Taina Vieții creștine

Această împrejurare duce la faptul că, în ciuda existenţei unui prea bogat sistem ascetic,
nevoitorul îl priveşte ca pe ceva secundar; cu alte cuvinte, nu nădăjduieşte în nici o lucrare
omenească din afară, ci întreagă puterea atenţiei o întoarce spre starea lăuntrică, spre nevoinţa
lăuntrică a rugăciunii, a smereniei, a ascultării, şi fiecare dintre aceste faceri reprezintă o
nesfârşită făurire, aşa încât nici nu este cu putinţă a stăpâni întreaga întindere a sistemului. P.
13.

Dar rugăciunea pentru lumea suferindă trage asupra celor credincioşi şuvoaiele cereştilor
energii, preabiruind puterea de moarte purtătoare a păcatului ce se înmulţeşte p 29

Fiinţa, ca Bunătate, Dragoste, Slobozenie, Făurire, Frumuseţe, înţelepciune, este proprie

persoanei ce se naşte de sus în rugăciunea faţă către Faţa lui Dumnezeu, Făcătorul nostru. În
afara acestui Dumnezeu Personal nimic nu fiinţează, nici poate fiinţa. P 35

. Esenţial, începe a fi om cel care se întoarce către Tatăl tuturor cu rugăciunea „Tatăl nostru”.
Cu toate acestea niciodată nu ştim cu cine dintre aceste frumoase şi inteligente vietăţi se va
petrece minunea schimbării-la-chip. îmi venea gândul: Oare nu aşa trebuie înţeleasă facerea
omului din „ţărâna pământului”? Când acest pământ şi această ţărână primeşte suflarea ce
purcede de la Dumnezeu, atunci asemănarea omenească devine zidită „după chipul lui
Dumnezeu şi după asemănare” (Fac. 1: 26). Massele de „materie cenuşie” ce ne înconjoară
poartă în sine potenţialul unei astfel de fericite preschimbări, iar noi datori sântem a ne ruga
ca toţi vieţuitorii Pământului să cunoască pe Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt în ei:
„Rogu-Te, milostive Doamne, să Te cunoască în Duhul Sfânt toate noroadele pământului. P
36

...în rugăciunea pentru lumea întreagă omul uită de sine ca individ şi începe a trăi ca
persoană, una ce poartă în sine întreaga plinătate a suferinţei sau fericirii întregii omeniri. 99

Sobornicitatea este adevăratul chip creştin al unimii bisericeşti. Odată înfăptuită, actualizată,
ea este atot-unimea. în înfăptuirea rugăciunii curate pentru întregul Adam ca însuşi pentru
sine este cunoscut chipul Dumnezeieştii unimi în Treime. Omul, după fire, este gândit de
Dumnezeu în actul facerii ca o singură fiinţă în multe ipostasuri. 103

RUGĂCUNEA:

1
Noi însă sântem zidiţi după chipul lui Dumnezeu. De unde şi putinţa noastră de a primi de la
Dumnezeu Descoperirea fiinţei Sale Dumnezeieşti şi chiar de a primi în sine acea Fiinţă. 107

Adesea nici nu voim să conştientizăm că în rugăciunea noastră către Dumnezeu nu atâta

încercăm a ne înălţa către El curaţi de tot ceea ce mărgineşte, cât să-L tragem pe El în
mărginirea noastră, până la a-L pune să ne slujească şi în dorinţele noastre pământeşti. 108

Caracteristic rugăciunii arzânde este că ea într’atât trage şi inima şi mintea într’o tânjire către
cele vecinice, încât toate cele din trecut sânt uitate iar conştiinţa este stăpânită de singura grijă
de a ne face vrednici de Dumnezeu. Cu cât mai puternică tinderea noastră către nemărginire,
cu atât mai înceată ne pare înaintarea noastră. 108

Omul, prin lucrarea lui Dumnezeu în el, sporeşte mai repede duhovniceşte în a vedea
sfinţenia Lui, având impresia că distanţa între el şi Dumnezeu nu încetează a creşte. 109

Rugăciunea în formele sale cele mai nobile este a sta înaintea lui Dumnezeu faţă către Faţă.
Ea se împleteşte cu o încordare limită a întregii noastre fiinţe. Prin rugăciune se pot plini
neajunsurile înzestrărilor fireşti prin cele mai presus de fire; se pot împlini problemele din
sfera cunoaşterii raţionale cu cel mai înalt chip al cunoaşterii Fiinţei. Depăşind planul gândirii
demonstrative ea învredniceşte omul de nemijlocita contemplare a Dumnezeieştilor
adevăruri. 109

Este drept, în cazul de faţă îmi observ apartenenţa la tradiţia creştină răsăriteană, în care tot
pasul făcut înainte de vreme este socotit primejdios1, căci, aşa cum o arată experienţa de
veacuri, aceasta neapărat duce la curmarea rugăciunii, închide calea către rugăciunea curată
(poate pentru totdeauna), strămută atenţia din inimă în minte, se preschimbă într’o cunoaştere
abstractă, în erudiţie, duce la pierderea harului, îndepărtează putinţa unirii minţii cu inima -
lucruri ce se urmăresc prin rugăciunea lăuntrică. 113

