ŞCOALA NAŢIONALĂ DE PREGĂTIRE A AGENŢILOR DE PENITENCIARE TÂRGU OCNA

Nr. 21022/SNTOBC/01.02.2021

APROB,
Comisar şef de poliție penitenciară
Vasile SCUTARU
DIRECTOR S.N.P.A.P. TÂRGU OCNA

MODULUL AL V-LEA DE STUDIU

PSIHOLOGIE PENITENCIARĂ
AL CURSULUI DE INIȚIERE A POLIȚIȘTILOR DE
PENITENCIARE
- Agenți din cadrul sectorului siguranța deținerii
și regim penitenciar -

Durata: curs de 4 luni

Tema nr. 1
Mediul penitenciar- aspece psihosociale

AVIZAT,
Comisar şef de poliție penitenciară Întocmit,
Ioana Manuela CHIȚOIU Comisar de poliție penitenciară
Director adjunct pentru învăţământ Carmen PREDA
Profesor Psihologie penitenciară

2021

1
 TEMA 1
MEDIUL PENITENCIAR-ASPECTE PSIHOSOCIALE

1.Efecte psihosociale ale privării de libertate-impactul detenției

asupra persoanelor private de libertate
2. Integrarea deținuților în spațiul de detenție
3. Mecanisme de adaptare a deținuților
4. Specificul relaţiilor interumane în penitenciar

Forme de desfăşurare Exp. Dezbatere Total

Nr. unităţi de învăţare 2 1 3

Obiective operaţionale:
- Să cunoască fenomenele sociale și psihologice resimțite de deținuți la
intrarea în mediul penitenciar
- Să identifice mecanismele de adaptare a persoanelor private de libertate
la mediul de detenție
- Să descrie specificul relaţiilor interumane din penitenciar

METODE: expunerea, conversaţia, explicaţia,

brainstorming, comparaţia, exemplificarea, dezbaterea, problematizarea

1. EFECTELE PSIHOSOCIALE ALE PRIVĂRII DE LIBERTATE

IMPACTUL DETENȚIEI ASUPRA PERSOANELOR AFLATE ÎN DETENȚIE

Cunoştintele privind fenomenele psiho–sociale ce pot surveni în condiţiile

mediului privativ sunt necesare, deoarece instituţia specializată în executarea
sancţiunilor privative de libertate se deosebeste prin profilul sau psiho-social de oricare
alta instituţie sau grupare organizată de oameni.
Depunerea individului în penitenciar nu este urmarea unui act propriu de viaţă
sau a unei obligaţii cetaţeneşti (cum este cazul internării într-un spital sau era
efectuarea stagiului militar), ci reprezintă o formă de sancţionare aplicată de societate
individului care s-a abătut de la normele ei morale şi juridice.
Odată cu intrarea în penitenciar individul resimte, într-o masură mai mare sau
mai mică, în funcţie de vârsta, de structura sa psihologică, de maturizarea socială şi de
2
nivelul de cultură, efectul privării de libertate şi reacționează într-un mod personal la
această nouă situaţie.

Reținem !

Şocul depunerii (încarcerării)

Privarea de libertate implică mai multe forme, iar din punct de vedere calitativ dă
naştere unui fenomen deosebit şi anume şocul încarcerarii. Acest lucru determină o
gamă complexă de framântari psihice şi psihosociale, începând cu criza de detenţie
manifestată de la replierea în sine până la comportamente agresive şi autoagresive
(sinucideri, automutilări).
În comparatie cu stările accidentale de izolare, privarea de libertate în sistemul
detenției are drept consecinţă absolut specifică, înlăturarea simbolurilor exterioare ale
personalităţii, prin modul colectiv şi similar în care aceștia sunt trataţi şi prin
restrângerea libertăţilor individuale.
Relatiile interpersonale, lipsa de informaţii, regimul aplicat, orarul şi programul
zilnic stabilit şi impus sunt resimțite drept atingeri ale integrităţii sale ca fiinţă umană.
La toate acestea se adaugă contactul cu subcultura carcerală care, în scurtă
vreme, îl face pe deţinut să-şi formeze o nouă viziune a propriei persoane şi să-şi
elaboreze o strategie de supravieţuire constând într-un comportament de consimțire-
integrare (de conformare pasivă mai exact).
In timpul detentiei, spaţiul de viaţă se reduce și în același timp are loc:
- regresia satisfacţiilor,
- recentrarea intereselor pe lucruri mărunte,
- alterarea comunicării,
- supunerea totală,
- nivel aspiraţional scăzut,
- demotivare - lipsa preocupării pentru viitor,
- exprimarea convingerii unei etichete definitive,
- o imagine negativă de sine.
În relaţiile lor, detinuţii, strecoară o undă de fatalitate pentru faptul de a fi ajuns în
penitenciar şi asta, după părerea lor, echivalează cu un eşec moral care îi va marca
toată viaţa. Acesta devalorizare percepută a lumii şi a propriei vieţi este handicapul cel
mai greu, rezultat în urma depunerii în penitenciar.

