Generația 80’:

Ion Mureșan
Ion Mureșan
S-a născut în data de 9 ianuarie 1955, în comuna Vultureni,
județul Cluj.
Este un poet și publicit român contemporan.
A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității
„Babeș-Bolyai” din Cluj (1981).
Între anii 1981 și 1988 a fost profesor de istorie în comuna
Strâmbu.
Din 1988 devine redactor la revista „Tribuna” din Cluj. 
În prezent este publicist comentator la un ziar clujean și
redactor-șef al revistei „Verso” din Cluj.
A debutat cu poezie în revista „Cutezătorii” (1968)
Ion Mureșan: “Poezia te poate ajuta să-ți
trăiești propria-ți viață.”
“Am început să scriu poezii prin clasa a III-a, cam pe la 10 ani. Lumea satului
era plină de mistere. Toate lucrurile erau învăluite în taină. Acum aș spune
că motorul universului folosea ca și combustibil misterul. Nu era obiect
care să nu-mi provoace uimire. Pe atunci credeam că poeziile nu se pot scrie
cu mâna, ci doar „cu tiparul”. Dar într-o bună zi am văzut la un vecin mai
mare decât mine cu vreo trei ani un caiet cu poezii scrise de mână. Am fost
șocat. Vecinul meu nu a vrut să mă lase să citesc ce scria în caiet. Atunci am
hotărât că pot și eu să scriu în versuri și strofe. Eram tare mândru de mine.
Când mi-a apărut prima poezie în revista „Cutezătorii”, eram prin clasa a VI-
a, am mers la Oficiul poștal să-mi iau revista printr-o zăpadă înaltă cât mine
și o ninsoare grozavă. Am luat revista, am ieșit afară în ninsoare, mi-am
găsit poezia și primul gest pe care l-am făcut a fost să o duc la nas și să o
miros. Mirosea a cerneală tipografică. De atunci de câte ori ninge grozav,
zăpada are pentru mine miros de cerneală tipografică. (Ion Mureșan în
interviul acordat lui Xavier Montoliu Pauli la lansarea traducerii
“Assedegats. Dos Poetes transsilvans: Ioan Es. Pop și Ion Mureșan”).
Poetica lui Ion Mureșan
Poetul ardelean nu scrie cu semnele și simbolurile izvorâte din memorie ,
incapabile de a naște lucruri, ci “vorbește” în gânduri și trăiri topite în cicatricea
lucrurilor.
Poezia lui are la bază un scenariu expresionist , regizat în manieră suprarealistă,
căci așa cum observă Eugen Simion: “de la poeții expresioniști a deprins Ion
Mureșan, nu mai încape îndoiala, acest limbaj aluziv, parabolic, deschis spre
marile simboluri nedeterminate(…). Se pot relativ ușor observa tensiunea,
discrepanța care există aici între violența limbajului de la suprafața poemului și
ambiguitatea, indeterminarea simbolurilor din adâncul lui”.
Poetica lui Ion Mureșan este una a epifaniei, aventurier pe culuarele metafizicii,
își măsoară existența în suferință și suferința în poezie. Căutările sale febrile,
dincolo de detaliile realului, pe care de altfel nu le neglijează, vor să surprindă
alunecosul mister ce se strecoară abil printre nișele materialului. O viziune care
prin tensiunile pe care le provoacă, dezvăluie portretul intim al poetului: un poet
pentru care actul de a scrie reprezintă aventura primejdioasă de a rămâne în viață.
 Poemul alcoolicilor
Până la amiază, tot orașu-i ca purpura.
Vai săracii, vai săracii alcoolici,
cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!
Dar mai ales, mai ales dimineața când merg
clătinându-se pe lângă
ziduri
și uneori cad în genunchi și-s ca niște litere
scrise de un școlar stângaci.
Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate,
apropie de ei o
cârciumă,
căci pentru El e ușor, ca pentru un copil
ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Și
numai ce ajung la capătul străzii și de după
colț,
de unde înainte nimic nu era, zup, ca un
iepure
le sare cârciuma în față și se oprește pe loc.
Atunci o lumină feciorelnică le sclipește în
ochi
și transpiră cumplit de atâta fericire.
Până la amiază, de trei ori se face toamnă, și de trei ori se
face
primăvară,
de trei ori pleacă păsările în țările calde și de trei ori se
întorc.
Și ei vorbesc, vorbesc fără încetare, despre viață. Despre
viață
așa, în general, și chiar și alcoolicii tineri
se exprimă cu caldă responsabilitate, și dacă se mai
încurcă și se mai bâlbâie
nu e din cauză că ar da glas unor idei nemaivăzute,
ci pentru că, în tinerețea lor,
reușesc să spună lucruri cu adevărat emoționante.
Dar Dumnezeu, în marea Lui bunătate, nu se oprește
aici.
Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului
și îi invită pe alcoolici să privească.
Și chiar dacă din cauza tremuratului nu reușesc să vadă
decât un
petec de iarbă,
tot e ceva peste fire
Până când se scoală unul și strică totul Și zice:
"În curând, în curând va veni seara,
atunci ne vom odihni și vom afla împăcare multă!"
Atunci unul după altul se scoală de la mese,
își șterg buzele umede cu batista,
Comentariu:
Poemul alcoolicilor prezintă într-o notă ironică condiția nefericită a acestora, a
alcoolicilor .
Cu toate că aceștia par de compătimit, în poezie autorul îi ironizează.
Apariția divinității sugerează notele folclorice, faptul că acea cârciumă apare din
senin, pe mine mă duce cu gândul că autorul face apel la acele zicale că numai
Dumnezeu m-a pus, numai Domnul mi-a pus-o în cale, alcoolicii căutând un
oarecare “vinovat”. Asta e specific omenesc, în loc să ne asumăm, căutăm vinovați.
Faptul că ei vorbesc într-una este de asemenea un efect al alcoolului și se spune că
la băutură sunt dezbătute cele mai mari subiecte despre viață, politică, istorie,
univers etc.
Nici alcoolicii tineri nu sunt scutiți de remarca autorului că ei sunt mai bleguți
așa, nu au experiență, se mai bâlbâie, mai spun câte o tâmpenie, dar în final sunt
plini de emoție.
Spre finalul poeziei se pare că alcoolicii trebuie să iasă din starea lor de reverie și
să revină la realitate ca mai apoi să o ia de la început.
Poem pedagogic
Ca după lungă noapte de beție
când în locul soarelui răsare pe cer o glandă vânătă,
când în locul soarelui deasupra verzilor munți
se ridică pe cer un ficat și o secreție luminoasă
face ca lucrurile
să fie nu atât limpezi, cât supărător de exacte.

