UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ din BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT

PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

-referat-

LECT. UNIV. DR. ADELINA- OANA DUȚU

Student: Stoica Andreea

An I, 2020 – 2021

1
 CUPRINS
PSIHOLOGIA PRIVĂRII DE LIBERTATE
ŞI A RECUPERĂRII SOCIALE A INFRACTORULUI

1. Specificul privării de libertate

2. Personalitatea deținuților
2.1.Psihologia persoanei deţinute

2.2 Tipologia deţinuţilor

3. Problematica recidivei și factorii care influiențează recidiva

4. Rolul psihologului în penitenciar

2
 PSIHOLOGIA PRIVĂRII DE LIBERTATE  
ŞI A RECUPERĂRII SOCIALE A INFRACTORULUI

1. Specificul privării de libertate

În orice societate, abaterea comportamentelor de la normele și valorile sociale de bază
constituie un fenomen obișnuit. Persoanele ce prezintă comportamente deviante, nu sunt judecate
din punct de vedere a motivației, ci din punct de vedere a neconformării acestora la normele și
valorile sociale de bază. Acele comportamente, care provoacă un pericol deosebit valorilor 
sociale sunt încadrate în pedepse penale printre care regăsim și privarea de libertate.

Când este folosită privarea de libertate apar și alte probleme pentru persoana care execută o
astfel de pedeapsă. Printre cele mai des întâlnite probleme putem enumera:

- dificultatea cu care aceste persone private de libertate se adaptează la normele și valorile

specifice acestui cadru de viață, cât și a evoluției ulterioare a personalității sale;

- perioada de timp în care deținutul trebuie să își execute pedeapsa. El devine conștient că intră în
închisoare împotriva voinței sale, fiind nevoit sa se subordoneze regulilor interioare ale
penitenciarului, astfel resimte într-un mod foarte dureros pierderea libertății. Această pierde a
libertății este cu atât mai greu resimțită cu cât persoana privată de libertate avea o viață socială și
personală active;.

- diversitatea de caractere și temperamente ale deținuților, fiecare venind dintr-un univers

specific, plini de frustrări, neîmpliniri, ca urmare a unei conduite antisociale sau a săvârșirii de
infracțiuni. Mulți dintre ei sunt incapabili să se integreze în cerințele normelor de convițuire
socială, având un trecut și o conștiință încărcată.

Venirea în penitenciar tulbură echilibrul personalității individului, prin reducerea:

-a spațiului de viață;

-a timpului personal ( relativitatea trecutului și suspendarea viitorului );

-a comportamentului social ( izolare, abandon);

Astfel asupra persoanei private de libertate îşi pun amprenta o serie de factori de stres, cum ar fi:

3
- durata condamnării; 

- gama de frământări psihice şi psihosociale (criza de detenţie, comportamente agresive şi 

autoagresive); 

- înlăturarea simbolurilor exterioare ale personalităţii prin obligativitatea purtării  uniformei.

Problemele psihologice cauzate de detenție sunt mult mai puțin vizibile decât cele fizice,
de multe ori nici deținuții înșiși nu sunt conștienți de ele. Cercetătorii spun că experiența
detenției îi provoacă unui om leziuni similare celor suportate într-o încăierare; și că, la fel ca în
ringul de box, adrenalina maschează durerea până la final. De-abia după aceea (în cazul
deținuților după eliberare) daunele se fac simțite.

Privarea de libertate are drept consecinţe înlăturarea simbolurilor exterioare (nume,

îmbrăcăminte, coafură etc.). Aceasta duce la depersonalizarea deţinutului. Regimul vieţii în
detenţie standartizează modul de viaţă şi anulează orice diferenţe individuale (la aceeaşi oră se
culcă, la aceeaşi oră se trezesc etc.). Privarea de libertate se resimte acut prin restrangerea
relaţiilor interpersonale, lipsa informaţiei, regimul autoritar şi mediul închis. Nimerind în
detenţie, persoana este privată de o serie de obiecte care produceau satisfacţie (droguri, alcool,
jocuri de noroc, sex, hrană). În aceste condiţii deţinuţii sunt puşi în căutarea unor surogate ale
satisfacţiei (homosexualitate, ceai tare, jocuri de cărţi etc).