Rezumând, impactul detenţiei asupra individului se resimte prin:

a) limitarea drastică a spaţiului de mişcare;
b) organizarea timpului oricărei persoane privată de libertate.

Aceasta înseamnă necesitatea elaborării unor noi conduite legate de spaţiu şi de

timp radical diferite de cele ale unui individ uman în libertate. Reducerea perimetrului de
mişcare a individului duce la apariţia unor fenomene de teritorialitate (comportamentul
individului de apărare a teritoriului propriu) care se manifestă printr-o exagerată îndârjire
în „apărarea spaţiului personal” (locul de culcare, locul de alimentare, etc.).
Frustrarea este resimţită cu deosebită tărie şi pe planul timpului. Organizarea
impusă şi în general foarte monotonă a timpului, programul zilnic sever reglementat,

3
timpul liber, atât cât poate fi considerat liber, fiind şi el impus provoacă sentimentul de
frustrare continuă şi, în consecinţă, măreşte agresivitatea deţinuţilor.
c) renunţarea forţată la o seamă de obiecte de uz personal a căror lipsă este
resimţită.
d) renunţarea forţată la cele mai multe din plăcerile pe care şi le-a putut oferi în
viaţa liberă (consumul de alcool, jocuri de noroc, telefon mobil, internet etc.).
e) supraaglomerarea închisorii este factorul care se impune cu brutalitate asupra
persoanelor private de libertate nou depuse şi care, afectează vizibil conduitele de
viaţă ale indivizilor (cresc sentimentele negative de tipul mâniei, depresiei ; se pierde
controlul situaţiilor, scade posibilitatea anticipării comportamentelor colegilor de
cameră, se pierde libertatea de mişcare, agresivitatea creşte).

Percepţia deţinutului asupra pedepsei şi a mediului privativ de liberate

Acest fenomen este determinat de cele mai multe ori de modul cum a rezolvat
fiecare deţinut problema înţelegerii scopului şi a motivelor pentru care pedeapsa cu
închisoarea a fost aplicată. Când pedeapsa este apreciată ca fiind măsura faptei,
condiţia de zi cu zi exprimă o acceptare supusă tuturor rigorilor, când pedeapsa este
văzută ca fiind mai aspră decât infracţiunea comisă, deţinutul consideră că i s-a facut o
nedreptate şi apreciază că el suferă o sancţiune nemeritată.
Ca urmare, deţinutul poate ramâne neîmpăcat, revendicativ şi ostil administraţiei
locului de detenţie, dominat de sentimente de victimizare. Cu cât adaptarea la viaţa
de penitenciar este mai bună, cu atât toleranţa faţă de condiţiile de mediu este mai
mare.
În ceea ce priveste fenomenul de percepţie asupra mediului penitenciar, acesta
este determinat de o multitudine de factori – materiali şi spirituali; obiectivi şi subiectivi;
sociali şi psihosociali; care numai în corelaţie şi interdependenţă devin relevanţi pentru
înțelegerea climatului specific mediului. Gradul de cultură redus, dar mai ales
semnificaţia negativă atribuită executării pedepsei cu închisoarea, îi fac pe mulți
condamnaţi să nu aprecieze corect mediul din penitenciar.

2. INTEGRAREA DEȚINUȚILOR ÎN REGIMUL DE DETENȚIE

Pregătirea pentru reinserţia socială după liberare începe cu momentul intrării în

penitenciar şi continuă pe toată perioada detenţiei. Executarea unei pedepse privative
de libertate nu înseamnă o întrerupere în evoluţia individului, ci trebuie privită ca un
„stagiu de pregătire” a persoanei pentru revenirea în societate.
Demersul recuperativ trebuie elaborat astfel încât să răspundă nevoilor fiecărei
persoane private de libertate. Această adaptare a intervenţiei educative sau
terapeutice derulate în perioada executării pedepsei la nevoile de dezvoltare şi la
particularităţile fiecărei persoane private de libertate defineşte caracterul individualizat
al executării pedepsei privative de libertate.
În vederea realizării acestui scop, în penitenciare funcţionează echipe
multidisciplinare alcătuite din: educator, psiholog, asistent social, şef secţie, medic,
personal de supraveghere.

4
 La intrarea în penitenciar, fiecare persoană privată de libertate parcurge
perioada de carantină-observare.
Principalele obiective ale activităţilor desfăşurate în această etapă sunt:
- evaluarea stării fizice şi psihice a persoanelor private de libertate;
- evaluarea nevoilor de intervenţie educativă, psihologică şi socială;
- informare cu privire la: prevederi legale privind executarea pedepsei, prezentarea
instituţiei şi a regulilor sale, educaţie sanitară, prezentarea ofertei educaţionale şi
terapeutice.
Informaţiile rezultate în urma activităţii de cunoaştere sunt consemnate de specialişti
în fişele Dosarului de educaţie şi asistenţă psihosocială:
- psihologul realizează evaluarea psihologică iniţială şi completează Fişa
psihologică, stabilind obiectivele şi tipurile intervenţiei psihoteraputice adecvate
personalităţii deţinutului;
- asistentul social se informează despre situaţia socială şi familială a noului-depus,
sistematizând datele relevante obţinute în Fişa socială; stabileşte obiectivele şi
activităţile de intervenţie socială în conformitate cu nevoile condamnatului.
- educatorul consemnează în Fişa educativă datele referitoare la nivelul de
instruire şcolară şi profesională, aptitudini etc.
După finalizarea evaluărilor realizate de fiecare specialist, pentru fiecare persoană
privată de libertate se întocmeşte un Plan individualizat de intervenţie educativă şi
terapeutică, în care sunt cuprinse activităţile şi programele recomandate pentru a fi
parcurse şi care este adus la cunoştinţă, sub semnătură, persoanei private de libertate.
Ulterior, pe perioada executării pedepsei, în funcţie de evoluţia persoanei private
de libertate, Planul individualizat de intervenţie educativă şi terapeutică poate fi revizuit.