În măsura asemănării noastre cu Hristos în manifestările Sale pământeşti, bineînţeles, vom fi

asemenea Lui în Dumnezeiasca Sa Fiinţare. Iată ce se numeşte în theologie „îndumnezeire”
sau „mântuirea omului”. De ne vom arăta în planul pământesc tot aşa cum ni s’a arătat
Dumnezeu Cel întrupat, înseamnă că Duhul Sfânt lucrează în noi. 114

1
Întâi este rugăciunea lucrătoare dimpreună cu despătimirea și dobândirea virtuților, iar mai apoi se începe
lucrarea rugăciunii inimii; cea din urmă necesită o fire curățită. Sf Ignatie Birancianinov – Ofrandă pentru
monahii contemporani și Experiențe ascetice în traducerea lui Adrian Tănăsescu Vlas.
Îndrăzneala pentru o rugăciune înaltă este păgubitoare, mai înainte de lucrarea virtuților; scrierile nepticilor se
adresează celor care au trecut de rânduiala chinoviilor, deci se adresează celor pe o treaptă de viețuire mai înaltă.
Sf Grigorie Sinaitul în Filocalie tot despre îndrăzneala pentru o lucrare a rugăciunii inimii înainte de curățirea
prin rugăciunea lucrătoare.

2
Calea către această desăvârşire este precum urmează: duhul omului se depărtează de la
nesfârşita felurime a fenomenelor lumii fireşti şi, din toate puterile, se îndreptează către
Dumnezeu. Iată hotarul omului pe Pământ. Însă când sufletul, după ieşirea sa de aci, se înalţă
către Dumnezeu pentru vecinica petrecere în El şi cu El, atunci „din lăuntrul acestei Fiinţe”
vine cunoaşterea şi intrarea noastră în Actul făuririi lui Dumnezeu a tot ce fiinţează. Zălog
acesteia este darul facerii de minuni. După cuvintele Sfântului Grigorie de-Dumnezeu-
cuvântătorul: „Dumnezeu gândeşte lumea, şi lumea există”; şi sfinţii nu printr’o lucrare fizică
asupra zidirii săvârşesc minunile, ci, prin rugăciune către Dumnezeu, ei gândesc cele dorite-şi
ele se săvârşesc. 121

Descoperirea Dumnezeului Personal - Eu Sânt – exclude cunoaşterea Lui sub forma

obiectivizantă a ştiinţei. Cunoaştem pe Dumnezeu numai în condiţia în care „trăim” în El şi
El în noi. Cunoaşterea lui Dumnezeu prin petrecere în El are un caracter deosebit de concret:
îl simţim înlăuntrul nostru, simţit îl pomenim. Vreau să spun că întreaga fiinţă se
îndeletniceşte cu El fără a vorbi sau a scrie despre El, a gândi sau a vorbi cu aproapele despre
El. Ştiu că trăiesc „eu”, persoana; în afara acesteia nici mintea mea, nici trupul nu pot
cunoaşte pe Dumnezeu. Sânt acel „eu” care stau înaintea Celui Preaînalt, rugându-mă faţă
către față, persoană către Persoană - duh către Duh. 143

Nu este cu putinţă a surprinde procesul creşterii noastre lăuntrice. Oare nu pentru că duhul
nostru însetează după Fiinţa neclătită (v. Evr. 12: 27-28), prin urmare, nesupusă niciunui
proces? Viaţa rugăciunii adânci se împleteşte cu procesele zidite, proprii omului nostru
lăuntric, precum şi cu atingerea de noi a Fiinţei fără de început. Când ni se descoperă Cel ce
cu adevărat este Dumnezeu, apropiindu-Se către noi cu Fiinţa Sa, schimbarea ce o trăim
atunci este atât de mare prin cuprinsul ei, încât „îngustimea” noastră nu Îl poate cuprinde. Cu
toate acestea, inima îl trăieşte într’o armonie a dragostei de nedescris, iar mintea tace,
cutremurată de vedenia mai presus de gând. 193

Ajutorul vine de sus, iar rugăciunea devine un act vădit mai presus de fire. Chinuitor de
îngreuietoare este lupta pentru rugăciune; nu este ceva mai greu decât această lucrare; dar, de
nu ne vom da bătuţi, va veni clipa când o rază a Dumnezeieştii Lumini, lin dar puternic, va
străpunge întunerecul ce ne înfăşoară iar sufletul se va învăţa a trăi creştineşte. 200

Rugăciunea sfântă trebuie să se însoţească de o viaţă sfântă 2. Dacă ne îndepărtăm de duhul

dragostei lui Hristos, ne lipsim de rugăciunea ce ne uneşte cu Dumnezeu. Când însă cu
2
Legătura dintre rugăciune, poruncile Evanghelice și răbdarea încercărilor. Asumarea Crucii în lucrarea de
nevoință.

