Curs de comunicare predat în bordeiul bătrânului Proclu

S-a aşezat pe băncuţă. Mirosea a răşină şi a bureţi de pădure. Şi avea ochii albaştri.
Un albastru ce te străpungea până-n candela sufletului. Şi ne-a luat pe rând… Fără
a ne cunoaște – nu avea cum – era prima dată când ne vedea, ne-a spus pe nume.
Am rămas tocmai fără cuvinte…
Am intrat apoi cu toții în bordeiul său de pământ. O singură icoană a Maicii
Domnului atârna de o sfoară. Candela fumega… „Ce să vă dau, mai băieţi?”
Scotocește într-un colţ şi ne scoate un fagure de miere sălbatică. Ne-a îmbrățișat pe
fiecare. Da, mirosea a răşină şi a bureţi. Şi a bucurie! Într-un cuvânt, bătrânul
Proclu.
Retras din lumea cuvintelor moarte, viețuia în liniștea unui păduri, având drept
pâine la masă doar cuvintele vii. Vorbea puțin și asculta mult. Mângâia, plângea cu
tine în necazul tău, și apoi dacă credea de cuviință, vorbea. Măsurat. Cu o atentă
economie. Doar câteva cuvinte vii. Nu pentru că nu putea înșirui o mulțime de
sfaturi ori povestiri, ci doar pentru că nu le credea necesare. Nu avea prea multă
școală. Nu cred că citise mai mult de trei cărți în toată viața și nici nu participase la
nu știu ce seminar sau master class de comunicare modernă, însă de la el am
primit ce încă nu am găsit până acum în nicio cercetare modernă, carte sau studiu
științific privind comunicarea astăzi – grija și în același timp responsabilitatea, față
de cuvântul rostit.
În dulce grai moldovenesc, bătrânul Proclu ne-a dezvăluit tainele cuvântului
împărtășit așa cum nici Oxfordul, Cambridge și Sorbona, toate la un loc nu o
puteau face. Citiți și vă minunați:
„Fiecare dintre noi, are o traistă de cuvinte. Și tot pune în ea. Cuvinte bune.
Cuvinte rele. Cuvinte vii. Cuvinte moarte. Când se apropie sfârșitul vieții, vrea și
sufletul să se uite în traistă, să vadă ce are acolo. Și nu este nimic. Este spartă.
Toate s-au pierdut prin vorbirea de rău, mândrie și invidie!”
„Oamenii buni fericesc. Dar un singur lucru poate să strice tot: Mi-o zis, am să-i
zic! Dacă eu, când cineva mi-a zis, de rău, m-a certat, ori desconsiderat, n-am zis
nimic, eu am scăpat. Dar dacă-i răspund la fel, întâi mă doare capul pe mine și
apoi pe el. Nu-i spune astăzi, lasă că-i spui mâine. Și tot așa. Așa să faci când îți
vine gândul să spui o vorbă rea cuiva!”
„Contrazicerile acestea nu sunt bune deloc, multă pagubă aduc. Când văd pe
cineva că vrea să mă biruie cu cuvintele, eu mă fac mai mic, mai prost și scap mai
ușor.”
„Să nu judeci pe nimeni, tată. Vezi pe cineva că a greşit, să-ţi fie milă de el:
Doamne, săracu’, uite ce a pățit… şi să nu judeci pe nimeni. Şi să-i vezi pe toţi
deopotrivă, să nu zici că unul e mai bun şi altul mai puţin bun. Să nu osândeşti pe
nimeni. Să-i ai pe toţi mai buni decât tine. Şi nu mai purta grijă de ce fac alţii; ia
seama la ce faci frăţia ta.”
Bătrânul avea multă dragoste. Pe care o împărțea egal, tuturor. Avea darul
ascultării. Tot timpul era liniștit, cu zâmbetul pe buze. Te simțeai altfel, ca și cum
te-ar fi acoperit cu cojocul lui, purtat iarnă și vară.
Cojocul său a rămas lumii. Și o parte din cuvintele sale. Mai ales cele vii! Ar fi
putut fi predate la orice universitate a lumii, fără probleme, un curs de mare succes.
Însă la ce ar putea folosi unei lumi ce iubește cuvintele moarte și face din acest
lucru o politică corectă, sfaturile unui moș uitat în lumea cuvintelor vii?