În penitenciar, informaţiile obţinute prin activitatea de cunoaştere sunt utile pentru:

 formularea recomandărilor privind intervenţia educativă şi terapeutică;
 individualizarea regimului de executare a pedepselor;
 selecţia şi repartizarea la muncă;
 formularea propunerilor de recompensare cu ieşirea din penitenciar;
 includerea în categoria cu grad sporit de risc;
 prevenirea unor evenimente negative şi incidente critice;
 adoptarea deciziilor privind propunerile pentru liberarea condiţionată

Executarea pedepsei

Din punct de vedere al administraţiei penitenciare perioada de executare a

pedepsei se împarte în trei: carantina, perioada propriu-zisă şi perioada pregătirii pentru
liberare. Fiecare dintre acestea au caracteristici şi solicitări diferite.
a. Perioada de carantină se prelungeşte dincolo de 21 de zile până când
persoana privată de libertate nou depusă ajunge la o formulă de viaţă acceptabilă.

5
 Reacţiile emoţionale ce apar în această perioadă cunosc grade diferite de
intensitate şi sunt însoţite de multiple somatizări: slăbesc, au insomnie, plâng, au dureri
la membrele inferioare, dezorientaţi în timp etc.
Emoţia dominantă este angoasa manifestată printr-o agitaţie dezordonată sau
printr-o închidere meditativă. În perioada imediat următoare nu-şi poate concentra
atenţia sau preocuparea asupra acelor activităţi, în care devine implicat, fiind deseori
absent şi întors la o retrăire şi la o rememorare a faptei comise, a momentului arestării,
a despărţirii de familie.
Aceste retrăiri ale trecutului se manifestă atât în activitatea zilnică cât şi în timpul
somnului, marcându-i visele. Din această fază începe să-şi caute un coleg de suferinţă,
căruia începe să-i facă destăinuiri, confidenţe. Simte nevoia de comunicare, de uşurare
şi descărcare emoţională.
În cazurile în care această fază se prelungeşte şi anxietatea se cronicizează,
apar nevroze depresive. Totuşi, pentru majoritatea deţinuţilor, după aproximativ două
luni, această rememorare a infracţiunii şi a relaţiilor pierdute tinde să se estompeze,
încărcătura acuzărilor se epuizează şi capacitatea de control emoţional se restabileşte.
b. Executarea propriu – zisă – denumită aşa deoarece cuprinde cea mai mare
parte a pedepsei şi în care se încearcă reeducarea persoanelor private de libertate iar
munca este principala activitate a majorităţii acestora. În această etapă deţinuţii încep
să se obişnuiască cu regulile monotone, obligatorii şi repetitive ale mediului penitenciar.
Această adaptare presupune o reorganizare psihică, care este favorizată dacă
persoana privată de libertate porneşte de la ideea acceptării pedepsei şi duratei ei şi
mai ales, când se angajează în evitarea unor noi surse de stres legate de calitatea
relaţiilor interpersonale stabilite în penitenciar.
În această perioadă este important să se acorde o atenţie deosebită folosirii cât
mai eficiente a timpului petrecut în penitenciar şi a pregătirii momentului liberării.
Acestea sunt posibile prin:
- responsabilizarea condamnaţilor în raport de infracţiunea comisă;
- valorizarea caracteristicilor condamnaţilor pentru a se ajunge, pe cât posibil, la o
abordare diferenţiată a fiecăruia;
- planificarea şi realizarea intervenţiilor individualizate pentru asigurarea
progresului condamnaţilor;
- diferenţierea intervenţiei pentru cei condamnaţi definitiv de cea pentru arestaţii
preventiv.
c. Pregătirea pentru liberare este perioada de câteva săptămâni dinaintea
liberării din penitenciar, când deținuții participă la programe speciale care vizează
consolidarea deprinderilor, aptitudinilor şi abilităţilor formate în perioada de executare
propriu-zisă şi oferirea de informaţii privind modul de rezolvare a problemelor cu care se
vor confrunta după punerea în libertate, în special probleme legate de găsirea unui loc
de muncă şi de modul de comportare în societate.
Este importantă colaborarea cu mediul de suport şi cu familiile persoanelor
private de libertate (dacă este posibil, condamnaţii vor participa la activităţi desfăşurate
în comun cu familia). De asemenea, prin activităţi de consiliere şi orientare vocaţională
se va urmări susţinerea interesului condamnaţilor pentru continuarea studiilor sau a
programelor de formare profesională.
Se impune totodată colaborarea echipei pluridisciplinare cu reprezentanţii
comunităţii în vederea obţinerii sprijinului din partea instituţiilor publice, organizaţiilor
nonguvernamentale, a agenţilor economici care pot contribui la reinserţia socială a
persoanelor liberate din penitenciar.