Deţinutul primar ajuns în penitenciar este puternic traumatizat psihologic. Ajungand la

locul detenţiei, el este tensionat de contactul cu autorităţile judiciare (procuror, judecător, avocat,
poliţie etc.), de schimbarea mediului, de lipsa ambianţei familiale, lipsa serviciului şi foarte mult
timp liber. La aceasta se mai adaugă multiple probleme psihologice şi sociale care apar în urma
contactului cu alţi deţinuţi. Sărăcia relaţiilor interpersonale împiedică deţinutul să-şi realizeze
rolurile sociale.

Se consideră că persoanele nimerind în detenţie, pot manifesta diferite tipuri de

comportament de adaptare la regimul de detenţie:

1. comportament agresiv – nivel înalt al agresivităţii manifestat împotriva altor deţinuţi,

colaboratorilor sau persoanei proprii.

2. comportament defensiv – interiorizarea, retragerea deţinutului de ceilalţi deţinuţi.

4
3. comportament de consimţire – comformare pasivă a condamnatului la normele din penitenciar.

4. conduită de integrare – se relaţionează activ cu mediul de detenţie (iniţiativă, asumă riscul,

liderism etc.).

Cel mai des întâlnit comportament în rândul persoanelor private de libertate, este
comportamentul agresiv. În mediul penitenciar, apar frecvent manifestări de agresivitate şi
violenţă, privarea de libertate favorizând apariţia şi dezvoltarea unor comportamente agresive. În
multe cazuri, fenomenul privării de libertate asupra componentelor personalităţii este dramatic,
generând conduite diferite faţă de cele avute anterior, în mediul liber. Motivele conduitelor
agresive în penitenciar sunt cât se poate de diferite: de la stările de disperare, abandonul sau lipsa
familiei, cererile către administraţia penitenciarelor care rămân nerezolvate, la confuzie, nevoia
de descărcare a impulsurilor agresive crescute, nevoi biologice nesatisfăcute sau tulburări de
comportament şi personalitate.

2. Personalitatea deținuților

2.1.Psihologia persoanei deţinute

Elementul principal al personalității afective este reprezentat de greul frustrărilor impuse

de privarea de libertate.

Tipic pentru persoanele deţinute este nevroza. Nevroza se manifestă ca o boală individuală,
dar existenţa ei are o origine colectivă şi trebuie înţeleasă ca rezultat al acestui proces colectiv.
Deci, pornind de la nevroza individuală, se va ajunge la găsirea simptomelor nevrozei grupului
social. Examinînd psihologic un delincvent – va fi găsit psihotic, dar nu în asta constă devianţa –
el este deviant nu prin origine tulburărilor sale, ci prin apartenenţa la grupul considerat deviant.

Prima intrare în penitenciar pune în faţa deţinutului foarte multe probleme, şi cu cat el le va
rezolva mai repede, cu atat sentimentul de străin se va diminua. Factorul care se impune cu
brutalitate, avand consecinţe ample asupra deţinutului ce abia a nimerit în penitenciar este
constituit de supraaglomerare. Un penitenciar este supraaglomerat atunci cand a fost depăşită
capacitatea sa de cazare, fapt ce afectează vizibil condiţiile de viaţă ale deţinuţilor.

Din punct de vedere al deţinutului, efectele supraaglomerării sunt situate pe multiple planuri:
- cresc sentimentele negative (manie, furie, ură, depresie);

5
- se pierde controlul situaţiilor;

- creşte stimularea interpersonală .

Procesul de penitenciarizare are 4 etape:

1. De acomodare – este dominantă din punctul de vedere al deţinutului. Se manifestă prin teamă
şi supunere, efort individual de a trăi în noul mediu de viaţă, sentiment de părăsire şi neputinţă.

2. De adaptare – este centrată pe căutarea recompenselor şi caştigarea bunăvoinţei cadrelor.

Condamnatul este un atent observator a tot ce se întamplă în jurul său şi în urma evaluării
persoanelor, normelor şi valorilor formale şi neformale, adoptă o conduită sau alta.

3. De participare – individul nu se mai simte străin faţă de ceilalţi. Are anumite satisfacţii în
urma muncii depuse şi un comportament activ în cadrul relaţiilor interpersonale.

4. De integrare – este caracterizată prin dependenţa accentuată a individului de grupul din care
face parte şi de menţinerea unei stări de echilibru în plan somato-psihic.

