MIHAIL DOBRESCU

REINTEGRAREA SOCIALĂ A
PERSONELOR DELINCVENTE

Editura Eftimie Murgu

Reşiţa, 2010
 Referent ştiinţific: Prof.univ.dr. Mihăilă Marian

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

DOBRESCU, MIHAIL
Reintegrarea socială a persoanelor delincvente / Mihail Dobrescu. -
Reşiţa : Editura Eftimie Murgu, 2010
Bibliogr.
ISBN 978-973-1906-54-6

364.65

Editura Eftimie Murgu, 2010

Adresa:
Piaţa Traian Vuia nr. 1-4, 320085, Reşiţa
Tel.0255-21 0227, Fax: 0255-210230

Coperta: Tipografia "Intergraf' Reşiţa

ISBN 978-973-1906-54-6
 Argument

Posibilitălile de satisfacere a nevoilor depind de

"
capacitatea interpretativă a noastră şi a celorlalli. . . . . "
(Mihail Dobrescu)

Lucrarea "Reintegrarea socială a persoanelor delincvente " prin

conţinut, oferă posibil itatea fonnării de competenţe pentru asistentul social
care îşi asumă responsabilitatea integrării sociale a persoanelor care au
comis fapte prevăzute de legea penală. Opţiunea a fost pentru titlul
specificat, având în vedere câmpul semantic al conceptului de " reintegrare
socială", utilizat şi dezvoltat frecvent în literatura de specialitate, dar şi
preluarea acestuia În legislaţia penală de reglementare a raporturilor dintre
del incvent şi serviciile de reintegrare şi supraveghere a delincvenţilor.
Am considerat reintegrarea socială ca proces social care uti lizează
probaţiunea (tennen de încercare), noţiune care în anal iză poate să creeze
confuzii, având în vedere semnificaţia din perspectivă penală.
Conţinutul l ucrării dezvăluie titlul, iar în aplicaţia practică oferă
posibilitatea util izări i metodei combinate pe elemente cognitive (bazată pe
cunoaştere) şi a metodei inductive (bazate pe experienţe), pentru fonnarea
de competenţe în domeniul reintegrării sociale şi supraveghere a
del incvenţi lor.

Autorul
 CUPRINS

Cuvânt Înainte...................................................................... 7

CAPITOLUL I
Contextul socio-ju ridic de aparitie şi evoluţie a
probaţiunii
1.1 Unicitatea şi plural ismul socio-juridic în devenirea 9
probaţiunii. . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ..

1 .2 Dimensiunea pluralismului socio-juridic global . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11

1 .3 Analiza conceptuală a probaţiunii: definiţii şi forme în
evoluţia diferitelor spaţii socio-culturale şi legislaţii penale . . 12
1 .4 Conceptul d e justiţie restitutivă c a alternativă l a sistemul
penal retributiv . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16

CAPITOLUL II
Consideraţii privind cadrul legislativ international al
sancţiunilor neprivative de libertate
2. 1 Impactul reglementări lor Drepturilor Omului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20
2.2 Reglementarea sancţiunilor comunitare în sistem ul
Naţiuni lor Unite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21
2.3 Reglementarea sancţi uni lor neprivative de libertate în
Sistemul European al Drepturilor Omului. . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . 24
2.4 Cooperarea inter-jurisdicţional internaţională în promovarea
şi implementarea probaţiunii . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25

CAPITOLUL III
Cad rul normativ şi instituţional al probaţiunii În
România
3.1 Contextul normativ penal . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27
3 .2 Contextul proces ual penal 33
3 .3 Dimensiunea probaţiunii din perspectiva noului Cod Penal .. 50
3 .4 Cadrul normativ j uridic pentru reintegrare şi supraveghere . . . 63

CAPITOLUL IV
Etiologia comportamentului delincvent din perspectiva
sociologică
4. 1 Principalele teori i soc iologice privind geneza del incvenţei... 83
4.2 Etiologia comportamentului delincvent din perspectivă 1 00
psihologică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
4.2. 1 Interpretarea delincvenţei fundamentată de teoriile despre 1 00
personal i tate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
4 .2.2 Tipologizarea infractorilor de pe poziţii psihologice... . . . . . . .. . . 1 03
5
 CAPITOLUL V
Teoriile intervenţiei
5. 1 Teoriile cognitiv - comportamentaliste. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 07
5.2 Teoria intervenţiei centrate pe sarcină. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 09
5.3 Teoria centrată p e rezolvarea d e probleme. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 10
5 .4 Modelul rezolutiv (Problem solving)....... .............................. 111
5.5 Empowerment şi advocacy. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. 1 19

CAPITOLUL VI
Metode de lucru cu infractorii
6. 1 Metode de lucru cu infractorii la nivel individual... .............. . 1 20
6. 1 . 1 Interviul ................................................................................. . 1 20
6. 1 .2 Consi lierea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. .
" 1 32
6.2 Lucrul cu grupul .................................................................... . 139
6.2. 1 Context generaL .................................................................... . 1 39
6.2.2 Tipuri. Dinam ică. ProcesuL .................................................. . 1 40
6.2.3 Metode de lucru cu grupuL .................................................... . 147
6.2.4 Aspecte problematice............................................................ . 1 48
6.2.5 Comportament delincvent-un model de program de grup ... . 1 48

Î n loc de concluzii................................................................. 1 56
Bibliografie........................................................................... 1 58
 CUVÂNT ÎNAINTE
Lucrarea se adresează studenţilor de la specializarea Asistenţă Socială,
dar şi asistenţilor sociali care sunt angajaţi în serviciile de probaţiune şi
introduc în programe de reintegrare şi supraveghere socială delincvenţi
sancţionaţi cu pedepse neprivative de libertate sau pe cei care sunt izolaţi
în stabilimente prin aplicarea unei pedepse privative de libertate
(penitenciare, şcoli de reeducare a minorilor care au săvârşit fapte penale).
Volumul prin conţinut şi ordinea expunerii dezvăluie scopurile şi
obiectivele analizei. Se relevă diacronic evoluţia câmpului social - juridic,
de la unicitatea şi particularitatea sistemelor juridice, la pluralismul juridic.
Un asemenea demers juridic s-a realizat sub presiunea nevoii de înţelegere
de specialistul în asistenţă socială a proceselor care fac posibil pluralismul
socio-juridic în dimensiunea probaţiunii ca pedeapsă comunitară.
Asistentul social conştientizează că generarea unor alternative la
sancţiunea privativă de libertate a contribuit, în toate dimensiunile sale,
câmpul socio-juridic pluralist. Pluralismul socio-juridic generează într-un
orizont informaţional epistemologic standardele relevante ale practicii
profesiei de asirent social în general şi de probaţiune în special. Acestea
stabilesc în mod expres limitele, natura, obiectivele, durata, specificul
intervenţiei, obligaţiile faţă de client, drepturile clientului, caracterul
pluridisciplinar al formării asistentului social şi în special al consilierului
de probaţiune. Se relevă succesiv reglementarea sancţiunilor comunitare
pornind de la impactul reglementărilor Drepturilor Omului asupra
dezvoltării legislaţiei şi practicile măsurilor comunitare, reglementarea in
sistemul Naţiunilor Unite, sistemul european al drepturilor omului. De
asemenea, se relevă rolul important al cooperării internaţionale în
domeniul prevenirii infracţionalităţii, justiţiei penale şi implementării
sancţiunilor neprivative de libertate. Relevant este Congresul Naţiunilor
Unite din 1990 care a adoptat Regulile şi Standardele minime ale
Naţiunilor Unite pentru sancţiunile neprivative de libertate (Regulile de la
Tokyo), precum şi Rezoluţia asupra Pri ncipiilor şi Direcţiilor de Cercetare
a Sancţiunilor neprivative de libertate. In sistemul european, un rol esenţial
în realizarea cooperării în materia prevenirii şi controlului infracţionalităţii
revine Consiliului Europei precum şi Conferinţei Europene Permanante A

asupra Probaţiunii care s-a desfăşurat în 1981. In prezent, Conferinţa

Europeană Permanantă asupra Probaţiunii are statut de observator la
Consiliul Europei şi sunt reprezentate 20 de ţări europene.
Din perspectivă penală, sistemul penal restitutiv s-a dezvoltat ca
alternativă la sistemul penal retributiv şi încurajează implicarea directă a
victimei şi infractorului în rezolvarea conflictului, prin dialog şi negociere,
în prezenţa unei a treia părţi neutre, numită negociator sau mediator. Prin
urmare, actorii principali în acest proces sunt victima şi infractorul, iar
mediatorul se poziţionează ca facilitator al procesului care vizează

7
restabilirea echilibrului perturbat prin comiterea infracţiunii. Aceasta este
şi principala supoziţie de la care porneşte construcţia strategiilor de
reintegrare şi monitorizare a infractorilor, precum şi implementarea
acestora (supravegherea, medierea, munca în serviciul comunităţii, etc.).
Într-o abordare succintă, se evidenţiează cadrul normativ naţional
actual, având ca sistem de referinţă normativul penal în domeniu, urmat de
analiza relevantă a normativului penal viitor pentru care guvernul
României şi-a asumat răspunderea în parlament. Modificările din actuala
legislaţie penală şi care vor intra în vigoare sunt importante din punct de
vedere teoretic dar şi de aplicaţie practică, deoarece obligă consilierul de
probaţiune pentru implicare concretă în elaborarea strategiilor de
intervenţie pentru reintegrare şi supraveghere a infractorului sancţionat cu
pedeapsă neprivativă de libertate. Noua legislaţie penală întăreşte rolul
asistentului social în domeniul probaţiunii şi presupune formarea acestuia
centrată pe elemente din dreptul penal, realizând achiziţia de cunoştinţe
pluridisciplinare pentru formarea de competenţe în interacţiunile cu
celelalte instituţii publice implicate direct sau indirect în procesul de
probaţiune. În acest cadru, paradigma probaţiunii ca aplicaţie practică
suportă modificări şi prin urmare, asistentul social trebuie să se
poziţioneze într-un orizont informaţional extins pentru formarea de
competenţe în domeniu, în scopul colaborării eficiente cu instituţii precum
poliţia, parchetul, barourile de avocaţi, judecătoriile, medicina legală,
Oficiile Judeţene de Ocupare a Forţei de Muncă, penitenciare, centre de
reeducare minori, etc. În condiţiile unei noi legislaţii penale (procedură
penală şi cod penal) este necesară şi adaptarea legislaţiei care
reglementează atribuţiunile serviciilor de reintegrare socială şi
supraveghere (O.G. nr.
92/2000, Regulamentul de aplicare a O.G. 92/2000,
Legea nr. 129/2002 de aprobare şi modificare a O.G. 92/2000).
Analiza privind etiologia comportamentului delincvent prezintă selectiv
cele mai actuale teorii validate de practică şi reprezintă opţiunea autorului,
având în vedere experienţa practică în domeniul prevenirii şi combaterii
delincvenţei, dar şi sursele bibliografice utilizate. Metodele de lucru cu
infractorii este partea de analiză care relevă posibilităţile pentru aplicaţia
practică într-un orizont informaţional furnizat de troriile privind etiologia
comportamentului delincvent şi teoriile de intervenţie. Reperele utilizate
generează specificul cazului de soluţionat cu centrare pe metode şi tehnici
validate în practică la nivel individual şi la nivel de grup.
Asistenţa socială a delincvenţilor îşi propune să fie un manual de teorie
şi practică în domeniul asistenţei sociale, atât pentru studenţi, cât şi pentru
practicieni.

Autorul
 CAPITOLUL I

CONTEXTUL SOCIO-JURIDIC DE APARIŢIE ŞI EVOLUŢIE A

PROBAŢIUNII

1 . 1 . Unicitatea şi plu ralism u l socio-juridic În devenirea probatiunii

Dreptul reglementează relaţi i le sociale pentru starea de normalitate în

societate. Starea de normalitate este relativă spaţio-temporal, funcţie de
variaţii istorice şi culturale care dau aspectul particular al dreptului. Dincolo
de aceste aspecte, se afirmă că starea de normalitate impusă de norma
juridică priveşte relaţiile şi comportamentul de cooperare în societate.
Relaţiile sociale de cooperare asigură stabilitatea şi continuitatea comunităţii
transmise de la o generaţie la alta prin diferite forme ale memoriei sociale
colective: obicei sau tradiţie, cunoştinţe, valori şi ideologii, j urisprudenţă,
uzanţe, norme moral-j uridice, tehnici de interpretare etc. Acestea reprezintă
şi izvoare constitutive ale dreptului şi influenţează construcţia standardelor
de comportament şi a normelor cu vocaţie de socio-procesori sociali.
Raportat la cultura unei naţiuni domină tradiţia juridică a comunităţii, iar la
nivelul altora dom ină construcţia normativ j uridică real izată prin activitatea
de legiferare. Î n evoluţia dreptului, se vorbeşte de o ierarhie a surselor
acestuia, pornind de la trad iţia sau obiceiul j uridic, j urisprudenţă. procesu l
de construcţie şi legiferare a normelor juridice etc. Activităţile de
construcţie normativ-j uridică şi legiferare semnifică dreptul modem şi devin
criterii de apreciere a unui sistem juridic sau a gradului de dezvoltare a
ştiinţelor juridice.
Dreptul modem se fundamentează pe postulatul singularităţii şi al
unicităţii sale într-un anumit timp şi pe un anumit teritoriu. Î ntr-un anumit
interval temporal şi pe un anum it teritoriu (de regulă cel naţional) doar
normele juridice elaborate sau recunoscute de stat sunt acelea în funcţie de
care se apreciază şi, la nevoie, se sancţionează punitiv comportamentul
indivizilor. Izvoarele tradiţionale ale normei j uridice fundamentează dreptul
modem şi dau caracterul de generalitate a normei de drept modem . Potrivit
postulatului generalităţii normei, se neglijează variaţiile şi pl ural ismul socio­
cultural. Totodată, trebuie identificat faptul social nociv şi adus în interiorul
dreptului prin reglementare. Astfel, norma precede conduita nocivă a unor
agenţi sociali foarte diferiţi.
Studiile şi cercetările socio-j uridice au pus în evidenţă existenţa unei
noi tendinţe, manifeste în special ca urmare a proceselor de global izare şi
integrare regională. Această tendinţă s-ar caracteriza, după Boaventura de
Sousa Santosl, prin pluralism şi pragmatism. Boaventura de Sousa Santos
presupune "existenţa simultană, în cadrul aceleiaşi ordini juridice, a unor

1 Boavenlura de Sousa Santos, "Droit: une carte de la lecture deformee. Pour une conception postmo­

derne du droit." Oroit el Soeiete, no.lO, 1988, pag. 363;

9
reguli de drept diferite care se aplică unor situatii identice sau coexistenta
unei pluralităti de ordini juridice distincte care stabilesc sau nu între ele
raporturijuridice ,.2.
În v ublicaţia " Global Bu/cowina: Legal Pluralism in the World
Society " , Gunther Teubner ( 1 997) observa că la acest srarşit de secol
viziunea tradiţională, modernă asupra dreptului s-a modificat radical, tăcând
loc unei concepţii socio-juridice flexibile ce operează într-un sistem
pluralist deschis şi non-ierarhic. Acest câmp socio-j uridic pluralist s-ar
caracteriza prin următoarele trăsături :
• pluralitatea ordinilor juridice;

• globalism şi intensificarea practicilor transnationale;

• localism şi multiplicarea identitătilor;
• eterogenizarea şi diminuarea functiilor de reglementare şi legiferare
care în mod traditional apartineau statului national;
• fragmentarea şi destabilizarea realitătii, căreia îi corespunde o
nouă/ormă de drept (de retele ale pluralism ului juridic global), centrat
pe managementul schimbării, al învătării şi al riscului, pe rezolvarea
creativă a problemelor;
• naşterea unei noi paradigme de cunoaştere -posmodernismul- care
îşi propune apropierea de modurile concrete de viată.
Studiile de special itate relevă câmpul socio-j uridic pluralist ca fiind
constituit din următoarele dimensiun i :
• tradiţia j uridică a comunităţii;
• dreptul pozitiv;
• pluralismul identităţilor;
• asistenţa tehnică şi cooperarea inter-j urisd icţional internaţională;
• schimbări în filosofia sistemelor penale şi în crim inologie;
• orientări politico-ideologice;
• schimbări în paradigma cunoaşterii;
• drepturi le omului prin reglementări universale şi europene ;
• practica curţilor internaţionale de j ustiţie;
• societatea civilă şi mişcările sociale pentru drepturi le victimelor.
Consecinţele pluralism ului socio-j uridic sunt următoarele:
• se disipează monopolul juridic şi legislativ al statului naţional;
• statul îşi pierde poziţia de centru j uridic al producţiei dreptului
naţional şi internaţional;
• se multiplică sursele normativităţii j uridice;
• are loc o deplasare de accent dinspre dimensiunea normativă a
dreptului spre cea axiologică;

Amaud, AJ. ( 199 1), "Pour une penseejuridique europeenne" PUF, Paris, pag. 203;
2
3
Teubner G. ( 1997), "Global Bukowina: Legal Pluralism in the World Society" in G.Teubner (Ed.)
Global Law Without a State, Dartmouth;
10
 • are loc o creştere a rolului grupuri lor şi organizaţiilor
non guvernamentale care devin agenţii unei noi ordini juridice
internaţionale care nu mai este legată de stat - se vorbeşte azi de o lume
multicentrică, precum şi de reţelele pluralism ului global generate de
multitudinea relaţiilor dintre actorii sociali non-guvernamentali ;
• s e produce o apropiere între drept ş i realitate - sub forma
revalorizării tradiţiei juridice a comunităţii, grupului între fapte şi
norme (J.Habermas) etc.

1 .2. Dimensiunea pluralismului socio-j u ridic global

Prezentarea succintă a pluralismului-socio j uridic global determină la

acceptarea a ceea ce numim toleranţa ambiguităţii " , respectiv coexistenţa
"
unui număr de adevăruri contradictorii referitoare la una şi aceaşi situaţie.
Constatăm că lumea de azi se caracterizează prin globalism şi intensificarea
practicilor transnaţionale, dar şi prin localism şi multiplicarea identităţilor
(de exemplu, discursul actual despre minorităţi - grupuri structurate în
funcţie de apartenenţa etnică, rel igioasă, de sex sau orientare sexuală, vârstă
etc., şi la discriminarea pozitivă menită să le protejeze identitatea distinctă).
Expunerea succintă relevă că pluralismul socio-juridic global este legat de
formarea viitorilor consilieri de probaţiune. Legăţura se explică prin faptul
că practica profesiei de consilier de probaţiune presupune în orice moment
raportarea nu numai la persoane şi situaţii diferite, dar şi la un complex de
standarde şi obligaţii care vin din direcţii foarte diferite. Unele, direct din
viaţă (identitatea, istoria vieţii personale etc), altele, din diverse teorii
(sociologice, psihologice, j uridice, criminologice, socio-politice etc.) şi din
schimbarea acestor teorii, din tradiţia şi experienţa altor ţări în materie, din
norme de drept internaţional, din decizii ale instanţelor internaţionale etc.
Procesul generalizării şi implementării sancţiuni lor neprivative de
Iiberatate în practica diferitor sisteme penale ilustrează şi el efectele
multipl icării surselor normativităţii socio-juridice specifice lumii de azi. El
este unul dintre exemplele edificatoare ale acţiunii şi formelor de
manifestare a pluralism ului socio-juridic global .
Varietatea forme lor în care sunt practicate, î n diferite sisteme penale,
sancţiunile neprivative de libertate - începând de la probaţiunea tradiţională
până la arestul la domiciliu şi supraveghere electronică etc., este efectul
"
concertat al acţiunii unei multitudini de surse (izvoare) socio-juridice.
Fiecare dintre e le are un anumit impact mai tarel" sau mai slab " asupra
" "
practicii administrării sancţiunilor comunitare. Dar, ele acţionează
întotdeauna concertat, impunând un pluralism de standarde profesionale de
care trebuie să fim conştienţi şi care trebuie să fie acceptate de consilierul
de probaţiune. Câmpul socio-j uridic pluralist menţionat mai sus în
dimensiunile sale a contribuit la naşterea unor alternative la sancţiunea
privativă de libertate. Aceste dimensiuni socio-j uridice, ca şi cele care vor fi
11
descrise în continuare generează standardele relevante ale practicii profesiei
de asistent social în general şi de probaţiune în special, deoarece stabi lesc în
mod expres limitele, natura, obiectivele, durata, specificul intervenţiei,
obligaţiile faţă de client, drepturile c lientului, caracterul pluridisciplinar,
continuu al formării consilierului de probaţiune etc. Î n acelaşi timp, ele sunt
standarde relevante pentru că există o singură opţiune: să fie aplicate şi
respectate.

1 .3. Analiza conceptuală a probaţiunii : definiţii şi forme în evoluţia

diferitelor spaţii socio-culturale şi legislaţii penale

Î n ordine istoric-cronologică, " probation',4 este una dintre primele

sancţiuni comunitare, " intermediare " , reglementate ca măsură alternativă la
pedeapsa privativă de libertate. Apariţia sa a fost determinată, pe de-o parte,
de necesitatea dezvoltării sistemelor judiciare adaptate del incvenţei j uvenile,
iar, pe de alta, de apariţia unor noi curente în criminologie, care pledează
pentru controlul infracţionalităţii din afara sistemului justiţiei penale. Ca
sancţiune non-privati vă de l ibertate, probaţiunea a fost practicată în diferite
forme în Anglia, încă din Evul Mediu. Î n a doua j umătate a sec. al XIX-lea,
ea începe să fie acceptată şi în SUA. Studiile şi cercetările în domeniu
apreciază însă că, în ciuda tradiţiei apreciabile, probaţiunea modernă s-a
dezvoltat în secolul al XX-lea, în special după cel de AI Doilea Război
Mondial, în anii 60. Î ntr-un studiu recent, realizat sub egida Naţiunilor Unite
de Institutul Interregional pentru Cercetarea şi Prevenirea Infracţiunilor,
5
J.Klaus, propune patru argumente în favoarea probaţiunii şi a măsurilor
comunitare:
• măsurile comunitare sunt mult mai potrivite pentru anumite tipuri de
infracţiuni şi infractori ;
• deoarece evită privarea de libertate şi încarcerarea, aceste măsuri
sunt centrate pe reintegrarea în comunitate şi reabil itare, fiind, din
aceste motive, mult mai umane;
• sunt, în general, mai puţin costisitoare decît sancţiunile privative de
libertate;

4
În limba română s-a tradus prin REABILITARE ŞI SUPRAVE G HERE COMUNITARE.
Această traducere este folosită şi în Ordonanţa nr. 92/2000 care reglementează activitatea serviciilor
comunitare specializate. Termenul de "probaţiune" care s-a încetăţenit şi este cel mai frecvent utilizat
este impropriu. în legislaţia română, sensul termenului "probaţiune" are cu totul alte conotaţii. El se
refe� la sistemul probelor reglementate în cadrul diferitor ramuri ale drepturlui procesual civil, penal
etc. In timp ce traducerea termenului "probation" prin "reabilitare şi supraveghere" reflectă parţial
conţinutul şi natura instituţiei, nici el nu surprinde o trăsătură esenţială a acestui tip de sancţiune
comunitară - respectiv, aceea de perioadă de incercare. Ideea de perioadă de încercare, de a doua
şansă acordată celui care a comis o infracţiune, face parte din "nucleul dur" al definirii acestei
sancţiuni neprivative de libertate.
s
Klaus, J.F. ( 1998): "Handbook for Probation Services. Guidelines for Probation Practitioners and
Managers", United Nations Publications, No. 60, Rome, London, pag. 12;
12
 • prin descreşterea numărului de condamnaţi din închisori se evită
supraaglomararea, facilitându-se admini strarea acestora, precum şi
tratamentul corecţional apl icat celor care rămân în detenţie.
M.Tonry şi J.Petersila6 identifică cel puţin şase efecte colaterale ale
încarcerării:
a. reduc şansele celui care a ispăşit o pedeapsă privativă de libertate să­
şi găsească un loc de muncă;
b. produc efecte pe termen lung asupra sănătăţii fizice şi mentale a
celui încarcerat;
c. contribuie la izolarea şi marginal izarea familiei lor;
d. închisoarea este criminogenă, o adevărată şcoală pentru infractori ;
e. pericolul ca stilul de viaţă şi valorile închisorii să fie "exportate " în
comunitate;
f. reacţia la mediul penitenciar determină, de multe ori, stări şi tendinţe
autolitice etc.
În ce priveşte definirea probaţiunii, literatura de special itate apreciază că
nu există un concept care descrie şi explică unitar această sancţiune
comunitară. "Sistemele de probaţiune reflectă particularităţile de timp şi
spaţiu, culturale, economice, ale politicilor şi practicii penale dintr-un
anumit stat, păstrând însă, în acelaşi timp, câteva trăsături fundamentale
comune, precum şi .identitatea şi orientarea profesională a consilierilor de
probaţiune ".7
• în documentele Naţiunilor Unite probaţiunea, ca sancţiune dispusă
printr-o hotărâre j udecătorească, este definită ca metodă aplicată
"
unor infractori selectaţi, ce constă în suspendarea condiţionată a
pedepsei şi punerea lor sub supravegherea personală a consilierului
de probaţiune pentru a i se acorda asistenţă şi tratament,,8 ;
"
• alte definiţii prezente în l iteratura de specialitate caracterizează
probaţiunea ca sistem (public sau privat) care administrează
furnizarea unor servicii speciale şi funcţionează de regulă ca
subsistem al sistemului mai larg al justiţiei penale. Serviciile
asigurate se referă atât la operaţiuni de reabilitare, cât şi de
supraveghere;
• probaţiunea a fost, de asemenea, caracterizată "ca metodă de
pedepsire cu un pronunţat caracter socio-pedagogic, ce constă în
echilibrul dintre supraveghere şi asistenţă. Ea se aplică, fără taxă,
unor infractori selectaţi în funcţie de particularităţile de

�onry, M; Petersila, J. (1999): "Prisons Research at the Beginning of 21" Century", in Tonry and
Petersila (Eds) "Prisons", University ofChicaga Press; pag. 5-6;
7Harris, R. (1995): "Rejlections on Comparative Probation" in K.Hamai, R.VilIe, R.Harris,
M.Hough and U.Zvekic (eds) "Probation Round the World. A Comparative Study" London and New
York: Routledge, pag. 4;
8
0rganizaţia Naţiunilor Unite (1954), "European Seminar on Probation" London 20-30 October
1952. New York: United Nations (Docwnent St-TAA-SER.C), pag. 4;
13
 personalitate, tipul de infracţiune comis şi receptivitate, in relaţie
cu un sistem al cărui scop este de a oferi infractorului o şansă de a­
şi schimba stilul de viaţă, de a se integra în societate fără riscul de a
comite noi fapte penale. ,,9.
Î n ciuda varietăţii lor, aceste definiţii reflectă fundamentul ideologic
comun Gustiţia restitutivă), precum şi tendinţele de depenalizare­
flexibilizare a sistemului de sancţiuni prezente în maj oritatea sistemelor
penale, de integrare a tuturor actorilor sociali - victimă, comunitate,
infractor - în procesul controlului şi prevenirii infracţionalităţii. Această
orientare face din probaţiune şi, mai larg, din întreaga varietate a
sancţiunilor penale neprivative de l ibertate nu numai o reacţie la
închisoare, ci, şi în primul rând, un nou sistem, mai complex şi mai bine
adaptat la varietatea infracţiunilor şi infractorilor, sistemul non-custodial.
Valorile pe care s-a construit, obiectivele şi scopurile pe care le urmăreşte
contribuie, de asemenea, la definirea probaţiunii şi, pe această cale, la
poziţionarea sa distinctă în sistemul sancţiunilor penale existent în diferite
legislaţii naţionale. După Joutsen şi Zvekic 1 0 scopurile probaţiunii sunt:
• reabilitarea şi control ul infracţionalităţii;
• reintegrarea comunitară;
• pedeapsă;
• prevenirea săvârşirii de noi fapte penale.
Î n evoluţie, probaţiunea s-a concretizat în mai multe forme, în diferite
spaţii socio-culturale şi legislaţii penale.
a. Una dintre cele mai răspândite sancţiuni comunitare a fost
"
"probaţiunea tradiţională . Ea constă în suspendarea executării
unei pedepse mai severe (de regulă cea privativă de libertate) şi
rămânerea în comunitate a infractorului, sub supraveghere. În timpul
acestei perioade (termen de încercare în unele legislaţii penale),
persoana prestează mai departe o activitate, îşi continuă studiile,
rămâne în fami lie. Ea are obligaţia - prevăzută de regulă în hotărârea
de suspendare a executării - să se întâlnească regulat cu consilierul
de probaţiune şi să respecte interdicţi ile prescrise de instanţă 1 1 .
Probaţiunea tradiţională pune accent atât pe reabilitare, cât şi pe
control . Echilibrul dintre reabil itare, control şi pedeapsă reprezintă
specificul probaţiunii tradiţionale.
b. Pentru a spori eficacitatea probaţiunii tradiţionale, unele legislaţii au
introdus, înaintea suspendării, o scurtă perioadă de încarcerare.
Această formă este cunoscută sub numele de "probaţiune şoc ". Dacă

9
Cartledge, C.G., Tak, P,J.P şi Tomic - Malic, M (1995): "Probation in Europe" in K.Hamai,
lucr.cit., pag. 3-4;
IO
Joutsen M.; Zvekic U. (1994): "Noncustodial Sanctions: Comparative Overviw" in U.Zvekic (ed)
"Alternatives to lmprisonment in Comparative Perspective", Chicago: Nelson Hali Publishers, pag.
28'
L
II
egislatia penală română, art.86 (1), 86(2), 86(3) si 103 din Codul penal;
14
 experimentează, fie şi pentru o scurtă perioadă de timp, condiţiile şi
restricţiile impuse de viaţa din penitenciar, infractorul va fi mai puţin
încl inat să încalce condiţiile impuse de ordinul de liberare
condiţionată şi, cu atât mai puţin, să comită noi infracţiuni .
c. După anii 90, sub presiunea comunităţilor, a pretenţi ilor sale sporite
de siguranţă şi securitate, precum şi ca tentativă de a reduce
supraaglomerarea închisorilor, s-a dezvoltat sistemul ''probatiunii
intensive " (supravegherea prin probaţiune intensivă). Ea se situează
între încarcerare şi probaţiunea tradiţională atât în ce priveşte
pedepsirea, gradul de siguranţă comunitară, cât şi în privinţa
costurilor material-financiareI 2 • Spre deosebire de cea tradiţională,
probaţiunea intensivă pune accent pe supraveghere şi mai puţin pe
reabilitare. În unele sisteme penale probaţiunea se pronunţă în
asociere cu alte sancţiuni neprivative de l ibertate - cu munca
neremunerată în folosul comunităţii, amenda, supravegherea
electronică etc.
Probaţiunea - în diferite fonne sau variante - este astăzi una dintre cele
mai răspândite şi folosite sancţiuni neprivative de l ibertate şi semnifică
reconcilierea intre individ şi grup, o a doua şansă oferită persoanei care a
" ,,
incălcat <contractul> de a rămâne in comunitate /3 . Extinderea probaţiunii
în întreaga lume, în special după anii 80, a generat variaţii semnificative,
atât la nivelul reglementărilor j uridice, cât şi al practicii efective a
re integrării şi supravegherii comunitare. Această varietate - şi lipsă de
unitate a reglementărilor şi a practicii - este efectul condiţii lor socio­
culturale şi politico-juridice diferite la nivelul cărora s-a implementat
această sancţiune comunitară. Totuşi, în ciuda multitudinii de orientări şi
curente existente astăzi în probaţiune, ea conservă o serie de invariante,
comune de-a lungul timpului şi diferitor culturi, care trădează originea
comunitară a acestei sanctiuni. Î ntre acestea, două, consideră Robert Harris
( 1 997, pag. 5 0) 1 4 , se impun :
• reglementarea probatiunii ca activitate constructivă de reintagrare a

infractorului in comunitate;
• o anumită atitudine "de iertare simbolică " din partea comunităt ii.

O analiză comparati vă a dezvoltării probaţiunii în lumel5 evidenţiază,

de asemenea, faptul că ea este considerată simultan o formă de interventie şi
sprijin (care îşi are origine in common law) şi o modalitate de a proteja

12
Lurigio A.J; Petersila 1. (1992): "The Emergence of Intensive Probation" in J.M.Byrane,
A.L.Lurigio, J.Petersiia (Eds) "Smart Sentencing. The Emergence of Intermediate
Sanctions", Sage
Publications, Newbury Park, pag. 6;
I3
Mclvor G. (1995): "Practitioner Evaluation in Probation" in J.McGuire "What Works: Reducing
Reoffending-Guidelinesfrom Research and Practice", Chichester. Wiley and Sons Ltd. pag. 210;
14
Harris R. op.cit;
15
Hamai K., Ville R., Harris R. , Hough M. şi Zvekic U. (1995) "Probation Round the World: A Com­
parative Study" Rome, London;
15
drepturile şi libertăţile civile ale infractorilor (curent care îşi are originea
în civil law).