6
 Libertatea pune probleme noii identităţi sociale a persoanei. După executarea unei
pedepse cu închisoarea, omul este privit altfel de către cei din jur, în special cu
neîncredere. E o chestiune mai ales de tărie morală a trăi în noile condiţii, când trebuie
să facă faţă la multe cerinţe, comparativ cu numărul lor redus din timpul executării
pedepsei.

3. MECANISME DE ADAPTARE A DEȚINUȚILOR LA MEDIUL PENITENCIAR

Fenomenul de prizonizare şi deprizonizare

Criminologul canadian D. Clemmer (1940), a semnalat fenomenul de

prizonizare definit ca “socializare” la cultura deviantă a deţinutilor, proces prin care
deţinutul ajunge să adopte sau să împartăşească punctul de vedere al încarceraţilor
privind lumea din penitenciar şi societatea în general.
Prizonizarea, incumbă adoptarea unei atitudini ostile (făţise sau ascunse) faţă de
personalul închisorii, faţă de lumea din afară şi, concomitent, dezvoltarea unei loialităţi
faţă de ceilalţi detinuţi, sprijinirea reciprocă ori de câte ori interesele reale sau imaginare
ale detinuţilor intră în conflict cu unele dispoziţii ale autorităţii.
Procesul de prizonizare are 4 etape :
- De acomodare - este dominată de punctul de vedere al deținului. Se manifestă
prin teamă și supunere, efort individual de a trăi în noul mediu de viață, cu sentimente
de nepuțință și abandon
- De adaptare - centrat pe căutarea recompenselor și câștigarea bunăvoinței
cadrelor. Condamnatul este un atent observator a tot ce se întâmplă în jurul său și în
urma evaluării persoanelor, normelor și valorilor formale și neformale, adoptă un
comportament sau altul
- De participare - individul nu se mai simte străin față de ceilalți. Are anumite
satisfacții în urma muncii depuse și un comportament activ în cadrul relațiilor
interpersonale.
- De integrare - este caracterizată prin dependența accentuată a individului de
grupul din care face parte și de mentinerea unei stări de echilibru în plan psiho-somatic.

Adoptarea acestei norme carcerale sunt generate de puternică motivaţie, care se

subsumează, asa cum am văzut că a formulat A. Maslow, categoriei de motive
desemnate prin “necesitatea apartenenței la grup”.
În această situaţie primul pas, motivat psihologic, va fi strădania deţinutului de a
se integra grupului informal de deţinuți, de a-şi dezvolta conduite dezirabile prevalate în
acest grup printre altele şi de supunerea necondiţionată la liderul informal, chiar dacă,
riscă să fie perceput negativ de cadre.
El va opta pentru situaţia gratifiantă (imediată) deci face cauză comună cu grupul
de deţinuti, ei fiind mai în măsură în a-l sancţiona sau premia decât cadrele. Stanton
Weeler (1968), sublinia că, “fenomenul de prizonizare, de integrare în grupul deţinutilor,
de identificare cu subcultura carcerală este doar o primă faza în evoluția deţinutului”,
căci în cea de a doua fază din viaţa de detenție, se poate vedea limpede fenomenul de
deprizonizare (6-12 luni înainte de liberare) .
Cu cât se apropie momentul liberării, ei vor tinde să adopte un rol tot mai
apropiat de ceea ce este dezirabil din punct de vedere social. Fară îndoială că, şi aici
există o motivare calculativă, căci un comportament adecvat poate prescurta uneori în
mod sensibil durata pedepsei efective.

7
 Reținem !

În funcţie de toate aceste particularităţi ale vieţii de penitenciar precum şi

de caracteristicile personalităţii persoanei private de libertate, au fost identificate
următoarele tipuri de „situaţii adaptative” la regimul de detenţie:

a) Comportament agresiv - caracterizat prin rezistenţă deschisă la regimul vieţii din

penitenciar, reliefându-se adevărate „crize ale deprimării” ce se manifestă prin
comportamente agresive îndreptate spre alte persoane private de libertate sau chiar
cadre, ca şi prin reacţii autoagresive – automutilări şi tentative de sinucidere.
b) Comportament defensiv (de retragere) – care semnifică interiorizarea, izolarea
deţinutului de comunitatea celorlalte persoane private de libertate şi de viaţa din
penitenciar el construindu-şi o lume imaginară unde încearcă să se refugieze.
c) Comportament de consimţire – prin care se înţelege conformarea pasivă a
persoanei private de libertate la normele şi regulile de penitenciar, respectarea
acestora făcându-se în manieră formală, astfel încât să nu atragă sancţiuni
suplimentare.
d) Conduita de integrare – conform căreia persoana privată de libertate relaţionează
activ cu celelalte persoane private de libertate şi cu mediul de detenţie. Această
formă de adaptare este vizibilă mai ales la persoanele private de libertate
condamnate pe termene lungi.

