Sunteți pe pagina 1din 4

Efectul Lucifer – cel mai controversat experiment cu

oameni

În 1971, psihologul Philip Zimbardo, autorul cărţii lansate recent în SUA, a selectat un
grup de 24 de studenţi la Stanford – tineri echilibraţi, inteligenţi, care nu au avut
probleme cu drogurile şi nici cu legile

În şase zile, jumătate s-au transformat în bestii, aducând la disperare cealaltă jumătate.
Într-o dimineaţă de duminică, Poliţia din Palo Alto, California, a arestat un grup de
studenţi sub acuzaţia de jaf armat şi tâlhărie. În realitate, singurul lucru pe care îl făcuseră
tinerii fusese să răspundă unui anunţ dat de psihologul Philip Zimbardo, care realiza un
experiment pentru a testa limitele umane. El vroia să descopere dacă oamenii buni,
oamenii obişnuiţi, se pot transforma în oameni răi, sub presiunea circumstanţelor.

„Experimentul din Închisoarea Stanford” a avut loc în 1971 şi a devenit cel mai cunoscut
şi cel mai controversat experiment psihologic. În curând, cartea „Efectul Lucifer. Cum
devin răi oamenii buni”, a psihologului american Philip Zimbardo, apărută recent în
SUA, va fi tradusă şi în limba română şi va apărea la editura Humanitas. Cartea face o
paralelă între acest experiment şi abuzurile asupra prizonierilor din închisoarea americană
Abu Ghraib, de lângă Bagdad.

Umileşte „prizonierii“, dă putere „gardienilor“

Psihologii au selectat 24 de tineri, echilibraţi, inteligenţi, fără probleme medicale, care nu


au consumat niciodată droguri şi care nu au avut vreodată probleme cu legea. Voluntarii
au fost împărţiţi, prin tragere la sorţi, în „gardieni” şi „prizonieri”, roluri pentru care au
fost plătiţi cu 15 dolari pe zi. „Am vrut să testăm efectele psihologice a ceea ce înseamnă
să fii „prizonier” sau „gardian”. În acest scop, am simulat condiţii de închisoare în
subsolul Universităţii Stanford şi apoi am notat efectele instituţionalizării asupra
comportamentului tuturor celor închişi între patru pereţi”, a explicat Zimbardo. Autorul
experimentului subliniază că înainte de începerea experimentului, care trebuia să dureze
două săptămâni, toţi voluntarii erau la fel din punct de vedere comportamental şi moral.
Când „puşcăria” a fost pregătită, au fost aduşi şi prizonierii care fuseseră ţinuţi iniţial în
beciurile Poliţiei din Palo Alto. Voluntarilor nu li se explicase că vor fi arestaţi de către
poliţia locală care i-a adus în acest fel de acasă şi acesta a fost un şoc real pentru ei. Pe
toată durata arestului au fost percheziţionaţi din când în când după ce au fost complet
dezbrăcaţi şi li s-a dat cu spray-uri împotriva puricilor şi păduchilor ca să fie umiliţi. Au
primit un număr şi au fost îmbrăcaţi cu rochii în loc de uniforme pentru puşcăriaşi, deşi
erau de genul masculin. Li s-a interzis să poarte lenjerie de corp, au fost tunşi la zero, au
fost puşi în lanţuri şi au fost treziţi cu brutalitate în fiecare noapte la ora 2,30 în sunete de
fluier.

Aveau voie să se plimbe doar pe holurile „închisorii”, legaţi la ochi, şi tot acolo au
mâncat şi au făcut gimnastică. Celulele au avut gratii şi veceul a fost improvizat într-o
încăpere extrem de îngustă şi întunecoasă la capătul holului. Nu existau ferestre şi nici
ceasuri care să le permită să măsoare scurgerea timpului. În celule au fost puse
microfoane cu ajutorul cărora au fost înregistrate în secret toate conversaţiile
„prizonierilor”. Prin difuzoare se făceau din când în când anunţuri.

„Gardienilor“ nu li s-au impus reguli stricte

Li s-a explicat doar că trebuie să aibă grijă să fie respectate legile şi să ceară respect din
partea „prizonierilor”. Au fost îmbrăcaţi în uniforme kaki şi li s-au dat fluiere şi bastoane
împrumutate de la poliţie. Spre surprinderea organizatorilor experimentului, „gardienii”
au intrat destul de repede în rol, au inventat pedepse şi au folosit metode psihologice
pentru a-i intimida pe „prizonieri”. Nici măcar după ce doi dintre „prizonieri” au renunţat
la experiment pentru că nu au mai rezistat presiunilor fizice şi psihice, „gardienii” nu au
renunţat să caute metode cu care să domine. În numai câteva zile, „gardienii” au devenit
aproape sadici iar „prizonierii” au intrat în depresie. Lucrul acesta a şi dus la întreruperea
experimentului după numai şase zile, în loc de două săptămâni, cât era programat.