1 .4. Conceptul de j ustitie restitutivă ca alternativă la sistemul penal

retributiv

Justiţia restitutivă s-a dezvoltat ca alternativă la sistemul penal

retributiv. Această perspectivă penală pleacă de la premisa că toate părţile
trebuie să fie implicate în răspunsul la infracţiune, respectiv, victima,
infractorul, precum şi comunitatea. Î n cadrul acestei abordări din
perspectivă penală, răspunderea se întemeiază pe înţelegerea de către
infractor a pericolului produs prin fapta sa i l icită, acceptarea răspunderii şi
repararea pagubei produse. Acest sistem încurajează implicarea directă a
victimei şi infractorului în rezolvarea conflictului, prin dialog şi negociere,
în prezenţa şi cu asistenţa unei a treia părţi, neutre - numită negociator sau
mediator (asistentul social). Actori i principali în acest proces sunt victima şi
infractorul, iar mediatorul este în poziţia de faci litator al procesului ce
vizează restabilirea echilibrului perturbat prin comiterea infracţiunii.
Paradigma j ustiţiei restitutive se sprij ină pe supoziţii diferite, opuse, asupra
cauzelor infracţionalităţii, răspunderii penale, prevenirii comiterii de noi
fapte il icite. După J.Klausl6 acestea ar fi :
I Supozitiile paradig"!ei iradiJionale, '1
Supozitiile paradigmei restitutive i
represIve
I ,
Infracţiunea este un act îndreptat l' Infracţiunea este un act împotriva l'
I

I, împotriva statului, o încălcare a altei persoane sau a comunităţii. ,

:
legii, a unui ideal abstract.
Pedeapsa este eficientă dacă:
I1 Producerea deliberată a suferinţei nu I,
, • ameninţarea cu pedeapsa contribuie la refacerea echilibrului !
I ! co�unita.re

I
previne infracţiunea; vieţi perturbat prin
• pedeapsa schimbă I ..
comiterea mfracţlunll.
comportamentul; I
Controlul infracţiunii se realizează Controlul infracţionalităţii se I
1, prin intermediul sistemului justiţiei realizează în primul rând prin I

penale. intermediul sistemului socio-

economic.
Răspunderea este identică cu Răspunderea înseamnă asumarea
suferinţa. faptei comise şi a obligaţiei de;
I I reparare a pagubei produse.
Rolul victimei este periferic. Victima este actorul central al
justiţiei penale restitutive.
Infractorul este caracterizat prin Infractorul este caracterizat prin
pagubele produse. capacitatea şi dorinţa de reparaţie.
Infracţiunea este un act individual Răspunderea penală are atât o
care dă naştere unei răspunderi dimensiune individuală cât şi una
personale socială.

16
Klaus J.F. (1998): "Handbook on Probation Services. Guidelines for Probationers and Managers",
UN Publications, No. 60, Rome, London, pag. 38;
16
 Setul diferit de valori şi supoziţii, promovate de justiţia restitutivă, va
genera obiective diferite ale probaţiunii şi ale tuturor celorlalte sancţiuni
neprivative de libertate. Ele vor urmări:
• să-i ferească pe cei care au comis infracţiuni cu grad redus de pericol
social de mediul penitenciar. Cei puşi sub supraveghere rămân în
comunitate, unde beneficiază de sprij inul fam iliei şi al servicii lor
sociale;
• să evite stigmatizarea infractorilor, etichetarea lor ca "răufăcători " ;
• să favorizeaze reabilitarea comportamentală şi re inserţia socială prin
menţinerea legăturilor comunitare (loc de muncă, relaţii cu familia,
integrarea în programe de asistenţă şi tratament etc.);
• supravegherea comunitară contribuie la rezolvarea problemei
supraaglomerării închisorilor, reducând în acelaşi timp costurile
economice şi taxele pe care trebuie să le suporte contribuabi lii.
Ideea de a integra comunitatea şi în special victima În cadrul justiţiei
penale aparţine Consiliului Europei. Î n 1 979, Consiliul Europei aprecia că
problemele infractorilor nu pot fi rezolvate în mod adecvat doar de
consilierii de probaţiune, ci, mai degrabă, de serviciile generale de asistenţă
socială şi propunea înfiinţarea "Consiliilor de Reabilitare ". Aceste consilii
reprezentau o structură pentru integrarea treptată a activităţii de
supraveghere (probation) în cadrul mai larg al serviciilor comunitare,
permiţându-Ie să beneficieze atât de resurse suplimentare, cât şi în primul
rând, să fie mai eficiente în raport cu obiectivul lor, respectiv reintegrarea
socială a infractorilor. S-a apreciat că acest obiectiv se poate îndeplini doar
atunci când infractorul nu este izolat şi privat de posibilitatea de a folosi
serviciile furnizate întregii comunităţi .
Conceptul dreptăţii restitutive îşi are, de asemenea, originea în mişcarea
pentru drepturile victimei, precum şi în experimentele realizate în ultimii 30
de ani, centrate pe confruntarea victimei cu infractorul, reconcil iere,
mediere, şi sancţiuni reparatorii. 17 Din acest motiv, termenul de justiţie
restitutivă este uneori folosit alternativ cu cel de mediere victimă-infractor,
justiţie relaţională sau de echilibru etc. Noua paradigmă a contribuit şi la
reconstrucţia probaţiunii.
Probaţiunea restitutivă (restorative probat ion) a devenit un nou mod de
a practica sancţiunile alternative, bazat pe integrarea activităţii comunitare şi
a voluntarilor. Această nouă perspectivă penală a reprezentat baza unei largi
integrări a comunităţii şi a constituit, în acelaşi timp, fundamentul înţelegerii
potenţialului sancţiunilor non-privati ve de libertate. Ea a devenit un ghid util
pentru construcţia strategiilor de implementare şi administrare a acestor
măsuri (supravegherea, medierea, munca în serviciul comunităţii etc).

l7
Unul dintre primele experimente de acest tip a avut loc in Canada, in 1974. E I a fost promovat de
Waterloo Region Probation Department şi de Minnonite Central Committee;
17
Programele construite pornind de la această paradigmă împărtăşesc un
8:
număr de supoziţii şi credinţe comunei
• definiţie a infracţiunii ca prejudiciu cauzat victimei şi comunităţii;
• atât victima cât şi infractorul sunt actori activi în rezolvarea
confl ictului penal;
• compensarea victimei prin restituire;
• dreptul victimei de afi direct implicată în aplicarea justiţiei penale;
• asistarea victimei să redobândească sentimentul controlul ui, afectat
prin comiterea infracţiunii;
• răspunderea infractorului pentru fapta comisă, conştientizarea
efectelor comportamentului infracţional;
• sprljlnlrea infractorului să accepte răspunderea pentru
comportamentul său într-o manieră care-l va ajuta să se dezvolte în
acord cu valorile sociale;
• implicarea tuturor părţilor afectate prin comiterea infracţiunii:
victimă, infractor, comunitate.
Teoria justiţiei restitutive a contribuit la rezolvarea unei probleme
maj ore cu care s-a confruntat practica măsurilor comunitare, respectiv
absenţa unui cadru teoretic-conceptual capabil să ofere obiectivele penale şi
misiunea intervenţiei, criteriile de evaluare a performanţelor aplicări i lor. Î n
anii 80, l iteratura consemna faptul că, în ciuda caracterului lor umanist,
,
măsurile comunitare reprezentau o "practică În căutarea unei teorii' 19 ,
precum şi faptul că pentru multe instanţe şi servicii de probation sunt doar
rutină şi birocraţie. Dezvoltarea conceptului de j ustiţie restitutivă a generat
presiuni pentru căutarea şi identificarea altor modal ităţi de eficientizare a
sancţiuni lor penale.

Î ntrebări recapitulative

1 . Prin ce se caracterizează pluralismul socio-j uridic actual?

2. Care sunt implicaţiile pluralismului socio-j uridic asupra
reglementării şi practicii probaţiunii?
3 . Enumeraţi principalele argumente care pledează în favoarea
probaţiunii şi a altor sancţiuni neprivative de libertate.
4. Comparaţi între ele efectele sistemului prizonocentric cu acelea ale
aplicări i sancţiunilor comunitare.
5 . Comparaţi definiţi ile probaţiunii şi identificaţi elementele lor
comune.
6 . Care sunt principalele scopuri şi obiective ale probaţiunii?
7. Enumeraţi principalele izvoare socio-j uridice ale reglementării
probaţiunii.

18
New Zealand Ministry of Justice (1995): Restorative Justice. Wellington: Department of Justice;
19
McDonald C. (1986), "Punishment without Walls", London, Rutgers Universitz Press, pag. 2;
18
8. Analizaţi rolul tradiţiei comunitare în generalizarea practicii
probaţiunii ca sancţiune neprivativă de libertate.
9. Care sunt supoziţi ile şi valorile pe care se întemeiază justiţia
restitutivă ca filosofie a probaţiunii şi sancţiunilor neprivative de
libertate?
1 0. Care sunt ipotezele comune împărtăşite de programe de reabi litare
construite pe baza paradigmei j ustiţiei restitutive?
 CAPITOLUL II

CONSIDERAŢII PRIVIND CADRUL LEGISLATIV

INTERNAŢIONAL AL SANCŢIUNILOR NEPRIVATIVE
DE LmERTATE

2.1. Impactul reglementărilor d repturilor omului

Caracterul unitar al dimensiunilor şi aspectelor care fundamentează

practica probaţiunii În lume se numără şi existenţa unor valori şi standarde
comune reglementate în sistemul universal, dar şi european al Drepturilor
Omului. Alături de mutaţiile intervenite în sistemele penale, ele sunt la
originea politicilor şi măsurilor legislative de penalizare, a integrării tuturor
actorilor sociali - v ictimă, infractor, comunitate - în soluţionarea conflictului
generat de săvârşirea infracţiunii. Aceste reglementări au contribuit esenţial
la realizarea unui control mai puţin opresiv al infracţionalităţii. Impactul
Drepturilor Omului asupra dezvoltării legislaţiei şi practicii măsurilor
comunitare se relevă în următoarele dimensiuni:
• reglementarea normativ-juridică a sancţiunilor neprivative de
libertate în diforite convenţii, pacte, şi declaraţii ale drepturilor
omului adoptate în sistemul Naţiunilor Unite şi în sistemul
european;
• elaborarea unor principii ale justiţiei penale întemeiate pe
drepturile omului;
• crearea unor mecanisme de monitorizare a implementării şi
respectării Drepturilor Omului;
• realizarea cadrului juridic al cooperării internaţionale în direcţia
prevenirii şi combaterii infracţionalităţii;
• dezvoltarea, sub egida Naţiunilor Unite şi a organismelor europene,
a proiectelor regionale şi globale de cercetare a infracţionalităţii; a
creării infrastructurii (institute de cercetare care funcţionează sub
directa îndrumare a Comisiei Naţiunilor Unite pentru Prevenirea
Infracţionalităţii şi Justiţiei Penale sau a Consiliului Europei)
necesare realizării periodice a studiilor şi cercetărilor în materie.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului menţionează pentru prima
oară într-un document de drept internaţional principiul legalităţii
incriminării, prezumţia de nevinovăţie, apl icarea legii penale mai blânde,
dreptul de a beneficia de un proces corect, instrumentat de o instanţă
competentă, obiectivă etc. Declaraţia reglementează nu numai drepturile, ci
şi obligaţiile faţă de comunitate, aceasta reprezentând, în termenii arte 29,
alin!, "singurul cadru al dezvoltării libere şi depline a personalităţii
individului " . Lista drepturilor şi principiilor reglementate în Declaraţie a
fost extinsă considerabil în cadrul celei de "a doua generaţii " de Drepturi
ale Omului, reprezentată de Pactul Internaţional cu privire la Drepturile
20
Civile şi PoliticiO şi Pactul Internaţional cu privire la Drepturile
Economice, Sociale şi Culturale. Pactul asupra Drepturilor Civile şi
Politice dezvoltă şi extinde sfera drepturilor civile şi politice, introduce noi
principii şi garanţii judiciare împotriva exerciţiului abuziv al puterii publice.
Primul Protocol Facultativ la Pactul Internaţional cu privire la
Drepturile Civile şi PoliticiI recunoaşte competenţa Comitetului pentru
Drepturile Omului de a primi şi examina comunicări provenite de la
!
persoane zice cărora li s-au încălcat drepturile prevăz ute de Pact. Cel de
al doilea Protocol Facultativ al Pactului are, de asemenea, o importanţă
specială, deoarece se referă la abolirea pedepsei capitale. Articolul 1 al
protocolului precizează în acest sens că nici "o persoană aflată sub
jurisdicţia unui stat parte la Prezentul protocol facultativ nu va fi
executată. "
La nivelul generaţiilor de drepturi ale omului ", legislaţia internaţională
"
în materie s-a dezvoltat pornind de la reglementări cu caracter general
(prima generaţie de drepturi ale omului - Declaraţia universală) la
reglementări cu caracter special (în cadrul celei de a doua generaţii de
Drepturi ale Omului). Ele vizează protecţia unui tip particular de drepturi
(civi le, politice, economice, cultural-educaţionale, Ia tratament egal şi non­
discriminare etc.) sau a unor gr upuri speciale - vulnerabile, marginalizate -
cum ar fi copiii (aflaţi în diferite circumstanţe - în conflicte armate, în
dificultate, delincvenţi minori etc.) femeile, minorităţile etnice, l ingvistice,
culturale, emigranţii. Un pas important a fost real izat în cadrul "celei de a
treia generaţii de drepturi ale omului", caracterizată prin sublinierea
universalităţii şi indivizibilităţii Drepturilor Omului, precum şi a drepturilor
colective. Recent, se vorbeşte de o a patra generaţie, care promovează
obligaţiile faţă de comunitate.

2.2. Reglementarea sancţiunilor comunitare în sistemul Naţiunilor

Unite

Tratamentul socio-juridic al minorilor care au săvârşit infracţiuni a fost

reglementat, în Sistemul Naţiunilor Unite, prin Regulile şi Standardele
3
Minime ale Administrării Justiţiei Juvenile - Regulile de la Beijinl -

20
Ambele Pacte au fost adoptate şi deschise spre semnare de Adunarea General!! a Naţiunilor Unite la
16 decembrie 1966. Primul a intrat în vigoare la 23 martie, iar cel de al doilea la 3 ianuarie 1976.
România a ratificat Pactele la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr.212, publicat în Buletinul Oficial al
României , partea 1, Nr.146 din 20 noiembrie 1974;
21
Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea General!! a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 2200A
(XXI) din 16 decembrie 1966. Intrat în vigoare la 23 martie 1976, conform dispoziţiilor art.9. Româ­
nia a ratificat Protocolul la 28 iuniel993 prin Legea Nr. 39 publicat!! în Monitorul Oficial ai Româ­
niei, partea 1, nr.193 din 30 iunie 1993;
22
Adoptat prin rezolutie a Adun!lrii Generale a Natiunilor Unite, în cea de a 44-a sesiune. Ia 15 de­
cembrie 1989. România a ratificat acest protocol la 25 ianuarie 1991 prin Legea nr. 7, publicat!! în
Monitorul Oficial al României partea 1, nr.l8 din 26 ianuarie 1991;
23 http://www.unhchr.ch/html;

21
adoptate de Adunarea Generală prin Rezoluţia 40/3 3 din noiembrie 1 985.
Scopul şi obiectivele urmărite de Naţiunile Unite prin elaborarea şi
adoptarea acestor reguli au fost, aşa cum menţionează Declaraţia Consiliului
Economic şi Social din 24 mai 1 989, "dezvoltarea, îmbunătălirea şi reforma
sistemuluijustilieijuvenile din lumea întreagă " 24.
Regulile de la Beij ing au deschis un nou capitol în legislalia
intemalională a Drepturilor Omului. Câteva argumente vin în sprij inul
acestei afirmaţii, şi anume :
a. Odată cu elaborarea acestor standarde se conturează un nou
domeniu în cadrul legislaţiei internaţionale a Drepturilor Omului -
respectiv Drepturile Omului şi ale Copilului. Această
recunoaştere nu face altceva decât să sancţioneze, în drept,
rezultatele studiilor şi cercetărilor psiho-sociologice, psiho-neuro­
biologice etc., care au evidenţiat caracterul ireductibil, distinct al
copilăriei în procesul dezvoltării şi maturizării fiinţei umane. În
consecinţă, ea necesită o abordare socio-j uridică diferenţiată,
precum şi reglementări distincte;
b. Regulile de la Beijing deschid calea unei noi înţelegeri, precum şi
a unui nou tratament j uridic al comportamentului infracţional al
copii lor şi tinerilor. E l este integrat în contextul dezvoltării, fiind
considerat mai de grabă un accident, care trebuie înlefes şi tratat
pe fondul particularitălilor procesului de maturizare. În
consecinlă, formele de intervenlie şi remediile reglementate au un
caracter precumpănitor socio-educalional şi sunt administrate în
comunitate;
c. Pornind de la aceste supozilii, Regulile de la Beijing au
reprezentat începutul unui proces de reformă a justiliei penale în
general, a celei pentru minori în special, care s-a materializat
ulterior în elaborarea de către Nal iunile Unite a unui nou set de
reguli care reglementează tratamentul comunitar, non-custodial
al sancliunilor penale, precum şi un ghid al prevenirii
delincvenlei juvenile.
Regulile de la Beij ing reprezintă prima tentativă de a reglementa un
subsistem penal centrat pe part icularitălile psihosociale ale minorului
delicvent, pe nevoile sale de socializare şi reinserlie comunitară. Ele
reglementează tratamentul j uridic diferenţiat al copiilor care au comis
infracţiuni, drepturile delincventului minor în toate fazele procesuale,
precum şi obligaţiile profesionale/legale ale persoane lor impl icate în
administrarea sancţiunilor penale aplicate m inorilor.
Consacrarea expresă a sancţiuni lor şi măsuri lor comunitare, în legislaţia
internaţională a Drepturilor Omului, s-a realizat prin adoptarea de către al
VIII-lea Congres al Naţiuni lor Unite cu prIVire la Prevenirea
Infracţionalităţii şi Tratamentul Infractorilor a Regulilor şi Standardelor
2415'" Plenary Meeting of The Economic and Social Council , 24 May 1989;
22
Minime pentru Măsurile Neprivative de Libertate - numite, la recomandarea
Comitetului pentru Prevenirea şi Controlul Infracţionalităţii, Regulile de la
Tokyo25 . Ele reprezintă cadrul normativ-juridic internaţional care
reglementează următoarele:
a. sancţiunile şi măsurile neprivative de libertate;
b. implementarea şi administrarea măsurilor comunitare;
c. standardele de pregătire a personalului abilitat să lucreze în
acest domeniu;
d. politicile de implementare a acestor sancţiuni;
e. cooperarea internaţională în materia prevenirii înfracţionalităţii şi a
tratamentului infractorilor.
Regulile de la Tokyo reprezintă nu numai o nouă reglementare
internaţională, ci consacră mutaţiile maj ore intervenite la nivelul sistemului
penal şi al sociologiei delincvenţei. Ele transpun sub forma normativităţii
juridice de Drept Internaţional al Drepturilor Omului principiile şi valorile
paradigmei j ustiţiei restitutive. Regulile de la Tokyo relevă următoarele
obiective :
a. pun la dispoziţie un set de principii fundamentale în scopul
promovării sancţiunilor neprivative de libertate, precum şi un
minimum de garanţi i asigurate persoanelor care ispăşesc o sancţiune
neprivativă de libertate (rg. 1 . 1 .);
b. promovează o impl icare mai activă a comunităţii în managementul
justiţiei penale, în special în tratamentul infractorilor, precum şi de a
dezvolta la infractori un sentiment de răspundere faţă de
societate. (rg. l .2. );
c. în procesul implementării regulilor, statele membre se vor strădui să
asigure un echilibru între drept urile infractorilor, drepturi le
victimelor şi grij a societăţii pentru securitatea publică şi prevenirea
infracţionalităţii (rg. l .4.);
d. statele membre vor reglementa şi implementa măsuri le neprivative
de l ibertate în sistemul legislaţiei naţionale, în scopul reducerii
încarcerării, al raţionalizării pol iticilor justiţiei penale, luând în
considerare respectarea drepturilor omului, cerinţele dreptăţi i sociale
precum şi nevoile de reabilitare ale infractorului (rg. l . 5 .);
e. în scopul realizări i unei flexibilităţi sporite, proporţionale cu
gravitatea şi natura infracţiunii, cu antecedentele infractorului şi
protecţia societăţii, precum şi în acela al evitării util izării încarcerării
ori de câte ori nu este nevoie, sistemul j ustiţiei penale va reglementa
o paletă largă de măsuri neprivative de libertate, atât în etapele pre­
procesuale, cât şi în cele procesuale şi post-procesuale (rg.2.3 .);
Implementarea Regulilor de la Tokyo în legislaţiile naţionale a condus la
generalizarea măsurilor şi sancţiunilor comunitare neprivative de l ibertate în

25 Adoptate de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 45/110 la cea de a 6 8-a sesiune

plenară din 16 decembrie 1990; www . un.orglrecs/451 l 10;

23
maj oritatea legislaţiilor penale. De asemenea, ele constitUIe premisa
armonizării legislaţiilor naţionale penale în materia sancţiunilor neprivative
de libertate (prevăzută de regula 23 .2.).

2.3. Reglementarea sancţiunilor neprivative de libertate În sistemul

european al d reptu rilor omului

Î n sistemul European de protecţie a Drepturi lor Omului, ideea de a

integra comunitatea şi în special victima în cadrul j ustiţiei penale aparţine
Consi liului Europei . Consiliile de reabilitare, înfiinţate în 1 979, au
reprezentat o primă tentativă de instituţionalizare a tratamentului comunitar
al persoanelor care au comis infracţiuni.
Elaborarea unui document european spec ial în materia drepturilor
omului, care reglementează sancţiunile neprivative de l ibertate, s-a realizat,
de asemenea, sub egida Consiliului Europei. La 1 9 octombrie 1 992,
Consi liul E uropei adopta Recomandarea Nr. (92) 1 6 referitoare la Regulile
,,
"

Europene cu privire la Sancliunile şi Măsurile Comunitare 26 . Valorile,

principiile şi normele care fundamentează aceste Reguli se întemeiază pe
unul dintre cele mai importante şi eficace documente regionale în materia
Drepturilor Omului, respectiv pe Convenlia Europeană a Drepturilor şi
Libertălilor Fundamentale ale Omului, semnată, sub auspiciile Consiliului
Europei, la 4 noiembrie 1 950, la Roma. Ea prezintă o semnificaţie specială
pentru dreptul internaţional al drepturilor omului, din mai multe motive: a
fost primul tratat din lume în materie; el a înfiinţat prima procedură şi curte
internaţionale unde se pot adresa plângeri în domeniul drepturilor omului;
este cel mai dezvoltat şi eficient dintre toate sistemele de drepturi ale
omului; j urisprudenta dezvoltată este cea mai extinsă în comparaţie cu orice
alt sistem internaţional.
"Regulile Europene cu privire la Sancliunile şi Măsurile Comunitare,, 27
au avut trei scopuri principale :
a. să stabilească un set de standarde care să dea posibilitatea
legislaţiilor naţionale să reglementeze şi să aplice eficient
sancţiuni le comunitare, neprivative de libertate;
b. să real izeze un sistem de garanţii împotriva încălcării drepturilor
omului, ale infractorilor supuşi unor asemenea sancţiuni;
c. să creeze un ansamblu de reguli necesare celor care sunt
răspunzători de implementarea şi administrarea acestor măsuri . Ele
au fost considerate o completare la Regulile Europene referitoare la
regimul de Detenţie în Î nchisori (European Prison Rules), adoptate
în 1 987.
Regulile europene în materia măsurilor comunitare se întemeiază, de
asemenea, pe valorile şi principiile j ustiţiei restitutive. Opţiunea pentru

26 www .coeJfr/engl/legaltxt;
27 www. coeJfr/engl/legaltxt;
24
termenul de "măsuri şi sancţiuni comunitare " a fost considerată mai
transparentă la semnificaţii în comparaţie cu aceea de "măsuri alternative ",
sau "măsuri neprivative de libertate " şi mult mai sugestivă cu privire la
natura lor, diferită, opusă, faţă de sancţiuni privative de libertate. Prin
elaborarea lor - sublinia W.Rau2 8 _ Consiliul Europei a intenţionat să
contribuie la reconstrucţia sistemelor penale ale ţărilor membre, să
promoveze un echilibru Între drepturile societăţi i, victimei şi infractorului.
Obiectivele şi scopurile urmărite de Consiliul Europei prin e laborarea
regulilor sunt exprimate în Recomandarea Nr. (92) 1 7 adoptată în aceeaşi zi.
Această recomandare relevă următoarele :
• sancţiunile privative de libertate vor fi considerate ca măsuri de
ultimă instanţă şi numai în acele cazuri în care orice altă pedeapsă
este în mod evident neadecvată (para.B.5a);
• în scopul promovării sancţiunilor şi măsurilor comunitare instanţa
va pronunţa o sancţiune sau măsură comunitară în locul pedepsei
privative de libertate pentru anumite infracţiuni (para.B.5c);
• sancţiunile neprivative de libertate trebuie înţelese ca adevărate
pedepse nu numai de către legea penală, dar şi de către opinia
publică, care ar trebui să sprij ine şi să participe la implementarea
lor (para.B. 6).
Î n concepţia legiuitorului eurqpean, aceste măsuri acoperă o sferă largă
de sancţiuni penale aplicabile adulţilor care au comis infracţiuni. Dincolo de
marea lor varietate, măsurile şi sancţiunile comunitare au în comun trei
elemente:
• menţin infractorul în comunitate ;
• impun anum ite restrângeri ale libertăţii (prin condiţii şi obligaţii pe
care trebuie să le îndeplinească infractorul);
• ele sunt implementate şi adm inistrate de agenţii specializate.
Regulile europene conţin trei părţi împărţite în 1 1 capitole, iar într-o
anexă cuprinde definiţia principalelor concepte folosite de legiuitorul
european.

2 .4. Cooperarea inter-j urisdicţional internaţională În promovarea şi

implementarea probaţiunii

Cooperarea internaţională în domeniul prevenirii infracţional ităţii,

j ustiţiei penale şi implemetării sancţiunilor neprivative de libertate include o
varietate de activităţi, Între care:
• asistenţa în domeniul reformei legislaţiei existente ;
• dezvoltarea structurilor organizaţionale care sprijină şi orientează
administrarea legii penale;

28
Rau W. ( 1 997) : "European Standards in the Area of Community Sanctions and Measures" in
R.VilIe, U.Zvekic, J.Klaus, Promoting Probation lntemationally, RomelLondon, pag. 182;
25
 • dezvoltarea agenţiilor de administrare a sancţiunilor neprivative de
l ibertate;
• seminarii, programe de pregătire, programe de cercetare etc.
În sistemul european, un rol esenţial în realizarea cooperării în materia
prevenirii şi controlului infracţional ităţii revine Consiliului Europei, precum
şi Conferinlei Europene Permanente asupra Probaliunii. Conferinţa
Europeană asupra Probaţiunii a fost înfiinţată în 1 98 1 . Astăzi, la nivelul ei
sunt reprezentate 20 de ţări europene, prin intermediul unor organizaţii
private, departamente guvernamentale şi persoane. Conferinţa Europeană
asupra Probaţiunii are statut de observator la Consiliul Europei. Principalul
său scop este de a constitui un cadru de dezbatere, schimb de idei şi
experienţe în domeniul aplicări i probaţiunii în diferite ţări europene.

Î ntrebări recapitulative

1. Explicaţi relaţia dintre reglementările de Drept Internaţional al

Drepturilor Omului şi practica probaţiunii.
2. Precizaţi care este rolul Declaraţiei Universale a Drepturi lor Omului
şi al celor două Pacte Internaţionale adoptate de Naţiuni le Unite în
1 966 în democratizarea şi umanizarea sistemelor penale. .
3. Reglementările de Drept Internaţional al Drepturilor Omului,
elaborate atât în sistemul Naţiunilor Unite, cât şi în sistemul
european, reprezintă "standardele tari" ale practicii probaţiunii.
Argumentaţi.
4. Explicaţi de ce Regulile Naţiunilor Unite de la Beij ing ( 1 985) au
contribuit la dezvoltarea, îmbunătăţirea şi reforma sistem ului
j ustiţiei j uveni le din toată lumea.
5. Precizaţi care este rolul Regul i lor Naţiunilor Unite de la Tokyo
( 1 990) în reglementarea şi generalizarea implementării sancţiunilor
neprivative de l ibertate în sisteme penale din toată lumea.
6. Enumeraţi principalele sancţiuni neprivative de libertate
reglementate de Regulile de la Tokyo.
7. Care sunt scopuri le principale ale Regulilor Europene cu privire la
sancţiunile şi măsurile comunitare.
8. Care sunt domeniile de cooperare internaţională în domeniul
probaţiunii. Explicaţii cu privire la fiecare domeniu.

26
 CAPITOLUL III

CADRUL NORMA TIV ŞI INSTITUŢIONAL AL PROBAŢIUNII ÎN

RO MÂNIA

3.1. Contextul normativ penal

Probaţiunea, ca instituţie j uridică, presupune înţelegerea contextului

normativ penal, care reprezintă un sistem de referinţă în desfăşurarea
activităţi lor de integrare socială şi supraveghere a persoanelor care au
săvârşit fapte penale. Analiza se centrează pe faptul social nociv săvârşit şi
prevăzut de legea penală. Pornind de la această opţiune, demersul analitic
succint se centrează pe noţiunea de infracţiune şi sancţiunile în dreptul
penal.

1. Infracţiunea
Potrivit art. 1 7 C .P., "Infracţiunea este fapta care prezintă pericol
social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală". Rezultă că
infracţiunea are trei trăsături esenţiale: fapta care prezintă pericol social,
săvârşită cu vinovăl ie şi prevăz ută de legea penală.
1 . Fapta care prezintă pericol social. Această trăsătură esenţială a
infracţiunii relevă aspectul material şi social al infractiunii. Fapta care
prezintă pericolul social al unei infracţiuni este fapta prin care se aduce
atingere valorilor sociale prevăzute de art. l c.p. şi pentru sancţionarea
căreia este necesară aplicarea unei pedepse (art. 1 8 C.p.). Î n doctrină,
pericolul social ca trăsătură a infracţiunii îmbracă două forme : generic
(abstract) şi concret.
Pericolul social generic {abstract} este apreciat de legiuitor în
momentul incriminării faptei socialmente periculoasă în norma penală, pe
baza unor date obiective şi subiective, precum : importanţa valorii sociale
ocrotite; gravitatea vătămării ce i se poate aduce valorii sociale; frecvenţa
faptelor ce se pot săvârşi ; persoana făptuitorului; împrejurările în care se pot
săvârşi astfel de fapte etc.
Pericolul social concret este pericolul pe care îl prezintă o faptă
concretă săvârşită de o persoană şi este apreciat de instanţa judecătorească
cu pri lej ul j udecării faptei . Astfel, pericolul social concret al faptei săvârşite
se reflectă în sancţiunea penală apl icată.
2. Fapta săvârşită cu vinovăţie - noţiune; formele vinovăţiei. V inovăţia
reflectă aspectul subiectiv al infracţiunii şi cuprinde atitudinea psihică a
făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi de urmările acesteia. Vinovăţia este
rezultatul interacţiunii a doi factori : conştiinlă şi voinlă. Prin urmare,
vinovăţia presupune o atitudine conştientă, în sensul că făptuitorul are
reprezentarea acţiuni lor şi inacţiunilor sale, precum şi al rezultatului
periculos al acestora, şi săvârşeşte cu voinţă aceste acţiuni sau inacţiuni,
27
 antrenând energia sa fizică spre real izarea rezultatelor urmărite. Prezenţa
atât a factorului intelectiv, cât şi a celui volitiv în săvârşirea unei fapte este o
condiţie esenţială a vinovăţiei. Î n consecinţă, vinovăţia nu poate exista la
săvârşirea unei fapte dacă făptuitorul nu a voit, fi ind constrâns, sau nu a
putut avea reprezentarea rezultatului, din cauze neimputabile lui.
Formele vinovătiei. Vinovăţia îmbracă două forme principale: intenlia şi
culpa, la care se adaugă şi o formă mixtă - praeterintenlia (intenlia
depăşită), specifică unor infracţiuni .
Intenţia este o formă principală d e vinovăţie definită î n art. 1 9 pct. I
C .p. şi reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului, rezultând din prevederea
rezultatului faptei sale şi urmărirea acelui rezultat prin săvârşirea faptei ori
numai acceptarea acelui rezultat.
Culpa este o formă principală de vinovăţie definită în art. 1 9 pct. 2 C.p.
şi constă în atitudinea psihică a făptuitorului care prevede rezultatul faptei
sale, nu-l acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va produce ori nu
prevede rezultatul faptei sale, deşi putea şi trebuia să-I prevadă.
Praeterintenţia (intenţia depăşită) este o formă m ixtă de vinovăţie ce
cuprinde intenţia şi culpa reunite. Praeterintenţia este forma de vinovăţie ce
se real izează prin săvârşirea unei fapte cu intenţie şi producerea unui
rezultat mai grav decât cel urmărit ori acceptat de făptuitor în momentul
săvârşirii faptei, rezultat ce se impută acestuia sub forma culpei, deoarece nu
l-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să-I prevadă.
3. Fapta prevăzută de legea penală. Această trăsătură esenţială a
infracţiunii decurge din principiul fundamental al legalităţi i în dreptul penal,
consacrat în art.2 C.p. Pentru existenţa oricărei infracţiuni trebuie întrunite
cumulativ cele trei trăsături esenţiale prezentate mai sus. Lipsa oricăreia din
aceste trei trăsături conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei.
Conţin utul constitutiv al infracţiunii. Conţinutul constitutiv al
infracţiunii desemnează totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de
incriminare cu privire la actul de conduită interzis, pe care le îndeplineşte
făptuitorul ori devin relevante prin săvârşirea acţiunii sau inacţiuni i de către
acesta. ACliunea jăptuitorului, interzisă prin norma penală, reprezintă o
componentă esenţială a conţinutului constitutiv al infracţiunii, fiind
cercetată în doctrină sub două aspecte : obiectiv şi subiectiv. Aspectul
obiectiv sau latura obiectivă şi aspectul subiectiv sau latura subiectivă
reprezintă aspecte ale aceleiaşi manifestări voluntar conştiente a
făptuitorului în sfera relaţiilor sociale.
Latura obiectivă - noţiune, elemente, cerinţe esenţiale. Latura
obiectivă a conţinutului constitutiv al infracţiunii desemnează totalitatea
condiţiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduită
pentru existenţa infractiunii. Doctrina penală recunoaşte trei elemente
componente ale laturii obiective a infractiunii : elementul material; urmarea
imediată; legătura de cauzalitatea între elementul material şi urmarea
imediată.
28
 a) Elementul material desemnează actul de conduită interzis prin norma
de incriminare. Elementul material poate fi o acţiune sau o inacţiune.
Acţiunea sub care se poate prezenta elementul material desemnează o
atitudine a făptuitorului prin care face ceva, ce legea penală ordonă să nu se
facă. Acţiunea se poate realiza prin acte materiale, prin cuvinte sau prin
scris. Inacţiunea desemnează atitudinea făptuitorului care nu face ceva ce
legea penală ordonă să se facă. Inacţiunea nu constituie element material al
infracţiunii dacă nu există o obligaţie legală sau convenţională de a nu
rămâne În pasivitate, pentru a împiedica o altă energie să producă rezultatul
periculos. Cerinţele esenţiale ale elementului material aj ută la caracterizarea
faptei ca infracţiune şi ele pot privi locul săvârşirii faptei (ex. în public,
pentru infracţiunea de calomnie, art. 206 C.p.) ori timpul săvârşirii faptei
(ex. uciderea copilului nou născut imediat după naştere, art. 1 77 C.p.) sau
modul şi mij loacele de săvârşire afaptei (ex. falsificarea unui Înscris oficial
prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod,
art. 288 C.p.).
b) Urmarea imediată reprezintă vătămarea adusă valorii sociale ocrotite
prin fapta interzisă. Urmarea socialmente periculoasă trebuie să fie imediată,
adică să fie rezultatul nemij locit al acţiunii sau inacţiunii, şi nu un rezultat
mij locit, Îndepărtat.
c) Legătura de cauzalitate este liantul Între elementul material (cauză)
şi urmarea imediată (efectul) cerut de lege pentru existenţa infracţiunii.
Legătura de cauzalitate Între elementul material şi urmarea imediată, deşi nu
este prevăzută În conţinutul j uridic al infracţiunii, caracterizează orice
infracţiune.
Latura su biectivă - noţiune, structură, cerinţe esenţiale. Latura
subiectivă ca element al conţinutului constitutiv al infracţiunii cuprinde
totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conştiinţei şi
voinţei infractorului faţă de faptă şi urmările acesteia, pentru caracterizarea
faptei ca infracţiune. Elementul subiectiv (vinovăţia) reprezintă elementul
esenţial al laturii subiective. Elementul subiectiv reprezintă atitudinea
psihică a persoanei care a săvârşit o faptă, faţă de faptă şi urmările acesteia,
atitudine exprimată În vinovăţia cerută de lege pentru existenţa acelei
infracţiuni . Ca element al conţinutului infracţiunii, vinovăţia va exista numai
atunci când elementul material al infracţiunii a fost săvârşit cu forma de
vinovăţie cerută de lege. Vinovăţia, ca element al conţinutului infracţiunii se
poate prezenta sub una din formele prevăzute de art. 1 9 C.p., prezentate mai
sus. Ca element al conţinutului infracţiunii, vinovăţia trebuie prevăzută În
conţinutul j uridic al fiecărei infracţiuni. Dec i, În norma de incriminare a
faptei este necesară prevederea şi a vinovăţiei cu care fapta săvârşită devine
infracţiune.
Cerinţe esenţiale. Pe lângă elementul subiectiv (vinovăţia), În
conţinutul unor infractiuni sunt prevăzute şi anumite cerinţe esenţiale, care
Întregesc elementul subiectiv şi pot privi mobilul sau scopul cu care se
29
săvârşesc faptele. Mobilul sau cauza internă a actului de conduită
desemnează acel sentiment ce a condus la naşterea în mintea făptuitorului a
ideii săvârşirii unei anumite fapte. Existenţa mobi lului în săvârşirea faptelor
infracţionale este apreciată ca un indiciu de normalitate psihică a
făptuitorului. Mobilul faptei poate apărea ca element cirsumstanţial în
conţinutul calificat al unei infracţiuni sau poate constitui circumstanţă
agravantă generală, fiind cuprins în denumirea generică de "motive j osnice "
(art.75 l it. d C.p. - lăcomia, ura, răzbunarea, gelozia etc.). Scopul sau ţelul
urmărit prin săvârşirea faptei întregeşte elementul subiectiv al infracţiunii şi
presupune reprezentarea clară a rezultatului faptei de către făptuitor.
Cunoaşterea scopului urmărit de făptuitor prezintă importanţă în
individualizarea sancţiunilor de drept penal. Scopul apare destul de rar în
conţinutul j uridic al infracţiunii, desemnând o finalitate ce se situează în
afara infracţiunii.