3
dragoste răbdăm toate încercările ce năvălesc asupra noastră din afară, şi nicicum nu voim a
învinui pe nimeni şi nimic în afară de noi înşine, atunci rugăciunea se adânceşte, şi în inimă
se iveşte o nouă putere a nădejdii. 201

Deci câtă vreme nu ne-am învrednicit de acel „dar” (întotdeauna curat dar, nicicum şi
niciodată meritat, neaşteptat în conştientizarea propriei noastre adevărate nevrednicii),
rămâne vom în rugăciunea căutării dragostei lui Dumnezeu, a cererii de a ni se ierta greşalele
şi a ni se da a ne vedea păcatul. 211

In rugăciunea pocăinţei trebuie a respinge din toate puterile înclinarea către autoanaliză.
Puterea de viaţă făcătoare stă în pocăinţa dragostei înaintea Dumnezeului Celui Viu, dragoste
deplin îndreptată către Cel Iubit, fără întoarcere asuprăşi. 211

Rugăciunea – Experiența vieții veșnice

p. 67

„Rugăciunea care palpită în interiorul nostru ne plasează la frontiera dintre două lumi, dintre
cea trecătoare şi cea care va veni (cf. Evrei 13, 14).”

p. 73

„Rezultatul final al rugăciunii e acela de a ne face fii ai lui Dumnezeu, şi ca fii vom locui

pururea în casa Tatălui nostru. „Tatăl nostru Care eşti în ceruri...“

„Desigur, adevărata rugăciune nu vine dintr-o dată. Nu e lucru simplu să menţinem inspiraţia
fiind înconjuraţi de apele îngheţate ale lumii care nu se roagă. Hristos aruncă Focul
Dumnezeiesc pe pământ, şi noi ne rugăm Lui ca El să aprindă inimile noastre astfel ca să nu
fim biruiţi de frigul cosmic, ca nici un nor negru să nu stingă flacăra strălucitoare.”

„Dintre toate apropierile de Dumnezeu, rugăciunea este cea mai bună şi nu în ultimă instanţă
este singurul mijloc autentic în acest scop. In actul rugăciunii mintea omenească îşi găseşte
expresia ei cea mai nobilă.”

„Unit prin rugăciune cu Hristos, el îşi dă seama de faptul că în veşnicie întregul conţinut al
existenţei îi va aparţine prin sălăşluirea veşnică în el a Duhului Sfânt - a Treimii, ca să fim
mai exacţi. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt îşi vor face sălaşul în el. În virtutea acestui fapt, orice
cuvânt sau faptă bună va deveni parte a vieţii sale îndumnezeite, veşnice. Astfel, în cuvintele
Sfântului Pavel, el „n-are nimic dar le stăpâneşte pe toate“ (II Corinteni 6, 10). Atunci când

4
cineva săvârşeşte fapte spre slava lui Dumnezeu, care îi aduc atât o faimă vremelnică, cât şi
veşnică, omul de rugăciune nu simte invidie, ci bucurie faţă de izbăvirea noastră obştească.
Slava fratelui meu va fi şi slava mea. Ce fericire să-ţi priveşti semenii strălucind cu lumina
Duhului Sfânt! Dar chiar şi aceasta e doar o palidă oglindire a bucuriei noastre în împărăţia ce
va să vină unde, într-o revărsare de iubire ce nu se micşorează niciodată, duhul omului va
îmbrăţişa plinătatea existenţei divino-umane.” 80
„Prăpastia e întunericul necunoştinţei şi spaima la gândul de fi înrobiţi morţii. Numai energia
unei disperări sfinte ne va putea face să trecem peste acest abis. Susţinuţi de o putere tainică,
ne aruncăm în necunoscut chemând Numele Domnului. Şi ce se întâmplă? In loc de a ne
zdrobi capetele de stânci, simţim o mână nevăzută purtându-ne cu blândeţe şi nu simţim nici
un rău. Aruncarea noastră în necunoscut înseamnă a avea încredere în Dumnezeu, părăsirea
nădejdii în mai-marii pământului şi hotărârea de a pleca în căutarea unei vieţi noi în care
locul cel dintâi să-I fie dat lui Hristos.” 80-81
p. 83
„La început, lupta pentru rugăciune pare a întrece puterile noastre dar, dacă stăruie, sufletul
va fi în stare să cuprindă înăuntrul său, în acelaşi timp, întristarea şi bucuria, disperarea şi
speranţa. Nu mai există o alternanţă între exaltare şi deprimare, întrucât toate stările sunt
concentrate într-una singură. Prin cunoaşterea lui Dumnezeu sufletul dobândeşte o adâncă
pace.”
Cap. 8 – Lupta în rugăciune
p. 85
„Este vital să locuim în rugăciune spre a contracara influenţa distructivă şi persistentă a lumii
exterioare.”
„Rugăciunea nu va întârzia să facă din nou vie în noi suflarea dumnezeiască pe care
Dumnezeu a suflat-o, în nările lui Adam şi în virtutea căreia Adam „s-a făcut suflet viu“
( Facere 2, 7).”
„Până ce nu trecem prin acest foc ce mistuie patimile care ne destramă firea, nu vom vedea
focul transformându-se în lumină, fiindcă nu Lumina, ci Focul vine mai întâi: în starea
noastră căzută, arderea premerge luminării.”
„Oricât de chinuitoare ar fi această recreare, oricât de dureros ar fi acest proces, el va fi unul
fericit. Erudiţia cere multă osteneală, dar rugăciunea este incomparabil mai greu de
dobândit.”
p. 89