Un exces de exactitate. Trupul iubitei e țeapăn

și secretă un exces de exactitate,
de parcă celulele i s-au aliniat șiruri-șiruri sub piele
și au împietrit în poziție de drepți, încât sare din pat
(din așternutul mototolit și nu tocmai curat)
și se înșurubează în perete și se înșurubează ca un
burghiu în ușă
și sânii îi atârnă neputincioși pe planșeul lucios
de beton.
E curată tâmpenie să vorbești despre
misterele creației,
după cum curată tâmpenie este și să bei
în continuare.
Dar iată ce poți face: ghemuit în colțul camerei
pipăie-ți cu disperare corpul
cu ochii holbați la sfârcurile mici și cenușii ca două
sigilii ale morții.
Comentariu:
Din nou apare acest motiv al beției, al băuturii și în poezia Poem pedagogic.
De această dată, efectul băuturii este unul devastator deoarece poetul vede
realitatea într-un mod mult prea exact.
Compararea soarelui cu un organ “ficatul”, mă poate duce cu gândul doar la starea
pe care o are un consumator de alcool a doua zi, când abia reușeste să distingă
unde este, să facă diferența dintre noapte și zi, să incerce să-și amintească ce a făcut
și ce nu. Atunci ești cu totul bulversat și nu prea conștientizezi ce spui și ce faci.
De asemenea trupul iubitei este văzut ca pe un obiect de care s-a folosit,
asociindu-l acum cu un trup țeapăn, mă gândesc că odată ce ești sub influența
alcoolului lucrurile par cu totul altele, poate că atunci seara trupul acela era plin de
viață, dar a doua zi și-a pierdut din vitalitate, de aceea în finalul poezii apare și
motivul morții.
Autorul pare să vorbească din experiență și încearcă să ne pună și pe noi, cititorii în
acea situație, dacă vreodată am avut ocazia să trăim aceste sentimente de neliniște,
tulburare sufletească, dar și la nivelul fizicului.
Speranța
E rău.
Și doar speranța că mâine va fi și mai rău
ne ține-n viață.
Însă noi,
sperăm cu o așa putere
încât deodată mâine este azi
și este foarte rău.
Însă noi,
cu-o ultimă putere mai sperăm o dată.
Și, deodată, mâine este ieri
și este foarte rău.
Cât vezi cu ochii-n jur
e foarte rău:
o mare de plumb,
cu valuri mici și dulci.
Trecem pe lângă
insule tăcute și albastre
ce unduie pe valuri
ca pete de ulei
și motorină.
Și acum e bine,
căci e foarte rău,
iar răul
s-a stabilizat la cota
supremă.
Mai rău nu poate fi nici în trecut.
Comentariu:
Când am citit prima dată titlul eu m-am gândit că “Speranța moare
ultima”, dar se pare că autorul și-a pierdut demult speranța.
Poezia aceasta are o notă pesimistă, că totul e groaznic și că nu
putem face nimic să schimbăm acest lucru, doar să ne bucurăm ca a
trecut ziua de azi pentru că mâine va fi mai rău.
De asemenea poetul remarcă cu ce repeziciune trec zilele, deodată
mâine se transformă în ieri.
“Mai rău nu poate fi nici în trecut”, aici e destul de logic că răul din
trecut deja a trecut, însă viitorul ne poate rezerva mult mai mult
rău pentru că la rău te aștepți, dar la bine niciodată. Aici cred că
este vorba și despre noi, toți, pentru că gândirea noastră este pe zi
ce trece tot mai negativă și cumva asta ne influențează faptele.
La masa de lângă fereastră
Aici la dumneavoastră se plânge și se fumează mi-nu-nat!
i-am zis barmanului, căci adeseori, la masa de lângă fereastră
târziu în noapte am suspinat,
gândindu-mă că tu ești departe, departe dragostea mea,
și că nu o să te mai văd niciodată.

