezeu se
împletește cu rugăciunea, cu actele liturgice propriu zise pe care omul este chemat să le
săvârșească de-a lungul întregii zile liturgice.

Zice Sf. Petru Damaschin că singura slujire pe care omul I-o poate aduce lui
Dumnezeu este aceea de a nu-și iubi „mai mult cugetările și voile decât pe ale lui Dumnezeu”.
Părinții bisericii vorbesc aici de „ predarea” de sine a omului voinței lui Dumnezeu. Acesta
este momentul primordial al vieții duhovnicești. Un text reprezentativ este cel al Cuviosului
Siluan Athonitul care zice„ Mare bine este să te predai voii lui Dumnezeu. Atunci în suflet
este numai Domnul; nu intră în el alte gânduri. Rugăciunea devine curată și inima simte
iubirea lui Dumnezeu, chiar dacă trupul ar fi în suferință. Când sufletul s-a predat cu totul voii
lui Dumnezeu, Domnul Însuși începe să-l călăuzească și sufletul este învățat direct de
4
Dumnezeu” Acest fapt nu anulează persoana umană sau libertatea ei, ci omul iese din
limitele sale naturale și experiază toate în Duhul, „ omorârea ” voii proprii nu are un sens
distructiv.

Această predare de sine a fost săvârșită de Sfinții Părinți prin fuga de lume care este
eliberarea de logica „veacului acestuia”, și intrarea în logica împărăției prin darul
dumnezeiesc al poruncilor. Când nu ne mai dorim nimic din cele omenești și nu mai suntem
tulburați de ele atunci ne-am predat voinței lui Dumnezeu. Ierom. Rafail Noica arată că
„ sufletul care s-a predat voii lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de furtună, nici de
tălhari, de nimic. Și orice i se întâmplă, își spune: Așa I-a plăcut lui Dumnezeu. Dacă e
bolnav, se gândește: Înseamnă că am nevoie de boală, altfel Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o.

2
CUVIOSUL NICHITA STITHATUL, „Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire și despre cunoștință, în
Filocalia VI”, suta a III-a, p.306.
3
Cuv. Siluan Athonitul,„ Între iadul deznădejdii și iadul smerenie”i, trad. Rom, M-rea Sf. Ioan Botezătorul, Alba
Iulia, 1994, p.102.
4
Cuv. Siluan Athonitul, opt.cit. p. 101.

Craiova
2020
Așa se păstrează și se păzește pecea în suflet și trup”.5 Acesta este o bună pătimire atunci când
te găndești ca tot ce ți se întâmplă, și bune și rele, sunt din voia Lui Dumnezeu venind asupra
noastră fie spre îndreptare fie spre mustrare. Nimic de la Dumnezeu nu este rău.

Absența Duhului Sfânt și absența darurilor Sale sunt o consecință a faptului că omul
nu renunță în mod deplin la voia sa. 6 Omul poate împlinii voința divină numai atunci când se
lasă călăuzit de Dumnezeu și se predă total Lui, iar atunci vine Duhul care „învață sufletul să
păzească poruncile lui Dumnezeu și-i dă putere să facă binele” Omul, prin el însuși nu este în
stare să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Fără Har, zice Sf. Siluan Athonitul, sufletul se
află în încurcătură , căci nu mai știe care este voia Creatorului său.

Experiind în propria sa existență adâncul smereniei divine, omul duhovnicesc,

depășește toate cele omenești Duhul cugetând pentru el, Duhul cuvântând pentru el, chiar și
când se roagă tot Duhul lui Dumnezeu o săvârșește pe aceasta. Multele şi puternicele cugete
pătimaşe care îl chinuie, îl tulbură, îl destabillizează şi îl neliniştesc pe om, îşi pierd din
sălbăticia lor şi din intensitate, fiindcă omul îşi pune toată nădejdea lui în Preabunul
Dumnezeu.