4. SPECIFICUL RELAȚIILOR INTERUMANE ÎN PENITENCIAR

Raporturile existente între cadre şi persoanele private de libertate

Componentele esenţiale ale penitenciarului, ca şi în cazul altor instituţii sociale, sunt:
- resursa umană
- organizarea formală (sistemul de norme stabilite oficial prin regulamente)
- organizarea informală (raporturile interpersonale)
- sistemul de statute şi roluri (ierarhice)
- cadrul fizic (condiţiile de muncă şi viaţă ale indivizilor)

In sistemul penitenciar,aptitudinile psiho-sociale ale personalul din penitenciare

trebuie trebuie să include, printre altele :
- auto-controlul – dorinţa de adevăr, conştiinciozitatea, adaptabilitatea, inovarea
- motivația interioară - canalizarea emoţiilor şi sentimentelor pentru atingerea unui
scop, însoţită de controlul emoţional, care presupune capacitatea de a reprima
impulsurile şi de a amâna obţinerea gratificaţiilor, recompenselor;
- empatia – capacitatea de a fi conştient, de a înţelege şi de a aprecia sentimentele
celorlalţi;
- optimismul – abilitatea de a vedea partea bună a vieţii, de a menţine o atitudine
pozitivă chiar în pofida adversităţilor;

8
- abilitățile sociale – capacitatea de a influenţa, comunica, managementul conflictului,
stabilirea de relaţii, colaborarea, capacitatea de lucru în echipă
- flexibilitatea – abilitatea de a-și gestiona gândurile, emoţiile şi comportamentul
pentru a schimba anumite situaţii ;
- reziliența la stres – abilitatea de a face față evenimentelor şi situaţiilor stresante fără
într-un mod activ şi pozitiv, fără a destabiliza complet echilibrul psiho-emoțional.

În acest climat interuman, calitatea şi conţinutul relaţiilor interumane depinde în

mare măsură finalitatea măsurilor coercitive şi educative. Între cadre şi deţinuţi se
constituie doar raporturi oficiale. Conţinutul acestor raporturi este format din drepturile şi
obligaţiile pe care le au unii faţă de ceilalţi.
Astfel:
- cadrele au obligaţia de a aplica întocmai prevederile legale referitoare la executarea
pedepsei şi dreptul de a pretinde deţinuţilor să se supună acestor reglementări.
- deţinuţii au obligaţia de a se supune necondiţionat tratamentului penitenciar şi dreptul
la un tratament numai în conformitate cu prevederile legii.

Reținem !

Pentru caracterizarea acestor relaţii este important să analizăm:

a) atitudinea pe care o are personalul faţă de persoanele private de libertate

- atitudinea optimă – presupune:
 înţelegerea completă a spiritului legii;
 desfăşurarea unui comportament profesional caracterizat prin corectitudine,
obiectivitate, exigenţă, fermitate;
 înțelegerea laturii umane a persoanei condamnate manifestând empatie, ajutor și
înțelegere
- atitudine excesivă – autoritară:
 izvorăşte mai ales din exacerbarea resentimentelor, a repulsiei faţă de condamnaţi şi
faptelor lor;
 lipsă totală de empatie
 lipsă de respect și înțelegere față de ființa umană matură
- atitudine tolerantă
 este determinată de înţelegerea eronată a rolului pedepsei
 conduce la o relație deficitară cu consecințe negative pentru agentul de penitenciare.
 Presupune: apropiere și empatie exagerată față de deținut, indulgență exagerată
față de nerespectarea de către deținut a prevederilor legale
Și
b) atitudinea deţinuţilor faţă de cadre:
- de subordonare necondiţionată şi de solicitare a sprijinului în vederea reeducării;
- de subordonare şi de rezolvare a sarcinilor ce le primesc (doar formal);
- de sesizare şi informare – atitudine motivată de o serie de interese
personale/beneficii;
- de insubordonare – manifestată voalat sau făţiş – atitudine ce trebuie descurajată.

9
Bibliografie :

- G.BASILIADE – “Criminologie comprehensivă”, Ed. Expert, 2006

- GH. FLORIAN – „Psihologie penitenciară” Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996
- V.C.CIOCÂRLAN – „Raporturile interpersonale”, Ed. Politică, 1973
- N.MITROFAN, V.ZDRENGHEA, T.BUTOI – „Psihologie judiciară”, Ed. Şansa,
Bucureşti 1994
- I. OANCEA – „Probleme de criminologie”, Ed. All, 1944
- N. GUEGUEN - “Psihologia manipularii și a supunerii”, Ed. Polirom, 2007
- www.wikipedia.ro

10

DEZBATERE
Se vor studia şi dezbate două experimente cunoscute în psihologia socială.