Iar acesta, „față unsă cu ulei ca un lacăt de fier”,

gâfâia și sufla în pahar ca să-l aburească:
„Domnule, am fi onorați să plângeți la noi,
am fi onorați să fumați! Și ca să plângem împreună,
în cinstea dumneavoastră îmi trag două palme!
În cinstea dumneavoastră îmi mai dau încă una!
Oricum, în cultura română se plînge prea mult,
căci, cu voia dumneavoastră, suntem un popor de plângăcioși!”
Și a apus blând capul lui de îngeraș bătrân între pahare –
lună între dealuri ninse.

Iar cârciuma plină ochi: trei-patru bărbați la o masă,

cocoșați ca bursucii peste scrumiere.
(Fețe strâmbe de durere
și tăcute ca în vis).
La masa de lângă fereastră
Apoi a fost miezul nopții, apoi a trecut de miezul nopții
și cocoașele au început să le tremure în spate, să urce și să coboare,
de parcă fiecare avea o curcă sub haină
cu ghearele înfipte-ntre coaste. Iar barmanul umbla printre mese cântând:
„Dar eu cum să te uit, cum să te uit, cum să te uit
când sărutarea ta este atât de dulce!”
Atunci pe sub gulere curcile și-au scos capul, ca șerpii,
steaguri cu ciucuri roșii lângă fiecare ureche, steaguri hâde, steaguri cu cioc,
și vaietele treceau ca cerșetorii de la o masă la alta:
„Glu-glu-glu, Maria, de ce m-ai părăsit?
Glu-glu-glu, Maria, de ce m-ai înșelat tu pe mine?
Glu-glu-glu, Maria, pentru tine am înfundat pușcăria!
Glu-glu-glu, Maria, ce mă fac eu cu cinci copii?”
Și fiecare masă
era ca o casă
cu trei-patru hornuri fumegând,
și noi beam cu coatele pe acoperiș.
Iar sub tavan, scârțâind,
pe un ghem sur ventilatorul ne depăna plămânii.
Lacrimi și scrum în scrumiere, apă neagră.
Și cum stam așa cu fața la perete
am început să râd.
Și-am arătat cu degetul în sus și am zis:
„Au încetat lucrările! Au încetat toate lucrările!”
Și ieșind în stradă am privit cerul:
și cerul era ca un șantier părăsit în grabă la venirea iernii.
Comentariu
Această poezie îmi creează aceea imagine cu un tânăr suferind, stând
într-un colț, retras de restul lumii, înecându-și amarul în băutură.
Barmanul care ar face orice să-și mulțumească clientul, iar acesta din
poezie este dispus să plângă alături de cel în suferință.
Deseori cârciumă este asociată fie cu un loc de distracție, fie acolo poți
găsi un refugiu. Se pare că cei din poezia lui Ion Mureșan se afla în
cârciumă pentru a-și ineca amarul, unul se plânge că l-a înșelat iubita,
unul că l-a părăsit, unul că a înfundat pușcăria pentru ea și așa mai
departe. De aici ce putem deduce? Că noi, femeile, suntem mereu
vinovate că bărbații, unii, își petrec viața la cârciumă? Că noi suntem de
fapt motivul suferinței lor?
“Și fiecare masa/Era ca o casă”, aici mă gândesc că poetul vrea să
sublineze ideea că fiecare masă vine cu câte o poveste, cu câte o
suferință.
Bibliografie:
Ion Mureșan- O poetică a epifaniei, studiu realizat de
Drd. Adela Rezan, la Universitatea “Petru Maior” din
Târgu-Mureș.