„La început ne rugăm pentru noi înşine; dar atunci când Dumnezeu prin Duhul Său Cel Sfânt
ne dă înţelegere, rugăciunea noastră dobândeşte proporţii cosmice.”

„Rugăciunea cere experienţa a unei libertăţi duhovniceşti pe care majoritatea oamenilor o

ignoră3. Primul semn de emancipare e renunţarea la a ne impune voinţa asupra celorlalţi. Cel
de-al doilea e o eliberare lăuntrică de sub puterea pe care ceilalţi o au asupra noastră.” 96

3
Libertatea pe care o cere rugăciunea izvorăște din împlinirea poruncilor, deci din lucrarea de despătimire. Cel
stăpânit de dorința de a stăpâni pe alții și robit de nesupunere, deci lipsit de smerenie, nu se poate ridica la o
rugăciune curată.

5
p. 98

„În dorinţa năvalnică după veşnicie, rugăciunea intensă poate transporta atât inima, cât şi
mintea, până într-acolo, încât trecutul păleşte şi cade în uitare şi orice gând la vreun viitor
pământesc dispare - întreaga atenţie interioară e concentrată asupra unui singur lucru, acela
de a ne face vrednici de Dumnezeu.”

„Contrastul covârşitor între propria noastră nimicnicie şi măreţia de nepătruns a lui

Dumnezeu, pe Care Îl căutăm, face cu neputinţă să spunem cu certitudine dacă ne mişcăm
înainte sau alunecăm înapoi.”

„În contemplaţia sfinţeniei şi smereniei lui Dumnezeu, înţelegerea duhovnicească a omului se

dezvoltă mai repede decât abilitatea sa de a-şi armoniza purtarea cu cuvântul lui Dumnezeu. 4”

„Adeseori însă, sufletul omului de rugăciune e chinuit şi mai înfricoşător. Descurajarea care îl
invadează atunci când se vede pradă patimilor josnice îl atrage tot mai adânc în inima flintei
sale. Această concentrare lăuntrică poate lua forma unei crispări în care mintea, inima şi
trupul se contractă împreună, ca un pumn strâns încleştat.”

p. 108

„Fixează-ţi mintea asupra lui Dumnezeu, şi va veni clipa când vei simţi atingerea Duhului
Veşnic în inima ta. Această apropiere minunată a Dumnezeului Preasfânt înalţă mintea în
sferele fiinţei necreate şi străpunge mintea cu o nouă viziune a tot ceea ce există. Iubirea se
revarsă ca o lumină asupra întregii creaţii. Prin inima sa fizică, omul simte această iubire care
în natura sa e spirituală - metafizică.”

p. 109

„Uneori sufăr, alteori mă bucur - dar cresc. Învăţ să mă comport pe acest nou tărâm.”

Cap. 12 – Rugăciunea liturgică

p. 117

„Oferind această sfântă jertfa a iubirii care cere o totală predarea de sine, preotul îşi deschide
larg inima spre a îmbrăţişa o mulţime de vieţi şi toate veacurile.”

= taina preotului

4
Înțelegerea stării căzute vine mai repede decât armonizarea vieții conform cu ceea ce este înțeles. Cu alte
cuvinte, înțelegerea stării căzute, precum și a țintei, premerg conformării vieții cu cele crezute.

6
„Analiza intelectuală a semnificaţiei şi importanţei acestei Sfinte Taine nu este de ajuns.
întreaga fiinţă a preotului - inima, mintea, trupul - trebuie să se unească într-o rugăciune plină
de întristare pentru lume. Şi cu cât mai mult se întristează, cu atât mai puternică e puterea
tămăduitoare trimisă lumii prin rugăciunea sa.”

