Alegerea – metafora terapeutica

Posted on 27 septembrie 2010 by Solarris

Un om care se simtea vesnic împovarat de

greutatile vietii i se plânse unui maestru spiritual vestit.
- Nu mai pot! Viata mi-e un chin!
Maestrul lua o mâna de cenusa si o lasa sa cada într-un pahar plin cu apa curata, buna de
baut, pe care-l avea pe masa, spunând:
- Acestea sunt suferintele tale.
Toata apa se tulbura si se murdari. Maestrul arunca apa, lua o alta mâna de cenusa la fel
cu cea dinainte, i-o arata omului nostru, se apropie apoi de fereastra si o arunca în mare.
Cenusa se împrastie într-o clipa, iar marea ramase la fel ca înainte.
- Vezi?, îl lamuri înteleptul. “În fiecare zi trebuie sa alegi între a fi un pahar de apa sau
marea.”

Prea multe inimi neîncapatoare, prea multe suflete sovaitore, prea multe minti
nepricepute si brate închise.
Una dintre lipsurile majore ale timpului nostru este curajul. Nu îndrazneala prosteasca,
temeritatea inconstienta, ci adevaratul curaj, care în fata fiecarei probleme spune
linistit:”Exista cu siguranta o solutie pe undeva, iar eu o voi gasi .”

… iar cand in viata ta exista momente in care te plangi de starea jalnica in care se afla
lumea, societatea sau cand esti tentat(a) sa arati acuzator spre altii, raspunde-ti la o
singura intrebare:

“Sunt parte din problema sau din solutie?” (adaptare dupa un text de Bruno Ferrero)

Zidul – metaforă terapeutică

Posted on 19 ianuarie 2011 by Solarris

Într-un deşert stâncos trăiau doi pustnici. Găsiseră două

grote situate foarte aproape una de cealaltă. După ani şi ani de rugăciune şi sălbatice
renunţări, unul dintre cei doi pustnici era convins că ajunsese la desăvârşire.

Celălalt era şi el pios, dar totodată bun şi înţelegător. El se oprea întotdeauna să

vorbească cu puţinii pelerini ce veneau acolo, adapostindu-i şi hrănindu-i pe aceia care se
rătăceau pe acolo sau pe cei care doreau să se ascundă.

”Acesta este timp pierdut pentru meditaţie şi rugăciune” gândea cel dintâi pustnic, căruia
nu-i plăceau desele – chiar dacă nu îndelungate – absente ale celui de-al doilea.

Pentru a-l face să înţeleagă în mod concret cât este de departe încă de sfinţenie, se hotărâ
să pună câte o piatră la gură propriei sale grote ori de câte ori celălalt avea să comită vreo
greşeală. După câteva luni, în faţa grotei sale se înaltă un zid de pietre, cenuşiu şi
sufocant… iar el rămase închis în propria-i peşteră.

Uneori construim ziduri de jur împrejurul inimilor noastre, folosind pentru această
pietricelele de zi cu zi ale resentimentelor, ranchiunilor, tăcerilor, problemelor
nerezolvate, supărărilor.

Datoria noastră cea mai de seamă este aceea de a împiedică formarea unor
astfel de ziduri în jurul inimilor noastre. …Şi mai cu seamă aceea de
a încerca să nu devenim “o piatră în plus în zidurile altora “. Bruno
Ferrero
Tot ceea ce spui…vorbeste despre tine! –
metafora terapeutica
Posted on 15 noiembrie 2010 by Solarris

Odata, pe inserate, un taran se aseza pe pragul modestei

sale case, bucurandu-se de racoarea serii. In apropiere, serpuia un drumeag care ducea
spre sat; un om care trecea il vazu pe taranul nostru si se gandi:
“Omu’ asta e fara gres un mare lenes, sta de pomana si cat e ziua de mare lancezeste pe
pragul casei…”

La putina vreme, aparu un alt trecator. Acesta se gandi:

“Omu’ asta e un Don-Juan. Sade aici ca sa se poata uita la fetele care trec, ba poate le
mai si necajeste…”

In fine, un strain care se indrepta spre sat isi zise:

“Omu’ asta e de buna seama un mare muncitor. A trudit toata ziua, iar acum se bucura
de odihna binemeritata…”

La drept vorbind, nu putem sti prea multe despre taranul asezat pe pragul casei. Putem
spune insa multe despre cei trei oameni care se indreptau spre sat: primul era un lenes, al
doilea un om rau, iar al treilea un mare muncitor.