Experimentul nr.1

Experimentul Stanford (în original, în engleză Stanford Prison Experiment) a fost

un experiment psihologic care a produs câteva descoperiri senzaționale în domeniul psihologiei
umane. S-a descoperit o schimbare radicală a comportamentuluiindividului în condițiile de viață
dintr-un penitenciar. Experimentul a fost inițiat în anul 1971 de psihologul american Philip
Zimbardo, de la Universitatea Stanford. Din cauza escaladării conflictelor, a fost necesar ca
experimentul să fie întrerupt mult mai repede decât fusese inițial proiectat.

Alegerea candidaților
Au fost aleși douăzeci și patru de studenți din șaptezeci și cinci (toți de sex masculin),
care își asumau rolurile atribuite aleatoriu de prizonieri și gardieni într-o închisoare simulată,
situată la subsolul clădirii de psihologie „Jordan Hall” a Universității Stanford. Participanții s-au
adaptat la rolurile lor dincolo de așteptările lui Zimbardo.
Gardienii aplicau măsuri autoritare pentru ca, în cele din urmă, să supună prizonierii la
tortură psihologică. Mulți dintre prizonieri au acceptat în mod pasiv abuzul psihologic, dar au
fost ușor hărțuiți de către alți deținuți, care încercau să-i împiedice pe gardieni. Participanții au
fost recrutați explicându-li-se că vor participa la o simulare de închisoare, pe o perioadă de
două săptămâni.
Dintre cei 75 de participanți la selecție, Zimbardo și echipa sa au selectat 24 de bărbați
pe care i-au considerat cei mai stabil psihic și sănătoși. Aceștia au fost cu predominare
caucazieni și de clasă socială mijlocie. Grupul a fost ales intenționat pentru a-i exclude pe cei cu
probleme psihice, penale și medicale. Toți au fost de acord să participe pentru o perioadă de 7
până la 14 zile și au primit ca plată 15 dolari pe zi fiecare (echivalentul a 85 de dolari pe zi
din 2012).
Acest experiment l-a afectat profund chiar și pe Zimbardo, care, în calitate de
administrator a permis ca abuzul psihologic să continue. Doi dintre prizonieri au renunțat la
experiment de la început, iar întregul experiment a fost oprit brusc numai după șase zile.
Anumite porțiuni ale experimentului au fost filmate, iar fragmente de imagini sunt disponibile
pentru public.

Evenimentele din "închisoare"

Cercetătorii au organizat o sesiune de orientare pentru gardieni cu o zi înainte de
experiment, în care i-au îndrumat pe aceștia să nu le dăuneze fizic prizonierilor. În filmul de
studiu Zimbardo poate fi văzut vorbind cu gardienii și spunându-le: „Puteți crea prizonierilor
sentimente de plictiseală, un sentiment de teamă în anumită măsură; li se poate crea noțiunea
că viața lor este controlată în totalitate de către noi,de către sistem, că nu vor avea nici o
intimitate… Le vom lua individualitatea în diverse moduri. În general, le vom da un sentiment de
neputință. În această situație noi vom avea toată puterea și ei vor fi neputincioși.”
Doisprezece dintre cei douăzeci și patru de participanți au fost repartizați în rolul de
deținuți (nouă plus trei suplinitori), în timp ce ceilalți doisprezece au atribuit rolul de pază (de
asemeni nouă plus trei suplinitori). Zimbardo a pus în rolul de administrator și gardian un
11
asistent (de licență). Zimbardo a gândit experimentul cu scopul de a induce dezorientare,
depersonalizare și dezindividualizarea celor participanți.
Cercetătorii au furnizat gardienilor: bastoane de lemn, îmbrăcăminte similară cu cea a
paznicilor reali de închisoare (în scopul de a stabili statutul lor); cu ochelari reflectorizanți de
soare (pentru a preveni contactul vizual). Deținuții purtau halate inconfortabile, nepotrivite și
lanțuri în jurul gleznelor.
Gărzile au fost instruite să se adreseze prizonierilor cu numerele atribuite, care erau cusute pe
uniformele lor, în loc de nume.
Prizonierii au fost arestați în casele lor și acuzați de jaf armat. Departamentul de poliție
local a asistat Zimbardo cu arestările și procedurile complete a deținuților. Acestea au inclus
amprentarea și fotografierea "infractorilor". Prizonierii au fost transportați la închisoarea fictivă
de la secția de poliție, unde au fost percheziționați, avându-se în vedere noile lor identități.
Au fost înființate celule mici, false și introduși câte trei prizonieri în fiecare. Nu a fost nici
un spațiu pentru curtea închisorii, erau izolați și aveau o sală mare vizavi de paznici și director.
Închisoarea era lipsită de ceasuri și ferestre. Prizonierii au fost lăsați să rămână în celulele lor,
zi și noapte, până la sfârșitul studiului. Gardienii au lucrat în echipe de câte trei, în schimburi de
opt ore.