2.2 Tipologia deţinuţilor

Secretariatul Congresului ONU privind prevenirea crimelor imparte detinutii in mai multe
tipologii:

- infractorul înveterat – comportament repititiv, agresivitate persistentă, infracţiuni deosebit de

grave, diagnostic psihologic „anormal”.Poate fi definit anormal dar trebuie ținut cont de faptul că
la scară mondială nu există uniformitate în privința interpretării de infractor înveterat.

- infractorul primejdios – infracţiuni grave, numărul mare de infracțiuni comise,recidivă, stare

mintală patologică, probabilitatea ca infractorul să continuie să fie o amenințare pentru societate
și după eliberarea.

- infractorul dificil – produce dificultăţi autorităţilor corecţionale, relaţii cu grup delincvent,

iresponsabil.

- deţinutul pe termen lung – iresponsabil, izolat.

6
- inadaptatul social – se conformează numai pedepsei cu închisoarea, probleme sexuale,
alcoolism, inspiră frică.

3. Problematica recidivei și factorii care influiențează recidiva

Recidiva se poate define ca o pluraritate de infracțiuni săvârșite de un individ. 1Deși primul
contact cu închisoarea este traumatizant atât pentru infractor cât și pentru persoanele apropriate
acestuia, recidiva poate aparea datorită faptului că deținutul dobândește o capacitate mai mare de
a risca. Recidiva mai poate apărea și datorită neputinței tratamentului penitenciar. Recidivistul nu
a fost intimidat și nici readaptat datorită pedepsei precedente.

Recidiva poate fi influiențată de următorii factori:2

- dificultăţile de adaptare a infractorului în trecerea de la un tip de viaţă la altul;

- situaţia socio-culturală a infractorului; 

- destructurarea şi dezorganizarea familiei; 

- neintegrarea socio-profesională; 

- grupuri de prieteni sau grupuri stradale.

Infractorul recidivist este caracterizat , în general, prin accea că comite în mod repetat
infractiuni. După comiterea unei infractiuni, descoperit şi pedepsit, comite din nou alte
infractiuni, el devine un fel de profesionist

După lege, recidiviştii sunt de două feluri: unii, după ce au fost condamnaţi pentru prime
infracţiuni, săvârşesc din nou alte infracţiuni (recidiviştii postcondamnatori) şi alţii, după ce au
executat pedepse pentru prime infracţiuni comit din nou infracţiuni (recidiviştii postexecutori).

Ca şi în cazul celorlalte tipuri de infractori, este necesar să indicăm trăsăturile

caracteristice ale recidivistului. Prima trăsătura , după care se poate identifica recidivistul, este
aceea că recidivistul este o persoană care a comis infracţiuni, care se pot dovedi cu actul de
condamnare, cu înscrierea în registrul de cazier judiciar sau cu deţinere la penitenciar. Dar
1
Banciu D. “Factorii care concur la aparitia comportamentului recidivist” Bucuresti, 1983

2
Vasile P., Banciu D., “ Factorii sociali care favorizeaza repetarea faptelor antisociale”, Bucuresti, 1983

7
această trăsătura nu este suficientă; necesare a fi cunoscute şi trăsăturile de personalitate şi
condiţiile de dezvoltare ale recidvistului, care să explice cauzele persistenţei pe drumul comiterii
de infractiuni.

În această privinţă, punctul de vedere al criminologiei este, că şi la recidivist există, ca şi

la infractorul primar, anumite cauze personale, ereditare ori dobândite şi cauze sociale, de mediu,
cu menţiunea că la recidivist aceste cauze sunt mai puternice.

În afară de acestea, la recidivişti, la fel ca la infractorii primari, există tipuri diferite de

infractori: infractor agresiv, infractor pervers, etc. Deci se va ţine seama, în explicarea etiologica
a recidivistului , de toate aceste aspecte.3

Tipuri de recidvişti; factorii personalităţii recidiviste şi trăsăturile principale

În literatura de specialitate găsim diverse categorii de recidivişti :

-ocazionali şi marginali la J. Pinatel,

-pseudo-recidivişti (comiterea faptei are un caracter fortuit),

-recidivişti ordinari (cu caracter dificil şi care caută situaţiile favorabile pentru infracţiuni)

-recidiviştii din obişnuinţă (care sunt respinşi de ordinea socială) la O. Cannat. 4

Acest mod de clasificare porneşte de la necesităţile de gestiune ale aparatului carceral dar
şi de la caracteristicile proprii populaţiei condamnate, având scop final să diversifice tratamentul
penitenciar.