II. Sanctiunile în dreptul penal

Sancţiuni le de drept penal reprezintă consecinţe ale încălcări i normelor
penale. Prin aplicarea sancţiunilor de drept penal se restabileşte ordinea de
drept, se realizează atât prevenirea săvârşirii de infracţiuni din partea celui
sancţionat, cât şi prevenirea altora care ar fi tentaţi să săvârşească fapte
interzise prin normele penale. Sancţiunile de drept penal au următoarele
caractere, care le diferenţiază de celelalte sancţiuni j uridice :
• Sunt prevăzute în norme penale şi se aplică ori se iau numai de
organele penale;
• Au caracter retributiv, represiv, implicând o restrângere a
drepturilor, o privaţiune, o suferinţă;
• Au ca scop prevenirea săvârşirii de noi infractiuni;
• Sunt necesare pentru apărarea valorilor sociale şi sunt inevitabile
atunci când s-a stabilit răspunderea penală a făptuitorului.
Felurile sanctiunilor de drept penal. Î n general, sunt cunoscute trei
categorii de sancţiuni de drept penal: pedepsele, măsurile de siguranţă şi
măsurile educative. Dintre acestea, doar pedepsele sunt sancţiuni penale,
celelalte fiind sancţiuni de drept penal .
Pedepsele (art. 52-89 c.p.) sunt sancţiuni specifice dreptului penal şi se
aplică ori de câte ori s-a stabi lit răspunderea penală a infractorului, având un
caracter inevitabil.
Măsurile educative (art. 99-1 09 c.p. : mustrarea, libertatea
supravegheată, internarea într-un centru de reeducare, internarea într-un
institut medical educativ) sunt sancţiuni de drept penal care se iau împotriva
m inori lor care au săvârşit infracţiuni. Spre deosebire de pedepse, care au în
principal un rol de constrângere, măsurile educative au un rol preponderent
educativ, de refacere sau corectare a procesului educativ al mi norilor.
Măsurile de sigurantă (art. 1 1 1-1 18 c.p.) sunt sancţiuni de drept penal
care se iau împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea
30
penală, pentru a Înlătura o stare de pericol şi a preveni săvârşirea de noi
fapte prevăzute de legea penală. Măsurile de siguranţă se iau numai dacă
făptuitorul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, indiferent dacă
acestuia i se apl ică ori nu o pedeapsă. Pe lângă aceste trei categorii
principale de sancţiuni de drept penal, în legislaţia noastră se întâlnesc şi
sancţiuni cu caracter administrativ, sancţiuni civile ce constau În restituiri şi
despăgubiri.
Sancţiunile cu caracter administrativ sunt prevăzute În codul penal
actual în art.9 1 , fi ind aplicate de procuror sau instanţa de j udecată în
anumite cazuri (înlocuirea răspunderii penale şi În cazul constatări i lipsei de
pericol social concret necesar unei infracţiuni). Deşi sunt aplicate de
organele penale, ele nu devin sancţiuni de drept penal, deoarece nu
antrenează nici o consecinţă pe planul dreptului penal, de aceea sunt
denumite sancţiuni extrapenale.

1 . Pedepsele
Conform art. 52 C.p., "pedeapsa este o măsură de constrângere şi un
mijloc de reeducare a condamnat ului". Din noţiunea pedepsei, se desprind
următoarele trăsături caracteristice ale acesteia:
a. pedeapsa este o măsură de constrângere, o măsură de represiune
pentru cel ce a Încălcat dispoziţiile imperative ale normei penale;
b. pedeapsa este un mij loc de reeducare. Prin apl icarea pedepsei nu se
urmăreşte doar reprimarea infractorului, ci şi formarea unei noi
atitudini a acestuia faţă de valori le sociale;
c. pedeapsa este prevăzută de lege. Prevederea pedepsei în lege
decurge din principiul legal ităţii în dreptul penal, exprimând impl icit
caracterul de constrângere statală ce se realizează prin pedeapsă;
d. pedeapsa este aplicată numai de către instanţele j udecătoreşti ;
e . pedeapsa s e aplică infractorului, adică persoanei care a săvârşit cu
vinovăţie o faptă prevăzută de legea penală şi care prezintă pericol
social, deci pedeapsa are caracter personal;
f. pedeapsa se aplică în scopul preveniri i săvârşirii de noi infracţiuni .
Prevenirea săvârşirii d e noi infracţiuni s e realizează atât pentru cel
căruia i se aplică o pedeapsă care este menită să asigure constrângerea şi
reeducarea infractorului, aşa numita prevenţie specială, cât şi pentru alte
persoane care, sub ameninţarea cu pedeapsa prevăzută În norma penală, Îşi
conformează conduita exigenţelor acesteia, aşa numita prevenţie generală.
Potrivit art. 5 3 C.p., pedepsele sunt principale, complementare şi accesori i .
Pedepsele principale (art.54-63 Cod Penal). Pedepsele principale În
dreptul penal român sunt prevăzute expres În art. 5 3 C.p., aşa cum a fost
modificat prin dispoziţi ile Legii nr. 1 40 din 5 noiembrie 1 996. Sunt astfel
pedepse principale: detenţiunea pe viaţă; închisoare; amendă penală.
Pedepsele principale din legislaţia română, în ordinea gravităţii lor, sunt:
detenţiunea pe viaţă, închi soarea şi amenda.
31
 • Detenţiunea pe viaţă este o pedeapsă principală şi reprezintă cea
mai severă pedeapsă din legislaţia penală actuală. Constă în
Iipsirea de libertate a condamnatului pentru restul vieţi i lui.
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă este privativă de libertate, dar nu cu
caracter temporar, cum este Închisoarea, ci cu caracter perpetuu
(permanent);
• Î nchisoarea este o pedeapsă principală, privativă de l ibertate, şi
constă În Iipsirea condamnatului de libertate prin plasarea lui Într­
un mediu Închis, unde este supus unui regim de viaţă şi de muncă
impus. Conţinutul pedepsei Închisorii constă în izolarea
condamnatului de societate, de fami lie, scoaterea acestuia din
mediul său de viaţă, pe o perioadă determinată prin hotărârea de
condamnare, şi supunerea acestuia unui regim de viaţă ordonat,
sever, pentru a determina o schimbare În conştiinţa şi atitudinea sa
faţă de valorile sociale. Pedeapsa închisorii, datorită calităţilor sale
de a fi adaptabilă şi revocabilă, precum şi pentru că Îmbină
constrângerea cu reeducarea, este prevăzută ca sancţiune aproape
pentru toate infracţiunile. Pedeapsa Închi sorii este prevăzută în
legislaţia penală de cele mai multe ori singură şi, Într-o anumită
măsură, ca pedeapsă alternativă cu amenda ori cu pedeapsa
detenţiu�ii pe viaţă.
Regimul de executare a pedepsei. Regimul de executare a pedepsei
închi sori i a făcut obiect de cercetare pentru ştiinţele penale Începând cu sec.
AI XVIII-lea. În general, sunt cunoscute în legislaţii mai multe regimuri de
executare a pedepsei închisorii: regimul deţinerii în comun, regimul izolării
celulare (filadeifian sau pensilvanian), regimul mixt (auburnian), regimul
progresiv (irlandez) şi regimul deschis sau pe încredere.
Î n dreptul penal român, regimul de executare a pedepsei Închisorii,
ţinând de esenţa şi funcţionalitatea acesteia, este reglementat principial în
Codul penal. Cunoaşterea regimului de executare a pedepsei Închisorii aj ută
la o bună individualizare a acesteia, la asigurarea legal ităţii În apl icarea şi
executarea pedepsei. Normele principale din codul penal (art. 56-5 8) se
completează cu dispoziţiile Legii nr. 23/1 969 privind executarea pedepselor.
Potrivit dispoziţiilor art. 56 al. 1 C.p., regimul executării pedepsei Închi sorii
se Întemeiază pe obligaţia condamnatului de a presta o munca uti lă, pe
acţiunea educativă ce se desfăşoară cu condamnaţii, pe respectarea de către
aceştia a disciplinei şi a ordinii interioare la locuri le de deţinere, pe
stimularea şi recompensarea celor stăruitori în muncă, disciplinaţi şi care
dau dovezi temeinice de îndreptare.
Regimul executării pedepsei Închisorii este Întemeiat În principal pe
obligaţia condamnaţilor de a presta o muncă utilă ca scop educativ şi
preventiv. Valenţele educative ale muncii organizate determină la
condamnaţi deprinderea de a munci, obţinerea unei pregătiri (cal ificări),
astfel ca, la terminarea executării pedepsei, aceştia să se integreze cât mai
32
 uşor în societate. Obligaţia de a munci revine condamnaţilor apţi pentru
aceasta (art. 56 al. 1 C .p.). Nu au obligaţia de a munci condamnaţii bărbaţi
care au împlinit 60 de ani şi condamnate le femei care au împlinit 5 5 de ani,
dar şi aceştia pot fi adm işi la muncă dacă cer şi dacă sunt apţi din punct de
vedere medical, fapt dovedit pe baza avizului medical. Pentru reeducarea
condamnaţi lor trebuie folosite toate m ij loacele pe care Codul penal şi legea
privind executarea pedepselor le stabi lesc în legătură cu regimul de
executare a pedepse lor. Munca de reeducare nu se bazează numai pe
stimulente şi recompense, ci implică şi sancţiuni atunci când este cazul,
toate acestea găsindu-şi consacrarea în legea privind executarea pedepselor.
Regimul de deţinere. Executarea pedepsei închisorii se face în locuri
de deţinere anume destinate, numite penitenciare. Regimul de executare este
cel al deţineri i în comun. Condamnatele femei execută pedeapsa închisorii
separat de condamnaţii bărbaţi (art. 57 al. 2 C. p.). Condamnaţii mai sunt
separaţi la locuri le de deţinere după natura infracţiunii săvârşite, durata
pedepsei, starea de recidivă, precum şi în funcţie de comportarea şi
receptivitatea acestora la acţiunile de reeducare.
Regimul de muncă. Având în vedere rolul esenţial al muncii în cadrul
regimului de executare a pedepsei închisorii, ca mij loc important de
reeducare a condamnaţi lor, în Codul penal şi cu deosebire în legea privind
executarea pedepse lor au fost înscrise dispoziţii cu privire la desfăşurarea
acesteia. Munca se desfăşoară cu respectarea normelor de protecţie a muncii
şi a celor ce privesc concediul de maternitate. Aceasta înseamnă că
drepturile acordate salariaţilor privind protecţia muncii sunt prevăzute şi
pentru condamnaţi (ca de ex. : timp de lucru mai redus în locurile de muncă
cu toxicitate, echipament de protecţie, antidoturi etc.), iar femeile gravide n u
vor fi folosite la muncă în perioada corespunzătoare concediului de naştere
şi nu vor fi folosite în locuri de muncă cu toxicitate după ce au născut ori au
copii mai mici de 1 an. Durata zilei de muncă nu poate depăşi 1 2 ore.
Folosirea condamnaţilor la muncă se face potrivit calificări i profesiona l e a
acestora, iar dacă nevoile de munci calificate sunt satisfăcute, pot fi folosiţi
şi la munci necalificate.
Retribuirea muncii condamnaţi lor se face după cantitatea şi calitatea
acesteia, potrivit normelor stabilite din ramura de activitate unde ace ştia
muncesc. Din retribuţia cuvenită pentru munca prestată, 1 0% revine
condamnatului, iar restul, administraţiei penitenciarului, care se face venit la
stat. Cota este de 5 0 % pentru condamnat din sumele cuvenite acestuia
pentru invenţii şi inovaţii create în timpul executării pedepsei închi sori i, iar
restul se face venit la stat. Partea din retribuţie care revine condamnatului se
consemnează la CEC. Din aceste sume, 1 /3 poate fi folosită de condamnat în
timpul executării pedepsei, iar restul de 2/3 i se înmânează la eliberarea din
penitenciar.
• Amenda penală. Amenda este pedeapsa principală pecuniară ce

constă în suma de bani pe care infractorul este condamnat să o

33
 plătească În contul statului. Amenda, ca sancţiune j uridică, este
cunoscută În legislaţie atât ca sancţiune penală, cât şi ca sancţiune
administrativă, disciplinară, civilă, fiscală, procedurală. Amenda
penală se deosebeşte de toate celelalte prin caracterul său specific
coercitiv. Pedeapsa amenzii, ca orice pedeapsă principală, se aplică
numai de către instanţa j udecătorească, stabilindu-se răspunderea
penală a infractorului pentru fapta comisă. Amenda-sancţiune
penală se Înregistrează în cazierul j udiciar şi constituie antecedent
penal al persoanei condamnate. Datorită caracteristicilor sale de a
fi adaptabilă, remisibi lă, amenda este frecvent prevăzută pentru
sancţionarea faptelor care prezintă un pericol social redus. Funcţia
de constrângere a pedepsei amenzii se realizează prin micşorarea
patrimoniului condamnatulu i şi implicit o îngreunare a vieţii
acestuia. Pentru a asigura caracterul personal al pedepsei amenzii
şi a limita răsfrângerea acesteia asupra fam iliei condamnatului,
prin dispoziţiile art. 63 al. ultim C. p. s-a prevăzut că la adaptarea
amenzii se va ţine seama de criteri ile generale de individualizare a
pedepsei prevăzute în art. 72 c.p., amenda stabilindu-se într-un
cuantum care să nu pună pe infractor în situaţia de a nu-şi Îndeplini
îndatoririle privitoare la întreţinerea, creşterea, învăţătura şi
pregătirea profesională a persoanelor faţă de care are aceste
obligaţii legale.

2. Pedepsele complementare şi pedepsele accesorii (art. 64-7 1 Cod

penal)
Pedepsele complementare. Pedepsele complementare sunt menite să
completeze represiunea instituită prin pedeapsa principală. Pedepsele
complementare sunt prevăzute de lege, apl icate de instanţa j udecătorească
numai pe lângă o pedeapsă principală. Ca sancţiune penală, şi pedepsele
complementare îndeplinesc, alături de pedepsele principale, funcţi i de
constrângere, de reeducare şi de exemplaritate. Prevenirea săvârşirii de noi
infracţiuni ca scop al pedepsei principale se realizează şi de către pedepsele
complementare. Felurile pedepselor complementare. După obiectul asupra
căruia poartă constrângerea ce o instituie, pedepsele complementare sunt
privative de drepturi (interzicerea unor drepturi şi degradarea m i litară). În
dreptul penal român, pedepsele complementare sunt de două feluri :
interzicerea unor drepturi şi degradarea militară. Interzicerea unor drepturi
vizează:
• Dreptul de a alege şi de afi ales În autoritălile publice sau Înfunclii
elective publice (art. 64 lit. a C.p.). Se interzice decicondamnatului
dreptul de a participa la alegeri le de deputaţi şi de a candida pentru a
fi ales deputat;
• Dreptul de a ocupa o funclie implicând exerciliul autoritălii de stat
(art. 64 lit. b C . p.). - ex. funcţia de primar, prefect etc. Interzicerea
34
 acestui drept este condiţionată de interzicerea drepturilor prevăzute
la art. 64 l it.a;
• Dreptul de a ocupa o junc/ie sau de a exercita o profesie de natura
aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea
infrac/iunii (art. 64 1it. c, C . p);
• Drepturile părinteşti (art. 64 Iit. d. C.p.). Sunt interzise drepturile
părinteşti acelora care au calitatea de părinţi, pentru infracţiunile
com ise în legătură cu exercitarea acestor drepturi (de ex. : rele
tratamente aplicate minorului - art. 306 C. p.; incest - art. 203 C.p. ;
• Dreptul de a fi tutore sau curator (art. 64 Iit. e C.p.). Interzicerea
acestor drepturi este determinată de nedemnitatea infractorului, care
prin infracţiunile săvârşite a demonstrat că nu prezintă garanţii
morale să exercite drepturile prevăzute în codul famil iei pentru
tutore sau curator.
Pedepsele accesorii. Pedepsele accesorii sunt pedepse alăturate,
secundare, accesori i ale pedepse lor principale, închisoarea şi detenţiunea pe
viaţă, şi constau în interzicerea de regulă a tuturor drepturilor ce fac obiectul
pedepsei complementare interzicerii unor drepturi pe durata executării
pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la
împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei (art. 7 1 alin. 2
C .p). Pedeapsa accesorie decurge din executarea pedepsei privative de
libertate şi presupune că, în timpul executării acesteia, condamnatului îi sunt
interzise, de regulă, toate drepturile prevăzute la art. 64 c.p. Executarea
pedepsei accesorii durează până la executarea pedepsei ori stingerea
executării, prin modalităţile prevăzute de lege, deci durează şi în timpul
eliberări i condiţionate, ca şi al întreruperii executării pedepsei, al încetării
condiţionate a executării pedepsei la locul de muncă corecţională ori al
evadării.
Forme de pedepse fără priva re d e libertate
Atunci când instanţa de judecată apreciază că scopul pedepsei poate fi
atins fără a aplica o pedeapsă privativă de libertate, aceasta, în condiţiile
legi i, poate să aplice următoarele forme de pedepse fără privare de libertate:
a. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Această pedeapsă se
apl ică atunci când pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult trei
ani sau amendă, iar infractorul nu a mai fost condamnat anterior la o
pedeapsă mai mare de şase l uni (art. 8 1 C.p.);
b. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Executarea
pedepsei poate fi suspendată, dacă instanţa apreciază că pronunţarea
condamnării constituie un avertisment pentru infractori şi fără
executarea pedepsei acesta nu ar mai săvârşi infracţiuni. Î n această
situaţie, pedeapsa aplicată trebuie să fie cel mult patru ani închisoare,
iar infractorul să nu fi fost condamnat la pedeapsa închisori i mai
mare de un an (art. 86 c.p.);

35
 c. Executarea pedepsei la locul de muncă. Pentru aplicarea acestei
pedepse, instanţa va ţine cont de gravitatea faptei, împrejurările în
care a fost comisă, de conduita profesională şi generală a
făptuitorului şi de posibilităţile acestuia de reeducare.
Duratele de suspendare a executării pedepsei constituie termene de
încercare şi infractorul trebuie să respecte condiţii le impuse de legiuitor şi
obligaţiile stabilite de instanţă, la fel şi pentru executarea pedepsei la locul
de muncă. Dacă condiţiile şi obligaţiile nu sunt respectate, pedeapsa fără
privare de libertate este revocată de către instanţă şi dispune executarea în
regim de detenţie.
Înlocuirea răspunderii penale. Înlocuirea răspunderii penale cu
răspunderea ce atrage aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ se
poate dispune de către instanţa de j udecată dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de dispoziţiile art. 90 C.p., condiţii ce privesc pe de o parte
infracţiunea, iar pe de altă parte pe infractor.
Răspunderea penală a mÎnorilor. Necesitatea prevenirii şi combaterii
infracţiunilor comise de minori apare cu atât mai evidentă cu cât fenomenul
cunoaşte uneori recrudescenţe, iar faptele pot fi deosebit de periculoase.
Găsirea celor mai eficiente măsuri de prevenire şi combatere a fenomenului
infracţional în rândul minori lor a ridicat şi problema stabilirii vârstei de la
care minorul răspunde penal, adică a vârstei de la care, corespunzător
cercetărilor de psihologie pedagogică, se apreciază că acesta are înţelegerea
semnificaţiei sociale a conduitei sale periculoase, ca şi a scopului
sancţiunilor aplicate pentru o astfel de conduită. Legiuitorul penal român,
prin dispoziţi ile art. 99 C .p. a stabilit că răspunderea penală a minorilor
începe de 1 a 1 4 ani, sub condiţia dovedirii că în săvârşirea faptei minorul a
avut discernământ, şi în toate cazurile de la 1 6 ani, fără vreo condiţionare.
Limita superioară a vârstei până la care persoana este considerată minor este
de 1 8 ani, indiferent de dobândirea prin căsătorie a capacităţii depl ine de
exerciţiu, căci minor în dreptul penal este persoana care "nu a împlinit
vârsta de 1 8 ani " .
Sancţionarea minori/or infractori. Sancţionarea minorilor care
săvârşesc infracţiuni trebuie să corespundă particularităţi lor psiho-fizice ale
acestora, să asigure educarea şi reeducarea lor. Preocupările pentru
diversificarea sancţiuni lor aplicabile minorilor sunt determinate de
rezultatele cercetări lor criminologice şi de psihologie pedagogică, de la
srarşitul secolului trecut şi continuate în secolul nostru.
Particularităţile infractori lor m inori reclamă măsuri de apărare socială
adecvate, care să vizeze refacerea educaţiei deficitare a m inorului, sub
forma măsurilor educative. Măsurile educative s-au impus în legislaţi i, în
general, treptat, dar niciodată complet, pentru minori preconizându-se un
sistem sancţionator mixt, format atât din pedepse, cât şi din măsuri
educative.
Măsurile educative. Măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal
36
speciale pentru minori care sunt menite să asigure educarea şi reeducarea
acestora prin instruire şcolară şi profesională, prin cultivarea în conştiinţa
acestora a respectului faţă de valorile sociale. Măsurile educative în dreptul
penal român sunt consecinţe ale răspunderii penale şi se iau numai dacă
minorul a săvârşit o infracţiune.
Scopul măsurilor educative este de a-l educa şi reeduca pe minorul
care a săvârşit o infracţiune, de a asigura o schimbare în conştiinţa acestuia
pentru respectarea valorilor sociale, prin dobândirea unei pregătiri şcolare şi
profesionale care să-i permită o deplină integrare în viaţa socia l ă. Spre
deosebire de pedepse, unde caracterul coercitiv se situează pe primul plan,
măsurile educative au caracter preponderent educativ şi nu lasă să subziste
nici o consecinţă penală, ele neconstituind antecedente penale pentru
persoana faţă de care s-au luat. Măsurile educative care se pot lua împotriva
infractorilor m inori prevăzute în Codul penal sunt: mustrarea; libertatea
supravegheată; internarea intr-un centru de reeducare; internarea intr-un
institut medical-educativ.
a. Mustrarea (art. 1 02 c .p.) este măsura educativă pe care o ia
instanţa de j udecată împotriva m inorului care a săvârşit o infracţiune şi
constă în doj enirea acestuia, în arătarea pericolului social al faptei săvârşite,
sfătuindu-1 să aibă o conduită bună în viitor, dovedind că s-a îndreptat,
atrăgându-i totodată atenţia că dacă va săvârşi o nouă infracţiune se va lua
faţă de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă.
b. Libertatea supravegheată (art. 1 03 C.p.) este măsura educativă ce
constă în punerea minorului, care a săvârşit o infracţiune, sub supraveghere
deosebită pe timp de un an. Supravegherea este încredinţată părinţi lor, celui
ce l-a înfiat ori tutorelui, iar dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în
condiţii satisfăcătoare, instanţa poate dispune încredinţarea supravegherii
minorului, pe aceeaşi perioadă de un an, unei persoane de încredere, de
preferinţă unei rude apropiate, la cererea acesteia, ori unei instituţii legal
însărcinate cu supravegherea minorilor. Pe timpul libertăţii supravegheate,
persoana căreia i s-a încredinţat supravegherea are obligaţia să vegheze
îndeaproape asupra comportării minorului, pentru îndreptarea lui. De
asemenea, i se pune în vedere că are obligaţia, în caz că minorul se sustrage
de la supraveghere, are o conduită rea ori a săvârşit o faptă prevăzută de
legea penală, să înştiinţeze instanţa de judecată (art. l 03 al. 2 c.p.). Odată cu
luarea măsuri i educative, instanţa atrage atenţia minorului asupra conduitei
sale vi itoare şi a consecinţelor comportării necorespunzătoare (art. 1 03 alin.
4). Instanţa poate impune totodată minorului respectarea uneia sau mai
multor obligaţi i :
a . s ă n u frecventeze anumite locuri stabilite;
b. să nu intre în legătură cu anumite persoane;
c. să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes
public fixată de instanţă, cu o durată între 50 şi 200 de ore, de maximum 3
ore pe zi, după programul de şcoală, în zilele ne lucrătoare şi în vacanţă (art.
37
 1 03 alin. 3 C .p). Pentru reeducarea m inorului, sunt sol icitate să coopereze
cu persoana căreia i s-a încredinţat supravegherea şi şcoala unde minorul
invaţă ori unitatea unde acesta este angajat sau, după caz, instituţia la care
prestează activitatea stabilită de instanţă, încunoşti inţate în acest scop de
instanţa j udecătorească (art. 1 03 alin. 5 c.p.). Dacă în timpul libertăţii
supravegheate minoru l se sustrage de la supraveghere ori are purtări rele sau
săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, instanţa revocă libertatea
supravegheată şi dispune internarea m inorului într-un centru de reeducare.
Dacă fapta nouă este infracţiune, instanţa ia măsura internării într-un centru
de reeducare ori aplică o pedeapsă.
Internarea într-un centru de reeducare (art. 1 04 C.p.) este măsura
educativă ce constă în internarea m inorului infractor într-un centru de
reeducare (din subordinea Ministerului de Justiţie) în scopul reeducării
m inorului, căruia i se asigură posibi litatea de a dobândi învăţătura necesară
şi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale. Internarea într-un
centru de reeducare se poate lua de către instanţa de j udecată în cazurile în
care se apreciază că celelalte măsuri educative nu ar fi fost suficiente pentru
îndreptarea m inorului. Măsura se poate lua pe o durată nedeterminată şi
poate dura până la împlinirea vârstei maj oratului, iar dacă internarea este
necesară pentru realizarea scopului acesteia (interesul dobândirii unei
pregătiri profesionale, terminarea pregătirii şco l are etc.), instanţa
j udecătorească poate prelungi durata internării şi după împlinirea vârstei de
1 8 ani, cu o perioadă de cel mult 2 ani.
Pentru minori i care dau dovezi temeinice de îndreptare, se poate
dispune de către instanţa de judecată, după trecerea a cel puţin un an de la
data internării, liberarea acestora înainte de a deveni majori. Dacă pe timpul
e l iberării, până la împlinirea vârstei de 1 8 ani, m inorul are o purtare
necorespunzătoare, se poate dispune revocarea eliberări i. Dacă minorul, în
timpul executării internării în centrul de reeducare, săvârşeşte din nou o
infracţiune pentru care se apreciază că este cazul să i se aplice pedeapsa
închi sorii, instanţa revocă internarea. Î n cazul în care nu este necesară o
pedeapsă, se menţine măsura internări i şi se revocă eliberarea.
Internarea într-un institut medical-educativ (art. 1 05 C .p) este
măsura educativă ce constă în internarea minorului infractor care din cauza
stării sale fizice sau psihice are nevoie de un tratament medical şi totodată
de un regim special de reeducare. Măsura se ia pe timp nedeterm inat şi
durează până la împlinirea vârstei de 1 8 ani, iar dacă starea psiho-fizică a
rninorului care a determinat luarea măsurii a încetat mai înainte, măsura
trebuie ridicată de îndată de către instanţa de j udecată. Ridicând măsura
educativă a internării medical-educative, instanţa poate, dacă apreciază că
este necesar, să ia măsura internări i într-un centru de reeducare până la
maj orat.
Măsu rile de siguranţă (art. 1 1 1 - 1 1 2 C.p.). Măsurile de siguranţă
sunt sancţiuni de drept penal menite să lărgească gama de sancţiuni necesare
38
prevenirii fenomenului infracţional. Prin săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală, se pun în evidenţă anumite împrejurări din realitatea socială,
care sunt implicate în cauzalitatea acesteia şi care, dacă nu sunt combătute,
există pericolul săvârşirii de noi fapte prevăzute de legea penală. Spre ex:
starea de nepregătire profesională a făptuitorului care a com is infracţiuni din
culpă din cauza acestei nepregătiri, poate constitui sursa unor noi fapte
prevăzute de legea penală; săvârşirea unor infracţiuni a fost favorizată de
prezenţa infractorului în anumite localităţi şi există pericolul săvârşirii de
noi infracţiuni prin prezenţa lui în aceste localităţi. Măsuri 1 e de siguranţă
sunt:
• obligarea la tratament medical ;
• internarea medicală;
• interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o
meserie ori o altă ocupaţie;
• interzicerea de a se afla în anumite localităţi ;
• expulzarea străinilor;
• confiscarea specială.
Conţinutul fiecărei măsuri de siguranţă, precum şi condiţi ile în care se
pot lua sunt reglementate de dispoziţiile art. 1 1 3 - 1 1 8 C.p., care nu fac însă
obiectul prezentei lucrări.