„Atunci când, după cum spuneam, i se dă chiar şi numai o umbră de asemănare cu rugăciunea
din Gheţimani, omul transcende marginile propriei sale individualităţi şi intră într-o nouă
formă de existenţă, existenţa personală întru asemănarea lui Hristos.” 128

„O chemare vrednică a acestui Nume umple întreaga fiinţă de prezenţa lui Dumnezeu; poartă
mintea pe alte tărâmuri; împărtăşeşte o putere deosebită şi o viaţă nouă. Lumina
Dumnezeiască despre care nu este uşor să vorbim, vine o dată cu acest Nume.” 146

p. 147

„Dar cea mai importantă minune ce trebuie căutată în rugăciune e unirea întregii noastre
fiinţe cu Dumnezeu - „partea cea bună... pe care nimeni nu o va lua“ (Luca 10, 42) de la noi
prin moarte. Atenţia trebuie fixată pe învierea noastră în Dumnezeu ca sens ultim al ivirii
noastre în această lume. Umplând omul întreg, dragostea faţă de Hristos lucrează în noi o
prefacere radicală. Întrucât Dumnezeul-om Hristos a unit în El însuşi pe Dumnezeu şi omul,
prin El avem acces la Tatăl.”

p. 149

„E esenţial ca noi toţi să învăţăm să distingem energiile după originea lor: incapacitatea de-a
o face împiedică progresul duhovnicesc.”

= cuvânt viu

„Părinţii noştri erau fireşte conştienţi de legătura ontologică între Nume şi Cel numit - între
Numele şi Persoana lui Hristos. Nu e suficient să rostim sunetul cuvântului omenesc, care se
schimbă o dată cu limba folosită. E esenţial să-L iubim pe Cel pe Care îl chemăm.”

Cap. 2 – Rugăciunea lui Iisus: o metodă

p. 151

„An de an, monahii repetă rugăciunea cu buzele, fără a încerca vreun mijloc artificial de a
unui mintea şi inima. Atenţia lor se concentrează asupra armonizării vieţii lor cu poruncile lui
Hristos.”

7
p. 152

= rugăciune

„Pentru a evita o astfel de deformate, începătorul trebuie să urmeze o altă practică care, deşi
considerabil mai lentă, e incomparabil mai bună şi mai sănătoasă - fixarea atenţiei pe Numele
lui Hristos şi pe cuvintele rugăciunii. Când zdrobirea pentru păcate atinge un anumit nivel,
mintea caută în chip firesc inima.”

p. 153

„Împletirea dintre mărturisirea dogmatică şi căinţă face conţinutul rugăciunii încă şi mai
cuprinzător.”

= etapele rugăciunii – practică și experiență

„E cu putinţă să stabilim o anumită succesiune în dezvoltarea acestei rugăciuni. Întâi de toate,

nu este o chestiune verbală: spunem rugăciunea cu buzele, încercând în acelaşi timp să ne
concentrăm atenţia asupra Numelui şi a cuvintelor. Mai apoi, nu ne mai mişcăm buzele, ci
rostim Numele lui Iisus Hristos şi ceea ce urmează după el în mintea noastră, în chip mental.
În cea de-a treia fază, mintea şi inima se unesc într-un act comun: atenţia minţii se
concentrează în inimă şi rugăciunea este spusă aici. În a patra etapă, rugăciunea se rosteşte de
la sine. Aceasta se întâmplă atunci când rugăciunea se întăreşte în inimă unde e concentrată
mintea noastră, şi continuă aici, fără nici un efort deosebit din partea noastră. În cele din
urmă, rugăciunea, atât de plină de binecuvântare, începe să acţioneze ca o flacără blândă
înăuntrul nostru, ca o inspiraţie de sus, veselind inima cu simţirea iubirii dumnezeieşti şi
desfătând mintea în contemplaţii duhovniceşti. Această ultimă stare e uneori însoţită de
vederea unei Lumini.”

p. 154

„Cu cât mai serioasă e căinţa, cu atât mai scurt este drumul.”

„Lucrul poate fi de un real ajutor dacă nu pierdem din vedere faptul că orice invocare a
Numelui lui Hristos trebuie legată inseparabil de o conştiinţă a lui Hristos Însuşi.”

„Când atenţia minţii e fixată în inimă, atunci e cu putinţă să controlăm ceea ce se întâmplă în
inimă şi lupta împotriva patimilor dobândeşte un caracter raţional. Vrăjmaşul e recunoscut şi
poate fi scos afară prin puterea Numelui lui Hristos.”

8
„În experienţa creştină, conştiinţa cosmică vine ca rugăciunea lui Hristos din Gheţimani, nu
ca rezultat al unor meditaţii filozofice abstracte.” 158-159

p. 161

„În lupta noastră pentru rugăciune ne vom curăţi mintea şi inimile de orice pornire de a
stăpâni asupra fratelui nostru. Dragostea de putere e moarte pentru suflet.”