Recidiva poate fi influenţată de următorii factori:

- Dificultăţile de adaptare a infractorului în trecerea de la un tip de viaţă la altul;

- Situaţia socio-culturală a infractorului;

- Destructurarea şi dezorganizarea familiei;

- Neintegrarea socio-profesională;

3
Ion Oancea – Probleme de criminologie, p.129, Editura ALL, Bucureşti, 1994
4
Gheorghe Florian, Psihologie penitenciara: studii si cercetari, p.55 , editura Oscar Print, Bucuresti, 1996

8
- Grupuri de prieteni sau grupuri stradale.

Cunoaşterea personalităţii infractorului recidivist constituie fundamentul măsurilor ce se

întreprind pentru a se realiza prevenirea eficientă a comportamentului deviant.

Atitudinea comportamentală a celor care comit fapte antisociale se află în strânsă relaţie cu
mediul educaţional, formativ, cu factorii psihosociali individuali şi de mediu care menţin
recidiva.

Caracteristicile psihologice ale infractorului recidivist ar putea fi:

- Tendinţa de a merge cu banda;

- Semne de neadaptare;

- Vanitos şi egocentric;

- Primeşte greu dezaprobarea;

- Îl stimulează aprobarea. 5

4. Rolul psihologului în penitenciar

Psihologia penitenciară are în câmpul atenţiei o serie de probleme importante: 6

- cercetarea personalităţii deţinutului, tipologia psihologică în scopul înţelegerii mai 

depline a manifestărilor comportamentale în condiţiile detenţiei; 
- determinarea factorilor psihologici şi sociali care influenţează conduitele în condiţiile 
privării de libertate; 
- stabilirea unor programe individuale de resocializare a deţinuţilor. 
Pedeapsa privativă de libertate, ca pedeapsă prevăzută de lege şi aplicată de instanţa de 
judecată, este o măsură complexă, ce ridică o serie întreagă de probleme: 

5
Tudorel Badea Butoi – Psihologie Judiciara, Tratat universitar, editura Solaris Print, Bucuresti, 2009

6
Duțu Adelina, Psihologie judiciară, ed. revăzută, Ed. Sitech, 2017

9
 - în primul rând, ca durată de timp – luni sau ani – executarea pedepsei trebuie observată, 
îndrumată şi supravegheată pe toată perioada detenţiei; 
- în al doilea rând, executarea pedepsei închisorii se face într-o instituţie specială şi 
complexă, respectiv penitenciarul, instituţie care are o anumită structură organizatorică, bază 
materială, particularităţi de pază şi securitate, specificităţi legate de personal şi activitatea 
acestuia în mediul carceral, dar şi anumite caracteristici ale vieţii cotidiene în penitenciar; 
- în al treilea rând, există o individualizare a problematicii existenţiale a persoanei private 
de libertate ( se diferenţiază trebuinţe, nevoi, necesităţi ). 
Activitatea psihologului se desfăşoară unitar în toate instituţiile penitenciare şi se bazează
pe principiul egalităţii în drepturi, a respectului demnităţii umane, indiferent de sexul, rasa, etnia,
naţionalitatea persoanelor private de libertate. Scopul activităţii desfăşurate de către psiholog este
de stimulare a statusului funcţional psihologic şi comportamental al persoanelor custodiate, pe
parcursul traseului execuţional, cu respectarea particularităţilor psihosociale ale acestora, precum
şi a regimului de executare a pedepselor privative de libertate.

Competenţele profesionale ale psihologului in penitenciare:

- Identificarea şi gestionarea factorilor de risc şi a vulnerabilităţilor psihologice individuale şi de

grup, în scopul prevenirii fenomenelor de inadaptare instituţională;

- Aplicarea instrumentelor de psihodiagnoză;

- Interpretarea datelor obţinute şi concretizarea activităţii de interpretare a

rezultatelor prin elaborarea, dacă este cazul, a profilului psihologic al subiectului;

- Intervenţia în cazul refuzurilor de hrană şi a cazării deţinuţilor în camera de

protecţie etc.