După acestea urmează smerenia sinceră, care leagă, adună şi păstrează laolaltă toate
celelalte virtuţi ţesute de Dumnezeu. Smerenia cea dăruită de Dumnezeu, ca dar al Duhului
Sfânt, are altă ţesătură, un caracter diferit şi altă putere decât cea pe care luptă omul printr-o
nevoinţă continuă să şi-o agonisească. Pacea gândurilor şi smerenia curată a inimii sunt daruri
minunate ale Duhului Sfânt.„Pe cel smerit la cuget nu-l disprețuiește omul niciodată. Toți îl
doresc și în tot locul unde se apropie, apare ca un înger de lumină și i se arată cinstire. Și de
vorbește înțeleptul sau învățătorul, se oprește, pentru că îi dau celui smerit loc să vorbească.
Ochii tuturor privesc spre gura lui, că să vadă ce cuvânt va ieși din ea. Și tot omul așteaptă
cuvintele lui, ca și cuvintele lui Dumnezeu. Toți îl prives ca pe Dumnezeu, deși cuvântul lui
este simplu și nearătos și smerit la vedere”7

O consecință a prezenței Duhului Sfânt sunt harismele. Răbdarea, bunătatea, credința,

blândețea şi înfrânarea, sălăşluiesc în palatul iubirii, într-o atmosferă de bucurie deplină,

5
Ierm. Rafail Noica,” Cultura Duhului”, Alba Iulia, 2002, p.103.
6
Cuviosul Siluan Athonitul, op.cit., p106.„ Vei zice poate : De ce nu am și eu un asemenea har?. Pentru că nu te-
ai predat voii lui Dumnezeu, ci trăiești după bunul tău plac. Privește pe cel ce-și iubește voia proprie n-are
niciodată pace în suflet și e mereu nemulțumit. Dar cel ce s-a predat cu totul pe sine voii lui Dumnezeu
primește darul rugăciunii curare”
7
Sf. Isaac Sirul, „Cuvinte despre sfintele nevoințe, în: Filocalia X”, cap, XX, pp. 107-108.

Craiova
2020
veselia, pregustarea desfătării Raiului. În această stare se află credinciosul care şi-a acceptat
păcatul său, întunericul lui, care s-a pocăit, s-a curăţit şi a fost luminat și umblă în nepătimire,
îndumnezeire și sfințenie.

Potrivit Sfântului Grigorie Palama şi trupul, aşa cum participă la lupta ascetică prin
înfrânare, prin plâns şi lacrimi, tot aşa participă şi la darurile Duhului Sfânt. Amarele lacrimi
devin dulci, rugăciunea mulţumitoare îi îndulceşte gâtlejul, inima tresaltă de bucurie, trupul
întreg se bucură. Aşa cum plăcerea iraţională a păcatului întunecă mintea şi o face iubitoare
de trup, iubitoare de materie şi iubitoare de plăcere, tot aşa şi harul de la minte înaintează la
trup, fără să se urâţească deloc din pricina acestuia.

Omul vrea să se mântuiască, este posibil acest lucru decât prin nevoință. „Dai voință,
iei putere!”, scria Părintele Nicodim Măndiță. Am citit un cuvânt la Părintele Paisie
Aghioritul care m-a pus pe gânduri – suna cam așa: „Studenții vor să ia note mari fără să
învețe, muncitorii să câștige mulți bani fără să muncească, iar creștinii să se mântuiască fără
să se nevoiască!” Or, asta nu se poate… Ca să te poți mântui, trebuie să ai în gând că trebuie
să te nevoiești, trebuie să pui preț pe sfințenie, trebuie să te gândești că păcatul este urâciune
înaintea lui Dumnezeu și trebuie să lupți să-l părăsești, să te nevoiești ca să-l elimini din viața
ta. Dar asta nu se poate face de unul singur, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Nimeni nu
poate fi sigur de mântuire, bineînțeles – dar luptând cu păcatul, gândind că faci ceva pentru
mântuire, că ai fapte bune cu care pleci din lumea aceasta, cerând ajutorul Maicii Domnului și
al Sfinților, ai speranța că te poți mântui.8