„Cel ce iubeşte cu adevărat pe Hristos îşi va închina întreaga sa putere ascultării de cuvântul
Său. Accentuez această idee fiindcă în realitate ea e metoda noastră pentru a învăţa
rugăciunea - ea, şi nu vreo tehnică psihosomatică oarecare, e calea cea dreaptă.”

p. 169

„Trebuie să înţelegem ce înseamnă Numele Său. Dacă acest Nume ne dezvăluie taina iubirii
Tatălui Fără-denceput, atunci vom iubi Numele însuşi, fiindcă el conţine „iconomia tainei
celei din veci ascunse în Dumnezeu, Cel Ce pe toate le-a zidit prin Iisus Hristos“ (Efeseni 3,
9). „Într-acest chip ne-a şi ales întru El mai-nainte de întemeierea lumii, pentru ca-ntru iubire
să fim în faţa Lui sfinţi şi fără prihană, mai' dinainte rânduindu-ne [predestinându-ne] ca,
după buna socotinţă a voii Sale, întru El prin Iisus Hristos să ne înfieze“ (Efeseni 1, 4-5).”

„E vital pentru noi toţi ca prin ani lungi de rugăciune să transformăm până într-atât natura
noastră căzută, încât să putem fi sfinţiţi de Adevărul revelat nouă, încă înainte de plecarea
noastră din această lume.”

p. 170

= lucrarea rugăciunii

„Rugăciunea noastră pare nerodnică pentru că mintea nu participă la chemarea Numelui

Domnului şi doar buzele noastre continuă să repete mecanic cuvintele. Dar există un sens în
acest aflux de gânduri necuvenite: rugăciunea noastră devine ca un fascicul de lumină aruncat
în ungherele ascunse ale vieţii noastre lăuntrice, descoperindu-ne patimile sau ataşamentele
ce ne stăpânesc sufletul. Aflăm de aici lucrurile împotriva cărora trebuie să luptăm; vedem
fărădelegile care ne înghit. Şi atunci chemăm cu şi mai multă osârdie Numele Domnului şi
căinţa noastră se intensifică: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”

p. 171

9
„Dar, câtă vreme locuieşte încă aici, pe pământ, cel ce luptă pentru rugăciune îşi va păstra
inima sa în smerenie prin osândire de sine.”

p. 172

„Există două feluri de smerenie: omenească şi dumnezeiască. Cea dintâi îşi găseşte expresia
în convingerea nevoitorului creştin că „sunt mai rău decât toţi ceilalţi oameni", şi stă la baza
vieţii noastre de rugăciune în Numele lui Hristos.”

p. 173

„Rugăciunea lui Iisus ne va face să considerăm unică fiecare făptură omenească pentru care a
fost răstignit Hristos. Unde iubirea este mare, inima suferă neapărat şi simte milă pentru orice
făptură, mai cu seamă pentru om; dar pacea noastră lăuntrică rămâne netulburată, chiar dacă
toată lumea din afară se tulbură.”

„Duhul lui Dumnezeu aprinde în inimă compasiunea pentru întreaga creaţie, şi atunci
rugăciunea devine o „preoţie împărătească“ (I Petru 2, 9).”

Cap. 4 – Îndumnezeirea

p. 206

„Cel două naturi rămân în El într-o unire atât de desăvârşită încât exclude orice diviziune;
Hristos este Unul - un singur Dumnezeu-om. Ceea ce în El a fost creat după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu a atins în veşnicia vieţii divine asemănarea desăvârşită, astfel încât
în Hristos Cel înviat nu mai există după înălţare nici o „dualitate” - dualitate ale cărei urme le
vedem încă în viaţa Sa pământească până la sfârşitul ei. Ne gândim înainte de toate la
rugăciunea din Gheţimani: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă pe-alături de Mine
paharul acesta!... Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti tu", şi la strigătul de pe Cruce:
„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?" (Matei 26, 39; 27, 46).”

Despre rugăciune

„Din vreme în vreme ni se pare că efectul rugăciunii este prea molcom, neproporționat cu
scurtimea existentei noastre; și atunci un strigăt irumpe din piept: „Grăbește-te!”. P.7

Dar dacă noi nu scăpăm din mâini poala hainei Lui, atunci vom putea avea rezultate bune.
Este de trebuință să stăruim în rugăciune, pe cât este cu putință vreme cât mai îndelungată,
pentru ca puterea Lui nebiruită să p㬠trundă întru noi și să ne împotrivim tuturor influențelor

10
distrugătoare. Și atunci când această putere va crește în noi și bucuria nădejdii în biruința
finală va străluci întru noi P. 6.