- Identificarea unor căi de soluţionare psihoterapeutică a problemelor relevate

pe parcursul intervenţiei de specialitate;

- Managementul situaţiilor de criză, a incidentelor critice şi negocierea acestora;

- Intervenţia în cazul persoanelor private de libertate imobilizate (Decizia

10
directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nr. 449/2010);

- Participarea la echipele multidisciplinare, constituite în scopul facilitării

reinserţiei sociale a persoanelor private de libertate;

Şocul încarcerării, contactul cu subcultura de penitenciar are o influenţă deosebită asupra

vieţii şi comportamentului deţinutului, afectând grav sentimentul de siguranţă al acestuia.
Subcultura de penitenciar este formată dintr-un sistem de norme şi reguli creat şi aplicat de către
deţinuţi pentru a-şi asigura condiţii de viaţă cât mai acceptabile din punctul lor de vedere. Printre
regulile generale ale acestui sistem se numără: fiecare cu problemele sale, duritate faţă de cei
slabi, în orice situaţie să se depună un minimum de efort, convingerea că nu sunt crezuţi de
nimeni, idei de persecuţie, obsesia denunţării de către alţi deţinuţi etc.

Profesia de psiholog într-un mediu de penitenciar permite acumularea unei experienţe

profesionale unice, atât din punctul de vedere al specialistului orientat spre consiliere cât şi al
celui orientat spre cercetare, prin studierea vastităţii modelelor psihocomportamentale etalate de
către cei integraţi în universul penitenciar. Ar trebui ca penitenciarul să organizeze pedeapsa
conform unui proiect de transformare a personalităţii deţinuţilor.
Activitatea de reeducare a deţinuţilor presupune din partea personalului din penitenciare
cunoştinţe aprofundate de psihologie. Penitenciarul este o instituţie patogenă care
depersonalizează individul şi-l face să devalorizeze lumea şi pe sine însuşi, şi ceea ce este mai
rău, permite obişnuirea cu acest mediu. În timpul şederii în penitenciar se instalează destul de
repede un sentiment de derivă, de înstrăinare: aceasta deoarece pedepsele scurte sunt trăite ca un
dezastru, iar cele lungi iau aspectul unui mod de viaţă cu multiple nuanţe patologice.7
Potrivit cadrului legal actual de executare a pedepselor, reeducarea deţinuţilor se bazează
pe obligaţia acestora de a desfăşura o activitate utilă, pe posibilitatea lor de a se califica sau
recalifica într-o meserie si de participa la activităţi cultural-sportive şi educative.

Strategia recuperativă trebuie să pornească de la cunoaşterea particularităţilor

psihoindividuale şi psihosociale ale deţinuţilor precum şi a condiţiilor care au determinat

7
Gheorghe Florian, Psihologie penitenciara: studii si cercetari, p.55 , editura Oscar Print, Bucuresti, 1996

11
săvârşirea actului infracţional în vederea diagnosticării gradului de periculozitate pe care îl
prezintă şi a elaborării terapiei optime pentru fiecare caz în parte.
Cunoaşterea deţinuţilor trebuie să fie un proces continuu care să se realizeze pe tot parcursul
detenţiei, urmând ca datele obţinute să fie permanent controlate şi îmbogăţite, astfel ca, strategia
de reeducare elaborată, să poată fi reorientată în funcţie de noile aspecte care intervin.

În final, trebuie menţionat că succesul în activitatea dificilă de reeducare a deţinuţilor

depinde şi de condiţiile materiale existente în penitenciar, de gradul de calificare, de calitatea
personalului şi nu în ultimul rând, de respectarea dispoziţiilor legale.

12
BIBLIOGRAFIE:
- Duțu Adelina, Psihologie judiciară, ed. revăzută, Ed. Sitech, 2017

- Tudorel Badea Butoi – Psihologie Judiciara, Tratat universitar, editura Solaris Print,
Bucuresti, 2009
- Ion Oancea – Probleme de criminologie, p.129, Editura ALL, Bucureşti, 1994
- Gheorghe Florian, Psihologie penitenciara: studii si cercetari, p.55 , editura Oscar Print,
Bucuresti, 1996

- Vasile P., Banciu D., “ Factorii sociali care favorizeaza repetarea faptelor antisociale”,
Bucuresti, 1983
- Banciu D. “Factorii care concur la aparitia comportamentului recidivist” Bucuresti, 1983
- http://www.penitenciarulpoartaalba.ro/
- http://anp.gov.ro/revista-de-practica-penitenciara/

13