3.2. Contextul procesual penal

Din perspectivă procesual penală, în instituţia probaţiuni i interesează

executarea hotărârilor penale şi procedura în cauzele cu infractori m inori.
1 . Executarea hotărâriior penale. Revocarea sau an ularea suspendării
executării pedepsei
Instituţia suspendării condiţionate este un instrument important de
individualizare a pedepsei şi un mij loc de materializare a principiului
umanismului în dreptul penal modem. Potrivit art. 8 1 C.p., instanţa. când
apreciază că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia şi dacă
sunt întrunite condiţiile legale, dispune suspendarea condiţionată a
executări i pedepsei. Pot fi suspendate pedepsele aplicate, dacă ele nu
depăşesc 3 ani închisoare şi dacă paguba a fost integral reparată până la
pronunţarea hotărâri i. De asemenea, poate fi suspendată condiţionat
executarea pedepsei cu amenda. Suspendarea condiţionată nu se aplică decât
infractorilor care nu au mai fost condamnaţi anterior la pedepse mai mari de
6 luni închisoare, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul din
cazurile prevăzute de art. 38 C.p., care nu atrag starea de recidivă.
Instanţa trebuie să indice în hotărâre motivele pentru care a suspendat
condiţionat pedeapsa. Omi siunea motivări i nu constituie un element de
netemeinicie a hotărâri i pronunţate sau o încălcare esenţială a legii, atât timp
cât din actele dosarului rezultă îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 8 1
C.p.
39
 Suspendarea executării este condiţionată de nesavarşlrea unei noi
infracţiuni în termenul de încercare care este de 2 ani, plus cuantumul
pedepsei pronunţate cu suspendare. Dacă înăuntrul termenului de încercare
condamnatul nu a săvârşit o infracţiune şi nici nu s-a pronunţat revocarea
suspendării condiţionate a pedepsei, el este reabilitat de drept (art. 86 C .p.).
Î n caz contrar instanţa revocă suspendarea condiţionată, dispunând
executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopeşte cu pedeapsa
aplicată pentru noua infracţiune. Revocarea se pronunţă şi dacă până la
expirarea termenului de încercare condamnatul nu a îndeplinit obligaţiile
civile stabilite prin hotărâre, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut
putinţa de a îndeplini acele obligaţi i. Dacă se descoperă că cel condamnat
mai sâvârşise o infracţiune înainte de pronunţarea suspendării, aceasta se
anulează în condiţiile art. 85 C.p.
Instanţa, ţinând seama de persoana condamnatului şi comportamentul
său după comiterea faptei, poate aprecia că pronunţarea condamnării
constituie un avertisment pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei,
făptuitorul nu va mai săvârşi infracţiuni. În asemenea caz, ca un mod
deosebit de individualizare a pedepsei, este posibilă folosirea instituţiei
suspendării executării pedepsei sub supraveghere, reglementată prin art.86 1
şi urm. C.p. Pentru ca cel condamnat să beneficieze de suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere, pedeapsa aplicată nu trebuie să
depăşească 4 ani închisoare şi infractorul să nu fi fost anterior condamnat la
o pedeapsă cu închisoarea mai mare de un an. De asemenea, dacă
infracţiunea a produs o pagubă, aceasta trebuie reparată până la pronunţarea
hotărârii.
Î n cazul aplicării instituţiei, legea determină un termen de încercare
variabil de 2-5 ani fixat de instanţă, la care se adaugă cuantumul pedepsei
închisorii pronunţate. Uneori, termenul de încercare poate fi prelungit cu
încă 3 ani în condiţiile art. 864 alin.2 c.p. Pe durata termenului de încercare,
condamnatul trebuie să se supună măsurilor de supraveghere şi anumitor
obl igaţii stabilite de instanţa de judecată. Revocarea sau anularea
suspendării executării pedepsei, indiferent că este vorba de o suspendare
condiţionată (art. 8 1 C.p.) sau o suspendare sub supraveghere (art. 86 C .p.),
se_pronunţă de j udecătoria sau tribunalul care j udecă ori a j udecat în primă
instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea (art. 447
alin. 1 ) .
Legea prevede o ipoteză dublă, nu în sensul că ar exista două instanţe
competente, ci ţinând seama că judecătoria sau tribunalul care j udecă
infracţiunea ce atrage revocarea ar putea să cunoască sau nu împrejurarea
existenţei suspendării şi deci să dispună revocarea fie în momentul noii
j udecăţi, fie ulterior, pe cale separată. Sesizarea instanţei în vederea
revocării sau anulării suspendării se poate face din oficiu sau de către
procuror. Când revocarea suspendării condiţionate sau a executări i pedepsei
sub supraveghere este bazată pe nerespectarea, până la expirarea termenului
40
de încercare, de către condamnat a obligaţiilor civile decurgând din hotârâri,
competenţa revine j udecătoriei sau tribunalului care a pronunţat în primă
instanţă suspendarea. Instanţa nu se sesizează în acest caz din oficiu, ci
numai de către procuror sau partea interesată (art. 447 alin. 2).
2. Liberarea condiţionată. Este o instituţie reglementată în art. 5 9-6 1 C.p.,
care penn ite liberarea condiţionată a condamnatului înainte de executarea
pedepsei . Dacă în intervalul de timp de la liberare şi până la împlinirea
duratei pedepsei, cel condamnat nu a săvârşit o nouă infracţiune, pedeapsa
se consideră în întregime executată. În caz contrar, ţinându-se seama de
gravitatea noii infracţiuni comise se poate menţine sau revoca l ibertatea
condiţionată. Art. 6 1 alin.2 c.p., prevede şi unele situaţii de revocare
obligatorie (noua infracţiune este îndreptată contra statului, contra
proprietăţii publice, este un omor etc.). Revocarea are drept consecinţă
contopirea pedepsei stabilite pentru noua infracţiune cu restul de pedeapsă
neexecutat, putându-se aplica un spor până la 5 ani, fără a se depăşi totalul
pedepse lor contopite.
Pentru ca cel condamnat să beneficieze de l iberare condiţionată,
trebuie să fie stăruitor în muncă şi disciplină la locul de deţinere, să dea
dovadă temeinică de îndreptare şi să fi executat o anumită câtime din
pedeapsă. Această fracţiune este variabilă în funcţie de mărimea pedepsei
(sub sau peste 1 0 ani închisoare) şi în funcţie de natura infracţiunilor (de
exemplu, pentru infracţ funi contra statului, contra proprietăţii publice, omor
etc. fracţiunea de pedeapsă executată trebuie să fie mai mare). Legea
creează pentru condamnaţi beneficiul de a considera ca executată o perioadă
mai mare de timp decât cea petrecută în locul de deţinere, ţinând seama de
un mod de calcul în care factorul principal îl constituie realizarea şi
depăşirea normei de muncă stabilite, cu condiţia îndeplinirii şi a anum itor
cote efectiv executate din pedeapsă (art. 59 alin. 2 şi 60 alin. 2 C.p.).
Î n vederea eliberării condiţionate, la fiecare loc de deţinere
funcţionează o comisie alcătuită d intr-un preşedinte şi 4 membri . Preşedinte
al comisiei este procurorul delegat din partea parchetului de pe lângă
tribunalul în a cărui rază teritorială se afl ă penitenciarul. Comandantul
penitenciarului este membru de drept al comisiei şi el îi desemnează din
rândul subordonaţilor săi şi pe ceilalţi membri care ocupă funcţii prevăzute
în regulament. Secretarul comisiei este şeful evidenţei condamnaţilor.
Comisia examinează situaţia fiecărui condamnat pentru a vedea dacă sunt
întrunite condiţiile de liberare condiţionată şi întocmeşte un proces-verbal .
Î n acest act se consemnează modul de comportare al condamnatului în
penitenciar şi la locul de muncă, datele cu privire la munca prestată şi, dacă
este cazul, propunerea pentru liberarea condiţionată. Procesul-verbal prin
care se propune l iberarea condiţionată se înaintează j udecătoriei în a cărei
rază teritorială se află locul de deţinere. Când comisia constată că cel
condamnat nu întruneşte condiţiile pentru a fi liberat, fixează un tennen, nu
mai mare de un an, în care va reexamina situaţia. Totodată, pune în vedere
41
 condamnatului că se poate adresa direct instanţei. Dacă cel condamnat se
adresează direct instanţei, odată cu cererea se trimite şi procesul- verbal al
comisiei.
Cererea introdusă de condamnat nu are natura juridică a unei căi de
atac îndreptate împotriva procesului verbal încheiat de comisie, ci constituie
o procedură j urisdicţională de rezolvare a unei plângeri împotriva unui act
de executare. Instanţa sesizată prin propunerea comisiei sau cererea
condamnatului procedează potrivit art. 450 C.pr.pen., dispunând l iberarea
condiţionată sau respingerea acesteia. Liberarea condiţionată se dispune de
către j udecătoria În a cărei rază teritorială se află locul de deţinere, iar În
cazul prevăzut în art. 62 alin. 3 C .p., (condamnatul devine inapt serviciului
mil itar), de către tribunaiul m i litar În a cărui rază teritorială se află
închisoarea m i litară.
Existenţa antecedentelor penale nu reprezintă o cauză de respingere a
cererii de liberare condiţionată. Î n acest caz, instanţa are obligaţia să
examineze mai riguros situaţia condamnatului, care trebuie să dea dovadă de
stăruinţă În m uncă şi o comportare bună deosebită.
Când instanţa constată neîndeplinirea condiţi ilor pentru acordarea
liberării, prin hotărârea de respingere fixează termenul după expirarea căruia
propunerea sau cererea va putea fi reînnoită, termen care nu poate fi mai
mare de un an. Termenul de reînnoire nu trebuie să fie foarte aproape de
momentul epuizării executării integrale a pedepsei, pentru că, practic,
condamnatul nu mai beneficiază de eliberarea condiţionată.
Hotărârea instanţei poate fi atacată cu apel şi recurs, fiecare în termen
de 3 zile. Dacă, respingându-se l iberarea, instanţa nu fixează un termen
pentru reînnoirea cererii sau propunerii, recursul trebuie admis, instanţa de
recurs fixând totodată tennenul pentru reînnoirea procedurii. Recursul
declarat de procuror este suspensiv de executare.
Revocarea liberării condilionate are loc În cazul În care condamnatul
săvârşeşte o nouă infracţiune în intervalul de timp de la liberare şi până la
împlinirea duratei pedepsei. Revocarea se dispune de instanţa care judecă
noua infracţiune. Când această instanţă nu se pronunţă asupra revocări i
liberării condiţionate, rezolvarea chestiunii intră În competenţa instanţelor
care au dispus l iberarea. Instanţa care revocă liberarea condiţionată pentru a
contopi pedepsele conform art. 6 1 C.p., determină partea de pedeapsă care a
mai rămas de executat şi nu se limitează numai la dispoziţia de executare a
restului de pedeapsă. Instanţa în faţa căreia hotărârea de revocare a rămas
definitivă este obligată să comunice locului de deţinere copia de pe
dispozitivul hotărârii. Obligaţia revine, după caz, atât instanţei care a
revocat l iberarea, j udecând noua infracţiune comisă, cât şi instanţei de la
locul de deţinere, care dispune revocarea În condiţiile art. 450 alin. 3
C.pr.pen. Măsura contopirii restului de pedeapsă rămas neexecutat cu
pedeapsa pronunţată pentru infracţiunea com isă după liberare are loc numai
când se revocă liberarea condiţionată, nu şi atunci când ea se menţine. Î n
42
cazul contopirii pedepse lor, nu se poate aj unge la o pedeapsă rezultantă care
să depăşească totalul pedepselor contopite, chiar dacă se adaugă un spor
(putând merge până la 5 ani), întrucât se încalcă dispoziţiile art. 34
alin.ultim.C.p.
3. Amânarea şi Întreruperea executării pedepsei Închisorii sau a
detenţiunii pe viaţă
Amânarea executării pedepsei Închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
Anumite împrej urări pot determina ca cel condamnat la privaţiune de
libertate să aibă dreptul de a cere amânarea executării pedepsei . Posibilitatea
pe care legea a acordat-o instanţelor de a amâna executarea pedepsei reflectă
umanismul dreptului nostru, majoritatea situaţiilor avute în vedere
demonstrând grij a legi i faţă de om, chiar în condiţiile în care acesta este
condamnat. Amânarea executării pedepsei cu închisoarea nu reprezintă o
înlăturare a acesteia, ci numai amânarea termenului de la care pedeapsa
urmează a începe. În consecinţă, amânarea nu poate fi dispusă decât în acele
cazuri în care executarea efectivă a pedepsei nu a început. Când
condamnatul este arestat în vederea executării în cursul soluţionării cererii
de amânare, solicitarea se transformă în cererea de întrerupere a executării
pedepsei şi competenţa se transferă de la instanţa de executare la instanţa
corespunzătoare în a cărei rază teritorială se afl ă locul de deţinere. Nu este
posibilă amânarea altor sancţiuni dispuse de instanţă, în afara pedepsei cu
închisoarea sau a detenţiuni i pe viaţă. Amânarea şi întreruperea executării
pedepsei constituie temeiuri de suspendare a prescripţiei executării
pedepsei. Prescripţia îşi reia cursul din momentul încetării cauzei de
suspendare.
ArI. 453 prevede următoarele trei cazuri în care executarea pedepsei
lor privative de libertate poate fi amânată:
• Când se constată, pe baza unei expertize medico-Iegale, că cel
condamnat suferă de o boală care îl pune în imposibilitate de a
executa pedeapsa. Expertiza medico-legală este necesară pentru a se
stabili dacă o boală invocată poate fi tratată sau nu în reţeaua
sanitară a locuri lor de deţinere. Amânarea executării pedepsei se
acordă până când condamnatul se va găsi în situaţia de a putea
executa pedeapsa. Dacă cel condamnat solicită în perioada de
amânare prelungirea măsurii şi instanţa o adm ite înainte ca
amânarea acordată iniţial să fi expirat, durata prelungirii aprobate
trebuie calculată de la data când amânarea dispusă anterior urmează
să expire, şi nu de la data pronunţării prin care s-a încuviinţat
prelungirea.
• Când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an.
În aceste cazuri, executarea pedepsei se amână până la încetarea
cauzei care a determinat amânarea. Dacă amânarea s-a cerut în
vederea îngrij irii de către mamă a copilului mai mic de un an,
amânarea se acordă până ce copilul împlineşte vârsta de un an.
43
 • Când, din cauza unor împrej urări speciale, executarea imediată a
pedepsei ar avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau
unitatea la care lucrează. În acest caz, executarea poate fi amânată
doar o singură dată şi pentru o perioadă de timp de cel puţin trei
luni. Este inadmisibilă repetarea cererii pe acest considerent, chiar
dacă prima amânare nu s-a dat până la epuizarea limitei maxime de
3 luni stabilite de lege.
Amânarea executării pedepsei se aplică potrivit art. 453 alin. 3 şi în
cazul celui condamnat la executarea pedepsei la locul de muncă. Oricare
dintre cele trei ipoteze prevăzute în art. 453 alin. 1 lit.a-c pot determina o
amânare a executării pedepsei la locul de muncă. Instanţa competentă a se
pronunţa asupra acordării amânării executării pedepsei este instanţa de
executare. În l ipsa unei prevederi legale exprese, practica judiciară a statuat
că în caz de amânare completul se compune în acelaşi fel ca la j udecarea
cauzei în primă instanţă. Instanţa competentă este sesizată prin cerere.
Pentru oricare motiv din cele prevăzute în art.453, pot face cerere de
amânare a executării pedepsei închisori i procurorul şi condamnatul.
Cererea de amânare poate fi introdusă în numele condamnatului şi de
către reprezentantul său legal, de către apărător sau soţul condamnatului.
Când se invocă drept temei de amânare împrej urarea că executarea de îndată
a pedepsei închisorii ar avea consecinţe grave pentru unitate� la care
lucrează condamnatul, cererea de amânare poate fi introdusă la instanţă şi de
conducerea acelei unităţi . În caz de respingere a cereri i de amânare
introdusă de conducerea unităţii pe baza art. 453 al in. 1 lit.c, poate folosi
căile de atac ordinare şi condamnatul angajat pentru care s-a făcut cererea.
Instanţa de executare ţine evidenţa amânărilor acordate şi la expirarea
termenului ia măsuri pentru emiterea mandatului de executare, iar dacă
mandatul a fost emis, ia măsuri pentru aducerea lui la îndeplinire (art. 454
alin.2). Deşi art. 453 nu arată data de la care amânare a executării pedepsei
urmează să producă efecte, este evident că aceasta nu poate fi decât data
admiteri i cererii. Impotriva hotărârii prin care s-a soluţionat o cerere de
amânare a executări i pedepsei se poate declara apel şi apoi recurs.
Intreruperea executării pedepsei închisorii sau a detentiunii pe
viată. Spre deosebire de amânare care se acordă înainte de începerea
executării pedepsei, întreruperea intervine în cursul executării. Cazuri le
pentru care se poate dispune întreruperea executării pedepselor privative de
libertate sunt aceleaşi pe care art. 453 le prevede pentru amânare. Dc
asemenea, aceleaşi sunt persoanele îndreptăţite a introduce cererea de
întrerupere. Instituţia întreruperi i executări i nu trebuie confundată cu
"suspendarea executării " în cazul căilor de atac extraordinar.
Deşi legea prevede că întreruperea se dispune până când condamnatul
se va găsi în situaţia de a executa pedeapsa, aceasta nu poate fi interpretată
în sensul că s-ar decide fără a se stabili o durată exactă a măsurii. A admite
contrariul înseamnă a înlătura definitiv sancţiunea; de aceea, după trecerea
44
unei perioade, trebuie verificat dacă motivul de întrerupere mai subzistă şi
dacă cel condamnat se află în s ituaţia de a relua executarea pedepsei.
Stabilind o dată de control, instanţa poate întrerupe pedeapsa, dacă este
cazul, până la o altă dată de control.
Împrej urări le pe care se întemeiază cererea de întrerupere nu pot fi
determinate de cei interesaţi. Astfel, condamnatul nu va beneficia de
întreruperea executării în cazul unei stări de boală pe care singur şi-a
provocat-o în scopul introducerii cererii.
În cazul întreruperii întemeiate pe art. 453 l it. a, starea de boală trebuie
constatată pe bază de expertiză medico-legaIă. Este ne legală soluţionarea
cererii pe temeiul exclusiv al referatului medicului din penitenciar, fără
stabilirea stării de sănătate de către un raport de expertiză medico-legaIă.
Expertiza trebuie să precizeze că boala îl pune pe condamnat în
imposibilitate de a executa pedeapsa, fi ind irelevant faptul că intervenţia
chirurgicală nu poate fi efectuată decât în reţeaua sanitară a Ministerului
Sănătăţii. Instanţa competentă să dispună asupra întreruperii executării
pedepsei este instanţa de executare sau instanţa corespunzătoare în grad în a
cărei rază teritorială se află locul de deţinere. Pentru determinarea
competenţei de soluţionare a unei cereri de întrerupere trebuie avut în
vedere locul de deţinere în care se găseşte petiţionarul condamnat în
momentul introducerii cererii, şi nu locul de deţinere (sau succesiv chiar mai
multe asemenea locuri), unde ulterior a fost eventual transferat.
Dacă o persoană condamnată de o instanţă militară cere întreruperea
executării pedepsei, competenţa de a soluţiona cererea revine tribunalului
mil itar teritorial ca instanţă de executare ori j udecătoriei, respectiv
tribunalului în raza cărora se află locul de deţinere, ca instanţe
corespunzătoare în grad celor de executare. Instanţa competentă să
soluţioneze întreruperea executări i pedepsei este competentă să dispună şi
asupra prelungiri i acesteia. Instanţa care a acordat întreruperea comunică
măsura locului de deţinere sau, după caz, unităţii unde condamnatul execută
pedeapsa şi poliţiei. Întreruperea se comunică, de asemenea, instanţei de
executare, când amânarea a fost dispusă de instanţa corespunzătoare de la
locul de deţinere sau de la locul unde se află unitatea în care se prestează
munca (art. 457). Evidenţa întreruperilor acordate este ţinută de instanţa de
executare, administraţia locului de deţinere şi unitatea unde condamnatul
execută pedeapsa.
La expirarea termenului de întrerupere, condamnatul trebuie să se
prezinte singur la locul de executare. Dacă la expirarea termenului de
întrerupere cel condamnat nu se prezintă la locul de detenţie, administraţia
acestuia trimite de îndată, în vederea executării, o copie de pe mandatul de
executare organului poliţiei, menţionând şi cât a mai rămas de executat din
durata pedepsei.
Administraţia locului de deţinere (unitatea) trebuie să comunice
instanţei de executare şi data la care a reînceput executarea pedepsei .
45
Împrej urarea reÎnceperii executării trebuie exact cunoscută pentru ţinerea
corectă a evidenţelor şi pentru a da curs astfel dispoziţiei care arată că
timpul cât executarea a fost Întreruptă nu se socoteşte În executarea
pedepsei.
4. Procedu ra În cauzele cu infractori minori
În dreptul penal, infractorii m inori se bucură de un tratament j uridic
diferenţiat În raport de ceilalţi infractori. Starea de m inoritate atrage
necesitatea unei reglementări deosebite şi pe plan procesual penal,
procedura specială instituită de lege ţinând seama de toate particularităţile
urmăririi sau j udecării Învinuiţilor sau inculpaţilor m inori. Este de reţinut că
dispoziţiile speciale din cadrul acestei proceduri speciale se aplică numai În
cauzele În care minorul este Învinuit sau inculpat. Participarea minori lor în
cauză în altă calitate nu atrage incidenţa proceduri i speciale prevăzute de
Codul de procedură penală.
Urmărirea penală a infractorilor minori. Această fază a procesului
penal se desfăşoară potrivit reguli lor de competenţă şi procedură obişnuite,
fiind valabile dispoziţiile comune aplicabile În orice urmărire penală. Pe
lângă acestea, organul de urmărire respectă şi următoarele norme
derogatorii :
• Potrivit art. 48 1 alin. 1 C.pr.p., organul d e urmărire penală
efectuează, când consideră necesar, ascultarea sau confruntarea
Învinuitului sau inculpatuluI În prezenţa delegatului autorităţii
tutelare şi a părinţilor ori, în lipsa acestora, a tutorelui, curatorului
sau persoanei În Îngrij irea căreia se află m inorul. Dispoziţia este
facultativă, asupra apl icării ei hotărând organul de urmărire penală.
În aprecierea sa, organul de urmărire penală ţine seama de mai mulţi
factori, dintre care se remarca îndeosebi necesitatea menţinerii
secretului urmăririi penale, precum şi utilitatea ca uneori ascultarea
să se facă Într-o ambianţă În care minoru l să se simtă ocrotit,
sporindu-se astfel posibilitatea obţinerii unor declaraţii sincere din
partea acestuia. Prezenţa persoanelor arătate În art. 48 1 este de
natură să influenţeze În bine atitudinea minorului În darea
declaraţiei, înlăturând dificultăţile de care s-ar lovi organul de
urmărire penală, fie din cauza timidităţii şi lipsei de experienţă a
minorului, fie uneori din cauza spiritului de indisciplină şi curaj rău
Înţeles al unor m inori dominaţi de influenţe nefaste. Dacă organul
de urmărire consideră necesară ascultarea inculpatului minor în
prezenţa persoanelor amintite, dispune citarea lor. Neprezentarea
persoanelor chemate să asiste la ascuItări sau confruntări nu
Împiedică Îndeplinirea acestor activităţi. Omisiunea citării
persoanelor prevăzute de art. 49 1 alin. 1 de către organele de
urmărire penală nu atrage nulitatea ascultării inculpatului minor,
chiar dacă instanţa consideră că prezenţa celor invitaţi de lege ar fi

46
 fost necesară. Omisiunea poate fi acoperită de prima instanţă prin
îndepl inirea procedurii de citare a acestor persoane.
• Organul de urmărire are obligaţia să dispună efectuarea în timpul
urmăririi penale a unei anchete sociale cu privire la infractorul
minor. Ancheta socială se efectuează de către persoane desemnate de
către autoritatea tutelară de pe lângă primăria în a cărei rază
teritorială dom iciliază minorul. Ancheta socială constă în strângerea
de date cu privire la purtarea pe care minorul o are în mod obişnuit,
la starea fizică şi mintală a acestuia, la antecedentele sale, la
condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit, la modul în care
părinţi i, tutorele sau persoanele în îngrij irea cărora se află minorul îşi
îndepl inesc îndatoririle faţă de acesta şi, în general, cu privire la
orice elemente care pot servi la luarea unor măsuri faţă de minor (art.
482 alin. 2). Ancheta socială este o instituţie procedurală de o
deosebită importanţă pentru cunoaşterea cât mai exactă a persoanei
infractorului minor, în vederea aplicări i, pe această bază, a
tratamentului j uridic penal cel mai potrivit. Dispunerea şi efectuarea
anchetei sociale în cadrul urmăririi penale este obligatorie în toate
cazurile, neîndeplinirea dispoziţi ilor referitoare la aceasta fi ind
prevăzută cu sancţiunea nul ităţii absolute înscrise în art. 1 97 alin. 2
c.pr.pen. Sancţiunea se aplică numai pentru neefectuarea anchetei
sociale, nu şi pentru realizarea în condiţii necorespunzătoare, motiv
pentru care întregirea ei se poate face şi de către instanţa de j udecată.
Obligativitatea anchetei sociale se impune chiar când inculpatul a
devenit major până la sesizarea instanţei.
• Alte particularităţi procedurale sunt legate de prezentarea
materialului de urmărire penală. În conformitate cu art. 48 1 alin.2,
citarea autorităţii tutelare, a părinţilor, respectiv tutore, curator sau
persoană în îngrij irea ori supravegherea căreia se află m inorul devine
obl igatorie la prezentarea materialului de urmărire penală.
Neprezentarea celor citaţi nu împiedică însă nici în accst caz
efectuarea prezentării materialelor de urmărire penală. Aşa cum a
precizat practica judiciară, problema principală care se pune în acest
caz este îndeplinirea obligatorie a instituţiei prezentării materialului
de urmărire penală către inculpatul minor, în prezenţa obl igatorie a
apărătorului. În acest caz, nulitatea absolută nu va interveni ca o
consecinţă nemij locită a neprezentării materialelor de urmărire, în
art. 1 97 alin.2 o asemenea ipoteză nefiind înscrisă. Va opera însă
norma care prevede că asistenlajuridică a minorului este obligatorie
în cursul urmăririi penale şi mai ales în momentul prezentării
materialelor de urmărire penală. Deci nesocotirea acestei dispoziţii,
întrucât se evocă expres în art. 1 97 a 1 in. 2, are ca urmare nulitatea
absolută.

47
 Judecarea infractorilor minori. În stabi lirea competenţei şi regimului
procesual aplicabil în cauzele cu minori urmează a se avea în vedere
exclusiv vârsta inculpatului, implicaţiile de ordin civil care atrag modificări
în capacitatea unei persoane nefiind relevante. Împrej urarea căsătoriei
minorului sub 1 8 ani, care dobândeşte capacitate civilă de exerciţiu deplină,
fiind asimilat cu majorul, este irelevantă din punct de vedere penal, atât sub
aspectele materiale, cât şi cele procesuale. Deşi sub aspect organizatoric în
România nu funcţionează instanţe specializate pentru j udecarea cauzelor cu
minori, există totuşi o particularitate care ţine de componenţa completului
de j udecată. Legea porneşte de la concepţia potrivit căreia judecătorii care
intră în complet să fie persoane având posibilitatea de a aprecia starea
morală şi dezvoltarea minorului şi de a alege dintre măsurile prevăzute de
lege pe cele mai potrivite pentru inculpatul minor.
În consecinţă, potrivit dispoziţii lor art. 483 alin. l , cauzele în care
inculpatul este minor se judecă potrivit regul ilor de competenţă obişnuită, de
j udecători desemnaţi de ministrul j ustiţiei. Dacă în complet a intrat un
j udecător care nu a fost desemnat de m inistrul justiţiei, hotărârea pronunţată
este nulă absolut, nerespectarea dispoziţii lor privitoare la compunerea
instanJei fi ind sancţionată expres de art. 1 97 alin. 2.
Intrucât procesul penal are o anumită durată în timp, este posibi l ca
infractorul m inor să împlinească vârsta de 1 8 ani în cursul desfăşurării
procesului. În consecinţă, trebuie să se ştie dacă în asemenea condiţii
procedura specială se mai menţine, ori se trece în procedura de drept comun.
Art. 483 alin. 3 fixează în această privinţă un punct de demarcaţie
situat la nivelul începerii fazei de judecată, arătând că inculpatul care a
săvârşit infracţiune a în timpul când era minor este judecat potrivit
procedurii obişnuite, dacă la data sesizării instanţei împlinise vârsta de 18
ani. Dimpotrivă, dacă minorul împlineşte această vârstă ulterior, rămâne
competentă aceeaşi instanţă, completul nu se schimbă, iar judecata se face
cu aplicarea dispoziţiilor procedurale speciale (art . 483 alin. 2).
Respectarea obligaţiei ca în cauză să se efectueze ancheta soc ială se
menţine, chiar dacă j udecata are loc după ce inculpatul a devenit maj or.
Potrivit art. 484 alin. l , judecarea m inorului se face numai în prezenţa
acestuia, cu excepţia sustragerii lui de la j udecată. Împrej urarea că m inorul a
fost legal citat şi chiar apărat în instanţă de un apărător din oficiu nu înlătură
nelegalitatea j udecăţii în lipsă a inculpatului, fără a se stabili în prealabil că
acesta se sustrage de la judecată. Dacă inculpatul minor nu se sustrage de la
j udecată, el trebuie să fie prezent în instanţă. Sustragerea nu poate fi dedusă
din simpla absenţă a minorului la j udecată, împrej urarea urmând a fi
stabi lită cu certitudine de către organul j udiciar. Apărarea m inorului la
j udecată este obligatorie, dispoziţia încetând numai dacă inculpatul a devenjt
maj or la data sesizării instanţei. Alături de părţi, instanţa este obligată să
citeze autoritatea tutelară, părinţii şi, dacă este cazul, tutorele, curatorul sau
persoana în îngrij irea ori supravegherea căreia se află m inorul. Omisiunea
48
respectării acestei obligaţii poate constitui motiv de casare a hotărârii date.
În plus, instanţa poate cita şi alte persoane a căror prezenţă o consideră
necesară (art. 484 C.pr.p). Oricare din persoanele citate are dreptul şi
îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri, să prezinte propuneri în
privinţa măsurilor ce urmează a fi luate. Neprezentarea persoanelor legal
citate nu împiedică judecarea cauzei. În schimb, judecata nu poate avea loc
în lipsa procurorului, a cărui prezenţă este obligatorie. Hotărârea dată în
cauză fără part iciparea procurorului la şedinţa de judecată este nulă.
Judecata în cauzele cu m inori nu este publică şi se desfăşoară separat
de celelalte şedinţe (art. 485). Pot participa la j udecată toate persoanele
citate, apărătorii părţilor, precum şi alte persoane cărora instanţa le-a dat
încuvi inţarea. Nerespectarea dispoziţiilor referitoare la publicitatea şedinţei
de j udecată prevăzute de art. 290 c.pr.pen. atrage nul itatea absolută. În
practică s-a precizat că normele înscrise în art. 1 97 alin. 2 sunt aplicabile
numai în cazul încălcări i regulii publicităţii şi nu a situaţiilor de excepţie ale
nepublicităţii, printre care se înscrie şi cazul reglementat în art. 485
C.pr.pen. Nerespectarea dispoziţii lor privitoare la nepublicitatea j udecării
m inorilor atrage nulitatea hotărârii numai dacă prin aceasta s-a adus o
vătămare care nu poate fi înlăturată altfel. Dacă instanţa apreciază că
cercetarea judecătorească şi dezbaterile ar putea avea o influenţă negativă
asupra minorului, are dreptul, după ascultarea acestuia, să- 1 îndepărteze din
sala de şedinţe. Această măsură specială este aplicabilă numai dacă
inculiJatul nu a împlinit 1 6 ani.
În cazul în care s-a luat faţă de m inor măsura educat ivă a mustrării,
aceasta se execută de îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea. În
situaţia în care, din orice împrej urări, măsura mustrării nu poate fi executată
îndată după pronunţare, se fixează un termen pentru când se dispune
aducerea m inorului, citându-se totodată părinţii ori, dacă este cazul, tutorele
sau curatorul ori persoana în îngrij irea sau supravegherea căreia se află
minorul (art. 487 C.pr.p) .
Când instanţa a luat faţă de minor măsura libertăţii supravegheate,
această măsură se pune în executare chiar în şedinţa în care este pronunţată,
dacă m inorul şi persoana sau reprezentantul instituţiei sau unităţii speciale
căreia i s-a încredinţat supravegherea sunt de faţă. Când punerea în
executare nu se poate face în aceeaşi şedinţă, se fixează un termen pentru
când se dispune aducerea m inorului şi chemarea persoanelor sus menţionate
(art.488 C.pr.p).
În cazul în care s-a luat faţă de minor măsura educativă a internării
într-un centru de reeducare, instanţa poate dispune, prin aceeaşi hotărâre,
punerea în executare de îndată a măsurii luate. Punerea în executare se face
prin trimiterea unei copii de pe hotărâre organului de poliţie de la locul unde
se află minorul, care ia măsuri pentru internarea minorului. Copia de pe
hotărâre se predă centrului de reeducare în care minorul este internat, centrul
de reeducare comunicând instanţei efectuarea internării .
49
 Dispoziţiile speciale referitoare la j udecarea m inorilor în primă
instanţă, prevăzute în art. 483-489 se aplică în mod corespunzător şi la
j udecata în instanţa de apel şi de recurs. Pentru aceasta este necesar ca
inculpatul să nu fi devenit major înainte de sesizarea instanţei de apel sau de
recurs.

3.3. Dimensiunea p robaţiunii din perspectiva noului Cod penal

Din perspectiva normativului penal, probaţiunea se conturează într-o

nouă dimensiune prin adoptarea noului Cod penal publicat în M.O. Partea 1,
nr. 5 1 0 din 24.07.2009 şi care va intra în vigoare în termen de 1 2 luni de la
publicarea în Monitorul Oficial. Noul Cod penal prevede pedepsele
aplicabile, măsurile educative şi măsurile de siguranţă ce se pot l ua faţă de
persoanele care au săvârşit infracţiuni.
Spre deosebire de Codul penal în vigoare, noul Cod penal dă o altă
definiţie infracţiunii, care constă în fapta prevăzută de legea penală,
nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o şi este singurul temei
al răspunderii penale. Se consideră cauze j ustificative : legitima apărare,
starea de necesitate, consimţământul persoanei vătămate.
De asemenea, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală
comisă în condiţii le vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate:
constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, m inoritatea
făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicaţia, eroarea. Totodată, nu este
imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită ca urmare a
necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a caracterului il icit al acesteia din cauza
unei împrej urări care nu putea fi în nici un fel evitată.