Tot ceea ce spui vorbeste despre tine… mai ales cand vorbesti despre altii! (Bruno
Ferrero)

Nebanuite sint caile Domnului –

metafora terapeutica
Posted on 18 octombrie 2010 by Solarris

Un om dormea in coliba lui, cand dintr-

odata, intr-o noapte, camera s-a umplut de Lumina si i-a aparut Dumnezeu.
Domnul i-a cerut sa faca o munca pentru el si i-a aratat o stanca mare din fata colibei. I-a
explicat ca va trebui sa impinga piatra zilnic, cu toate puterile sale, ceea ce omul a si
facut.
Multi ani a muncit din greu, de la rasaritul la apusul soarelui, impingea din toate puterile,
cu umerii proptiti pe suprafata masiva si rece a stancii de neclinitit. In fiecare noapte
barbatul se intorcea trist si istovit in coliba lui, simtind ca intreaga zi a irosit-o degeaba.
Tocmai cand barbatul era mai descurajat, “adversarul” (Satana) a decis sa-si faca aparitia
in gandurile plicitisite ale acestuia :

- De atata timp impingi piatra si ea nici nu s-a clintit.

Asa incat omul a ramas cu impresia ca sarcina lui este imposibil de realizat si ca toata
munca lui va fi un esec. Aceste idei l-au deprimat si descurajat pe barbat.
“Adversarul” i-a spus:

- De ce te distrugi singur pentru asta? Petrece-ti timpul facand doar un efort minim si te
vei simti mai bine.
Barbatul ostenit tocmai asa isi propusese sa faca, dar inainte de asta a decis sa se roage si
sa-si spuna pasul lui Domnului.
- Doamne, a spus, am muncit mult si greu pentru Tine, adunandu-mi toate puterile sa fac
ce mi-ai cerut. Acuma, dupa atata timp, nu am reusit sa misc piatra nici cu jumatate de
milimetru. Cu ce am gresit? De ce am esuat?”
Domnul i-a raspuns intelegator:
- Prietene, cand ti-am cerut sa-mi slujesti si tu ai acceptat, ti-am spus ca sarcina ta era sa
impingi cu toate puterile in stanca, ceea ce ai si facut. Niciodata nu am spus ca astept ca
tu sa o misti. Sarcina ta era doar sa impingi. Si acum vii la Mine obosit spunand ca ai
esuat. Dar chiar asta e realitatea? Priveste la tine… Bratele iti sunt puternice si
musculoase, spatele e vanjos si bronzat, mainile iti sunt batatorite de atata apasare,
picioarele ti-au devenit solide si puternice.
Te-ai dezvoltat mult si capacitatile tale sunt peste ce te-ai fi putut astepta sa ai.
Adevarat, nu ai miscat stanca. Dar vocatia ta a fost sa ma asculti si sa impingi, ca sa-ti pui
la incercare credinta si increderea in intelepciunea Mea. Ceea ce ai si facut. Acum Eu,
prietene, voi muta stanca.

Cateodata, cand auzim cuvantul lui Dumnezeu, avem tendinta sa ne folosim gandirea
pentru a descifra ce vrea El, cand, de obicei, El nu ne cere decat simpla ascultare si
incredere in El.
Cu toate ca noi credem ca prin credinta mutam muntii, de fapt tot Dumnezeu este cel
care ii muta din loc.

“Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.” – Arsenie Boca

Cutia cu piersici – metafora terapeutica

Posted on 2 septembrie 2010 by Solarris

“Un profesor a dat fiecarui student ca tema

pentru lectia de saptamana viitoare sa ia o cutie de carton si pentru fiecare persoana care
ii supara, pe care nu pot sa o sufere si sa o ierte sa puna in cutie cate o piersica, pe care sa
fie lipita o eticheta cu numele persoanei respective.
Timp de o saptamana, studentii au avut obligatia sa poarte permanent cutia cu ei: in casa,
in masina, la lectii, chiar si noaptea sa si-o puna la capul patului. Studentii au fost
amuzati de lectie la inceput, si fiecare a scris cu ardoare o multime de nume, ramase in
memorie inca din copilarie.
Apoi, incetul cu incetul, pe masura ce zilele treceau studentii adaugau nume ale
oamenilor pe care ii intalneau si care considerau ei ca au un comportament de neiertat.
Fiecare a inceput sa observe ca devenea cutia din ce in ce mai grea. Piersicile asezate in
ea la inceputul saptamanii incepusera sa se descompuna intr-o masa lipicioasa, cu miros
dezgustator, si stricaciunea se intindea foarte repede si la celelalte.
O problema dificila mai era si faptul ca fiecare era dator sa o poarte permanent, sa aiba
grija de ea, sa nu o uite prin magazine, in autobuz, la vreun restaurant, la intalnire, la
masa, la baie, mai ales ca numele si adresa fiecarui student, ca si tema experimentului,
erau scrise chiar pe punga. In plus, cartonul cutiei se stricase si ea ajunsese intr-o stare
jalnica: cu mare greutate mai putea sa faca fata sarcinii sale.
Fiecare a inteles foarte repede si clar lectia pe care a incercat sa le-o explice profesorul
cand s-au revazut dupa o saptamana, si anume ca acea cutie pe care o carasera cu ei o
saptamana intreaga nu a fost decat expresia greutatii spirituale pe care o purtau,
atunci cand strangeau in ei ura, invidie, raceala fata de alte persoane.