Escaladarea conflictelor și întreruperea experimentului

Prima zi a fost relativ lipsită de evenimente. În cea de-a a doua zi prizonierii din prima
celulă au blocat ușa celulei lor cu păturile lor, au scos capacele de stocare, refuzând să iasă la
instrucțiunile gardienilor. Gărzile de la alte schimburi s-au oferit voluntari să lucreze ore
suplimentare, în scopul de a ajuta la înăbușirea revoltei. Au atacat ulterior deținuții cu
stingătoare de incendiu, fără a fi supravegheați de personalul de cercetare. Considerând că
supravegherea a nouă prizonieri cu doar trei paznici pe schimb ar fi fost prea dificilă, unul dintre
paznici a sugerat să se folosească tactici psihologice pentru îi controla pe aceștia. Gărzile au
creat o "celulă privilegiu", în care deținuții care nu au fost implicați în revoltă să fie tratați cu
recompense speciale: cum ar fi mese de calitate superioară. Deținuții "privilegiați" au ales să nu
mănânce masa, în scopul de a rămâne solidari cu amicii lor deținuți.
După numai 36 de ore, unul din deținuți a început să se comporte ca un "nebun", așa
după cum a descris Zimbardo: "# 8612, apoi a început să înnebunească, să țipe, să înjure, să
meargă într-o furie care părea scăpată de sub control. A durat ceva timp până când am devenit
convins că el suferea cu adevărat și a trebuit să-l eliberăm."
Paznicii au forțat prizonierii să repete numerele lor alocate, în scopul de a întări ideea că
acesta era noua lor identitate. Gărzile i-au hărțuit pe prizonieri cu numărătoarea și i-au pedepsit
fizic dacă aceștia greșeau. Condițiile sanitare erau în declin rapid, deținuții fiind obligați să
urineze și să defecheze în găleți de salubritate, pe care nu îi lăsa să le golească ca pedeapsă.
Au fost eliminate saltelele, prizonierii dormind pe ciment.
Unii deținuți au fost forțați să se dezbrace ca o metodă de degradare. Mulți paznici au
devenit tot mai cruzi dar experimentul a continuat. Cercetătorii au raportat că aproximativ o
treime dintre gardieni au prezentat tendințe sadice autentice. Majoritatea gardienilor s-au
supărat pentru că experimentul a fost încheiat după doar 6 zile.
În a patra zi, unii dintre gardieni au declarat că au auzit un zvon că deținutul eliberat a
avut de gând să se întoarcă la prietenii săi, să îi elibereze pe cei rămași. Zimbardo și gardienii
au demontat închisoarea și s-au mutat pe un alt etaj al clădirii. Zimbardo a așteptat la subsol, în
cazul în care deținutul eliberat va apărea, și a planificat să-i spună acestuia că experimentul a
luat sfârșit. Prizonierul nu s-a mai întors, iar închisoarea a fost reconstruită.
Zimbardo a susținut că deținuții și-au luat în serios rolurile lor. Unii au declarat că ar
accepta "eliberarea", chiar dacă aceasta ar însemna confiscarea plăților. Cererile lor de
eliberare condiționată au fost toate negate. Zimbardo a argumentat că nu au avut nici un motiv
de continuare a participării la experiment după ce au pierdut toate compensațiile monetare, dar,
au făcut-o, pentru că ei își luau foarte în serios identitățile de prizonieri.

12
 Prizonierul nr. 416, un nou admis, un stand-by prizonier, și-a exprimat îngrijorarea față
de tratamentul a celorlalți deținuți. Gardienii au răspuns cu și mai mult abuz. Când deținutul a
refuzat să mănânce cârnați, spunând că era în greva foamei, gardienii l-au limitat la "izolare",
într-un dulap închis: "gardienii apoi i-au instruit pe ceilalți prizonieri să lovească cu pumnul în
mod repetat în ușă în timp ce strigau la 416." Gardienii au declarat că va fi eliberat din detenție
solitară doar în cazul în care toți prizonierii vor renunța la pături și vor dormi pe saltele dezvelite.
Numai un singur prizonier a fost de acord.
Zimbardo a anulat experimentul mai devreme - când, Christina Maslach, o absolventă în
psihologie cu care acesta se întâlnea (și mai târziu s-a căsătorit cu ea), a obiectat la condițiile
de închisoare. Zimbardo a remarcat că, din mai mult de cincizeci de persoane care au observat
experimentul, numai Maslach a pus la îndoială moralitatea sa. Experimentul s-a încheiat numai
după șase zile.