Pedepsele. Categoriile pedepselor:

Pedepsele principale. Pedepsele principale sunt:
a) detenţiunea pe viaţă;
b) închisoarea;
c) amenda.
Pedeapsa accesorie. Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării
unor drepturi, din m omentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare
şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de
libertate.
Pedepsele com plementare. Pedepsele complementare sunt:
a) interzicerea exercitării unor drepturi;
b) degradarea m i litară;
c) publicarea hotărârii de condamnare.
Pedepsele principale
Deten/iunea pe via/ă. Detenţiunea pe viaţă constă în privarea de
libertate pe durată nedeterminată şi se execută potrivit legii privind
executarea pedepselor.
50
 Închisoarea. Închisoarea constă În privarea de libertate pe durată
determinată, cuprinsă Între 1 5 zile şi 30 de ani, şi se execută În penitenciare
anume destinate.
Amenda. Amenda constă În suma de bani pe care condamnatul este
obl igat să o plătească statului. Cuantumul amenzii se stabileşte prin siste­
mul zilelor-amendă. Suma corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă
Între 1 0 lei şi 5 00 lei, se Înmulţeşte cu numărul zilelor-amendă care este cu­
prins Între 1 5 zile şi 400 de zile.
Executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci
neremunerate În folosul comunităţii. În cazul În care pedeapsa amenzii nu
poate fi executată În tot sau În parte din motive neimputabile persoanei
condamnate, cu consimţământul acesteia, instanţa Înlocuieşte obligaţia de
plată a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată
În folosul comunităţii, afară de cazul În care, din cauza stări i de sănătate,
persoana nu poate presta această m uncă. Unei zile de amendă îi corespunde
o zi de muncă În folosul comunităţii. Coordonarea executării obligaţiei de
muncă În folosul comunităţii se face de serviciul de probaţiune. Executarea
muncii În folosul comunităţii Încetează prin plata amenzii corespunzătoare
zilelor-amendă rămase neexecutate.
Instanţa Înlocuieşte zilele-amendă neexecutate prin muncă În folosul
comunităţii cu un număr corespunzător de zile cu închisoare dacă:
• persoana condamnată nu execută obligaţia de muncă în folosul
comunităţii în condiţiile stabilite de instanţă;
• persoana condamnată săvârşeşte o nouă infracţiune descoperită
înainte de executarea integrală a obligaţiei de muncă În folosul
comunităţii . Zi lele-amendă neexecutate prin muncă În folosul
comunităţii la data com iteri i noii infracţiuni, Înlocuite cu
închisoarea, se adaugă la pedeapsa pentru noua infracţiune.
Dacă persoana condamnată nu Îşi dă consimţământul la prestarea unei
munci neremunerate În folosul comunităţii, amenda neexecutată se
înlocuieşte cu pedeapsa Închisorii

Pedeapsa accesorie şi pedepsele complementare

Pedeapsa accesorie. Pedeapsa accesorie constă În interzicerea
exercitării drepturilor prevăzute În arte 66 alin. ( l ) lit. a), b), d) - n) a căror
exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară.
Pedepsele complementare. Pedeapsa complementară a interzicerii
exercitării unor drepturi constă În interzicerea exercitării, pe o perioadă de la
unu la 5 ani, a unuia sau mai multora dintre următoarele drepturi :
• dreptul de a fi ales În autorităţile publice sau În orice alte funcţii
publice;
• dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de
stat;
• dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;
51
 • dreptul de a alege;
• drepturile părinteşti;
• dreptul de a fi tutore sau curator;
• dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori
de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea
infracţiunii;
• dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de anne;
• dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabi lite de
instanţă;
• dreptul de a părăsi teritoriul României;
• dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cazul unei persoane
juridice de drept public;
• dreptul de a se afla în anumite localităţi stabi lite de instanţă;
• dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări
sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă;
• dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de fam ilie ai
acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte
persoane, stabilite de instanţă, ori de a se apropia de acestea;
Degradarea militară. Pedeapsa complementară a degradării militare
constă în pierderea gradului şi a dreptului de a purta unifonnă de la data
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Publicarea hotărârii de condamnare. Publicarea hotărârii definitive
de condamnare se poate dispune când, ţinând seama de natura şi gravitatea
infracţiunii, împrejurări le cauzei şi persoana condamnatului, instanţa
apreciază că publicarea va contribui la prevenirea săvârşirii altor asemenea
infracţiuni. Hotărârea de condamnare se publ ică în extras, în forma stabilită
de i nstanţă, într-un cotidian local sau naţional, o singură dată.
Renuntarea la aplicarea pedepsei. Conditiile renuntării la aplicarea
pedepsei
Instanţa poate dispune renunţarea la apl icarea pedepsei dacă sunt
întrunite unnătoarele condiţii:
• infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere
natura şi întinderea unnărilor produse, mij loacele folosite, modul
şi împrej urările în care a fost comisă, motivul şi scopul unnărit;
• în raport cu persoana infractorului, de conduita avută anterior
săvârşiri i infractiunii, de eforturile depuse de acesta pentru
înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de
posibil ităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea unei
pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea
asupra persoanei acestuia.
Avertismentul
( l ) Când dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, instanta aplică in­
fractorului un avertisment.
52
 (2) Avertismentul constă în prezentarea motivelor de fapt care au de­
terminat renunţarea la aplicarea pedepsei şi atenţionarea infractorului asupra
conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai co­
mite infracţiuni.
Efectele renunţării la aplicarea pedepsei
( 1 ) Persoana faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei nu
este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge
din infracţiunea săvârşită.
(2) Renunţarea la aplicarea pedepsei nu produce efecte asupra
executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în
hotărâre.
Amânarea aplicării pedepsei. Condiţiile amânării aplicării pedepsei
(Art. 83)
( 1 ) Instanţa poate dispune amânare a aplicării pedepsei, stabi lind un
termen de supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiţii :
a) pedeapsa stabilită, inclusiv î n cazul concursului de infracţiuni, este
amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani ;
b ) infractorul n u a mai fost condamnat anterior l a pedeapsa închisorii, cu
excepţia cazurilor prevăzute în art. 4 1 lit. a) şi b) sau pentru care a intervenit
reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;
c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată .
în folosul comunităţii ;
d) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior
săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau
diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de
îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este
necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă
determinată.
Termenul de supraveghere (Art. 84)
Termenul de supraveghere este de 2 ani şi se calculează de la data
rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus amânarea apl icării pe­
depsei . Pe durata termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a dis­
pus amânarea aplicării pedepsei trebuie să respecte următoarele măsuri de
supraveghere şi obligaţiile ce îi revin în condiţi ile stabil ite de instanţă (Art.
85 C.p., alin. 1 ) :
a. să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
b. să primească v izitele consilierului de probaţiune desemnat cu
supravegherea sa;
c. să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care
depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;
d. să comunice schimbarea locului de muncă;
e. să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul
mij loacelor sale de existenţă.

53
 Instanţa, în conformitate cu Art. 85 C.p., al in. 2 poate impune personei
faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să execute una sau mai
multe din următoarele obligaţii :
a. să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
b. să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o
perioadă cuprinsă între 3 0 şi 60 de zile, în condiţiile stabilite de
instanţă, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana
nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se stabileşte
prin legea de executare a pedepselor;
c. să frecventeze un program de consiliere derulat sau monitorizat de
serviciul de probaţiune;
d. să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială
derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare
cu instituţi i din comunitate;
e. să se supună măsuri lor de control, tratament sau îngrij ire medicală;
f. să nu comunice cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu
persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite
de instanţă, ori să nu se apropie de acestea;
g. să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive,
culturale ori la alte adunări publice, stabil ite de instanţă;
h. să nu conducă anum ite vehicule stabilite de instanţă;
i. să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de
arme;
j . să nu părăsească teritoriul României fără acordul serviciului de
probaţiune.
(3) Pentru stabilirea conţinutului obligaţiilor prevăzute în alin. 2 l it. a)­
e) instanţa va consulta serviciul de probaţiune, care este obligat să formuleze
recomandări în acest sens.
(4) Persoana supravegheată trebuie să îndepl inească integral obligaţiile
civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu trei luni înainte de expirarea
termenului de supraveghere.
Supravegherea (Art. 86)
( 1 ) Pe durata termenului de supraveghere datele prevăzute în art. 85
alin.( l ) lit.c), d) şi e) se comunică serviciului de probaţiune.
(2) Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute în art. 85 alin. 2
lit.a)-f) şi al in. 4 se face de serviciul de probaţiune. Verificarea modului de
îndepl inire a obl igaţiilor prevăzute în art. 85 alin. 2 lit. g)-j ) se face de
organele abi litate, care vor sesiza serviciul de probaţiune cu privire la orice
încălcare a acestora.
(3) Serviciul de probaţiune va lua măsurile necesare pentru a asigura
executarea obligaţii lor prevăzute în art. 85 alin. 2 l it. a}-e) într-un termen
cât mai scurt de la data rămânerii definitive a hotărâri i de condamnare.
(4) Pe durata termenului de supraveghere serviciul de probaţiune are
obligaţia să sesizeze instanţa dacă:
54
 a. au intervenit motive care justifică fie modificarea obl igaţi ilor impuse
de instanţă, fie încetarea executării unora dintre acestea;
b. persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu
execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin;
c. persoana supravegheată nu a îndepl init obligaţiile civile stabilite prin
hotărâre, cel mai târziu cu trei luni înainte de expirarea termenului de
supraveghere.
Modificarea sau Încetarea obligatiilor (Art. 87)
( 1 ) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive
care j ustifică fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea
condiţiilor de executare a celor existente, instanţa dispune modificarea
obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei supravegheate
şanse sporite de îndreptare.
(2) Instanţa dispune încetarea executării unora din obligaţiile pe care le­
a impus, atunci când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.
Revocarea amânării aplicării pedepsei (Art. 88)
( 1 ) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana
supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu
execută obligaţiile impuse, instanţa revocă amânarea şi dispune apl icarea şi
executarea pedepsei.
(2) În cazul când, până la expirarea termenului de supraveghere,
persoana supravegheată nu îndeplineşte integral obl igaţiile civile stabil ite
prin hotărâre, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea
pedepsei, afară de cazul când persoana dovedeşte că nu a avut nicio
posibilitate să le îndepl inească.
(3) Dacă după amânarea apl icării pedepsei persoana supravegheată a
săvârşit o nouă infracţiune, descoperită în termenul de supraveghere, pentru
care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen,
instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei.
Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării şi pedeapsa pentru noua
infracţiune se calculează conform dispoziţiilor privitoare la concursul de
infracţiuni.
Anularea amânării aplicării pedepsei (Art. 89)
( 1 ) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că
persoana supravegheată mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea
definitivă a hotărârii prin care s-a dispus amânarea, pentru care i s-a aplicat
pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, amânare a se
anulează, apl icându-se, după caz, dispoziţi i le privitoare la concursul de
infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.
(2) În caz de concurs de infracţiuni, instanţa poate dispune amânarea
aplicării pedepsei rezultate, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.
8 3 . Dacă se dispune amânarea aplicării pedepsei, termenul de supraveghere
se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a
pronunţat anterior amânarea aplicării pedepsei.
55
Efectele amânării aplicării pedepsei (Art. 90)
( 1 ) Persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu i se
mai apl ică pedeapsa şi nu este supusă nici unei decăderi, interdicţii sau
incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită, dacă nu a săvârşit
din nou o infracţiune până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a
dispus revocarea amânării şi nu s-a descoperit o cauză de anulare.
(2) Amânarea aplicări i pedepsei nu produce efecte asupra executării
măsurilor de siguranţă şi a obligaţii lor civile prevăzute în hotărâre.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
Instanţa poate dispune suspendarea executări i pedepsei sub
supraveghere dacă sunt întrun ite următoarele condiţii :
a. pedeapsa aplicată, inclusiv în caz d e concurs de infracţi uni, este
închisoarea de cel mult 3 ani ;
b. infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii
mai mari de un an, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 4 1 , sau
pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de rea­
bilitare;
c. infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată
în folosul comunităţii ;
d. î n raport d e persoana infractorului, d e conduita avută anterior
săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru
în lăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de
posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea
pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia,
condamnatul nu va mai comite alte infracţiuni, însă este necesară
supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.
Termenul de su praveghere (Art. 92)
Durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere constituie
termen de supraveghere pentru condamnat şi este cuprinsă între 2 şi 4 ani,
fără a putea fi însă mai m ică decât durata pedepsei aplicate. Pe durata
termenului de supraveghere, condamnatul trebuie să respecte următoarele
măsuri de supraveghere :
a. să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
b. să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu
supravegherea sa;
c. să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care
depăşeşte 5 zile;
d. să comunice schimbarea locului de muncă;
e. să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul
mij loacelor sale de existenţă.
Instanţa impune condamnatului să execute una sau mai multe din
următoarele obl igaţii:
a. să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de cal ificare profesională;

56
 b. să frecventeze un program de consiliere derulat sau monitorizat de
serviciul de probaţiune;
c. să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială
derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare
cu instituţii din comunitate;
d. să se supună măsuri lor de control, tratament sau îngrij ire medicală;
e. să nu părăsească teritoriul României, fără acordul serviciului de
probaţiune.
Pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul va presta o
muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă cuprinsă între 60
şi 1 20 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, din
cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. Numărul
zilnic de ore se stabileşte prin legea de executare a pedepselor. Pentru stabi­
l irea conţinutului obligaţiilor prevăzute în lit.a)-d) şi prestarea muncii nere­
munerate în folosul comunităţii, instanţa va consulta serviciul de probaţiune,
care este obligat să formuleze recomandări în acest sens.
Supravegherea condam natului (Art. 94)
( 1 ) Pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93
alin.( I ) lit. c), d) şi e) se comunică serviciului de probaţiune.
(2) Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute în art. 93 alin.(2),
(3) şi (5) se face de serviciul de probaţiune.
(3) Servidul de probaţiune va lua măsurile necesare pentru a asigura
executarea obligaţi ilor prevăzute în art. 93 alin.(2) Iit. a)-d) şi alin.(3) într­
un termen cât mai scurt de la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare.
(4) Pe durata termenului de supraveghere serviciul de probaţiune are
obligaţia să sesizeze instanţa dacă:
a. au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse
de instanţă, fie încetarea executării unora dintre acestea;
b. persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu
execută, în condiţiile stabi l ite, obligaţiile care îi revin;
c. persoana supravegheată nu a îndeplinit obl igaţiile civile stabi lite prin
hotărâre, cel mai târziu cu trei luni înainte de expirarea termenului de
supraveghere .
Dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive
care j ustifică fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea
condiţiilor de executare a celor existente, instanţa dispune modificarea
obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura condamnatului şanse mai
mari de îndreptare.
Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere
Dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana
supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu
execută obligaţiile impuse ori stabilite de lege, instanţa revocă suspendarea
şi dispune executarea pedepsei.
57
Liberarea condiţionată
Condiţiile liberării condiţionate în cazul detenţiunii pe viaţă
( 1 ) Liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă poate fi dispusă
dacă:
a. cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detenţiune;
b. cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării
pedepsei;
c. cel condamnat a îndeplinit integral obligaţi ile civile stabilite prin
hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut
nici o posibilitate să le îndeplinească;
d. instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se
poate reintegra în societate.
De la data liberări i condiţionate, condamnatul este supus unui termen de
supraveghere de 1 0 ani. Liberarea condiţionată în cazul închisorii poate fi
dispusă dacă:
a. cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei,
în cazul închisorii care nu depăşeşte 1 0 ani, sau cel puţin trei pătrimi
din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii
mai mari de 1 0 ani ;
b. cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim sem ideschis
sau deschis;
c. cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin
hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut
nici o posibilitate să le îndepl inească;
d. instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se
poate reintegra în societate.
Intervalul cuprins între data liberării condiţionate şi data împlinirii
duratei pedepsei constituie termen de supraveghere pentru condamnat.
Măsurile de supraveghere şi obligaţiile
Dacă restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării este de 2 ani
sau mai mare, condamnatul trebuie să respecte următoarele măsuri de
supraveghere :
a. să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
b. să primească vizitele persoanei desemnate cu supravegherea sa;
c. să anunţe, în prealabil, orice schimbare a locuinţei şi orice deplasare
care depăşeşte 5 zile;
d. să comunice schimbarea locului de muncă;
e. să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul
m ij loacelor sale de existenţă.
Instanţa poate impune condamnatului să execute una sau mai multe
din următoarele obligaţii:
a. să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
b. să frecventeze un program de consiliere derulat sau monitorizat de
serviciul de probaţiune;
58
 c. să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială
derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate În colaborare
cu instituţii din comunitate;
d. să nu părăsească teritoriul României;
e. să nu se afle În anumite locuri sau la anumite manifestări sportive,
culturale ori la alte adunări publice, stabil ite de instanţă;
f. să nu comunice cu victima sau cu membrii de fam ilie ai acesteia, cu
participanţii la săvârşirea infracţiunii sau cu alte persoane, stabi lite
de instanţă, ori să nu se apropie de acestea;
g. să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
h . să n u deţină, să n u folosească şi s ă n u poarte nicio categorie d e arme.
Supravegherea condamnatului
( l ) Pe durata supravegherii, datele prevăzute În art. 10 I alin. 1 lit.c) - e)
se comunică serviciului de probaţiune.
(2) Supravegherea executări i obligaţiilor prevăzute În art. 1 0 1 alin. 2
l it.a)-c) se face de serviciul de probaţiune. Verificarea modului de
Îndeplinire a obligaţiei prevăzute În art. 1 0 1 alin. 2 lit.d)-h) se face de
organele abilitate, care vor sesiza serviciul de probaţiune cu privire la orice
încălcare a acesteia.
(3) Supravegherea obligaţiei prevăzută în art. 1 0 1 alin. 2 lit. f) poate fi
real izată şi printr-un sistem electronic de supraveghere, în condiţi i le
prevăzute de legea specială.
(4) Pe durata supravegherii, serviciul de probaţiune are obligaţia să
sesizeze instanţa dacă:
a. au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse
de instanţă, fie încetarea executării unora dintre acestea;
b. persoana supravegheată nu res pectă măsurile de supraveghere sau nu
execută, în condiţiile stabi lite, obligaţiile ce îi revin.
Dacă pe durata supravegherii au intervenit motive care j ustifică fie
impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de
executare a celor existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor În mod
corespunzător, pentru a asigura condamnatului şanse mai mari de reintegrare
socială. Dacă pe durata supravegherii, persoana condamnată, cu rea
credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţii le
impuse, instanţa revocă liberarea şi dispune executarea restului de pedeapsă.
Efectele Iiberării condiţionate (Art. 1 06)
Dacă până la expirarea termenului de supraveghere condamnatul nu a
săvârşit din nou o infracţiune, nu s-a dispus revocarea liberării condiţionate
şi nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată.

Măsurile de siguranţă
Măsurile de siguranţă au ca scop Înlăturarea unei stări de pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.

59
Categoriile măsurilor de sigurantă
a. obligarea la tratament medical;
b. internarea medicală;
c. interzicerea ocupări i unei funcţii sau a exercitării unei profesi i;
d. confiscarea specială;
e. confiscarea extinsă.
Obliga rea la tratament medical. Dacă făptuitorul, din cauza unei boli,
inclusiv cea provocată de consumul cronic de alcool sau de alte substanţe
psihoactive, prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat să urmeze un
tratament medical până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări
care să înlăture starea de pericol.
Internarea medicală. Când făptuitorul este bolnav psihic, consumator
cronic de substanţe psihoactive sau suferă de o boală infecto-contagioasă şi
prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării într-o unitate
sanitară de specialitate, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei
ameliorări care să înlăture starea de pericol.
Interzicerea ocupării unei functii sau a exercitării unei profesii. Când
făptuitorul a săvârşit fapta din cauza incapacităţii, nepregătirii sau altor
cauze care îl fac inapt pentru ocuparea unei anumite funcţii, pentru
exercitarea unei profesii sau meserii ori pentru desfăşurarea unei alte
activităţi, se poate lua măsura interzicerii exercitării dreptului de a ocupa
acea funcţie ori de a exercita acea profesie, meserie sau activitate.

Regimul răspunderii penale a minorului

Limitele răspunderii penale. Minorul care nu a împlinit vârsta de 1 3
ani nu răspunde penal. Minorul care are vârsta între 1 3 şi 1 6 ani răspunde
penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Minorul
care a împlinit vârsta de 1 6 ani răspunde penal potrivit legii . Faţă de m inorul
care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 1 3 şi 1 8 ani, se
ia o măsură educativă neprivativă de libertate. Faţă de acesta, se poate lua o
măsură educativă privativă de libertate numai în următoarele cazuri :
a. dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură
educativă ce a fost executată înainte de comiterea infracţiunii pentru
care este j udecat;
b. atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită
este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.
Măsurile educative. Măsuri le educative sunt neprivative de libertate
sau privative de libertate.
1 . Măsurile educative neprivative de libertate sunt:
a. stagiul de formare civică;
b. supravegherea;
c. consemnarea la sfărşit de săptămână;
d. asistarea zilnică;
2. Măsuri le educative privative de libertate sunt:
60
 a. internarea într-un centru educativ;
b. internarea într-un centru de detenţie.
Referatul de evaluare. În vederea efectuării evaluării minorului,
potrivit criteriilor prevăzute în art. 74 Cod penal, instanţa va solicita
serviciului de probaţiune întocm irea unui referat care va cuprinde şi
propuneri motivate referitoare la natura şi durata programelor de reintegrare
socială pe care minorul ar trebui să le urmeze, precum şi la alte obl igaţii ce
pot fi impuse acestuia de către instanţă. Referatul de evaluare privind
respectarea condiţiilor de executare a măsurii educative sau a obligaţi i lor
impuse se întocmeşte în toate cazurile în care instanţa dispune asupra
măsurilor educative ori asupra modificării sau încetării executării
obligaţiilor impuse, precum şi la terminarea executării măsuri i educative.
Regimul măsurilor ed ucative neprivative de libertate
Stagiul de formare civică. Măsura educativă a stagiu lui de formare
civică constă în obligaţia minorului de a participa la un program cu o durată
de cel mult două luni, pentru a-l aj uta să înţeleagă consecinţele legale şi
sociale la care se expune în cazul săvârşirii de infracţiuni şi pentru a-l
responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor. Organizarea,
asigurarea participării şi supravegherea minorului, pe durata cursului de
formare civică, se fac sub coordonarea serviciului de probaţiune, fără a
afecta programul şcolar sau profesional al minorului.
Supravegherea. Măsura educativă a supravegherii constă în
controlarea şi îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic, pe o
durată cuprinsă între două şi patru luni, sub coordonarea serviciului de
probaţiune, pentru a asigura participarea la cursuri şcolare sau de formare
profesională şi prevenirea desfăşurării unor activităţi sau intrarea în legătură
cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare al acestuia.
Consemnarea la sfârşit de săptămână. Măsura educativă a
consemnării la sfărşit de săptămână constă în obligaţia minorului de a nu
părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă şi duminică, pe o durată cuprinsă între 4
şi 1 2 săptămâni, afară de cazul în care, în această perioadă, are obligaţia de a
participa la anum ite programe ori de a desfăşura anumite activităţi impuse
de instanţă. Supravegherea se face sub coordonarea serviciului de
probaţiune.
Asistarea zilnică. Măsura educativă a asistări i ziln ice constă în
obligaţia minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de
probaţiune, care conţine orarul şi condiţiile de desfăşurare a activităţilor,
precum şi interdicţiile impuse minorului. Măsura educativă a asistării zilnice
se ia pe o durată cuprinsă între 3 şi 6 luni, iar supravegherea se face sub co­
ordonarea serviciului de probaţiune.
Obligatii ce pot fi impuse minorului. Pe durata executării măsurilor
educative neprivative de libertate, instanţa poate impune minorului una sau
mai multe dintre următoarele obligaţii:
a. să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională;
61
 b. să frecventeze un program de consiliere sau alte programe de
reintegrare socială organizate sau coordonate de serviciul de
probaţiune;
c. să nu depăşească, fără acordul serviciului de probaţiune, limita
teritorială stabilită de instanţă;
d. să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive,
culturale ori la alte adunări publ ice, stabil ite de instanţă;
e. să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membrii de
fami lie ai acesteia, cu participanţii la săvârşirea infracţiunii ori cu
alte persoane stabilite de instanţă;
f. să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta;
g. să se supună măsuri lor de control, tratament sau îngrij ire medicală.
Supravegherea executării obligaţiilor impuse de instanţă se face sub co­
ordonarea serviciului de probaţiune. Pe durata executării măsurii educative
neprivative de l ibertate, serviciul de probaţiune are obl igaţia să sesizeze
instanţa dacă:
a. au intervenit motive care j ustifică fie modificarea obligaţi ilor impuse
de instanţă, fie încetarea executării unora dintre acestea;
b. persoana supravegheată nu respectă condiţiile de executare a măsurii
educative sau nu execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi
revin.
Modificarea sau Încetarea obligaţiilor. Dacă, pe parcursul
supravegheri i, au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi
obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor
existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător,
pentru a asigura persoanei supravegheate şanse mai mari de îndreptare.
Instanţa dispune încetarea executării unora dintre obl igaţiile pe care le-a
impus, când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.

Regimul măsu rilor educative privative de libertate

Internarea Într-un centru educativ. Măsura educativă a internării
într-un centru educativ constă în internarea minorului într-o instituţie
specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire
şcolară şi formare profesională potrivit aptitudini lor sale, precum şi
programe de reintegrare socială. Internarea se d ispune pe o perioadă
cuprinsă între unu şi 3 ani .
Internarea Într-un centru de detenţie. Măsura educativă a internării
într-un centru de detenţie constă în internarea minorului într-o instituţie
specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază şi supraveghere,
unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum şi programe
de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale.
Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani, afară de cazul
în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este

62
închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă, când
internarea se ia pe o perioadă cuprinsă între 5 şi 1 5 ani .
Schimbarea regim ului d e executare. Dacă î n cursul executării unei
măsuri educative privative de libertate persoana internată, care a împlinit
vârsta de 1 8 ani, are un comportament prin care influenţează negativ sau
împiedică procesul de recuperare şi reintegrare a celorlalte persoane
internate, instanţa poate dispune continuarea executării măsurii educative
într-un penitenciar.

3.4. Cadrul normativ j u ridic pentru reintegrare şi supraveghere

Conceptul de probaţiune se analizează ca o serie de activităţi specifice
justiţiei penale pentru reintegrare socială şi supravegherea executării
pedepse lor neprivative de libertate. Activităţile se concretizează în rapoarte
de evaluare privind individualizarea pedepsei, supravegherea şi asistenţa
infractorilor în comunitate, pregătirea pentru l iberare şi asistenţă postpenală
a foştilor infractori etc. Cadrul normativ socio-j uridic îl constituie
Ordonanta Guvernului 92/2000 privind organizarea şi funcţionarea
serviciilor de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a
executării sancţiunilor neprivative de l ibertate coroborate cu prevederile
Hotărâri i Guvernului nr. 1 239/2000 privind aprobarea Regulamentului de
aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 92/2000 şi Legea nr.
1 29/2002 de aprobare şi modificare a O.G. nr. 92/2000.
Legiuitorul român, în art. 1 din O.G. 92/2000, redă o definiţie
funcţională a probaţiun i i din care rezultă că: în vederea reintegrării sociale
"
a persoanelor care au săvârşit infracţiuni menţinute în stare de libertate, şi a
supravegherii executări i obl igaţiilor stabilite de instanţa de j udecată în
sarcina acestora, se înfi inţează sub autoritatea Ministerului Justiţiei
serviciile de reintegrarea socială a infractorilor şi de supraveghere a
executări i sancţiunilor neprivative de libertate, denumite în continuare
servicii de reintegrare socială şi supraveghere, ca organisme specializate
fără personal itate j uridică" . Principiile care stau la baza desfăşurării
activităţii de reintegrare socială şi supraveghere sunt:
• respectarea legii şi a hotărâri lor j udecătoreşti ;
• respectarea drepturi lor omului şi a demnităţii umane şi evitarea
discriminării pe orice temei;
• sprij inirea şi încurajarea permanentă a persoanelor supravegheate,
asistate şi consiliate în vederea re integrării lor în societate şi în
vederea asumării responsabil ităţii propriilor acţiuni prin formarea
unei atitudini corecte faţă de muncă, ordinea de drept şi regulile de
convieţuire socială.
Implicarea şi atragerea comunităţi i în procesul de reintegrare socială
şi supraveghere a infractorilor constă în colaborarea serviciilor de
reintegrare socială şi supraveghere cu organizaţii le neguvernamentale ce

63
desfăşoară activităţi În domeniu, cu specialişti din alte domeni i de
activitate, cu voluntari din rândul comunităţii, precum şi cu reprezentanţi ai
societăţii civile.
Din perspectivă administrativă, serviciile de reintegrare socială şi
supraveghere se organizează şi funcţionează pe lângă fiecare tribunal,
coordonarea şi controlul activităţi i de reintegrare socială şi supraveghere
realizându-se de către direcţia de reintegrare socială şi de supraveghere din
Ministerul Justiţiei. În ceea ce priveşte competenţa teritorială a serviciilor de
reintegrare socială şi de supraveghere, art. 4. din Regulamentul de aplicare a
O.G. nr. 92/2000 reglementează unnătoarele situaţii:
a. În cazul persoanelor condamnate, menţinute În stare de l ibertate, faţă
de care instanţa a dispus măsuri de supraveghere şi/sau una ori mai
multe dintre obligaţiile prevăzute În art. 86 3 alin.3 lit.a)-f) sau În art.
1 03 alin. 3 I it.a)-c) din Codul penal, precum şi cu privire la inculpaţii
pentru care instanţa a solicitat referate de evaluare, este competent
serviciul de reintegrare socială şi supraveghere care funcţionează pe
lângă tribunalul În a cărui circumscripţie se află domiciliul
persoanelor sus menţionate;
b. În cazul persoanelor condamnate la o pedeapsă cu privare de
libertate care sunt incluse În programe de resocial izare, competent
este serviciul de reintegrare socială şi supraveghere de pe lângă
tribunalul În a cărui circumscripţie se află unitatea penitenciară unde
acestea execută pedeapsa.
Potrivit art. 5 din Regulamentul de apl icare a O.G. nr. 92/2000, În
desfăşurarea activităţii specifice, serviciul de reintegrare socială şi
supraveghere Îşi verifică din oficiu competenţa, iar În cazul În care acesta
constată că nu este competent din punct de vedere teritorial să-şi exercite
atribuţiile, Înştiinţează, de Îndată, instanţa de j udecată care l-a sesizat.
Personalul serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere este fonnat din
şefi ai serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere şi din consilieri de
reintegrare socială şi supraveghere. O categorie aparte o constituie
inspectorii de reintegrare socială şi supraveghere, care Îşi desfăşoară
activitatea În cadrul Direcţiei de reintegrare socială şi de supraveghere din
Ministerul Justiţiei, asigurând controlul activităţii desÎaşurate de către
serviciile teritoriale. Atribuţiile servici ilor de reintegrare socială şi
supraveghere, ca organisme specializate În sfera justiţiei penale se realizează
În următoarele dimensiuni :
• Î n relatia cu instantele de judecată, serviciile de reintegrare
socială şi de supraveghere au, potrivit art. I l alin. 1 Iit. a)-d) din
O.G. nr. 92/2000, atribuţii de supraveghere a executării măsurilor
ş i obligaţi ilor impuse de instanţa de j udecată persoanelor
condamnate, menţinute În stare de l ibertate, şi de Întocm ire, la
64
 cererea instanţei de judecată, a referatelor de evaluare cu privire la
inculpaţi sau la persoanele aflate în supraveghere;
• Î n relaţia cu unităţile penitenciare, serviciile de reintegrare
socială şi de supraveghere pot colabora, conform art. 1 1 alin. 2 din
0 . 0 . nr. 92/2000, cu personalul specializat în asistenţă şi consiliere
din cadrul administraţiei penitenciare lor, în derularea unor
programe privind activităţi lucrati ve, socio-educative, de instruire
şcolară şi formare profesională pentru persoanele condamnate care
îşi execută pedeapsa într-o unitate penitenciară;
• Î n relaţia cu alte instituţii şi organizaţii guvernamentale şi
neguvernamentale, conform art. 1 1 alin. 1 l it. e,h,i din 0.0. nr.
92/2000, serviciile de reintegrare socială şi supraveghere
colaborează, în vederea executării măsurii obligării minorului la
prestarea unei activităţi neremunerate, a identificării locurilor de
muncă disponibile, a cursurilor şcolare, a celor de cali ficare sau
recalificare profesională, şi iniţiază şi derulează programe de
resocializare a persoanelor aflate în evidenţa serviciilor;
• Î n relaţia cu persoanele aflate în supraveghere, conform art. 1 1
alin. 1 lit. f), g) din 0 . 0 . nr. 92/2000, servicii le de reintegrare
socială şi supraveghere desfăşoară, la cerere, activităţi de
consil iere individuală a infractori lor în ceea ce priveşte
comportamentul social, de grup şi individual şi iniţiază şi
derulează programe speciale de protecţie, asistenţă socială şi
j uridică a minori lor şi tineri lor care au săvârşit infracţiuni.
Dispoziţi i ale Regulamentului de apl icare a 0 . 0 . nr. 92/2000
reglementează activităţile specifice justiţiei penale în cadrul realizării
reintegrări i sociale şi supravegheri i executării pedepsei neprivative de
libertate. Aceste activităţi se concretizează în referatele de evaluare,
supravegherea în comunitate şi activitatea de asistenţă şi consiliere, pe care
le prezentăm succint.
1. Referatele de evaluare (art. 6-1 5). Referatele de evaluare se
întocmesc, conform Legii nr. 1 29/2002 de aprobare şi modificare a 0 . 0 .
92/2000, la cererea parchetului, de către servici ile de reintegrare socială şi
supraveghere cu privire la inculpaţi sau la persoanele aflate în supraveghere,
respectiv persoanele condamnate, menţinute în stare de libertate, faţă de care
instanţa a dispus măsuri de supraveghere şi/sau una ori mai multe dintre
obligaţiile prevăzute în art. 86 3 alin. 3 l it.a)-f) sau în art. 1 03 alin. 3 lit.a)-c)
din Codul penal. Referatul de evaluare este un referat scris, cu caracter
consultativ şi de orientare, având rolul de a oferi instanţei de judecată date
privind persoana inculpatului sau, după caz, persoanele aflate în
supravegherea serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere, nivelul
instrucţiei şcolare, comportamentul, factori i care infl uenţează sau pot
influenţa conduita generală, precum şi perspectivele re integrării în societate.