Omul trăiește o viață duhovnicească doar atunci când este prezent Duhul Sfânt. Dar
viaţă duhovnicească nu înseamnă să citească cineva cărţi, să dobândească ştiinţă şi cunoştinţe,
ca să domine în discuţii, să asculte muzică şi să fie un bun cunoscător al ştirilor bisericeşti.
Viaţa duhovnicească nu este nici o bună dispoziţie a minţii sau a inimii, ci căutarea Duhului
Sfânt, agonisirea Lui, trăirea Lui, cunoaşterea Adevărului. Pe Duhul Sfânt îl simte personal
credinciosul care luptă, care se roagă şi care se curăţeşte şi căruia îi devine călăuză de
mântuire şi de izbăvire. Devenim prin Duhul Sfânt ai lui Hristos. În Duhul Sfânt devenim
dumnezei după har. Fiecare mădular al Bisericii se uneşte cu Duhul Sfânt şi astfel se
îndumnezeieşte.

8
Arhimandrit Melchisedec Velnic,„ Părintele Serafim, un Iov al zilelor noastre”, Editura Nicodim Caligraful, Sf.
Mănăstire Putna, 2018.

Craiova
2020
Atunci când sufletul nu este smerit, când nu se predă pe sine lui Dumnezeu, nu poate cunoaște
nimic ci el trece de la un gând la altul, și astfel nu se roagă niciodată cu minte curată și nu
slăvește măreția lui Dumnezeu. Numai atunci cănd omul este pe calea poruncilor
dumnezeiești poate aduce doxologie lui Dumnezeu. Ființare în afara poruncilor este existență
în afara relației cu Dumnezeu și, astfel, ființare aliturgică9

În concluzie, nu poate să ajungă nimeni la o bună pătimire decît atunci când de bună
voie se lasă în mâinile lui Dumnezeu, se predă pe sine luptând cu păcatul și cu patimile. Astfel
ajunge omul la scopul vieții creștine după cum zice Sf. Serafim de Sarov „Adevăratul scop al
vieţii creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt. Rugăciunea, postul, privegherea,
milosteniile şi toate celelalte fapte bune făcute în numele lui Hristos nu sunt decât mijloace
pentru a-L primi pe Sfântul Duh” Atunci când omul dobândește Duhul Sfănt, suferințele i se
par plăcute, necazurile nu îl mai afectează, el este doar în relație cu Creatorul său nemaiavând
nevoie de lucrurile acestea pământești, vremelnice. Astfel ajunge omul să dobândească
această mare virtute a bunei pătimiri.

9
file:///C:/Users/40763/Desktop/Morala_crestina_curs-OCOLEANU_PICU-NELU%20(1).pdf

Craiova
2020
 Bibliografie

1. Velnic, Melchisedec ,„ Părintele Serafim, un Iov al zilelor noastre”, Editura Nicodim

Caligraful, Sf. Mănăstire Putna, 2018.
2. NICHITA STITHATUL,„ Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire și despre
cunoștință, în Filocalia VI”, suta a III-a..
3. Siluan Athonitul,„ Între iadul deznădejdii și iadul smereniei”, trad. Rom, M-rea Sf.
Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994.
4. Rafail Noica, ”Cultura Duhului”, Alba Iulia, 2002.
5. Isaac Sirul, „Cuvinte despre sfintele nevoințe, în: Filocalia X”, cap, XX.
6. https://www.crestinortodox.ro/editoriale/nasterea-patimilor-70344.html
7. file:///C:/Users/40763/Desktop/Morala_crestina_curs-OCOLEANU_PICU-NELU
%20(1).pdf

Craiova
2020