Lărgiți și voi inimile voastre

Părintele Sofronie defineşte rugăciunea ca pe o „creaţie fără de sfârşit", pentru că prin aceasta
omului i se dăruieşte privilegiul de a deveni împreună-lucrător cu Dumnezeu în desăvârşirea
sa ca persoană. El primeşte harul de a se arăta lucrător al desăvârşirii principiului ipostatic din
el. (Ce înţelege Părintele Sofronie prin „principiu ipostatic" şi „persoană"? Deşi el spune că
persoana nu poate fi definită, am putea spune că ea este darul lui Dumnezeu către om, prin
care acesta se face stăpân pe firea sa. Cu alte cuvinte, când primim chiar cea mai mică
pocăinţă de la Duhul Sfânt, noi supunem înfrânării toate simţurile noastre şi fiecare mişcare a
inimii şi a minţii noastre; aşa înviază omul prin harul lui Dumnezeu. Aceasta este persoana.
Eu nu am definit persoana, ci mai degrabă am descris-o. Principiul ipostatic este tocmai acest
dar pe care Dumnezeu ni l-a dat spre a putea cuprinde toată Fiinţa dumnezeiască - desigur,
sub forma energiilor Sale - şi toată fiinţa omenească.) Prin mijlocirea rugăciunii, energia
Dumnezeului celui Adevărat pătrunde întreaga fiinţă a omului şi îi dă puterea de a se sârgui
spre împlinirea chemării sale. Cu cât rămâne mai mult în rugăciune, cu atât sporeşte
împotrivirea sa la tot ceea ce vatămă sau zădărniceşte rugăciunea. (Rugăciunea naşte
rugăciune.) Lucrarea acestei nevoinţe este minunată şi ziditoare4, plină de înţelepciune şi
însuflare, de frumuseţe şi măreţie. (Z. Zaharou Lărgiți și voi inimile voastre 2009, p. 150)

(El consideră, de asemenea, rugăciunea Liturghiei ca fiind rugăciune ipostatică pentru că

aceasta îmbrăţişează întreaga lume. Ne spunea că astăzi nu mai există isihie, pentru că nu mai
există pustii. Nu mai putem dobândi o asemenea rugăciune a minţii precum citim la Sfinţii
Părinţi, dar spunea că, dacă slujim Liturghia cum se cuvine, la nivelul rugăciunii, vom avea
aceleaşi roade ca şi părinţii noştri, care se rugau liniştindu-se în pustie. Părintele Sofronie
considera rugăciunea Liturghiei întocmai cu rugăciunea curată şi le numeşte pe amândouă
„rugăciune ipostatică." El chiar spunea că rugăciunea ipostatică a Liturghiei este mai înaltă.)
Prin urmare, rugăciunea ipostatică pentru întregul Adam este o încununare a rugăciunii
curate. (Ibidem, 164)

Dragostea lui Dumnezeu îl uneşte cu toţi oamenii care devin conţinutul fiinţării sale
ipostatice. (Rugăciunea curată şi Liturghia sunt numite „rugăciune ipostatică" ca urmare a
acestei legături). Omul vede dimensiunea acestui eveniment ca pe o cerinţă esenţială a celei

11
de a doua mari porunci: „Iubeşte-1 pe aproapele ca pe tine însuţi". A doua poruncă se
împlineşte prin

rugăciunea ipostatică.( Ibidem, pp. 166-167)

Monahismul este cu precădere darul duhovnicesc al smereniei, pe care monahul îl cultivă prin
nevoinţa ascultării. Ascultarea se adresează în primul rând inimii omului şi însuşirea ei de
căpătâi este să descopere „adâncul inimii" în care sălăşluieşte principiul şi centrul ipostasului
său. Acesta este „locul" în care se seamănă „sămânţa nestricăcioasă" a cuvântului lui
Dumnezeu (cf. 1 Petru 1:23) şi aduce roadă prin ucenicia la poruncile lui Hristos. (ibidem, p.
207)

Dacă fiecare monah învaţă să poarte în inima sa pe toţi fraţii din obşte, atunci va ajunge
încetul cu încetul să poarte în inima sa întreaga lume. Este o nevoinţă care lărgeşte inima
până la a atinge universalitatea lui Hristos.) Tot astfel, şi părintele duhovnic, prin împlinirea
slujirii sale, este călăuzit spre chipul ipostatic al fiinţării. El încetează să mai trăiască doar
pentru sine însuşi; se frământă pentru soarta întregii omeniri şi se roagă pentru ea, iar
rugăciunea sa îmbrăţişează toate împrejurările cu putinţă ale vieţii, fie ele bune sau rele. îşi
însuşeşte tragedia lumii şi „este cuprins de suflarea morţii care a lovit neamul omenesc"
(ibidem. p.221)

În pocăinţa şi rugăciunea sa ipostatică, părintele duhovnic trăieşte întreaga dramă a păcatului

omenesc: cunoaşte cum a început el în rai, care i-au fost urmările şi cum a fost şters prin
harul pocăinţei, dăruit de Hristos după învierea Sa.(221)

Prin urmare, împlinindu-şi slujirea, duhovnicul sparge cercul închis al propriului său
„individualism"; fiinţa i se lărgeşte astfel încât poartă în sine viaţa întregului neam omenesc
şi toată istoria legăturii omului cu Dumnezeu. Aşa cum arată stareţul, părintele duhovnic
pătrunde „în vastele întinderi ale formei «ipostatice» de fiinţare, biruind moartea şi
împărtăşindu-se de dumnezeiasca nemărginire". (Acesta este un dat al Bisericii. Noi putem să
nu fim purtători ai acestuia, dar Biserica îl are prin unii dintre membrii săi – poate doar câţiva
în fiecare generaţie - şi această realitate există în sânul Bisericii.) (Ibidem. 224)