65
 Acesta trebuie să fie obiectiv, concis, concret, clar şi coerent şi cuprinde
următoarele părţi:
• introducere;
• sursele de informaţii util izate la Întocmirea referatului;
• date privind persoana pentru care a fost solicitat referatul ;
• factorii care influenţează sau pot influenţa conduita generală a
persoanei pentru care a fost solicitat referatul;
• perspectivele de reintegrare În societate.
În introducere, se vor consemna, Într-un formular tipizat, date
referitoare la: nume şi prenume inculpati persoană condamnată! m inor, data
şi locul naşterii, adresa, fapta/faptele pentru care subiectul referatului este
inculpati condamnati sancţionat cu o măsură educati vă, instanţa de judecată
care a solicitat referatul, nr. dosar penal/ nr. sentinţei penale, termenul de
j udecată, nr. şi data adresei de sesizare din partea instanţei de j udecată,
perioada de supraveghere, numele şi prenumele consil ierului de reintegrare
socială şi supraveghere desemnat cu Întocm irea referatului de evaluare.
După completarea datelor cuprinse În introducere, celelalte părţi ale
referatului de evaluare vor fi prezentate pe scurt, Într-o formă narativă,
evitându-se, pe cât posibil, folosirea unor termeni de specialitate sau a unei
exprimări care ar face dific i lă Înţelegerea conţinutului referatului.
Referatul de evaluare va purta pe prima pagină, În colţul din stânga sus,
antetul serviciului de reintegrare socială şi supraveghere, iar În colţul din
dreapta sus, menţiunea "strict confidenţial după completare " . Fiecare pagină
scrisă a referatului de evaluare va purta În colţul din dreapta j os ştampila şi
semnătura şefului serviciului de reintegrare socială şi supraveghere . În cazul
în care În conţinutul referatului de evaluare rămân pagini sau spaţii libere,
acestea se vor bara după întocmirea referatului de evaluare.
Su rsele de informaţii care au fost util izate la Întocmirea referatului vor
menţiona persoanele cu care au avut loc Întrevederi şi eventualele
documente consultate. De asemenea, se vor preciza numărul de întrevederi
avute şi, după caz, refuzul de cooperare sau eventualele Îndoieli privind
acurateţea informaţiilor, prezentate motivat, precum şi sursele de informaţii
la care nu a fost posibil accesul. O atenţie deosebită trebuie să se acorde
redactării acelei părţi din referatul de evaluare referitoare la datele privind
persoana pentru care a fost solicitat referatul de evaluare, deoarece se
va face diferenţiat, după cum se referă la inculpaţi sau la persoanele aflate
În sup ravegherea serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere.
In cazul inculpaţilor, datele privind persoana acestora se referă la:
• trecutul infracţional ;
• mediul familial şi social ;
• nivelul instrucţiei şcolare şi al pregătiri i profesionale;
• comportamentul persoanei Înainte şi după comiterea faptei;
• factorii care au favorizat comportamentul infracţional ;
66
 • dacă este cazul, modul în care a îndeplinit anterior obligaţiile
stabilite de instanţa de j udecată.
Î n cazul inculpaţi lor m inori, datele privind persoana acestora vor privi
şi condiţiile în care a crescut şi trăit, precum şi modul în care părinţii, cel
care l-a adoptat sau tutorele îşi îndepl inesc obligaţiile ce le revin.
În cazul persoanelor aflate în supravegherea serviciilor de reintegrare
socială şi supraveghere, datele privind persoana acestora se referă la mediul
fam ilial şi social, evoluţia persoanei din punct de vedere educaţional şi
profesional, comportamentul pe perioada supravegherii, precum şi modul în
care a executat obligaţiile stabilite de instanţa de j udecată. Î n cazul minorilor
aflaţi sub supraveghere, datele privind persoana acestora vor privi şi modul
în care părinţii, cel care l-a adoptat sau tutorele îşi îndeplinesc obligaţiile ce
le revin, precum şi, după caz, modul de colaborare dintre serviciul de
reintegrare socială şi supraveghere şi persoana sau instituţia legal însărcinată
cu supravegherea minorului sau cu instituţia publică la care m inorul execută
obligaţia prevăzută la art. 1 03 alin. 3 lit. c) din Codul penal. Atunci când
consideră necesar, consilierul de reintegrare socială şi supraveghere va
include în referatul de evaluare date privind starea fizică şi mintală, precum
şi dezvoltarea intelectuală şi morală a persoanei, furnizate de special işti
desemnaţi în acest scop.
Factori i care influenţează sau pot influenţa conduita generală a
persoanei pentru care a fost solicitat referatul se referă la factorii de natură
să inhibe dezvoltarea comportamentului infracţional, precum şi la factorii de
natură să accentueze dezvoltarea acestuia. Î n cazul persoanelor
supravegheate, acest capitol va cuprinde şi referiri privind riscul de săvârşire
din nou a unor infracţiuni şi riscul p e ntr u siguranţa publică, precum şi riscul
de sinucidere sau de autovătămare.
Perspectivele de reintegrare în societate vor fi estimate după analiza
tuturor datelor cuprinse în referatul de evaluare şi vor fi prezentate pe scurt,
obiectiv şi motivat. Î n cazul inculpaţilor, nu se vor face propuneri sau
recomandări instanţei de j udecată privind soluţia ce urmează a fi dată în
cauză. Î n cazul persoanelor aflate în supravegherea serviciilor de reintegrare
socială şi supraveghere, dacă se constată că şansele de reintegrare în
societate sunt reduse, se va face doar menţiune în acest sens, fără a se
formula propuneri sau recomandări instanţei de j udecată privind măsura ce
trebuie luată.
Modelul referatului de evaluare, cu elementele pe care le cuprinde, este
prezentat în anexa nr. I din Regulamentul de aplicare a O.G. nr.92/2000.
Regulamentul de aplicare a O.G. nr. 92/2000 reglementează în art. 7 şi 8 şi
procedura de elaborare a referatelor de evaluare.
Î n momentul primiri i adresei de sesizare din partea instanţei de
j udecată, prin care se sol icită întocmirea unui referat de evaluare, şeful
serviciului de reintegrare socială şi supraveghere va desemna un consilier de
reintegrare socială şi supraveghere care să preia cazul. Consil ierul de
67
 reintegrare socială şi supraveghere va întocmi referatul în baza uneia sau
mai multor întrevederi cu persoana pentru care instanţa a sol icitat referatul
de evaluare. Consilierul de reintegrare socială şi supraveghere va contacta,
după caz, membrii familiei, şcoala sau unitatea la care persoana îşi
desfăşoară activitatea, precum şi orice alte persoane care ar putea oferi
informaţii utile pentru întocmirea referatului de evaluare. Î n cazul în care
persoana cu privire la care se întocmeşte evaluarea nu colaborează la
realizarea acesteia, consilierul de reintegrare socială şi supraveghere va
menţiona în referat refuzul de cooperare.
Atribuţiile consilierului de reintegrare socială şi supraveghere
desemnat să Întocmească referatul de evaluare constau În :
• a stabili de îndată, dar nu mai târziu de 5 zile de la data primirii
sol icitării instanţei de j udecată, locul, data şi ora primei intrevederi
cu persoana pentru care s-a solicitat referatul . Prima intrevedere cu
persoana pentru care s-a solicitat referatul trebuie să aibă loc in
termen de 7 zile de la data primirii sol icitării instanţei de j udecată. Î n
cazul mi nori lor, consil ierul de reintegrare socială şi supraveghere
stabileşte locul, data şi ora intrevederii sau intrevederilor cu minorul,
precum şi cu părinţii, cel care l-a adoptat, tutorele sau, după caz, cu
persoanele sau reprezentanţii instituţiilor cărora le-a fost încredinţată
supravegherea m inorului;
• a contacta persoanele şi instituţiile care ar putea furniza informaţii
utile despre persoana evaluată, nivelul instrucţiei şcolare,
comportamentul acesteia, mediul social şi fam ilial;
• a consemna, cu ocazia fiecărei întrevederi, datele necesare şi utile
pentru intocmirea referatului;
• a propune şefului serviciului de reintegrare socială şi supraveghere,
atunci când consideră necesar, desemnarea unor special işti in
vederea întocm irii referatului de evaluare. Aceşti specialişti pot fi
psihologi, sociologi, cadre didactice, medici sau orice alţi special işti
a căror opinie este considerată necesară.
• a Întocmi referatul de evaluare pe baza informaţiilor obţinute şi a-l
supune spre analiză şi semnare şefului serviciului.
• a Înainta referatul de evaluare instanţei de j udecată în termenul de
1 4 zile de la prim irea solic itări i.
2. Supravegherea În comunitate. Î n art. 1 6-44 din Regulamentul de
aplicare a O.G. 92/2000 se reglementeză supravegherea în comunitate şi
rezultă că, în cazul persoanelor condamnate, cărora instanţa de j udecată le-a
impus respectarea măsurilor prevăzute la art. 863 alin. 1 l it. a)-d) din Codul
penal şi a uneia sau mai multora d intre obligaţiile prevăzute la art. 863 alin.
3 lit. a)-f) din Codul penal, precum şi in cazul minori lor cărora instanţa de
j udecată le-a impus respectarea uneia sau a mai multora dintre obligaţiile
prevăzute în art. 1 03 alin. 3 I it. a)-c) din Codul penal, serviciul de
reintegrare socială şi supraveghere desemnat ca organ de supraveghere prin
68
hotărâre judecătorească este competent să exercite supravegherea
îndepl inirii obligaţiilor impuse de instanţa de j udecată în sarcina persoanelor
sus menţionate.
Conform art. 863 alin. l l it. a)-d) din Codul penal, măsurile de
supraveghere impuse persoanei condamnate pe durata termenului de
încercare sunt:
a. să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemnat cu
supravegherea lui sau la alte organe stabilite de instanţă;
b. să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domicil iu, reşedinţă sau
locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi
întoarcerea;
c. să comunice şi să j ustifice schimbarea locului de muncă;
d. să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mij loacele lui
de existenţă.
Pe lângă aceste măsuri de supraveghere, instanţa poate să impună
persoanei condamnate respectarea uneia sau a mai multora din următoarele
obligaţii prevăzute la art. 863 alin.3 lit. a)-f) din Codul penal :
a. să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ ori de
calificare;
b. să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu depăşească
limita teritorială stabi lită, decât în condiţi ile fixate de instanţă;
.
c. să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
d . să n u intre în legătură c u anumite persoane;
e. să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule;
f. să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrij ire, în special
în scopul dezintoxicării.
Î n cazul minorilor san cţi o n aţ i cu măsura educativă a libertăţii
supravegheate, instanţa poate să impună m inorului respectarea uneia sau a
mai multora din obligaţiile prevăzute în art. 1 03 alin. 3 lit.a)-c) din Codul
penal :
a. să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
b . s ă n u intre în legătură c u anumite persoane;
c. să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes
public fixată de instanţă, cu o durată între 50 şi 200 de ore, de
maximum 3 ore pe zi, după programul de şcoală, în zilele
ne lucrătoare şi în vacanţă.
Serviciile de reintegrare socială şi supraveghere vor încheia protocoale
cu organizaţiile neguvernamentale ce desfăşoară activităţi în domeniu, în
vederea colaborări i în procesul de reintegrare a infractorilor şi a
supravegheri i eficiente a acestora. De asemenea, serviciile de reintegrare
socială şi supraveghere, în derularea activităţii lor, pot colabora cu
specialişti din alte domenii de activitate, cu voluntari din rândul comunităţii,
precum şi cu reprezentanţi ai societăţi i civile.

69
 Conform art. 1 6--2 4 din Regulament, actele necesare supravegherii,
care se vor real iza de către serviciul de reintegrare socială şi supraveghere,
privesc în special dosarul de supraveghere, prima întrevedere cu persoana
supravegheată şi planul de supraveghere.
Dosarul de supraveghere. Dosarul de supraveghere a executării
obl igaţiilor stabilite de instanţă, denumit în continuare dosar de
supraveghere, se întocmeşte pentru fiecare persoană aflată în supravegherea
serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere. Dosarul de supraveghere
are, în mod obligatoriu, următorul conţinut:
• hotărârea instanţei de j udecată, în copie, sau un extras de pe aceasta;
• planul de supraveghere;
• referatul de evaluare întocmit înainte de pronunţarea hotărârii
j udecătoreşti, atunci când este cazul;
• referatul de evaluare solicitat de către instanţă pe perioada
supravegheri i, atunci când este cazul ;
• rapoarte periodice privind desfăşurarea supravegheri i, cu referire la
modul de îndeplinire a măsurilor şVsau obligaţiilor stabilite de
instanţa de j udecată. Aceste rapoarte se vor întocmi cel puţin o dată
la şase luni, indiferent de numărul şi frecvenţa referatelor de
evaluare întocmite la sol icitarea instanţei pe durata supravegherii;
• raportul final, întocm it la înche ierea perioadei de supraveghere, care
va cuprinde concluzii referitoare la modul de îndepl inire a
obligaţiilor stabilite de către instanţa de j udecată.
Prima Întrevedere cu persoana supravegheată. La primirea hotărârii
instanţei de j udecată, şeful serviciului desemnează de îndată un consil ier de
reintegrare socială şi supraveghere responsabil cu supravegherea executării
obligaţi ilor şi/sau măsuri lor stabilite prin hotărârea j udecătorească. Î n cel
mai scurt timp, dar nu mai târziu de 5 zile lucrătoare de la data comunicări i
hotărârii j udecătoreşti, serviciul de reintegrare socială şi supraveghere
stabileşte locul, data şi ora primei întrevederi cu minorul sau, după caz, cu
persoana condamnată. Prima întrevedere cu persoana supravegheată trebuie
să aibă loc în termen de 1 0 zile lucrătoare de la data comunicării hotărârii
j udecătoreşti. Obl igaţiile consi lierului de reintegrare socială şi supraveghere
la prima întrevedere cu persoana supravegheată sunt următoarele :
• să aducă la cunoştinţa persoanei supravegheate, în scris şi verbal, şi
să-i explice în ce constau scopul, obiectivele şi modul de desfăşurare
a supravegherii, măsurile sau obligaţi ile impuse de instanţa de
j udecată persoanei respective pe perioada supravegherii, precum şi
consecinţele îndeplinirii sau neîndeplinirii acestora;
• să îi pună în vedere persoanei supravegheate că trebuie să respecte
regulile de conduită care se referă, în principal, la a nu avea un
comportament violent sau agresiv ori o atitudine nepotrivită sau un
limbaj necorespunzător, care ar putea prej udicia personalul de

70
 reintegrare socială şi supraveghere, precum şi alte persoane aflate
sub supraveghere ;
• să încunoştiinţeze persoana supravegheată despre posibilitatea de a
formula plângere la şeful serviciului în cazul în care consideră că
tratamentul aplicat de către serviciul de reintegrare socială şi
supraveghere pe perioada supravegherii este necorespunzător;
• să consemneze aspectele aduse la cunoştinţă într-un proces-verbal,
care se semnează de consil ier şi persoana supravegheată.
Planul de supraveghere. Î n cel mult 5 zile lucrătoare de la comunicarea
hotărârii instanţei de j udecată, consilierul de reintegrare socială şi
supraveghere desemnat va întocmi un plan de supraveghere al cărui conţinut
va fi în concordanţă cu obligaţiile şi/sau măsurile impuse de instanţă. În
acest caz, serviciul de reintegrare socială şi supraveghere are obligaţia de a
verifica dacă s-a întocmit sau nu un referat de evaluare anterior pronunţări i
hotărârii j udecătoreşti, iar î n cazul î n care s e constată existenţa unui astfel de
referat, datele pe care le conţine vor fi avute în vedere la întocm irea planului
de supraveghere. Atunci când se constată că referatul de evaluare a fost
întocmit de către un alt serviciu de reintegrare socială şi supraveghere,
serviciul căruia i s-a încredinţat supravegherea va solicita de îndată
transmiterea unei copii de pe referat.
Planul de supraveghere se întocmeşte în scris şi va fi adus de îndată la
cunoştinţa persoanei supravegheat e , căreia i se va înmâna o copie de pe
acesta, făcându-se menţiune într-un proces-verbal, care va fi semnat de
consil ier şi de persoana supravegheată. Aceeaşi procedură se respectă şi în
cazul de revizuire a planului de supraveghere. Ori de câte ori apreciază că
este necesar, serviciul de reintegrare socială şi supraveghere va solicita
autorităţilor competente desemnarea unor special işti în vederea întocmirii şi
derulării planului de supraveghere. Aceşti specialişti pot fi psihologi,
sociologi, cadre didactice, medici sau orice alţi specialişti a căror opinie este
considerată necesară. Planul de supraveghere are, în mod obligatoriu,
următorul conţinut:
1 . Introducere, capitol în care se consemnează date referitoare la:
• numele, prenumele, data şi locul naşterii persoanei condamnate sau
ale m inorului;
• infracţiunea săvârşită şi numărul hotărârii instanţei;
• sancţiunea aplicată şi măsurile şi/sau obligaţiile impuse de instanţa
de j udecată;
• perioada de supraveghere, menţionându-se data începeri i şi încetării
acesteia;
• numele şi prenumele consilierului de reintegrare socială şi
supraveghere .
După completarea formularului tipizat al introducerii, celelalte
capitole ale planului de supraveghere vor fi prezentate pe scurt, într-o fonnă

71
narativă, evitându-se, pe cât posib i l, folosirea unor tenneni de specialitate
sau exprimări care ar face dificilă înţelegerea conţinutului acestuia. Planul
de supraveghere va purta pe prima pagină, în colţul din stânga sus, antetul
serviciului de reintegrare socială şi supraveghere. F iecare pagină scrisă a
planului de supraveghere va purta în colţul din dreapta jos ştampila
serviciului de reintegrare socială ş i supraveghere şi semnătura consi lierului
responsabil de caz.
2. Nevoile sau problemele identificate ale persoanei supravegheate;
3. Riscul săvârşirii din nou a unor infractiuni sau al punerii în pericol a
sigurantei publice. La evaluarea riscului se ţine cont şi de riscul de
sinucidere sau de autovătămare. Evaluarea riscului constituie o activitate
pennanentă, orice modificări intervenite fi ind consemnate în dosarul de
supraveghere de către consilierul responsabil de caz.
4. Descrierea activitătii, a locului de executare şi a programului de
lucru, în cazul minorului obligat la prestarea unei activităţi neremunerate
într-o instituţie de interes public.
S. Natu ra şi frecventa întrevederilor dintre consilier şi persoana
supravegheată, pe durata supravegherii.
6. Metodele utilizate de consil ierul de reintegrare socială şi supraveghere
pentru asigurarea îndeplinirii obl i gaţi ilor stabilite de instanţa de j udecată în
sarcina persoanei supravegheate. Aceste metode se pot referi la colaborarea
cu familia, voluntarii comunitari şi reprezentanţii societăţii civi le, precum şi
cu organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale în vederea iniţierii şi
derulării unor programe de resocial izare, vizite la domicil iu, legătura
pennanentă cu persoanele şi instituţiile care ar putea furniza date utile în
vederea identificării, după caz, a locuri lor de muncă disponibile, a cursurilor
şcolare, precum şi a celor de calificare sau recalificare profesională.
Metodele de supraveghere se detennină în funcţie de gradul de risc
identificat, precum şi de numărul sau natura măsurilor şi/sau obligaţiilor
stabil ite de către instanţa de j udecată, nevoile sau problemele identificate ale
persoanei supravegheate şi durata supravegherii.
Modelul planului de supraveghere, cu elementele pe care le cuprinde,
este prezentat în anexa nr. 2 din Regulamentul de aplicare a 0.0. nr.
92/2000.
Î n continuare, art. 25-44 din Regulament reglementează, pe de o parte,
atribuţiile specifice servici ilor de reintegrare socială şi de supraveghere, în
funcţie de fiecare măsură şi/sau obligaţie de supraveghere care poate fi
impusă de instanţa de j udecată În sarcina persoanei condamnate sau
minorului şi, pe de altă parte, procedura legală În cazul în care persoana
supravegheată nu îşi îndeplineşte obligaţiile pe perioada tennenului de
încercare (art. 863 C.P) sau a supravegherii deosebite (art. 1 03 C.P.).
Atributiile consilierului însărcinat cu supravegherea executării
măsu rilor prevăzute În art. 86 3 alin. 1 lit.a)-d) sunt reglementate după cum
unnează:
72
 1 . Î n cazul în care persoana condamnată trebuie să se prezinte, la datele
fixate, la serviciul de reintegrare socială şi supraveghere, consilierul
însărcinat cu supravegherea are următoarele atribuţii:
a. să convoace persoana condamnată la serviciul de reintegrare socială
şi supraveghere. Convocarea se realizează prin comunicarea scrisă sau
telefonică, cu cel puţin 3 zile înainte de data primei intrevederi, a locului,
zilei şi orei la care trebuie să se prezinte, precum şi a numărului de telefon
şi/sau adresei serviciului.
b. să stabilească în planul de supraveghere numărul, durata, frecvenţa
şi locul întrevederi lor cu persoana supravegheată;
c. să stabilească, cu ocazia fiecărei întrevederi, în ce măsură
obiectivele planului de supraveghere sunt aduse la îndeplinire;
d. să aducă la cunoştinţa persoanei condamnate data următoarei
întrevederi.
2. Î n cazul în care persoana condamnată este obligată să anunţe în prealabil
serviciul de reintegrare socială şi supraveghere în legătură cu orice
schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă, precum şi despre orice
deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea, consilierul însărcinat
cu supravegherea are următoarele atribuţi i :
a . s ă aducă l a cunoştinţa persoanei condamnate obligaţi ile pe care le
are faţă de serviciul de reintegrare socială şi de supraveghere, şi
anume:
de a co m unica noua adresă, numărul de telefon, precum şi,
după caz, data întoarcerii;
de a anunţa în scris schimbarea domiciliului, reşedinţei sau
locuinţei, cu excepţia cazuri lor urgente, când anunţarea se va
face mai întâi telefonic;
de a comunica în scris şi de a prezenta acte j ustificative în
cazul schimbării de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă;
de a comunica orice deplasare care depăşeşte 8 zile şi de a
pune la dispoziţia consilierului de reintegrare socială şi
supraveghere adresa şi/sau numărul de telefon la care poate fi
găsită pe perioada deplasării.
b. să transm ită, în termen de 3 zile lucrătoare, dosarul de supraveghere
către serviciul de reintegrare socială şi supraveghere competent teritorial şi
să anunţe de îndată instanţa de executare, în cazul în care persoana
supravegheată îşi schimbă domiciliul, reşedinţa sau locuinţa într-o local itate
ce nu se află în competenţa serviciului de reintegrare socială şi
supraveghere.
3. Î n cazul în care persoana condamnată este obligată să comunice şi să
j ustifice orice schimbare a locului de muncă serviciului de reintegrare
socială şi supraveghere, consil ierul însărcinat cu supravegherea are
următoarele atribuţii :

73
 a. să pună la dispoziţia persoanei condamnate, cu ocazia primei
întrevederi, numărul de telefon şi adresa serviciului de reintegrare
socială şi supraveghere la care trebuie să comunice de îndată orice
schimbare a locului de muncă;
b. să infonneze persoana condamnată despre faptul că comunicarea se
face numai în scris, precizându-se motivele schimbării locului de
muncă, noul loc de muncă, natura muncii pe care o desfăşoară şi
descrierea activităţii, cu obligaţia de a anexa documente j ustificative
în acest sens;
c. să verifice autenticitatea tuturor acestor infonnaţi i prin contactarea
unităţii angaj atoare.
4. În cazul în care persoana condamnată are obligaţia să comunice
serviciului de reintegrare socială şi supraveghere orice infonnaţii de natură a
putea fi control ate mij loacele sale de existenţă, consilierul însărcinat cu
supravegherea are unnătoarele atribuţii:
a. să îi solicite persoanei condamnate, la prima întrevedere, infonnaţii
privitoare la situaţia 10cativă, situaţia sa financiară, locul de muncă şi
durata pentru care este angajat şi, după caz, persoanele aflate în
îngrij irea sa ori persoanele în îngrij irea cărora acesta se află;
b. să infonneze persoana condamnată că infonnaţiile solicitate se vor
comunica în scris, fi ind însoţite de acte doveditoare.
Î n cazul în care consilierul de reintegrare socială şi supraveghere
constată neîndeplinirea măsuri lor de supraveghere impuse persoanei
condamnate de către instanţă, prevăzute în art. 863 alin. 1 l it. a)-d) din Codul
penal, înştiinţează şeful serviciului de reintegrare socială şi supraveghere,
care sesizează instanţa de j udecată.
Atribuţiile consilierului desemnat cu supravegherea exec utării
obligaţiilor prevăzute În art. 83 3 alin. 3 Iit. a)-1) din Codul penal (art.
3 1 - 38) sunt d u pă cum u rmează :
1 . Î n cazul în care condamnatul este obligat să desfăşoare o activitate sau să
unneze un curs de învăţământ ori de calificare, consil i erul desemnat cu
supravegherea are unnătoarele atribuţii:
a. să verifice nivelul instrucţiei şcolare sau al pregătirii profesionale, în
vederea înscrierii persoanei supravegheate la un curs corespunzător;
b. să identifice pe plan local unităţile de învăţământ şi instituţiile de
calificare profesională care organizează astfel de cursuri ;
c. să verifice periodic dacă persoana supravegheată unnează cursurile
de învăţământ sau calificare.
2. Î n cazul în care persoana condamnată a fost obligată prin hotărâre
j udecătorească să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu
depăşească limita teritorială stabilită, decât în condiţiile fixate de instanţă,
consilierul responsabil de caz are unnătoarele atribuţi i :

74
 a. să îi pună în vedere persoanei condamnate, la prima întrevedere,
necesitatea depunerii actelor din care să rezulte situaţia acesteia
referitoare la domiciliu sau reşedinţă;
b. să colaboreze cu organele de poliţie şi cu primăria din localitatea de
domiciliu sau re şedinţă a persoanei supravegheate, care vor sesiza
orice schimbare intervenită în situaţia acesteia, pentru a verifica dacă
persoana supravegheată respectă obligaţia stabilită de instanţă;
c. să efectueze controale inopinate la dom iciliul sau reşedinţa persoanei
supravegheate, pentru a constata starea de fapt;
d. să transmită, în termen de 3 zile lucrătoare, dosarul de supraveghere
către serviciul de reintegrare socială şi supraveghere competent
teritorial şi să anunţe de îndată instanţa de executare, în cazul în care
persoana supravegheată îşi schimbă domiciliul, reşedinţa sau
locuinţa într-o localitate ce nu se află în competenţa serviciului de
reintegrare socială şi supraveghere.
3. Î n cazul în care persoana condamnată este obligată să nu frecventeze
anumite locuri stabilite de instanţă, consilierul desemnat cu supravegherea
are următoarele atribuţii:
a. să verifice periodic şi ori de câte ori este sesizat de alte persoane
dacă persoana supravegheată respectă interdicţia;
b. să păstreze o legătură permanentă cu reprezentanţi ai autorităţilor
local'e, organelor de poliţie, precum şi cu orice persoane fizice şi
j uridice care ar putea oferi informaţii privind frecventarea de către
persoana supravegheată a locului supus interdicţiei;
c. să îi înmâneze persoanei condamnate un avertisment scris,
procedându-se la explicarea verbală a conţinutului acestuia, în cazu l
în care constată prezenţa persoanei supravegheate în locul sau
locuri le a căror frecventare i-a fost interzisă;
d. să întocmească, cu ocazia primului avertisment scris, un proces
verbal semnat de către consilier şi persoana supravegheată;
e. să considere obligaţia ca neîndeplinită atunci când, după înmânarea a
două avertismente, constată că persoana supravegheată este sau a
fost prezentă în locul sau locurile a căror frecventare i-a fost
interzisă.
4. Î n cazul în care persoana condamnată are obl igaţia de a nu intra în
legătură cu anumite persoane stabil ite de instanţa de j udecată, consilierul
desemnat cu supravegherea are următoarele atribuţii:
a. să ia măsurile necesare în vederea identificării şi contactări i
persoanelor care ar putea furniza informaţii relevante în cazul
respectiv;
b. să colaboreze cu organele de pol iţie şi cu alte instituţii însărcinate cu
asigurarea ordinii şi liniştii publice;
c. să efectueze vizite inopinate la dom iciliul şi locul de muncă ale
persoanei supravegheate;
75
 d. să colaboreze cu fami l ia persoanei condamnate în vederea respectării
obligaţiei stabilite.
Î
5. n cazul în care persoana condamnată este obligată să nu conducă niciun
vehicul sau anumite vehicule, consilierul responsabil de caz are următoarele
atribuţii :
a. să verifice permanent modul de respectare a acestei obligaţi i;
b. să păstreze o legătură permanentă cu reprezentanţi ai organelor de
poliţie, precum şi cu orice persoane fizice şi j uridice care ar putea
oferi informaţii privind îndeplinirea sau neîndeplinirea de către
persoana supravegheată a acestei obligaţii.
6. Î n cazul în care persoana condamnată este obligată să se supună la măsuri
de control, tratament sau îngrij ire, în special în scopul dezintoxicării,
consi lierul desemnat cu supravegherea are următoarele atribuţii:
a. să identifice pe plan local unităţile sanitare, precum şi organizaţiile,
instituţiile sau specialiştii care desfăşoară programe de recuperare a
toxicomani lor sau alcoolicilor, în vederea includerii persoaneI
supravegheate în aceste programe;
b. să stabilească întrevederi cu persoana supravegheată, pentru a
monitoriza evoluţia acesteia;
c. să ţină o legătură permanentă cu persoanele implicate în tratarea
persoanei condamnate;
d. să verifice dacă persoana condamnată respectă programul de
tratament sau îngrij ire şi în ce măsură acesta este eficient, solicitând
periodic în scris opinia specialiştilor.
Î n cazul în care consilierul de reintegrare socială şi supraveghere
constată neîndeplinirea obligaţii lor impuse persoanei condamnate de către
instanţă, prevăzute în art. 863 alin. 3 l it. a)-f) din Codul penal, înştiinţează
şeful serviciului de reintegrare socială şi supraveghere, care sesizează
instanţa de j udecată.
Atribuţiile consilierului de reintegrare socială pentru
supravegherea executării obligaţiilor prevăzute În art. 1 03 alin. 3 lit.a)­
c) din Codul penal (art. 39 44) sunt după cum u rmează:
-

1 . Î n cazul în care minorul este obligat să nu frecventeze anumite locuri

stabi lite, consi lierul de reintegrare socială şi supraveghere responsabil de
caz are următoarele atribuţii :
a . s ă verifice periodic şi ori de câte ori este sesizat de alte persoane
dacă minorul respectă interdicţia;
b. să păstreze o legătură permanentă cu fami l ia acestuia sau, după caz,
cu persoana ori instituţia legal însărcinată cu supravegherea
m inorului, cu reprezentanţi ai autorităţilor locale, organelor de
poliţie, precum şi cu orice persoane fizice sau j uridice care ar putea
oferi informaţii privind frecventarea de către minor a locului supus
interdicţiei;

76
 c. să îi înmâneze minorului un avertisment scris, procedându-se la
explicarea verbală a conţinutului acestuia, în cazul în care constată
prezenţa acestuia în locul sau locurile a căror frecventare i-a fost
interzisă;
d. să întocmească, cu ocazia primului avertisment scris, un proces­
verbal semnat de către consilier şi minor;
e. să considere obligaţia ca neîndeplinită atunci când, după înmânarea a
două avertismente, constată că persoana supravegheată este sau a
fost prezentă în locul sau locurile a căror frecventare i-a fost
interzisă.
Î
2. n cazul în care m inorul are obligaţia de a nu intra în legătură cu anumite
persoane stabilite de instanţa de j udecată, consi lierul responsabil de caz are
următoarele atribuţii:
a. să ia măsurile necesare în vederea identificării şi contactării
persoanelor care ar putea furniza informaţii relevante în cazul
respectiv;
b. să colaboreze cu fam ilia m inorului sau, după caz, cu persoana sau
instituţia legal însărcinată cu supravegherea minorului, precum şi cu
organele de poliţie şi cu alte instituţii însărcinate cu asigurarea
ordinii şi liniştii publice;
c. să efectueze vizite inopinate la dom iciliul şi, după caz, la locul de
muncă sau şcoala unde învaţă minorul.
3. Î n cazul în care m inorul este obligat să presteze o activitate neremunerată
într-o instituţie de interes public fixată de instanţă, serviciul de reintegrare
socială şi supraveghere încheie, în cel mai scurt timp, un protocol de
colaborare cu instituţia de interes publ ic şi autoritatea publică interesată.
Serviciul de reintegrare socială şi supraveghere va stabili, prin protocol :
a. consilierul de reintegrare socială şi supraveghere care să fie
responsabil de caz;
b. intervalele de timp la care se exercită controlul, în vederea evaluării
modului de îndeplinire a obl igaţiei stabilite de instanţă;
c. modalităţile concrete de menţinere a unei legături permanente cu
persoana sau persoanele desemnate cu supravegherea activităţii
minorului.
Serviciul de reintegrare socială şi supraveghere transmite instituţiei de
interes publ ic formularul tipizat privind evidenţa orelor de activitate
neremunerată, prezentat în anexa nr.3 la Regulament.
Î n cel mai scurt timp, dar nu mai târziu de zece zile l ucrătoare de la
punerea în executare a l ibertăţii supravegheate, serviciul de reintegrare
socială şi supraveghere va lua măsurile necesare pentru ca m inorul să
înceapă executarea activităţii în baza protocolului sus menţionat.
Pe durata executării obl igaţiei, serviciul de reintegrare socială şi
supraveghere menţine o legătură strânsă cu părinţii minorului, tutorele, cel
care l-a adoptat şi, după caz, cu persoana sau instituţia legal însărcinată cu
77
 supravegherea acestuia, pentru a analiza în ce măsură supravegherea
minorului contribuie la procesul de resocializare a acestuia.
Î n cazul neîndeplinirii de către minor a obligaţi ilor stabilite de instanţă,
prevăzute în art. l 03 alin.3 lit.a)-c) din Codul penal, consilierul responsabil
de caz va înştiinţa, de îndată, şeful serviciului de reintegrare socială şi
supraveghere . Acesta din urmă înştiinţează, de îndată, persoana sau
persoanele cărora li s-a încredinţat supravegherea m inorului şi instanţa de
j udecată.

