Experimentul de la Stanford – închisoarea simulată – din anul 1971

„Oamenii nu sunt prizonieri ai sorţii, ci prizonieri ai propriei lor minţi"

Psihosociologul Philip Zimbardo a pregătit un experiment în care voia să vadă

cum reacționează oamenii aflați în detenție și ce comportamente au, practic cum se
transforma ei. ”Mă interesează să descopăr ce înseamnă, din punct de vedere
psihologic, să fii deţinut sau gardian. Ce schimbări suferă o persoană în procesul
de adaptare la acest rol nou sau dacă este posibil ca în scurta perioadă de câteva
săptămâni să-şi asume o nouă identitate, diferită de sinele obişnuit. - Zimbardo”
Psihosociologul Philip Zimbardo a pregătit un experiment în care voia să vadă cum
reacționează oamenii aflați în detenție și ce comportamente au, practic cum se
transforma ei. Astfel că, subsolul Universității Stanford a fost pregătit cu camere,
microfoane, paturi, în așa fel încât să arate exact ca o închisoare. A dat anunț
în Palo Alto și în Stanford Daily pentru recrutarea unor voluntari, a fost contactat
de o sută de persoane, iar după eliminarea ciudaților, cei cu arestări anterioare, cei
probleme mentale sau medicale și cu comportamente antisociale și după evaluarea
psihologică a fiecăruia, a ales douăzeci și patru de voluntari pentru a fi subiecți de
cercetare, subiecți care primeau 15 dolari pe zi, timp de două săptămâni cât avea să
fie închiși și să îndeplinească rolul de deținuți (cercetarea este susținută de o
subvenție guvernamentală de la Oficiul de Cercetări Navale pentru a studia
comportamentul antisocial).
Toți voluntarii studenți au vrut să fie deținuți, și nu gardieni, motivând faptul că
poate în viață vor deveni deținuți și astfel vor vedea cum se trăiește în închisoare,
iar ei nu muncesc și nu fac studii universitare pentru a ajunge un gardian în
închisoare, deci singura modalitate în care ei ar ajunge vreodată la închisoare va fi
în calitate de deținut. Gardienii vor lucra în schimburi de 8 ore, trei echipe de trei
gardieni vor supraveghea nouă deținuți, însă voluntarii nevrând să fie gardieni, s-a
dat cu banul, cap pentru gardian, pajură pentru deținut.
Cei nouă deținuți nu știu că vor fi arestați ca urmare a înscrierii la acest voluntariat,
însă știau că în ziua de duminică vor începe experimentul. Astfel că, fiecare
voluntar a fost căutat acasă, iar cinci au fost arestați pentru furt și patru au fost
arestați pentru jar armat, arestare ce a avut loc folosindu-se procedura standard de
operare – citirea drepturilor, perchiziționare, punerea cătușelor - aşa cum ar face cu
orice suspect periculos. Toți au fost legați la ochi până au ajuns în subsolul clădirii,
pentru a nu vedea unde sunt și cum au ajuns acolo. Gardienii au primit ținută de
gardian real de penitenciar și ochelari de protecție reflectorizanți – pentru a nu fi
recunoscuți, iar deținuții au primit halate de deținuți, fiecare deținut având un
număr alocat, de exemplu 2093. Deținuții nu aveau voie să se strige pe nume, ci pe
numere, trebuiau să poarte tot timpul un ciorap pe cap pentru a li se ”lua” din
identitate, aveau fiecare un lanț legat de picior, iar gardienilor trebuiau să le
vorbească cu ”domnule ofițer de corecție”. Li s-au prezentat 17 reguli care nu
trebuiau încălcate, apoi a început distracția...sau nu.
Gardienii, prinzând curaj, au intrat în rolul de gardian, cei care au o autoritate și
care dau ordine, cei care trezesc noaptea și pun deținuții să facă flotări în timp ce
numără sau cântă numere, cei care pun deținuții să repete la nesfârșit numărătoarea
și cântatul pe premisa că tonalitatea vocii sau a cântecului nu a fost plăcută urechii
gardienilor, cei care loveau cu bastonul, care ofereau pătură cu ciulini în miez de
noapte pentru a se înveli deținutul, cei care căutau mereu nod în papură și aplicau
pedepse care mai de care mai ciudate și mai nejustificate, dar inventate pe loc,
pentru a-i menține permanent în terori psihologice, hărțuiri, umiliri sexuale și în
oboseală pe deținuți.
După 36 de ore deja a apărut un deținut care a dorit să se retragă, apoi un alt
deținut nu a fost lăsat să plece și astfel toți deținuții au început să clacheze și au
început să intre în rolul de deținut adevărat, rol grăbit și de gardienii care la rândul
lor intraseră foarte bine în rolul de gardian. Au fost aduși alți deținuți pentru a lua
locul celor care s-au retras, a fost adus un preot la cererea deținuților, preot care a
intrat imediat în rolul de preot de penitenciar și care numai preot nu mai era acolo,
în acel subsol. În timpul vizitelor, deși familiile îi vedeau obosiți, lihniți de foame,
trași la față, nedormiți, deținuții trebuiau să spună că totul este minunat, că este
plăcut, mâncarea este bună, iar cine nu respecta această regulă, o încasa.
După trei zile, gardienii erau deja mult mai ostili față de cum erau la începutul
”jocului”, practic depersonalizarea deținuților și extinderea dezumanizării încep
să-i afecteze şi pe ei.
Experimentul s-a încheiat după 6 zile, nu 14 cât era prevăzut, și a ilustrat impactul
toxic al sistemelor și al situațiilor nocive asupra oamenilor buni, sănătoși și cum au
cedat în acel context comportamental, astfel că linia dintre bine și rău s-a dovedit a
fi mult mai permeabilă decât s-a crezut. Studiul a generat reacții patologice și
intense din cauza autorității și puterii gardienilor. Practic ei și-au
pierdut identitatea personală. Din cauza lipsei de somn, a nerespectării intimității,
a comportamentului în acea situație, cei eliberați mai devreme au avut tulburări
emoționale și tulburări cognitive severe. Cei rămași erau precum zombie.
Psihologul Zimbardo a remarcat faptul că persoanele sănătoase din punct de vedere
mintal pot deveni agresive și ostile în anumite circumstanțe cu caracter deosebit,
concluzionând faptul că:

 Mediul își are rolul lui esențial în comportamentul uman

 Rolurile sociale afectează dezvoltarea personalității unui individ.

Disonanța cognitivă
Jocul de rol are capacitatea de a scoate persoana din identitatea lui și de a o plasa
în acel joc care trebuie jucat. Disonanța justifică comportamentul nostru sau al
altora, face să se motiveze schimbarea. Când viața este amenințată și facem rău
pentru a ne apăra, apare foarte puțină disonanță. Dar când avem un comportament
ostil și facem rău fără a se putea justifica, fără să fi fost amenințați, disonanța
crește în intensitate prin raționalizările inadecvate.
Sursa puternică de disonanță la gardieni a fost internalizarea comportamentului
rolului dat, ceea ce a dus la acțiunea disonantă a credințelor personale, au făcut în
așa fel încât să dea un sens acelei situații și să justifice contrariul dintre credințele
și atitudinile de dinainte de experiment și de după – deținuții nu respectau regulile.

”Specialiştii în psihologie socială oferă dovezi ample că atunci când se întâmplă

astfel, oamenii inteligenţi fac lucruri stupide, oamenii sănătoşi fac lucruri
nebuneşti şi oamenii morali fac lucruri imorale. După ce le fac, ei oferă
raţionalizări „bune" privind motivele pentru care au făcut lucrurile pe care nu le
mai pot nega. Oamenii sunt mai puţin raţionali şi mai degrabă se pricep la
raţionalizare, explicând şi înlăturând discrepanţele dintre moralitatea personală
şi acţiunile contrare ei. Astfel se conving pe ei înşişi şi pe alţii că deciziile lor au
fost ghidate de consideraţii raţionale. Sunt insensibili la propria motivaţie de a
menţine consecvenţa în faţa unor astfel de angajamente disonante.”- Zimbardo

Oamenii își mențin o părere de-a lor care are niște rădăcini foarte solide, iar atunci
când li se prezintă dovezile faptului că acea părere nu este adevărată, ei devin
agitați și nu pot accepta cealaltă față a părerii lor. Ei vor nega părerea adusă de un
altul și vor proteja cu tărie părerea lor.
Dezumanizarea: celălalt nu valorează nimic
Folosind procesul psihologic de dezumanizare putem să facem un lucru foarte rău
semenilor noștri, prin a le lua din valoare, a le șterge din calitățile umane și a nu
considera că ceilalți au aceleași valori, gânduri, sentimente și scopuri în viață pe
care le are și cel care dezumanizează. Astfel că mecanismele de apărare –
intelectualizare, negare, izolarea afectului – intra în rol pe mod turbo și golește
conținutul emoțional și empatic al persoanei.
Relațiile dezumanizante sunt cele de tipul ”Eu-Obiect”, pe când relațiile umanizate
sunt de tipul ”Eu-Tu”, dezumanizarea facilitând acțiunile abuzive și distructive față
de cei pe care îi consideră obiecte.
În experimentul Stanford, gardienii au caracterizat deținuții astfel:
„l-am pus să se eticheteze unii pe alţii şi să cureţe toaleta cu mâinile goale.
Practic, îi consideram vite şi mă tot gândeam că trebuie să fiu atent la ei în caz că
ar încerca ceva."
„Mă săturasem să-i văd pe deţinuţi în cârpele lor şi să miros putoarea corpurilor
lor, care umplea celulele,il-am văzut asmuţiţi unii împotriva altora ca urmare a
ordinelor date de noi."
În experimentul Stanford, ca și în închisorile adevărate, există ecologia
dezumanizării – lipsa libertății, pierderea intimității, menținerea într-un cadru ostil
și degradant, pierderea identității personale.