(Părintele Sofronie numea „rugăciuni ipostatice" aceste trei rugăciuni: „rugăciunea Domnului
din Gheţimani,, - pentru că Hristos S-a rugat atunci pentru întreaga lume, „rugăciunea
liturgică" – pentru că Liturghia mijloceşte şi ea pentru mântuirea întregii lumi şi „rugăciunea
curată". (p 225)

12
în rugăciunea pocăinţei depline „se va ivi o energie de altă natură, nu din această lume". Prin
această energie „orizonturile vieţii personale [a duhovnicului] se lărgesc la infinit" şi limitele
individuale sunt depăşite. Cu alte cuvinte, „moartea [cea de bunăvoie, a pocăinţei] calcă
moartea [cea fără de voie, pricinuită de păcat] şi puterea învierii biruieşte", aceasta fiind
răsplata celor cu duh ipostatic. Prin „smerita pogorâre către cele de jos" a pocăinţei se
biruieşte „patima atotdistrugătoare a mândriei" şi „binecuvântarea smereniei lui Hristos se
pogoară asupra omului, făcându-ne copii ai Tatălui Ceresc." p. 225

pe măsură ce înaintează în cunoştinţa voii dumnezeieşti, ipostasul său - persoana sa - se

lărgeşte şi cuprinde în sine viaţa întregii lumi pe care o îmbrăţişează în rugăciunea sa.
Mărunta sa voie individuală este lepădată. (273)

ascultarea este o taină a Bisericii care zideşte persoane adevărate după chipul adevăratului
Dumnezeu personal - ipostasuri având o adevărată universalitate. Părintele duhovnic devine
un „împreună-ostenitor cu Dumnezeu" (cf. 1 Cor. 3:9), un împreună-lucrător al lui
Dumnezeu, în sfânta şi pururea săvârşire a dumnezeilor „pentru veşnicie în Lumina
Nezidită"8. Este o slujire minunată, plină de însuflare. 274

Cel mai desăvârşit chip al ascultării, care revarsă asupra omului plinătatea principiului
ipostatic, făcându-1 cu adevărat chip al lui Dumnezeu, se arată, precum observă Părintele
Sofronie, atunci când duhul său este călăuzit de „mai marea dragoste" a lui Hristos (In.
15:13). Atunci omul atinge harul teologiei ca stare duhovnicească şi devine primitor al
descoperirilor dumnezeieşti. 275

Toţi ucenicii lui Hristos, călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu, îşi croiesc calea în jos, spre vârful
piramidei răsturnate, pentru a se uni cu El12. Viaţa monahală are ca scop tocmai această
înaintare în jos şi unire cu Hristos. Monahul se supune „pentru Domnul, oricărei orânduiri
omeneşti" (1 Petru 2:13) şi, unindu-se cu Capul piramidei răsturnate, primeşte în dar însăşi
starea lui Hristos, adică cuprinde în sine tot neamul omenesc şi se roagă pentru el. Acest har,
darul „lărgirii" omului până la nemărginire, este răsplata chemării monahale pentru cei ce o
împlinesc întocmai. îl face pe om ipostas adevărat, asemenea ipostasului Noului Adam -
Hristos. 281

Dar când, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, face saltul credinţei - luând hotărârea să devină
monah - şi urmează Domnului pe drumul monahismului, atunci şi el, precum Hristos,
biruieşte lumea. Negrăitele daruri ale Duhului Sfânt îl fac să fie mai presus de lume şi îl arată
a fi un ipostas nemuritor în sânul Treimii: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. 282

13
Structură

1 în ce măsură consună cu tradiția ortodoxă, în special Sf Siluan

2. Rolul rugăciunii în actualizarea principiului ipostatic: De ce e necesară rugăciunea în

realizarea principiului ipostatic în om?

3. nevoința rugăciunii. 2 trepte mari: a) focul/truda rugăciunii de pocăință împletită cu

plinirea poruncilor5;b) lumina Necreată, ca rod al rugăciunii ipostatice și al întâlnirii lui
Hristos ca Lumină.

4. Rugăciunea pentru întreaga lume/întregul Adam: întâi pentru sine, apoi în măsura lărgirii
ipostasului uman după măsura ipostasului lui Hristos; Duhul lui Hristos lucrează rugăciunea
pentru întregul Adam înlăuntrul omului.

5. Rugăciunea curată și actualizarea principiului ipostatic; câtă vreme nu se sustrage lucrării

imaginației6, omul nu are rugăciune curată.

5
Nu există rugăciune cu adevărat înafara împlinirii poruncilor. Există o rugăciune din care se nasc virtuțile și o
rugăciune care se naște din virtuți (Sf Ioan Scărarul ?)
6
Cele 4 tipuri de imaginație; extazul artistic, intelectual și cel mistic.

14