3. Asistenta şi consilierea
Activitatea de asistenţă şi consiliere este reglementată în Secţiunea 4
din Regulament, art. 4 5 -49, şi se acordă de către serviciile de reintegrare
socială şi supraveghere în două cazuri :
• Ia cererea persoanei condamnate/ a minorului faţă de care instanţa de
j udecată a dispus supravegherea de către serviciul de reintegrare
socială şi supraveghere;
• cu acordul persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii, în cadrul
unor programe de resocializare iniţiate şi derulate împreună cu
personal specializat din unităţile penitenciare.
A. Asistenta şi consilierea persoanelor aflate În supraveghere -
scop, rol, p rocedură, colaborarea cu alte institutii
Scop. Asistenţa şi consilierea persoanelor condamnate şi a minori lor
sancţionaţi cu măsura educativă a libertăţii supravegheate au ca scop
reintegrarea acestora în societate, întărirea gradului de siguranţă socială şi
prevenirea săvârşirii din nou a unor infracţiuni.
Rol. Rolul serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere în
desfăşurarea activităţii de asistenţă şi consiliere este de a:
a. corecta comportamentul infracţional prin conştientizarea de către minori
sau persoane condamnate a faptei săvârşite, a consecinţelor acesteia şi
asumarea responsabilităţii pentru fapta comisă;
b. motiva m inorul sau persoana condamnată în vederea dezvoltării
responsabilităţii şi autodisciplinei;
c. elabora şi derula programe eficiente de asistenţă şi consiliere a
persoanelor condamnate sau a minori lor, în funcţie de nevoile identificate
ale acestora;
d. sprijini condamnatul sau minorul în vederea satisfaceri i nevoi lor sociale
referitoare la educaţie, pregătire profesională, loc de muncă, locuinţă sau
alte asemenea nevoi.
Procedu ră. Ori de câte ori instanţa de j udecată dispune supravegherea
unei persoane condamnate sau a unui minor de către serviciul de reintegrare
socială şi supraveghere, cu ocazia primei întrevederi cu persoana
supravegheată, i se va face cunoscută posibilitatea de a solicita asistenţă şi
consiliere pe perioada supravegherii, explicându-i-se modal ităţile practice în
care poate fi sprij inită în vederea reintegrării în societate.
78
 Pentru a beneficia de serviciile de asistenţă şi consiliere, persoana
supravegheată depune o cerere scrisă la serviciul de reintegrare socială şi
supraveghere . Î n termen de 1 0 zile lucrătoare de la primirea cererii scrise
din partea persoanei supravegheate prin care aceasta solicită asistenţă şi
consiliere, serviciul de reintegrare socială şi supraveghere va lua măsurile
necesare includerii acesteia într-un program specializat, stabilit În funcţie de
nevoile identificate ale persoanei respective.
Pentru fiecare persoană supravegheată care a solicitat asistenţă şi
consi liere se întocmeşte un dosar de reintegrare socială şi supraveghere.
Cererea persoanei supravegheate prin care solicită asistenţă şi consiliere se
depune la dosarul de reintegrare socială şi supraveghere. Dosarul de
reintegrare socială şi supraveghere cuprinde:
• cererea scrisă de asistenţă şi consiliere;
• planul de reintegrare socială şi supraveghere, care va cuprinde, pe
lângă capitolele prevăzute în art. 22 din Regulament, un capitol
distinct privind descrierea activităţii de asistenţă şi consiliere;
• referatul de evaluare întocmit înainte de pronunţarea hotărârii
j udecătoreşti, atunci când este cazul ;
• referatul d e evaluare sol icitat d e către instanţă p e perioada
supravegherii, mai înainte de a se fi sol icitat asistenţă şi consiliere de
către persoana supravegheată, atunci când este cazul ;
• referatele periodice de reintegrare socială şi supraveghere, care
conţin pe scurt informaţii cu privire la rezultatele înregistrate de
către persoana asistată şi consil iată, şi care se întocmesc cel puţin o
dată la şase luni sau ori de câte ori se înregistrează o evoluţie
pozitivă ori negativă în procesul de reintegrare a persoanei
respective.
• concluziile consil ierului de reintegrare socială şi supraveghere, care
fac obiectul unui referat de reintegrare socială şi supraveghere final,
întocmit la expirarea perioadei de asistenţă şi consiliere, precizând în
ce măsură persoana respectivă are perspective sau s-a re integrat în
societate.
Dosarul de reintegrare socială şi supraveghere se păstrează în arhiva
serviciului de reintegrare socială şi supraveghere, consilierul responsabil de
caz fi ind obligat să păstreze confidenţialitatea informaţiilor cuprinse în
dosar.
Şeful serviciului de reintegrare socială şi supraveghere are obligaţia de
a consulta fiecare dosar periodic sau ori de câte ori consideră necesar, pentru
a verifica dacă se respectă programul de resocializare al persoanei asistate şi
consil iate în ceea ce priveşte term enele, cal itatea şi ritmicitatea acestuia,
precum şi orice alte obligaţii ce-i revin consil ierului pe durata asistenţei şi
consi l ieri i .
Î n cazul î n care consi lierul de reintegrare socială şi supraveghere
responsabil de caz este în imposibilitate permanentă sau temporară de a-şi
79
îndeplini atribuţiile în ce priveşte întocmirea dosarului, şeful serviciului
desemnează un alt consi lier pe perioada amintită, care să preia
responsabilităţile cazului respectiv .
Persoana asistată şi consiliată şi apărătorul acesteia, ales sau numit din
oficiu, dacă are acordul persoanei căreia i s-a întocmit dosarul, vor putea
consulta dosarul de reintegrare socială şi supraveghere numai în prezenţa
consilierului de reintegrare socială şi supraveghere responsabil de caz sau a
şefului serviciului şi numai în incinta serviciului de reintegrare socială şi
supraveghere, după care se va întocmi un proces -verbal semnat de persoana
care l-a studiat şi reprezentantul serviciului.
Dosarul poate fi consultat în camera de consiliu de către instanţa de
j udecată, j udecătorul delegat cu executarea şi de către procuror. Dosarul
poate fi consultat, cu aprobarea şefului serviciului de reintegrare socială şi
supraveghere, de către reprezentanţii persoanelor j uridice care desfăşoară
activităţi în domeniul respectării drepturilor omului sau ocrotirii persoanelor
condamnate, dacă au acordul scris al persoanei căreia i s-a întocmit dosarul.
Consultarea dosarului se consemnează de fiecare dată într-un proces-verbal
semnat de către consilierul de reintegrare socială şi supraveghere şi persoana
care l-a studiat. Termenul de păstrare În arhivă a dosarelor de
reintegrare socială şi supraveghere este de 5 ani.
Colaborarea cu alte institutii. Activitatea de asistenţă şi consi liere se
va realiza pe baza unui plan de asistenţă şi consi l iere adaptat nevoilor
individuale ale persoanei supravegheate. Se va estima perioada de timp şi
măsura în care nevoile identificate pot fi acoperite numai prin intervenţia
serviciului de reintegrare socială şi supraveghere ori în colaborare cu
organizaţii neguvernamentale, instituţii publice şi/sau private ori cu
persoane fizice sau j uridice. Î n acest ultim caz, se va încheia un protocol de
colaborare cu instituţii sau organizaţii care desfăşoară activităţi de
reintegrare socială, protocol care va cuprinde :
• părţile semnatare;
• obiectul protocolului, care constă în colaborarea părţilor în iniţierea
şi derularea planuri lor de reintegrare socială şi supraveghere,
avându-se în vedere reintegrarea socială a persoanelor asistate şi
consiliate de către serviciile de reintegrare socială şi supraveghere;
• tipul de servicii specializate de care pot beneficia persoanele asistate
şi consiliate;
• durata protocolului;
• obligaţi ile părţilor;
• data încheierii protocolului;
• semnătura părţilor.

80
 B. Asistenţa şi consilierea persoanelor condamnate din u nităţile
penitenciare - scop, procedu ră
Scop. Serviciile de reintegrare socială şi supraveghere cooperează cu
personalul special izat în asistenţă şi consil iere din cadrul administraţiei
penitenciare, în scopul îndreptări i şi reintegrări i sociale a persoanelor
condamnate la o pedeapsă cu privare de libertate.
Procedură. Serviciile de reintegrare socială şi supraveghere, împreună
cu personalul spec ializat în asistenţă şi consil iere din cadrul administraţiei
penitenciarelor, pot derula programe privind activităţi lucrative, socio­
educative, de instruire şcolară şi formare profesională pentru persoanele
condamnate. Fiecare serviciu de reintegrare soc ială şi supraveghere de pe
lângă tribunalul în a cărui circumscripţie se află una sau mai multe unităţi
penitenciare poate încheia un protocol de colaborare cu adm inistraţia sau
administraţiile penitenciare, în vederea stabilirii de comun acord a
categoriilor de persoane condamnate care pot fi incluse în programe de
resocializare, precum şi a conţinutului şi duratei acestor programe.
Includerea persoanelor condamnate la o pedeapsă cu privare de libertate
în astfel de programe este posibilă numai cu acordul acestora. Î n activitatea
de asistenţă şi consiliere, serviciile de reintegrare socială şi supraveghere
vor acorda o atenţie deosebită condamnaţi lor minori şi tineri, persoanelor
condamnate care întâmpină dificultăţi în menţinerea legăturilor cu familia,
precum şi pregătiri i pentru liberare a persoanelor condamnate.
Î n toate cazurile, activitatea de asistenţă şi consiliere derulată de
serviciile de re integrare socială ş i supraveghere încetează în următoare le
cazuri:
• Ia cererea persoanei asistate şi consiliate;
• urmare a l ipsei de cooperare sau a comportamentului neadecvat al
persoanei asistate şi consiliate;
• Ia expirarea duratei asistenţei şi consil ieri i.

Î ntrebări recapitulative:
1 . Care sunt trăsături le esenţiale ale infracţiuni i? Scurtă descriere.
2 . C e asemănări ş i deosebiri există între pedepse ş i măsuri educative?
3 . Care sunt măsuri le educative prevăzute de Codul penal român ş i în
ce condiţii se pot dispune măsuri le educative de către instanţa de
j udecată?
4. Î n ce constau măsurile de siguranţă? Dar pedepsele complementare
p revăzute de Codul penal român?
5 . In ce cazuri poate instanţa de j udecată să revoce sau să amâne
suspendarea executării pedepsei?
6. Î n ce situaţii este obligatorie efectuarea anchetei sociale?
7. Care sunt cazuri le de amânare a executării pedepse lor privative de
libertate?

81
8. Când se pune în executare măsura educativă a libertăţii supraveg­
heate? Dar cea a internării m inorului într-un centru de reeducare?
9. C um s e organizează şi funcţionează servici ile d e reintegrare socială
şi supraveghere şi care este competenţa teritorială a acestora?
1 0. Care este cuprinsul unui referat de evaluare? Dar al planului de su­
praveghere?
I l. In ce situaţii se pot acorda servicii de asistenţă şi consiliere şi pentru
ce categorii de persoane?
1 2. Care sunt modalităţi le de colaborare între serviciile de reintegrare
socială şi supraveghere şi alte instituţii.
 CAPITOLUL IV

ETIOLOGIA COMPORTAMENTULUI DELINCVENT DIN

PERSPECTIVA SOCIOLOGIC Ă

4 . 1 . Principalele teorii sociologice privind geneza delincventei

Teoria "rezisten/ei lafrustrare "

Teoria a fost elaborată de W. C. Reckless care, raportându-se critic la
conceptul de "cauză " a del incvenţei a propus construcţia unui sistem de
ipoteze explicative capabil să suplinească deficitul teoriei "cauzale " în
explicarea delincvenţei. Acest model de abordare a delincvenţei are ca
fundament conceptual "structura interioară" a omului. Acesta constituie "un
scut de rezistenţă" care blochează acţiunea delincventă susţinând
moralitatea omului. Pe un alt plan se consideră că există o structură de
rezistenţă externă care este alcătuită din grupurile sociale în care omul este
poziţionat (famil ie, prieteni, instituţie etc.). Grupul social în care omul
interacţionează îi asigură posibi l itatea dobândirii unui status, a unor
mij loace legitime de atingere a scopurilor, sentimentul identificării cu
grupul de apartenenţă. Prin urmare, rezistenţa internă, configurează eul într­
o structură psihică interioară, iar rezistenţa externă configurează structura
socială externă.
"Rezistenţa interioară" reprezintă o matrice a conştiinţei identităţi i de
sine cu determinaţii sociale din care rezultă o imagine de sine în raport cu
ceilalţi. Astfel se creează convingerea orientări i comportamentului spre
scopuri dezirabile şi "toleranţă lafrustrare ".
Sistemu l de referinţă în aprecierea comportamentului omului este
respectarea normelor sociale, raportat la pragul de rezistenţă interioară şi
rezistenţă externă. Prin urmare teoria înlătură posibil itatea ca normarea
socială să fie sursa unui comportament delincvent prin insuficienţa şi
incoerenţa reglementări lor sociale. Teoria este încadrată de uni i special işti în
perspectiva psihologică de abordare a etiologiei delincvenţei, dar este un
mix între psihologie şi sociologie cu accent pe determinaţii psihice ale
comportamentului. Această situaţie, determină pe Reckless să considere că
elementele structurii interne de rezistenţă pot fi cunoscute prin teste de
personalitate şi de predicţie ca o modal itate de prevenire a apariţiei
sentimentului de frustrare.
Relatia frustrare - agresivitate
Dezvoltarea ideatică a teoriei menţionate în orizonturi ontologice şi
epistemologice diferite de analiză a delincvenţei au determ inat opinii de
susţinere a relaţiei dintre frustrare şi agresivitate. Unii autori consideră că
manifestări le delincvente sunt rezultatele capacităţii reduse de depăşire a
situaţii lor de frustrare. Starea de frustrare este generată de un obstacol sau

83
 o barieră socială care "blochează " omul în actiunea sa de satisfacere a
nevoi/or, intereselor şi aspiratii/or.
Frustrarea se manifestă pe plan afectiv prin tensiuni interioare sporite
care îi orientează comportamentul pentru satisfacerea necesităţilor prin
mij loace indezirabile, nocive social. Capacitatea omului de a transcede o
situaţie de frustrare fără a reacţiona inadecvat, a fost definită "tolerantă " la
frustrare. Toleranţa la frustrare poate acţiona ca element benefic, stimulator,
mobilizator, fie distructiv, ca blocaj în realizarea evaluărilor, proiectelor,
scopurilor dezirabile social. Strâns legat de conceptul de frustrare se
consideră a fi cel de agresivitate.
Agresivitatea, neelucidată până în prezent, este considerată ca "o
componentă esenţială, normală a personal ităţii care poate fi canalizată,
deturnată sau abătută până în momentul în care scapă controlului raţiunii " .
"Agresivitatea este considerată de mulţi autori ca un răspuns sau ca un
contra răspuns la o excitatie sau frustrare " . Agresivitatea apare ca o
necesitate ca un instinct pentru satisfacerea anumitor nevoi ale omului:
foame, apărare, sexualitate. Problema raportului frustrare-agresivitate poate
fi analizat, având în vedere următoarele planuri :
• frustrarea poate să nu declanşeze automat un comportament agresiv
şi succintă, mai degrabă , o stare de anxietate şi de tensiune afectivă
care în funcţie de mecanismele de autoreglare interioară poate
declanşa sau nu reacţia agresivă;
• frustrarea determinată de condiţi ile mediului ambiant (familie
dezorganizată, părinţi bolnavi sau alcoolici, părinţi violenţi etc.) şi
ale mediului social care nu oferă posibilităţi de satisfacere a
necesităţilor (normare juridică deficitară, administrare şi motivare
socială nebenefice oamen ilor) . Aceste determ inări ale stării de
frustrare pot sau nu să genereze comportamente delincvente ;
• nu orice comportament agresiv este generat de frustrări. Evidenţiem
patologiile individuale ca surse ale unui comportament delincvent
(epilepsii, paranoie).
Se poate concluziona că agresivitatea nu poate fi un indicator de
evaluare a comportamentului delincvent şi mai degrabă o confruntare între
om şi mediul social prin manifestarea de atitudini în scopul dobândirii unui
status social.
Pornind de la analiza genezei frustrării şi agresivităţii, alţi autori (de
pildă L. Festinger) introduc conceptul de "disonantă " cognitivă şi afectivă.
Conceptul este definit ca fi ind un element ce intervine atunci când este
încălcată, împiedicată sau nerealizată o necesitate legitimă a omului, ceea
ce conduce la apariţia unor stări tensionale, şi conflictuale între el şi mediul
său socializator.
De pildă, primul grup de socializare în care intră orice copil sau
adolescent este fami l ia care îi oferă satisfacerea nevoilor de subzistenţă,
educaţie, securitate emoţională şi îi furnizează modele dezirabile de reuşită.
84
Există însă familii caracterizate prin procese dezorganizante, tensionale şi în
care lipsa de siguranţă anxietatea create de perturbarea relaţiilor dintre
părinţi şi copil sau de conflictele dintre părinţi, favorizează stări de violenţă
ca şi manifestări de instabil itate şi impulsivitate.
Teoria "rezistenfei la frustrare " demonstrează că mecanismele
frustrării şi agresivităţii nu sunt într-o relaţie cauzală liniară în generarea
delincvenţei . Se relevă că delincvenţa este mediată de numeroase variabi le
intermediare. Cu toate acestea, teoria are l imite deoarece nu poziţionează
omul în organizarea socială pentru a explica determinările bio-sociale ale
stării de frustrare şi agresivitate.

Teoria - "asocierilor diferentiale "

Teoria a fost e laborată de sociologul şi criminologul american E.R.
Sutherland Este o teorie "genetică" a del incvenţei, denumită a "Asocierilor
diferenţiale " (diferenţial asociaţion), ale cărei principii şi ipoteze sunt
expuse în celebra lucrare Principles of Criminology. Autorul teoriei pleacă
de la premisa că în societate comportamentul delincvent este alcătuit atât din
"elementele care întră în joc în momentul comiterii faptei " (circumstanţele
şi împrej urările sociale, economice şi culturale) cât şi de "elementele care au
influenţat anterior viaţa delincventului " .
Pentru explicitarea ipotezei constată că în viaţa socială oameni i se
confruntă cu modele de comportament pozitive (conforiniste) şi modele de
comportament de conduită negative (non-conform iste). Aceste două genuri
de comportamente nu se transmit nici pe cale ereditară, nici nu se imită, ci
se "învaţă" în cadrul proceselor de comunicare şi relaţionare socială între
oameni şi grupuri sociale. Modal ităţile de comunicare se real izează atât
verbal cât şi comportamental şi se transmit altor persoane prin "exemplul "
personal sau de grup. Comportamentul del incvent nu se dobândeşte printr­
un simplu proces de comunicare sau imitaţie, ci prin "învăţarea" şi
operaţional izarea tehnicilor şi procedeelor de comitere a delictelor.
Un alt reper de anal iză din teoria "asocieri/or diferenfiale " îl
reprezintă "organizarea diferenfială " a grupurilor sociale care generează
neechivalenţe în receptarea şi cunoaşterea în totalitate a normelor şi
valorilor sociale, de către toţi oamenii. Din acest motiv, pot să apară
conflicte între diferite norme sociale, astfel că un om se poate afla în faţa
unor reguli de conduită mai mult sau mai puţin divergente, unele fiind
acceptate altele fi ind respinse de diferite grupuri sociale cu care el vine în
contact. De aceea, deşi omul realizează care din conduite sunt considerate
benefice sau ne benefice de către un anumit grup social, prin "asociaţie
diferenţială" va învăţa şi asimila pe cele aparţinând grupului cu care vine în
contact sau pe cele aparţinând grupului considerate ca fiind mai favorabil
îndeplinirii nevoilor, intereselor şi aspiraţii lor sale.
Dacă în prima interpretare sistemul de referinţă în evaluarea
comportamentului omului sunt modalităţile de receptare la acelaşi sistem de
85
 nonne, în a doua interpretare evaluarea comportamentului are sisteme de
referinţă, nonne sociale diferite şi valori aflate în conflict. Î n ambele
interpretări, aderarea la grup are în vedere modele de comportament care
satisfac genuri de necesităţi.
Concluzia este că asocierea unui om la unul sau altul dintre cele două
grupuri confonn iste (nondelincvente) sau nonconfonniste (delincvente) -
reprezintă momentul cel mai important de care depinde evoluţia ulterioară a
devenirii omului.
Omul se poziţionează în grupul unde comportamentul este orientat în
modal ităţi care îi satisfac necesităţi, Înlăturând posibilitatea consecinţelor
distructive pentru devenirea socialului. A vând în vedere evaluarea
comportamentului uman raportat la un sistem normativ existent şi impus, se
poate susţine, conform teoriei, că acei oameni care se vor "asocia" (de unde
şi denum irea de "asociere diferenţială" ) grupurilor care respectă normele
legale nefiind în contact cu modele delincvente, se vor adapta mai uşor în
societatea bazată pe consens, evitând cariera delincventă.
Alte repere pe care le cuprind "asociaţiile diferenţiale " se referă la
frecvenţa, durata şi intensitatea acestora, care oferă omului posibilitatea de
a alege şi a "învăţa" între comportamentele confonniste şi comportamente
nonconfonniste. Această opţiune şi învăţare începe încă din copilărie şi
durează pe tot parcursul vieţii .
Omul s e confruntă cu discontinuităţi î n devenirea sa, iar
discontinuităţile îl detenn ină la opţiuni de asociere la un grup social sau
altul, funcţie de competenţa lui interpretorie de a-şi gestiona
discontinuităţile în diferite contexte sociale. Identificarea de posibilităţi
benefice existenţei sale este în funcţie de modal ităţile în care rezolvă
discontinuităţile pentru satisfacerea genurilor de necesităţi ce îi întreţin
existenţa biotică şi socială.
Teoria "asocierii diferenţiale " , aparţine teorii lor "transmisiei
cult urale " . Teoria a fost elaborată, după cum am menţionat, de Sutherland şi
completată de D. Cressey. Ei consideră că socializarea expl ică fundamental
geneza del incvenţei . Î n consecinţă, comportamentul delincvent se învaţă, ca
orice comportament prin intermediul social izării, omul preluând modele şi
nonne care-i induc opinii, atitudini, credinţe, prej udecăţi, convingeri
negative, prin unnare un comportament del incvent.
Receptarea şi percepţia modelelor de comportare se conştientizează
prin procesele de învăţare sub presiunea grupului în care omul este
poziţionat, dar şi sub presiunea necesităţilor interioare ale omului. Cele
două genuri de presiuni se conexează, iar conexiunile sunt cele care
orientează comportamentul omului dependent de limitele posibilităţilor de
interpretare. Î n teorie, se susţine că oamenii, în conlucrarea dintre ei, prin
relaţionare, încep să-şi orienteze mobil urile, scopurile în funcţie de raportări
favorabi le sau nefavorabile la regulile şi dispoziţiile legale. Î n funcţie de
poziţia faţă de normele sociale se diferenţiază grupuri de oameni cu
86
interpretări incompatibile care le orientează comportamentul în două
direcţii : de conformare şi nonconformare la normele sociale. Prin urmare,
este posibil ca în anum ite grupuri sociale să predomine oameni care acceptă
în mod invariabi l, dispoziţi ile legale, reguli de necontestat, datorită
conştientizării internal izării normelor sociale, acceptă posibi lităţile şi
restricţiile sociale. Î n alte grupuri predomină oameni care deliberat
transgresează dispoziţiile legale.
Teoria "asocierilor diferenţiale " se integrează în strategiile
psihologice de explicare a comportamentului del incvent. Face parte din
grupul de "teorii ale învăţării sociale " , care elaborează strategii explicative
într-o concepţie comportamentistă (behavioristă).
Contribuţii benefice aduse de teoria "asociaţiilor diferenţiale " . Deşi se
apreciază că teoria este simplistă şi reducţionistă, totuşi, aceasta evidenţiază
importanţa formelor de organizare a grupurilor sociale, În stabilirea raportu­
rilor şi contactelor dintre oameni, care pot influenţa generarea unor compor­
tamente del incvente.
Teoria "asocierilor diferenţiale " poate fi folosită cu precauţiile de
rigoare, în explicarea procesului de "inducţie negativă" întâlnit în instituţii le
de socializare a minorilor del incvenţi care datorită contactului cu cei
sancţionaţi pentru delicte grave şi foarte grave, Învaţă pe parcurs o serie de
tehnici delincvente pe care le folosesc la comiterea de infracţiuni cu grad
sporit de pericol social.

Teoria "dezorganizării sociale "

Teoria aparţine şcolii de la Cicago care s-a construit sub presiunea
"exploziei'" crim inal ităţii în societatea americană. Teoria încearcă să expl ice
impactul negativ asupra relaţiilor interumane a proceselor de schimbare şi
dezvoltare socio-economice şi culturale în unele zone din societatea
americană.
Exponenţii cei mai de seamă ai teoriei sunt C.R. Shaw şi H D Mckei
care, utilizând metode statistice şi de cartografiere a delictelor soluţionate de
tribunale, au constatat că rata delincvenţei condamnate este mult mai
ridicată În zonele puternic industrializate şi urbanizate. În mod particular ei
au constatat frecvenţa şi gravitatea delictelor contra persoanei, proprietăţii şi
moravuri lor. Prin urmare, indicatori i de evaluare a dezorganizării sociale
sunt procesele de urbanizare, industrializare şi dezvoltare economică.
Creatorii şi adepţii teoriei constată că urbanizarea, industrializarea şi
dezvoltarea economică au următoarele consecinţe:
• aceste procese sunt însoţite de o creştere constantă a nivelului de
delincvenţă, datorită constituirii unor comunităţi eterogene, cu grad
scăzut de coeziune socială, În care controlul social devine difuz şi
ineficace.
• mobilitate geografică şi socială a unor grupuri de oameni de etnii
diferite, formând populaţii În majoritate de imigranţi care nu reuşesc
87
 să se adapteze condiţiilor de mediu social. În această situaţie,
grupurile nu realizează funcţii le de socializare, inclusiv prin
educaţie. Această consecinţă este şi ipoteză în cercetarea
delincvenţei care nu se verifică integral, deoarece există fami l i i de
imigranţi care nu comit acte de delincvenţă. Ei transcend dificultăţile
sociale, economice, culturale şi reuşesc o bună socializare.
• dificultăţi le materiale care generează tensiuni, conflicte inter-umane
sunt factorul determ inant al delincvenţei. Din acest motiv,
delincvenţii provin din fam il ii sărace, cu nevoi de locuinţă şi confort
care nu reuşesc să-şi asigure o educaţie şi o socializare adecvate.
Teoria "dezorganizării sociale " relevă sursa delincvenţei chiar în
interiorul comunităţii în care funcţiile de socializare şi control social sunt
foarte reduse. Î n acest context social del incvenţa este consecinţa derivată a
proceselor de urbanizare, industrializare şi dezvoltare econom ică. Î ntr-o
asemenea concepţie de abordare a delincvenţei, lipseşte controlul social al
comunităţii şi, prin urmare, intervenţii le benefice în social, pentru a se
realiza socializarea omului.
Delincvenţa este un produs al "dezorganizării sociale " , iar pentru
evaluarea a ceea ce este nociv sau benefic raportarea se face la condiţiile de
viaţă oferite de spaţio-temporalităţi sociale. Astfel, uni i autori relevă faptul
că oamenii crescuţi şi educaţi în zonele defavorizate social şi care comit
del icte prezintă situaţii şi condiţii sociale diferite de cele ale oameni lor care
trăiesc în zone rezidenţiale selecte.
Î ntrucât condiţiile de rezidenţă sunt apreciate ca "bune" sau "rele ",
comportamentul oamenilor este evaluat ca fiind "bun " sau "rău " în raport cu
aceste condiţii . Din această perspectivă, trebuie reconstruit mediul social în
care trăieşte omul, pentru a preveni şi descuraj a manifestările delincvente.

Teoria "subculturilor delincvente "

Pornind de la premisa că societatea are o cultură proprie cu norme şi
valori care orientează şi direcţionează comportamentul oamenilor, A. C.
Cohen (Delinqent Boys, Glencoe, The Free Press, 1 95 3 ) identifică grupurile
de oameni neprivilegiate sau frustrate ale căror norme şi valori sunt
incompatibile cu cele ale societăţi i globale.
Cohen identifică următoarele surse care generează "subculturile " într-o
societate :
• dezvoltarea economică mai redusă. Adică l ipsa sau insuficienţa
resurselor materiale şi financiare pentru satisfacerea necesităţilor;
• existenţa unor bariere şi interdicţii sociale care le blochează
posibilităţile de acces spre resurse, spre bunuri şi valori sociale.
Astfel, oameni i care dimensionează grupul au o situaţie periferică şi
marginală în societate. Acest statut social periferic şi marginal generează
sentimente de izolare şi frustrare, de insatisfacţie socială şi individuală.
Aceste sentimente generează opinii şi atitudini de respingere a normelor şi
88
valori lor societăţii globale şi "construiesc " modele şi "nonne" proprii de
comportament şi conduită. Nonnele şi valorile proprii grupului orientează
comportamentul pentru satisfacerea necesităţilor prin acţiuni delincvente.
"Subculturile delincvente ", arată Cohen, s-au născut ca o reacţie de
protest faţă de normele şi valorile societăţi i şi din dorinţa asimilării
frustrărilor generate de statusul marginal şi periferic. Crearea convingerii la
oamenii din grupuri că deliberat sunt alungaţi la marginea societăţii îi
determină pe aceştia să recurgă pentru satisfacerea necesităţii o, la mijloace
indezirabi le, considerate "antisociale" , devenind, astfel, surse principale de
delincvenţă. Prin analiza modalităţilor de constituire şi evoluţia subculturilor
delincvente, Cohen identifică caracteristici proprii membrilor grupurilor, şi
anume:
a. non-utilitarismul, care constă în orientarea acţiunilor delincvente nu
din dorinţa de a procura bunuri şi valori din raţiuni utilitare, ci, mai
degrabă, ca un "mod de exprimare a solidarităţii " de grup. De pildă,
furtul de obiecte şi bunuri reprezintă "un mod de dobândire a abilităţilor
necesare de a com ite astfel de fapte, înainte ca delincventul potenţial să
fie acceptat în grupul la care aspiră să fie primit" . În felul acesta, furtul
devine "un alt mod de satisfacere a nevoii de stres ", un fel de
"socializare anticipativă " în grup a viitorului delincvent, după cum arată
R.A. Cloword şi L. E. Ohlin atunci când analizează "subcultura
delincventă" ;
b. maliţiozitatea (răutatea), în sensul că actul delincvent este comis nu
pentru satisfacerea unei necesităţi materiale, ci ca formă de "răutate ", ca
o sfidare la adresa celorlalţi. Cu o astfel de interpretare, membrii
subculturi i com it acte de vandal ism, distrugeri de bunuri şi obiecte etc.,
numai pentru a fi mal iţioşi;
c. negativismul este generat de "setul de reguli " care orientează
comportamentul grupului aflate în confl ict cu cele ale culturii unei
comunităţi. Astfel, se realizează o "polarizare negativă" în raport cu
normele şi modelele culturale ale societăţii. Prin urmare,
comportamentul acestor grupuri va fi "conform " cu "standardele "
subculturii din care fac parte;
d. versalitatea (nestatornicia) se manifestă printr-o multitudine de
modalităţi în com iterea actelor delincvente, fără ca membrii "subculturi i
delincvente" să se specializeze în com iterea unui singur tip de delicte;
e. autonomia grupului, care presupune solidaritate de grup faţă de
presiunile exercitate de alte subculturi . Relaţiile cu alte grupuri sunt
osti le, rebele.
O altă variantă a teoriei "subculturi/or delincvente " este cea a
"grupurilor de la marginea străz ii" sau a "societăţii de la colţul străz ii"
(comer street society), elaborată de W. F. Whyte (Comer Street Society,
University o/Chicago Press, Chicago, 1943).

89
 Această teorie expl ică îndeosebi delincvenţa j uvenilă ca fi ind rezultatul
unui comportament învăţat. Se arată că omul, în perioada adolescenţei şi
tinereţii, stabileşte relaţii de prietenie, fundamentate pe sociabilitate şi
comunicare, formându-se grupuri care împărtăşesc aceleaşi norme şi valori.
Asocierea şi participarea la activităţile grupului de prieteni sunt considerate
o modalitate importantă de socializare a tânărului, întrucât în această
perioadă el are o atitudine ambivalentă: obedienţă şi revoltă, independenţă şi
imitaţie, anticonformism şi criză de originalitate.
El simte nevoia să fie cunoscut, acceptat şi stimulat de cei de o vârstă cu
el, soluţia grupului reprezentând o posibilitate sigură de a-şi manifesta şi
realiza aspiraţiile şi dorinţele. Prin apartenenţa la grup, tânărul îşi dezvoltă
limbaj ul, capacităţile şi aptitudini le, asimilând şi interiorizând o serie de
valori şi norme specifice grupului. Unele dintre aceste grupuri au o situaţie
periferică şi marginală în societate. Î n interiorul lor predomină sentimente
de frustrare şi insatisfacţie individuală, de violenţă şi agresivitate. Această
situaţie socială a tinerilor generează comportamente de respingere şi
contestare a normelor şi valorilor societăţii adulţilor. Ei îşi construiesc seturi
de valori şi norme proprii care le orientează comportamentul pentru
obţinerea de bunuri sociale prin m ij loace ilicite. Prin adoptarea de norme şi
valori proprii, care le orientează comportamente indezirabile, aceste grupuri
devin surse potenţiale de delincvenţă.
Teoria este importantă prin ' explicaţiile pe care le oferă cu privire la
socializarea negativă a omului în grup prin procese de "învăţare ", dar
neglijează mecanismele motivaţiei individuale în comiterea actului
infracţional. Nu se are în vedere că unitatea, omogenitatea grupului sunt
susţinute de modalităţi în care se satisfac necesităţi ale grupului corelate cu
modal ităţi de satisfacere a necesităţilor pentru fiecare membru al grupului.