Zimbardo spune că experimentul Stanford a fost non-etic. Oamenii au suferit o

angoasă considerabilă, au avut reacții de stres și emoționale extreme. Caracterul
non-etic a fost și acela al arestării studenților voluntari fără ca ei să știe că vor fi
arestați de-adevăratelea. Manipularea vizitatorilor și a părinților cum că celor din
experiment le este bine intră tot la non-etică, manipulare venită pe descoperirea
naturii abuzive și posibilitatea ca părinții să-și ia copiii acasă imediat. Deși studiul
trebuia oprit după cel de-al doilea deținut care a raportat faptul că suferă de
tulburare emoțională și de stres sever, adică în a treia zi a experimentului, aceasta
este tot un motiv pentru care experimentul este non-etic. Dacă intervenția
Christinei Maslach, de forțare a încheierii experimentului, nu ar fi avut loc,
probabil el s-ar fi încheiat dupa 14 zile.
”Experimentul a reuşit prea bine în simularea a ceea ce este mai rău în închisorile
adevărate, dar descoperirile s-au făcut cu preţul suferinţei umane. îmi pare rău
pentru asta şi până în ziua de astăzi îmi cer scuze că am contribuit la acest fapt
inuman.” – Zimbardo , p.349
Din punctul de vedere al argumentului etic relativ, experimentul Stanford nu a fost
non-etic deoarece consiliul legal al universității a fost consultat, s-a emis o
declarație de ”consimțământ informat” – semnată de fiecare voluntar în care era
informat că va avea parte de invadarea intimității, dieta nu va fi bogată, vor fi
hărțuiți și își vor pierde libertatea și alte drepturi civile și au urmat toate etapele,
inclusiv la departamentul de sănătate al studenților, pentru ca acest experiment să
fie aprobat.
Deși părinții, vizitatorii, cei care priveau înregistrările video și preotul au văzut
starea degradabilă în care se aflau deținuții voluntari, niciunul nu a făcut niciun
demers și nu a intervenit. Au intrat toți într-o stare pasivă și niciunul nu a văzut
realitatea.

”Durata relativ scurtă a impactului negativ al acestei experienţe intense asupra

participanţilor poate fi pusă pe seama a trei factori: mai întâi, aceşti tineri aveau
un fundament psihologic şi personal solid la care să se întoarcă după terminarea
studiului. Apoi, experienţa a fost unică şi limitată la acea perioadă, la acel context
şi la acel scenariu, toate fiind apoi lăsate în urmă, ca „aventura lor în
experimentul Stanford", fără a mai fi reactivate în viitor. În al treilea rând,
sesiunea detaliată de raport a arătat că deţinuţii şi gardienii nu sunt responsabili
pentru că s-au purtat rău şi a identificat trăsăturile situaţiei care i-au influenţat.”

Deținutul 8612, pe nume Doug, primul care a suferit o reacție emoțională severă
după 36 de ore de experiment, a început studiile în psihologie, a obținut doctoratul
în psihologie clinică, a elaborat lucrarea de disertație cu tema rușinii statutului de
deținut și vina statutului de gardian, a făcut rezidențiatul la închisoarea San
Quentin și și-a continuat studiile pentru a deveni psiholog criminalist în sistemele
corecționale pentru a oferi ajutorul în a păstra o urmă de demnitate a deținuților, în
ciuda furiilor tăcute ale gardienilor și a puterii pe care o au. Niciun voluntar al
acestui experiment nu a mai vrut să participe la alte experimente pentru care au
fost contactați.

Mesajul experimentului Stanford

Mesajul experimentului Stanford este de a preveni sistemele ”să sară calul” atunci
când abuzează de subsisteme și subsistemele de ”deținuții” lor, adică de angajați și
de a nu consideră că a abuza înseamnă a face ceva ”pentru binele celui abuzat”.
Psiholog Lucia ANGHEL