De multe ori credem ca a ierta pe cineva este un favor pe care i-l facem acelei persoane.
In realitate insa, acesta este cel mai mare favor pe care ni-l putem face chiar noua insine!

In cutia ta cate piersici sunt… si ce ai de gand sa faci cu ele?”

Pentru fiecare saizeci de secunde in care stai suparat(a), pierzi un minut din viata pe
care nimeni nu ti-l poate da inapoi…

Maestrul si Lumina –
metafora terapeutica
Posted on 24 iunie 2010 by Solarris

“Într-o seară maestrul se adună cu

discipolii şi le ceru să facă un foc ca să stea de vorbă împreună.

- Călătoria spirituală e ca un foc care arde în faţa noastră, spuse. Un om care vrea să
aprindă focul trebuie să suporte fumul care-i îngreunează respiraţia şi-l face să lăcrimeze.
Aşa e redescoperită credinţa lui.

Oricum, odată ce focul a fost aprins din nou, fumul dispare, iar flăcările luminează toate
lucrurile din jurul lor – dîndu-le căldură şi linişte.
- Dar dacă altcineva aprinde focul pentru el? întrebă unul din discipoli. Şi dacă cineva ne
ajută să evităm fumul?
- Dacă cineva face asta, este un fals maestru.
Un Maestru este în stare să ducă focul oriunde doreşte şi să-l stingă de cîte ori are
chef.

…Şi, din moment ce nu a învăţat pe nimeni să aprindă focul, e ca şi cum i-ar lasă pe
toţi în întuneric.”

Fiecare vede ceea ce vrea sa vada

Posted on 15 iunie 2010 by Solarris

Se spune ca intr-o zi, Dumnezeu cheama

la el un inger si ii cere sa mearga pe Pamant, sa vada ce fac oamenii.
Dupa trei zile ingerul se intoarce si povesteste: ca oamenii sunt buni, se roaga, se ajuta
intre ei, isi cresc copii cu mare drag, isi ajuta parintii, etc.

Dumnezeu ii spune ca are dreptate si cheama la EL un alt inger, pe care il trimite pe

Pamant.
Dupa alte trei zile se intoarce si cel de-al doilea inger si povesteste ce a vazut: ca oamenii
sunt rai, se bat si se omoara intre ei pentru banii, se urasc, il blameaza pe Dumnezeu, ca
totul este un haos! Dumnezeu ii spune ca are dreptate.
Sfintii care stateau langa Dumnezeu intreaba nedumeriti:

Cum? Amandoi ingerii au dreptate ?

Dumnezeu atunci le explica:

Da, amandoi au dreptate pentru ca fiecare a vazut in oamenii ceea el a vrut sa vada!

Asteptari si binecuvintari
Posted on 23 mai 2010 by Solarris

Omul a soptit: Doamne vorbeste-mi!

Si o ciocarlie a inceput sa cante, dar omul nu a auzit.

Asa ca omul a strigat: Doamne vorbeste-mi!

Si bubuitul tunetului a rasunat de la o margine a cerului la cealalta, dar omul nu a
ascultat.

Omul a privit in jurul sau si a spus: Dumnezeule, da-mi voie sa Te vad!

Si o stea a stralucit scanteietoare, dar omul nu a observat-o.

Si omul a strigat: Doamne, arata-mi o minune!

Si o viata s-a nascut, dar omul nu a stiut.

Asa ca omul a strigat in disperare: Doamne, atinge-ma ca sa stiu ca esti aici!

La care Dumnezeu s-a aplecat si l-a atins pe om. Insa omul a dat cu mana alungand
fluturele, si si-a vazut mai departe de drum.

Nu lasa sa-ti scape vreo binecuvantare, numai fiindca nu o primesti in felul in care o
astepti.

Povestea creionului
Posted on 23 aprilie 2010 by Solarris
 Copilul isi privea bunicul scriind o scrisoare. La un
moment dat, intreba:

- Scrii o poveste care ni s-a intamplat noua? Sau poate e o poveste despre mine?

Bunicul se opri din scris, zambi si-i spuse nepotului:

- E adevarat, scriu despre tine. Dar mai important decat cuvintele este creionul cu care
scriu. Mi-ar placea sa fii ca el, cand vei fi mare.

Copilul privi creionul intrigat, fiindca nu vazuse nimic special la el.

- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am vazut in viata mea!