Teorii și analize psihologice

Psihologul american a dovedit astfel că persoane sănătoase mintal, în circumstanțe
deosebite pot deveni agresivi / agresive. Mediul joacă un rol esențial în comportamentul uman.
Se pare că experimentul, după ani de zile, nu a avut influențe negative asupra vieții
participanților. Acesta se datorează faptului că li s-a explicat că erau doar martori, participatori
la un experiment. Cei selectați ar fi fost perfect sănătoși mintal iar experimentul a avut loc într-o
locație sigură, astfel încât după ce subiecții au predat uniformele aceștia s-au întors la o viața
normală. Cercetătorii i-au asigurat că nu trebuie să aibă sentimente de remușcare sau de
rușine.
Una dintre alte concluzii a fost de asemenea că rolurile sociale pot afecta dezvoltarea
personalității unui individ. După evenimentele de abuz a prizonierilor din cel de-al doilea război
în Irak,Zimbardo a reamintit rezultatul experimentului care arată că împrejurările din detenție în
general sunt deosebit de favorabile violenței. El a subliniat că evenimentele din închisoarea de
la Abu Ghraib nu sunt de fapt din vina soldaților, ci a sistemului de încarcerare. Gardienii din
lipsă de activitate inventează metode de tortură sofisticate.
Experimentul lui Zimbardo a fost repetat de mai multe ori.

Experimentul nr.2

Problemele etice ridicate de acest experiment sunt foarte similare cu cele a

unui experiment efectuat de către Milgram, în 1963 la Universitatea Yale. Stanley Milgram a
fost un coleg de clasă a lui Philip Zimbardo.
Într-un experiment rămas faimos (așa-numitul "experiment Milgram"), Stanley Milgram
de la Yale a încercat, să evalueze obediența/ rezistența la autoritate a individului, atunci când a
se supune contravine principiilor sale morale.
Experimentul era construit relativ simplu: voluntarii, selectați în urma unui anunț în ziar
care vorbea de experimente pentru testarea memoriei, și cărora urma să li se dea o sumă
modică de bani pentru timpul lor, erau „cuplați” cu un actor, care urma să joace rolul „cobaiului”.
Într-o pălărie, se puneau două bucățele de hârtie, aparent pentru a determina cine urma să fie
„elevul” – subiectul experimentului – și cine „profesorul” care să îl verifice. În fapt, pe ambele
bucățele de hârtie scria „profesor” – dar actorul urma să pretindă că a extras hârtia pe care
scria „elev”.
„Elevul” era introdus într-o cameră separată, din care putea comunica cu
experimentatorul și cu „profesorul”. Apoi, „profesorului” i se administra un electroșoc, ca un
exemplu al electroșocurilor care urmau să îi fie administrate „elevului” în timpul experimentului.
„Profesorului” i se dădea o listă cu perechi de cuvinte. El urma să îi citească „elevului”
primul cuvânt din pereche, urmat de patru opțiuni posibile, din care acesta să ghicească
perechea potrivită. La fiecare alegere greșită, i se administra „elevului” de către „profesor” un
electroșoc, a cărui intensitate devenea, gradual, tot mai putermică (creștea, la fiecare răspuns

13
greșit, cu 15 Volți). În realitate, actorul dădea drumul, din spatele zidului, unei benzi de
magnetofon conectată la „aparatul de control” al „profesorului”.
La fiecare presiune a butonului „electroșocurilor”, banda se derula în continuare, cu o
voce umană înregistrată, care reproducea durerea provocată de electroșocuri, prin gemete,
țipete, etc. La un moment dat, după un anumit număr de „creșteri ale voltajului”, actorul
începea, conform instrucțiunilor primite, să bată în perete. După un număr de alte creșteri ale
voltajului, bătăile în perete se opreau.
Progresiv, „profesorul” (subiectul propriu-zis al experimentului) dădea semne de
tulburare, nervozitate, nesiguranță; dar în cazul în care își manifesta dorința de a abandona
experimentul, experimentatorul, care se afla la o masă, în spatele lui, îi dădea o serie gradată
de răspunsuri care să-l determine să continue. În ordine, răspunsurile sunt:
1. Vă rog, continuați / Te rog, continuă.
2. E important pentru reușita experinentului să continuați / continui.
3. E absolut esențial să continuați / continui.
4. Nu aveți / ai altă opțiune; trebuie să continuați / continui.
În cazul în care subiectul experimentului dorea în continuare să părăsească
experimentul, după seria de răspunsuri, acesta era întrerupt. În cazul în care subiectul continua
cu “pedepsirea” elevului, experimentul era considerat încheiat în momentul în care “profesorul”
apăsa de trei ori consecutiv butonul electroșocurilor pe intensitatea mazimă – 450 de Volți.
În primul set de experimente de acest tip, făcute de Milgram, procentul celor care au
mers până la capăt, presând butonul până la 450 de Volți, a fost de 65% din subiecți. Pe de altă
parte, practic aproape toți participanții au pus sub semnul întrebării, la un moment dat în cursul
experimentului, ceea ce făceau. Thomas Blass, într-o metaanaliză a rezultatelor experimentelor
derivate din experimentul lui Milgram, a arătat că, indiferent de localizarea geografică /
momentul temporal, procentajul indivizilor care se supun până la capăt experimentului rămâne
relativ constant, de 61-66%.
Dar așteptările inițiale ale lui Milgram fuseseră destul de diferite ; înainte de începerea
experimentului, el ceruse unui grup de 14 studenți în psihologie în ultimul an pronosticul asupra
numărului de indivizi care urmau să meargă până la capăt, până la 450 de Volți ; cifrele propuse
se învârteau între 0 și 3% din subiecți.

14