Psihosociologul prof. Univ. Dr. Septimiu Chelcea scrie în recenzia pe care o face cărţii
lui Philip Zimbardo: „Viziunea lui despre individ şi societate este tulburătoare:
suntem posibili criminali şi trăim într-o eră a uciderii în masă. În ultima sută de ani,
mai mult de 50 de milioane de oameni, civili şi militari, au fost ucişi sistematic prin
hotărârile guvernelor”.

„Răul constă din comportamentele intenţionate care urmăresc să producă suferinţă,


abuzuri, înjosire, dezumanizare sau distrugerea fizică a unor persoane nevinovate – sau
folosirea autorităţii şi puterii oferite de sistem pentru încurajarea sau acceptarea acestor
practici” – Philip Zimbardo.

Cat de usor putem fi convinsi sa facem rau altuia

Top 7 experimente psihologice cruciale: Ce ne învaţă cobaii despre mintea umană


Experimentele pe oameni sau animale ne învaţă cât de uşor putem fi convinşi să facem
rău altuia şi care sunt motivele pentru care cădem în depresie.
Hărţile cognitive, obedienţa, efectul „la naiba“ sau neputinţa învăţată, iată o parte dintre
subiectele atinse de psihologul american Douglas Mook în recenta traducere de la Editura
Trei, „Experimente clasice în psihologie“. Am selectat de aici şapte experimente insolite.
7. Recompensa cerebrală.
Fondatorul neuroştiinţei, James Olds, a demonstrat în anii ’50 că, atunci când un şoarece
este stimulat electric în regiunea posterior-hipotalamică, nu mai face nici un efort pentru
căutarea mâncării. Regiunea cerebrală este responsabilă pentru sistemul de recompensă,
vânat de altfel şi de droguri.
6. Neputinţa învăţată.
În 1967, Martin Seligman a pus mai mulţi câini într-o cutie formată din două
compartimente separate de un perete.
Prin electroşocuri au fost învăţaţi să sară dintr-o parte în alta (după ce aterizau, impulsul
înceta). Un alt grup de câini a fost supus anterior unei serii de şocuri pe care nu le putea
controla. Aduşi în cutie, n-au reuşit să înveţe să sară în cealaltă parte, ci au rămas
nemişcaţi. De ce să mai faci ceva, când tot nu ajută la nimic? Aceeaşi atitudine e îmbrăţi-
şată şi de depresivi.
5. Efectul „la naiba“.
Canadianul Peter Herman a comparat două grupuri, unul care ţinea dietă, altul care nu-şi
impunea restricţii. A hrănit fiecare subiect cu două pahare de milkshake, după care i-a
oferit şi o îngheţată. Rezultatul: cei aflaţi la dietă au mâncat cea mai multă îngheţată,
mergând pe raţionamentul „mi-am compromis deja dieta, aşa că, la naiba, să mă bucur şi
să mănânc cât vreau“.
[ad#ad-4]
4. Hărţi cognitive.
Atunci când un cobai îşi găseşte mâncarea de la capătul labirintului, vorbim doar de o
serie de reflexe condiţionate sau chiar ştie unde este localizată hrana? Edward Tolman a
demonstrat că, atunci când este modificat labirintul în care a exersat cobaiul, oferindu-se
mai multe căi de atingere a hranei, şoarecele va alege drumul cel mai scurt. Ceea ce în-
seamnă că mecanismul clasic excitaţie-răspuns trebuie completat şi cu hărţile mintale
proprii inclusiv animalelor.
3. Conformismul.
Solomon Asch a format mai multe grupuri, din care doar câte un subiect nu ştia
dedesubturile experimentului, restul „complotând“ cu sociologul. După ce toţi asistenţii
acestuia răspundeau greşit la întrebări de bun-simţ, subiectul victimă se simţea obligat, în
ciuda evidenţelor, să ofere tot un răspuns greşit. Asta numai ca să facă o bună impresie,
ca să nu pară ciudat sau prost în faţa celorlalţi.
2. Alinare, nu mâncare.
La jumătatea veacului trecut, medicul Harry Harlow a reuşit să infirme ideea freudiană
după care mama nu reprezintă pentru bebeluş decât o sursă de hrană, de diminuare a
foamei instinctive. Astfel a confecţionat două mame-maimuţă artificiale, una cu un corp
rece şi cu un dispozitiv care oferea lapte, a doua cu un strat de pluş şi cu încălzire asigu-
rată de un bec aşezat în interiorul păpuşii. Puii de maimuţă au preferat alinarea corpului
cald, stând agâţaţi de el aproape tot timpul.
1. Obedienţa faţă de autoritate.
Psihosociologul Stanley Milgram este autorul celui mai teribil experiment uman. În 1963
a împărţit nişte voluntari în profesori şi învăţăcei. Când ultimii răspundeau greşit la
întrebări, profesorii trebuiau să-i pedepsească aplicându-le electroşocuri ce variau de la
15 la 450 de volţi. La insistenţele experimentatorului autoritar, 65% din subiecţi au ajuns
să aplice voltajul maxim (se înţelege, şocurile şi urletele învăţăceilor erau simulate).