- Totul depinde de felul cum privesti lucrurile. Exista cinci calitati la creion, pe care daca
reusim sa le mentinem, vom fi totdeauna un om caretraieste in buna pace cu lumea.

Prima calitate: poti sa faci lucruri mari, dar sa nu uiti niciodata ca exista o Mana care ne
conduce pasii. Pe aceasta mana o numim Dumnezeu si El ne conduce totdeauna conform
dorintei Lui.

A doua calitate: din cand in cand trebuie sa ma opresc din scris si sa folosesc
ascutitoarea.Asta inseamna un pic de suferinta pentru creion, dar pana la urma va fi Mai
ascutit. Deci, sa stii sa suporti unele dureri, pentru ca ele te vor face mai bun.

A treia calitate: creionul ne da voie sa folosim guma pentru a sterge ce era gresit.
Trebuie sa intelegi ca a corecta un lucru nu inseamna neaparat ceva rau, ceea ce este
neaparat este faptul ca ne mentinem pe drumul drept.

A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioara, ci mina de
grafit din interior. Tot asa, ingrijeste-te de ce se intampla inlauntrul tau.
Si, in sfarsit, a cincea calitate a creionului: lasa totdeauna o urma. Tot asa, sa stii ca tot
ce faci in viata va lasa urme, astfel ca trebuie sa incerci sa fii constient de fiecare
fapta a ta.

Dumnezeu stie ce avem nevoie

Posted on 27 februarie 2010 by Solarris

I-am cerut lui Dumnezeu să-mi ia durerea.

Dumnezeu a zis: „Nu. Nu eu trebuie să ţi-o iau, ci tu trebuie să o părăseşti”.

I-am cerut lui Dumnezeu să-l facă sănătos pe copilul meu care era paralitic.

Dumnezeu mi-a zis: „Nu, Spiritul este complet, corpul este doar ceva temporar”.

I-am cerut lui Dumnezeu să-mi dea răbdare.

Dumnezeu mi-a zis: „Nu. Răbdarea apare în urma necazurilor, nu se oferă, se câştigă”.

I-am cerut lui Dumnezeu să-mi dea fericire.

Dumnezeu mi-a zis: „Nu. îţi dau binecuvântare. Tu hotărăşti dacă vrei să fii fericit”.

I-am cerut lui Dumnezeu să mă elibereze de suferinţă.

Dumnezeu mi-a zis: „Nu. Suferinţele te îndepărtează de ambiţiile lumii şi te apropie de

mine”.

I-am cerut lui Dumnezeu să mă ajute să fiu mai bun.

Dumnezeu mi-a zis: „Nu. Trebuie să creşti tu singur, şi eu te voi lăstari ca să faci fructe”.

I-am cerut lui Dumnezeu să-mi dea toate lucrurile de care să mă bucur în viaţă.

Dumnezeu mi-a zis: „Nu. Îţi dau viaţă ca să te bucuri de toate lucrurile”.

I-am cerut lui Dumnezeu să mă ajute să-i iubesc pe ceilalţi cu aceeaşi dragoste cu care mă
iubeşte El pe mine.

Dumnezeu mi-a zis: „Ah, în sfârşit, începi să înveţi”.

(Din culegerea „Vitamine zilnice pentru suflet”)

Marturia unei luminari
Posted on 4 ianuarie 2010 by Solarris

„M-ati aprins si va uitati ganditori la

lumina mea.
Simtiti bucurie in suflet? In mod sigur eu ma bucur, pentru ca am un sens, numai cand
ard. Nu sunt trista, chiar daca, arzand, am devenit mai mica. De fapt eu am doar doua
posibilitati:

Prima, e sa raman intreaga. Asta ar insemna sa nu fiu aprinsa si atunci nu ma micsorez,

dar nici nu-mi implinesc rostul.

A doua, ar fi sa raspandesc lumina si caldura si, prin asta, sa ma daruiesc chiar pe mine
insami. Asta e mult mai frumos, decat sa raman rece si fara rost.

Si voi, oamenii, sunteti la fel. Cand traiti numai pentru voi, sunteti lumanarea neaprinsa,
care nu si-a implinit rostul. Dar daca daruiti lumina si caldura, atunci aveti un sens.

Pentru asta trebuie sa dati ceva: iubirea, adevarul, bucuria, increderea si dorurile pe care
le purtati in inima.

Sa nu va temeti ca deveniti mai mici! Asta e o iluzie. Inlauntrul vostru e mereu

Lumina.

Ganditi-va, cu pace in suflet, ca sunteti ca o lumanare aprinsa.

Eu sunt doar o simpla lumanare aprinsa. Singura, luminez mai putin. Dar cand suntem
mai multe impreuna, lumina si caldura sunt mai puternice.

Si la voi oamenii e tot asa: impreuna luminati mai mult”. sursa: Editura for You