Teoria "etichetării sociale "

Această teorie intră în cadrul grupului de teorii ale "reacţiei sociale "
faţă de delincvenţă. Î n cadrul acestor teorii, expl icaţiile genezei delincvenţei
transcend din domeniul studiului personalităţii delincventului şi al
mecanismelor treceri i la actul delincvent către fenomenul "reacţiei sociale " .
Reprezentanţii teori ilor "reacţiei sociale " se centrează pe rolul pe care îl are
reacţia de răspuns şi contrarăspuns în geneza delincvenţei. Se emite premisa
că delincvenţa nu este o trăsătură sau o proprietate inerentă a niciunui fel de
comportament, ci o însuşire conferită acelui comportament de către oamenii
care deţin puterea şi influenţa. Consideră că modelul cel mai potrivit pentru
analiza del incvenţei este acela de a analiza delincvenţa într-un anum it
context social (cadru social), cultural şi normativ.
Teoriile "reacţiei sociale " au un caracter fenomenologic şi s-au
constituit în trei curente mai importante : teoria schimbului, etnometodologia
şi interacţionismul simbolic. Teoria schimbului cu reprezentanţii de seamă
G. Hamans, P. Blau şi R. Emerson consideră comportamentul uman ca fiind
90
produsul unui "schimb" material şi uman. Etnometodologia analizează
delincvenţa din perspectivă fenomenologică, înlăturând aspectele
deterministe în acţiunea umană. Se descifrează viaţa cotidiană a micilor
comunităţi de delincvenţi marginalizaţi, cum ar fi toxicomanii sau bolnavii
spitalizaţi. Interacţionismul simbolic (G. H Mead) consideră faptele sociale
"constructe" ce emerg în cadrul interacţiunii dintre oameni în lumea
simbolurilor şi semnificaţiilor împărtăşite.
În teoria "etichetării sociale " integrată teoriilor "reacţiei sociale " , se
consideră că delincvenţa implică întotdeauna un proces de interacţiune între
cel puţin două categorii de indivizi: cei care comit actul delincvent şi restul
societăţii, care poate fi şi ea împărţită în mai multe grupuri. "Cele două
categorii, arată H Becher, trebuie văzute într-o relaţie complementară. Una
nu poate exista fără cealaltă" . Ca urmare, se subl iniază că delincvenţa nu
este în sine, ci doar în măsura în care grupuri sociale sau societatea
"etichetează" faptele sociale ca fiind delincvente. Delincvenţa nu este o
"stare ", care să fie prezentă în anum ite tipuri de comportament şi absentă în
altele, ci reprezintă o "etichetă" ce relevă reacţii le unor oameni sau instituţii
sociale faţă de comportamentele altor oameni. În consecinţă, pot fi comise
orice acte şi ele să nu fie considerate ca abateri prin consecinţele lor sociale,
dacă niciun element al societăţii nu reacţionează faţă de aceste acte.
Reprezentanţi i teoriei "reacţiei sociale ", H Becker, K. Erikson, F.
Tatznenbaum, consideră că un comportament este delincvent ca efect al
aplicării "unei etichete " de către elemente semnificative şi importante ale
societăţi i. Ei subliniază că ceea ce e denumit ca devianţă, precum şi gama de
definiţii care se dau unui anum it tip de comportament sunt rezultatul
stratificări i sociale sau al diferenţei de putere în societate. Din explicitarea
acestei premise se concluzionează că în definirea delincvenţei, în stabilirea
şi aplicarea sancţiunilor există un grad de subiectivitate. Totodată,
intensitatea şi natura reacţiilor societăţii faţă de oamenii delincvenţi se
diferenţiază în timp şi spaţiu. Situaţia este determinată de următorii factori :
• societatea sau anumite grupuri sociale se vor orienta, din anumite
motive şi contexte sociale, numai către unele forme de delincvenţă;
• atitudini diferenţiate faţă de "cine comite actul şi cine îl suportă" . De
pildă, R. BeII afirmă: "adeseori cei din clasele sus puse definesc ca
delincvenţi j uvenili copii d in clasele de jos, dar nu şi pe cei d in clasa
burgheziei, deşi comportarea acestora poate fi acelaşi";
• proporţiile şi natura reacţii lor societăţii faţă de delincvenţi sunt
determinate şi de modul în care omul delincvent se "prezintă"
societăţii, de modul cum alege tipul de comportament care să nu
ameninţe deschis şi direct normele şi valorile considerate ca
importante în societate.
Este posibil ca omul să nu-şi însuşească definiţia de delincvent pe care o
atribuie societatea sau, este posibil să se autodefinească ca delincvent, dar
cu totul din alte motive. K Erikson consideră că nu formele de
91
comportament "per se " deosebesc delincvenţi i şi nondelincvenţi i, ci reacţia
membrilor societăţii convenţionali şti şi conformişti este cea care transformă
indivizii în delincvenţi din punct de vedere social. EI concluzionează: "din
punct de vedere sociologic, delincvenţa poate fi definită ca un
comportament care necesită intervenţia agenţilor de control social, adică o
comportare contra "căreia trebuie făcut ceva" . Şi modalităţile de
"construcţie " şi apl icare a "reacţiei sociale " au făcut obiectul unor analize
sociologice. De pildă, H Becker consideră că în societate există anumite
categorii şi grupuri de oameni care stabilesc norme şi reguli pe care le aplică
comportamentului celorlalţi, iar în cazul nerespectării sau încălcării
acestora, oameni i aceia sunt scoşi în afara legii, devenind "autsideri " . EI
procedează la o analiză a modului în care oamenii aparţinând, de cele mai
multe ori, categorii lor defavorizate dobândesc statusul de delincvent sau
reuşesc, dimpotrivă, să-I evite prin aşa numitele tehnici de neutral izare",
"
descrise pe larg de G. Sykes şi D. Matza.
În concluzie, Becker afirmă că definirea unui act ca fi ind deviant
depinde numai în parte de ceea ce săvârşesc, cu adevărat, oameni i care
încalcă normale sociale, fi ind, de fapt, o consecinţă a ceea ce alţii"
"
gândesc despre acest act. Ca o consecinţă a reacţiei sociale este
"stigmatizarea" omului ca delincvent, care anterior a săvârşit acte
delincvente.
Modalitatea cea mai sigură de a produce delincvenţa şi delincvenţi, arată
F. Tannenbaum, este "stigmatizarea" sau dramatizarea răului, prin
sancţionarea şi repudierea severă a omului care se abate de la standardele
sociale şi izolarea lui de ceilalţi i ndivizi. Această reacţie" a societăţii va
"
influenţa considerab i l cariera lui de vi itor delincvent, întrucât, din acest
moment, el se ca comporta în conformitate cu eticheta" aplicată de
"
comunitate şi va căuta compania unor indivizi etichetaţi " ca el (Frank
"
Tanembaum, Crime and Community Columbia UniversityPress, 1 938).
,,Etichetarea" şi "stigmatizarea" sunt două procese integrate procesului
de reacţie socială şi aparţine paradigmei interacţioniste. Această paradigmă
(grup de teorii) atribuie reacţiei sociale funcţia de a stabili caracterul normal
sau anormal, legal sau ilegal al unor comportamente individuale şi colective.
Din perspectiva acestei paradigme, delincvenţa este un proces dinamic de
interacţiune cu alte procese complexe de acţiune şi reacţiune, de răspunsuri
şi contrarăspunsuri în care intervin trei nivele de acţiune socială:
- elaborarea legilor;
- reacţii le interpersonale;
- procesul instituţional al reacţiei sociale.

Teoria controlului social

Sub numele de Teoria Controlului Social au fost cuprinse de-a lungul
timpului o gamă largă de elaborări teoretice, dintre care cele mai importante
sunt: teoria psihanalitică, teoria înfrânării (W. Reckless) sau teoria elaborată
92
de Travis Hirschi. Toate aceste teorii au la bază ideea că indivizii umani au
o tendinţă naturală către devianţă şi de aceea conformarea la normele sociale
este posibilă doar în condiţi i le în care aceştia sunt supravegheaţi sau
"controlaţi " . Modul sau nivelul la care se realizează acest control variază
însă de la o teorie la alta. Astfel, expl icaţia oferită de teoria psihanalitică se
concentrează pe rolul de control interior al superego-ului asupra tendinţelor
instinctive generate de individ este compatibilă cu conceptul de control so­
cial . Pentru teoria controlului personal, factorul care explică delincvenţa este
nivelul scăzut al imaginii de sine. Această idee (Shoemaker, 1, 2005) intră
în contradicţie cu perspectiva teoriei etichetării care argumentează că imagi­
nea negativă de sine este o consecinţă a etichetării comportamentului. De
asemenea, în această perspectivă teoretică au fost cuprinse şi cercetările care
au evaluat funcţia de control social a unor instituţii sociale, cum sunt fami­
lia, biserica şi şcoala. Acest gen de cercetări au avut o prezenţă importantă
în cadrul lucrări lor ştiinţifice din domeniul devianţei în ultima parte a seco­
lului al XIX-lea şi prima parte a secolului al XX-lea (Sanders, 1 970; Kris­
berg şi Austin, 1 978).
Una dintre cele mai importante construcţii teoretice referitoare la gene­
za devianţei conţinută în cadrul teorii lor controlului social este teoria
înfrânării (teoria controlului personal), elaborată de Walter Reckless şi care
a fost considerată ca o explicaţie de natură psiho-socială ca şi teoria asocie­
ri lor diferenţiale a lui E. Sutherland. Asumpţia de bază a acestei teorii este
aceea că imaginea pozitivă de sine a unui tânăr îi oferă acestuia capacitatea
de a rezista presiunii şi influenţelor care conduc la devianţă, indiferent de
clasa socială din care face parte sau alte condiţi i de mediu. Din perspectiva
acestei teorii, comportamentul uman este rezultatul confruntărilor dintre
presiuni, impulsuri, influenţe, pe de o parte şi mecanismele psihologice de
control şi represiune, pe de altă parte. Cel mai important factor de control al
comportamentelor este conştiinţa de sine. Semnificaţia acestui concept este
aceea de imagine pe care o persoană o are despre sine, despre valoarea
personală şi valoarea sa în ochi i celorlalţi membri ai societăţii. Aşadar, din
punctul de vedere al teoriei înfrânării, pentru evitarea comportamentelor
deviante este necesar ca impulsurile şi tendinţele naturale ale individului
spre devianţă să fie înfrânate, supravegheate sau controlate.
În ani i 60 ai secolului al XX-lea, Travis Hirschi, căutând factorul cel
mai important care expl ică conformarea, a extins explicaţia înfrânării
tendinţelor deviante de la nivelul caracteristici lor de personalitate la nivelul
societăţii. Teoria elaborată de el în a doua j umătate a secolului al XX-lea a
devenit cea mai cunoscută teorie a controlului social şi este identificată
astăzi ca atare. Potrivit acestui autor, devianţa rezultă din slăbirea sau
ruperea legături lor individului cu societatea. Conceptul cheie al teoriei
controlului social este cel de legătură socială. El se referă la conexiunea
dintre individ şi societate, care se realizează prin intermediul instituţi ilor
sociale (Shoemaker, D., 2005, p. 1 76). Potrivit lui Travis Hirschi, această
93
 conexiune este compusă din patru elemente: ataşamentul, angajamentu l,
implicarea, şi credinţa.
Ataşamentul. Ataşamentul semnifică legătura afectivă pe care cineva o
trăieşte faţă de altă persoană sau grup şi care impl ică respectul faţă de
opini ile, sentimentele şi rugăminţile acesteia. Potrivit lui Hirschi,
ataşamentul este corespondentul social al conceptului de ego din psihanaliză
(Shoemaker, D., 2005, pag. 1 76). În una din lucrările sale, Educaţia Morală,
Durkheim afirma faptul că noi suntem fiinţe morale în măsura în care
"
suntem fiinţe sociale " . Aceasta înseamnă că oamenii devin fi inţe morale
prin intemalizarea normelor morale ale societăţii din care fac parte. Cum
putem însă şti dacă o persoană a intemalizat normele sociale? Normele
sociale, aşa cum a arătat acelaşi autor, sunt, prin definiţie, împărtăşite de
către toţi membrii societăţii. A viola o normă înseamnă a acţiona împotriva
dorinţelor şi aşteptărilor altor persoane. Dacă o persoană nu ţine cont de
aşteptările altora, atunci spunem că aceasta este insensibilă la opiniile altora
şi, în aceaşi măsură nu este ataşată normelor sociale, fi ind liberă să se
angaj eze în acte deviante. Un exemplu care arată cum pierderea
ataşamentului faţă de cineva conduce la comiterea de acte deviante este
reprezentat de cazul unui bărbat divorţat care are o probabil itate
semnificativ mai mare decât aceea a unuia care menţine relaţia cu soţia de a
se sinucide sau de a comite un furt.
Ang ajamentul reprezintă dimensiunea raţională a legături i sociale.
Conform acesteia, adoptarea unui comportament sau altuia este rezultatul
unui calcul raţional, o analiză costuri-beneficii în care sunt cântărite, pe de o
parte, investiţiile în comportamentele convenţionale (timp, bani, status) şi pe
de altă parte pierderi le ce ar putea fi suferite prin adoptarea unui
comportament deviant. Thomas Hobbs, în Leviathan scria că, dintre toate
"
pasiunile umane, cea care determină cel mai puţin oameni i să încalce
normele sociale este teama" , şi nimeni nu poate nega faptul că, cel mai
adesea, oamenii se conformează normelor sociale datorită fricii de pedepsele
asociate cu încălcarea lor. Conceptul de angaj ament arată faptul că
societatea este astfel organizată încât încălcarea normelor sociale poate avea
consecinţe asupra intereselor celor care adoptă o astfel de conduită. Mulţi
oameni, datorită vieţii în societate, câştigă bunuri, apreciere şi reputaţie şi nu
doresc să piardă aceste lucruri . Aceste realizări perm ise de către societate
reprezintă o modal itate de asigurare a societăţii cu privire la faptul că
membrii săi vor respecta normele sociale.
Im plicarea se referă la participarea indivizilor la activităţi
convenţionale, valorizate social. Ideea principală este că persoanele angajate
în diferite activităţi convenţionale devin suficient de ocupate pentru a nu
mai avea timpul şi energia de a se angaja în activităţi cu caracter deviant. O
persoană angaj ată în activităţi convenţionale, legitime este legată de pro­
grame de lucru, planuri, termene etc., astfel încât oportunitatea de a com ite
acte deviante apare foarte rar. Mai mult chiar, în cazul unei implicări maj ore
94
este posibil ca individul nici să nu se mai gândească la activităţi deviante, cu
atât mai puţin să se angajeze În astfel de activităţi. Acest tip de explicaţie a
protecţiei Împotriva comportamente lor deviante a stat la baza multor pro­
grame sociale de combatere a infracţionalităţii juvenile. Potrivit lui Edwin
Sutherland, În general, În cazul del incvenţei juvenile, cea mai plauzibilă
"
explicaţiei a factorului care face diferenţa dintre angaj area sau reţinerea tine­
rilor de la comiterea de infracţiuni este acela că cei din urmă beneficiază de
numeroase oportunităţi de activităţi recreaţionale cu caracter convenţional
faţă de cei dintâi, cărora le lipsesc astfel de oportunităţi şi faci lităţi " (Cohen,
A., 1 956, pag. 3 7).
Credinţa impl ică acceptarea şi Însuşirea de către individ a sistemului
de valori sociale promovate de o societate. Potrivit teoriei controlului social,
societatea dispune de un sistem unitar de norme care pot fi violate. Dacă o
persoană este ataşată unei valori neÎmpărtăşite de societate, atunci nu este
nimic de explicat. Întrebarea la care trebuie căutat răspuns este de ce o
persoană Încalcă o regulă pe care o acceptă? Răspunsul oferit de Hirschi
este acela că credinţele sunt tratate ca simple cuvinte care nu Înseamnă mare
lucru dacă alte forme de control social lipsesc. O altă explicaţie este aceea
că indivizi i tind să raţionalizeze comportamentele, astfel Încât pot viola o
normă morală şi să-şi menţină În acelaşi timp credinţa În acea normă
morală.

Teoria neutralizării (David Matza)

Teoria a fost elaborată de către Gresham Sykes şi David Matza şi a fost
inspirată de evaluarea critică realizată de cei doi autori asupra Teoriei
asocieri/or diferenliale a lui E. Sutherland. Studiile ulterioare efectuate de
aceştia asupra del incvenţei j uvenile i-au condus la elaborarea unei teorii
asupra devianţei, care a fost prezentată În lucrarea Delinquency and Drift
publicată În 1 964. Teoria neutralizării este raliată modelului teoretic al
Învăţării sociale, care consideră că comportamentele deviante, ca şi alte
comportamente sociale, sunt rezultatul unui proces de Învăţare care are loc
În contextul interacţiunilor sociale. Una din tezele de bază ale acestei teorii
este aceea că Învăţarea comportamente lor del incvente implică:
• Învăţarea tehnicilor de com itere a infracţiunilor;
• Învăţarea motivelor, raţional izărilor, atitudinilor necesare comiterii
infracţiuni lor.
David Matza a constatat că, dacă procesul Învăţării este destul de bine
cunoscut, conţinuturile Învăţări i sunt mult mai puţin cunoscute. Singura
orientare teoretică care a adus o contribuţie importantă În această direcţie
este orientarea subculturilor delincvente. Caracteristica de bază a
subculturi lor del incvente este aceea că reprezintă un sistem de valori opuse
celor ale culturii dominante din societate. Din această perspectivă, sistemul
cultural alternativ apare ca fi ind sistemul cultural dominant inversat şi
generează o forţă ce se opune ordinii sociale. Modelul subcuIturilor
95
 delincvente prezintă Însă o mulţime de deficienţe, şi unii autori (Cohen, A. ,
Delinquent Boys, The Free Pres of Glencoe, 1 995) nu mai consideră
delincvenţa j uvenilă ca fi ind un tip de comportament opus valorilor şi
normelor sociale aparţinând culturii dominante. Natura acestor defecte şi
posibilele modele explicative alternative sau modificate, care să explice o
mare parte din comportamentele delincvente ale tinerilor, i-au condus pe cei
doi autori la elaborarea unei noi teorii referitoare la delincvenţa j uvenilă.
Sykes şi Matza au făcut o serie de observaţii pe baza cărora şi-au construit
teoria. Acestea pot fi sintetizate astfel:
• Contrar aşteptări lor teori ilor transmisiei culturale, delincvenţii
trăiesc sentimente de ruşine şi vinovăţie cu privire la actele
delincvente comise;
• Delincvenţii respectă şi admiră adesea persoanele oneste şi cinstite
(a se vedea relatările delincvenţilor cu privire la preotul devotat şi
cinstit, mama iubitoare şi devotată etc);
• Tinerii delincvenţi trasează o linie de demarcaţie Între persoanele
care pot fi victimizate şi cele care nu pot fi victimizate (victim izarea
devine o funcţie a distanţei sociale dintre delincvent şi ceilalţi);
• Delincvenţii nu sunt în Întregime imuni la cerinţele de conformitate
venite dinspre societatea convenţională (există o mare probabilitate
ca fami liile delincvenţilor să condamne actele delincvente, aşa cum
este şi orientarea societăţii convenţionale, şi acest lucru se Întâmplă
şi În cazul familiilor implicate În diferite tipuri de activităţi ilegale).
Pornind de la aceste constatări, cei doi autori şi-au propus să expl ice de
ce delincvenţa j uvenilă se produce În condiţiile În care tinerii, ca şi
maj oritatea membrilor societăţii, sunt mai mult sau mai puţin ataşaţi de
valori le şi sistemul normativ dominant din societate. Întrebarea la care
aceştia au Încercat să răspundă a fost: Cum este posibil ca oamenii să
Încalce normele sociale în care cred? Răspunsul este oferit de faptul că
valori le sociale şi normele sociale care derivă din acestea nu iau decât
arareori forma unor imperative absolute. În plus, valori le şi normele care
ghidează comportamentele indivizilor sunt limitate În ceea ce priveşte
conformarea la prescripţiile lor de către elemente ca timpul, locul, persoana
şi circumstanţele sociale. Prohibiţia Împotriva omuciderii de exemplu nu se
aplică duşmani lor" În timpul unui conflict, celor ce pun În aplicare o
"
sentinţă judecătorească sau celor aflaţi În legitimă apărare. Sistemul
normativ al unei societăţi este marcat, aşa cum remarca Williams, de
flexibilitate (Williams, Robin., Jr. American Society, New York, Knopf,
1 95 1 , p. 2 8), ceea ce Înseamnă că nu este un corp de reguli ce trebuie
respectate foarte strict În orice circumstanţe. Flexibilitatea se întâlneşte şi În
practica j udiciară şi este cuprinsă În regulile care privesc aprecierea
circumstanţelor ce anulează responsabi litatea pentru comiterea unei
infracţiuni . Astfel, imaturitatea, necesitatea, autoapărarea, boala mintală,
starea de intoxicare cu alcool sau alte droguri sau compulsiunea sunt frec-
96
 vent utilizate în instanţă ca argumente pentru anularea responsabil ităţii pen­
tru actele infracţionale comise. În felul acesta, arătând că a lipsit intenţia
săvârşirii unei infracţiuni, individul poate evita responsabi litatea legală,
morală, şi desigur, sancţiunile din partea societăţii . Potrivit lui David Matza,
,,0 mare parte din actele delincvente se bazează pe ceea ce este o extensie
esen/ială şi nerecunoscută de apărare împotriva infractiunii comise care ia
forma unei justificări a actului deviant care este validă din punctul de ve­
dere al delincventului, dar care, în acelaşi timp, este respinsă de către sis­
temul legal sau de societate în întregul ei " . Aceste j ustificări sunt în fapt
nişte raţionalizări. Ele apar în urma comiterii unor acte delincvente şi au ro­
lul de a proteja făptuitorul împotriva autoînvinovăţirii şi împotriva b lamului
altor persoane. Potrivit celor doi autori (Sykes, Matza), aceste raţionalizări
preced com iterea unor acte delincvente şi le fac în acelaşi timp posibile.
Această posibilitate este menţionată de către Sutherland, dar nu este
dezvoltată în teoria sa. Atitudinea de dezaprobare a conduitelor del incvente
ce rezultă din intemalizarea normelor sociale şi atitudinea conformistă a
celorlalţi este neutralizată şi anihi lată de către aceste mecanisme de
raţionalizare. În acelaşi timp, controlul social, care are rolul de a inhiba
motivaţia pentru comportamentul delincvent, este făcut inoperaţional, iar
individul devine liber pentru a se angaj a în comportamente infracţionale fără
a suferi daune serioase în ceea ce priveşte imaginea de sine. Aşadar, delinc­
ventul nu este în opoziţie totală cu societatea convenţională, iar pentru a se
angaja în activităţi infracţionale trebuie să deţină tehnici de raţionalizare a
actelor delincvente. David Matza a numit aceste mecanisme de j ustificare a
comportamentelor infracţionale tehnici de neutralizare " şi a apreciat că
"
reprezintă o componentă esenţială a ceea ce Sutherland a numit " defini/ii
favorabile incălcării legi;" . Potrivit acelu iaşi autor, aceste tehnici de neutra­
l izare joacă un rol mai important În geneza comportamente lor del incvente
decât învăţarea imperative lor morale, valori lor sau atitudini lor favorabi le
încălcării legii . Analizând aceste tehnici, David Matza a apreciat că acestea
se pot grupa în cinci categorii distincte: negarea responsabilită/ii, negarea
prejudiciului, negarea victimei, condamnarea condamnatori/or şi apelul la
o loialitatea mai înaltă.
Negarea responsabilităţii. Reprezintă una din cele mai importante
tehn ici de neutralizare a responsabil ităţii pentru com iterea unui act
delincvent. În măsura în care del incventul se poate defini pe sine ca l ipsit de
responsabilitate pentru actul deviant, dezaprobarea celorlalţi, a lui Însuşi şi
eficienţa controlului social va fi anihi lată. În legislaţia penală există o serie
de precizări cu privire la situaţi i le în care prejudiciile sau vătămările suferite
de către victimă sunt neintenţionate şi unde lipseşte responsabilitatea, şi în
acelaşi timp, situaţiile în care responsabil itatea este prezentă. Ca tehnică de
neutralizare a vinii, negarea responsabilităţii se extinde mult dincolo de
pretenţia că actul deviant este un accident sau de negarea responsabilităţii
personale pentru aceasta. Se consideră că actul deviant este determinat de
97
 forţe situate deasupra individului şi în afara controlului acestuia, cum este
cazul unui mediu fami l ial disfuncţional, a unor părinţi neiubitori, prieteni
nepotriviţi, vecinătate săracă etc.
Negarea prej udiciului. O altă tehnică importantă de neutralizare a
responsabilităţii se centrează pe prej udiciul sau vătămarea produsă de un act
delincvent. Negarea prej udiciului reprezintă o modalitate de raţionalizare şi
legitimare a conduitei, utilizată adesea de către delincvenţi pentru a schimba
interpretarea propri ilor conduite de către ei înşişi sau de către publ ic. Codul
penal face o distincţie între actele care sunt greşite şi cele care sunt i legale,
dar nu şi imorale. Del incvenţii pot face şi ei o asemenea distincţie în
evaluarea vinovăţiei proprii lor comportamente. Astfel, pentru delincvent,
aprecierea vinovăţiei legate de comportamentul său se poate referi la
problema existenţei unei persoane care să fie afectată de fapta sa, iar acest
lucru poate conduce la o mulţime de interpretări. Vandalismul poate fi
definit, de exemplu, de către del incvent ca o simplă stricăciune pe care
persoana care a suferit prej udiciul şi-o poate permite fără probleme şi nu ar
trebui să facă prea m u lt caz. În mod similar, autorul furtului unei maşini
poate interpreta acest act ca un împrumut" , iar o luptă Între bande pe stradă
poate fi considerată o neînţelegere " Între băieţi etc. Aceste exemple arată
"
că delincvenţii consideră adeseori că actele lor nu produc cu adevărat un
rău, chiar dacă contravin legii. Aşa cum prin negarea responsabilităţii
legătura dintre individ şi faptele sale poate fi Întreruptă, şi negarea
prejudiciului conduce la ruperea legăturii dintre actele acestuia şi
consecinţele sale.
Negarea victimei. În cazul în care delincventul acceptă
responsabilitatea pentru faptele sale contrare legii şi admite faptul că acestea
au produs pagube sau vătămări, indignarea altora sau propria indignare
poate fi neutralizată prin invocarea circumstanţelor În care s-a produs
incidentul şi care absolvă de vinovăţie făptaşul . Del incventul poate pretinde
faptul că vătămarea sau paguba nu pot fi considerate cu adevărat ca
prej udicii, deoarece sunt, În realitate, consecinţe ale aplicării unor pedepse
binemeritate victimei sau ale răzbunării unor fapte reprobabile ale acesteia.
În felul acesta, printr-o manevră subtilă, del incventul se plasează În poziţia
j ustiţiarului care pedepseşte un comportament condamnabil. Exemple În
acest sens pot fi atacuri le asupra homosexual ilor, a membrilor unor
minorităţi, agresarea unor profesori prea severi, furturile dintr-un magazin
aparţinând unui patron necinstit etc. În toate aceste cazuri, del incventul
poate susţine că victima a meritat ceea ce a păţit" . Un alt element ce poate
"
susţine această strategie de negare a victimei este prezenţa În cadrul culturi i
populare a unor tipuri de infractori, personaj e populare de genul Robin
Hood, haiduci, sau a detectivului particular hotărât să facă dreptate cu orice
preţ, inclusiv acela al Încălcării legii. Asemenea personaje atrag simpatia
publicului, iar persoanele del incvente pot vedea faptele lor ca fiind
comportamente ce se Încadrează Într-un asemenea rol . Pentru a nega
98
existenţa victimei, este necesar ca aceasta să fie transformată într-un
personaj ce merită să fie pedepsit, şi prin urmare, poate fi o ţintă potrivită
pentru actele sale delincvente. Dacă existenţa victimei va fi negată sau nu
depinde şi de prezenţa fizică a acesteia în momentul comiterii acţiunii,
indiferent de celelalte circumstanţe ale infracţiuni i . Astfel, în cazuri le în care
victima este absentă (cazul furturilor din locuinţă), necunoscută sau
abstractă, conşti inţa existenţei acesteia este diminuată, j oacând un rol
importantă în punerea în funcţiune a mecanismelor negări i victimei .
Condamnarea condamnatorilor. Reprezintă o altă tehnică de
neutralizare a vinii utilizată de către persoanele delincvente, care constă în
blamarea persoanelor sau instanţelor cu rol de control social cum sun :
poliţia, profesorii, autorităţile etc. Specific acestei tehnici de neutralizare a
vinii este mutarea accentului de pe actele reprobabile ale delincvenţilor pe
motivaţia şi comportamentul celor care dezaprobă comportamentele lor
deviante. Astfel, aceştia sunt acuzaţi de ipocrizie, de faptul că sunt ei înşişi
devianţi ascunşi şi de faptul că sunt mânaţi de interese personale.
Responsabilitatea actelor deviante, este în felul acesta, transferată asupra
lumii în care trăiesc, a societăţii corupte şi a oficialilor ipocriţi care predică
moral itatea fără a oferi şi exemple personale în acest sens. Din această
perspectivă, cei acuzaţi de acte deviante consideră ca fiind nedreaptă şi
inechitabilă sancţionarea actelor lor şi ignorarea devianţei comise de
reprezentanţii autorităţilor publice. Pe de altă parte, percepţia faptului că '
acordarea recompenselor pentru conformitate, cum ar fi succesul sau
bunăstarea materială, se datorează mai mult influenţei de care dispun
indivizii care le obţin şi norocului, şi nu naturii conform iste a acestor
comportamente contribuie şi mai mult la diminuarea valori i
comportamente lor conformiste. Acest tip de judecată j oacă un rol important
în respingerea sancţiunilor negative ataşate comportamente lor care violează
normele sociale. B lamarea altora constituie astfe l o metodă de sch imbare a
subiectului de d ialog de la relaţia d intre propriile comportamente
delincvente şi reacţia celorlalţi, prin intermediul căreia îşi pot anihila
sentimentele de vinovăţie sau de regret pentru comiterea unor astfel de acte.
Apelul la o loialitate mai Înaltă. A cincea şi cea din urmă tehnică de
neutralizare a controlului social intern şi extern este reprezentată de
sacrificarea cerinţelor societăţii în favoarea celor ale unor grupuri sociale
mai m ici, de care delincventul aparţine, cum este cazul fam i l iei, grupului de
prieteni sau bandei . Trebuie precizat însă faptul că aceasta nu înseamnă
neapărat repudierea imperativelor sistemului normativ dominant, ci doar
faptul că individul eşuează în respectarea lor. Delincventul se poate simţi
p rins într-o dilemă care nu poate fi soluţionată decât prin încălcarea legi i .
Incălcarea normelor sociale s e produce î n acest caz din cauza faptului că
normele grupului de apartenenţă sau cerinţele acestuia sunt mai presante şi
cer o loialitate mai înaltă decât în cazul celor ale sistemului normativ
dominant.
99
 Tehnicile de neutralizare pot să nu fie suficient de puternice pentru a
apăra individul de forţele derivate din internalizarea normelor şi valorilor
sociale şi de reacţi i le celorlalţi membri ai societăţii care solicită conformarea
la aceste norme şi, din acest motiv, tinerii delincvenţi par să trăiască
sentimente de ruşine şi vinovăţie atunci când sunt puşi în situaţia de a da
socoteală pentru faptele lor. uni i dintre aceşti tineri delincvenţi pot fi atât de
izolaţi de lumea convenţională şi conform istă încât nu au nevoie de tehnicile
de neutral izare pentru a se angaja în activităţi infracţionale. Cu toate acestea,
se poate argumenta că tehnicile de neutralizare j oacă un rol crucial în
diminuarea eficienţei controlului social şi explică o mare parte din
comportamentele delincvente. În orice caz, tehnicile de neutralizare apar ca
oferind o direcţie promiţătoare de investigare a cauzelor delincvenţei
j uven i le. Pe măsură ce noi informaţii sunt furnizate cu privire la
mecanismele tehnicilor de neutral izare, originea lor, consecinţele lor, putem
aj unge la o înţelegere mai bună a delincvenţei juven i le şi a devianţei de la
sistemul normativ dominant.

4.2. Etiologia comportamentului delincvent din perspectivă psihologică

Interpretările psihologice consideră că real izează nevoia de completare

a interpretărilor juridice ale del incvenţei şi ale d imensiunii sociale a
delictului. Abordările psihologice au ca sistem de referinţă omul şi acţiunea
lui În social, luând în considerare modul cum se percepe şi se evaluează pe
sine când se raportează la imaginea celorlalţi despre sine, la nivelul
interiorităţii sale.
Se porneşte de la premisa că orice proces psihic este determinat, în
ultimă instanţă, de acţiunea externă mediată de condiţi ile interne ale omului
(însuşiri, stări). Se consideră că personalitatea omului şi mediul formează o
totalitate funcţională care, odată cu modificarea unui determinant, se
real izează modificări la nivelul totalităţii funcţionale (Klinberg). Rezultă că
modificarea poate interveni în personalitatea omului sau în mediu, formând
componente ale unui întreg care modifică şi funcţionarea întregului . Este o
concepţie care apropie analiza de o abordare holistică, relevând preeminenţa
întregului asupra părţi lor.

4.2. 1 . Interpretarea delincvenţei fundamentată de teoriile despre

personalitate
Perspectiva psihologică de analiză a del incvenţei încearcă să explice în
ce măsură omul dispune de o capacitate intelectivă, afectivă, vol itivă,
capabilă să menţină un echilibru între satisfacerea necesităţi lor - gen nevoi,
aspiraţii. interese - şi mij loacele legitime de realizare a acestora.
Pentru definirea del incvenţei în unele analize teoretice psihologice
centrarea se real izează pe conceptul de imatu ritate socială, care generează
comportamentul del incvent. Insuficienta maturizare socială se relevă în
1 00
dificultăţile de integrare socială, în starea de conflict cu cerinţele unui
anumit sistem valoric normativ, care de structurează raporturile sociale. De
pe aceste poziţi i de abordare a delincvenţei se evidenţiază:
insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor
sociale. În această situaţie, spunem că omul se află într-un deficit de
social izare;
insuficienţa proceselor de acomodare (adaptare) la mediul social,
relevată de comportamentul delincvent.
Caracteristica acestor oameni este neechivalată (disonantă) între
maturizarea socială şi dezvoltarea personalităţii (Preda, 1 998). Astfel, se
înregistrează decalaje de dezvoltare pe următoarele planuri :
între nivelul maturizării intelectuale, pe de o parte, şi nivelul
dezvoltării afectiv-motivaţionale şi caracterial-acţionale pe de altă
parte;
între dezvoltarea intelectuală şi dezvoltarea j udecăţilor sentimentale
şi morale (v. L. Kohlberg, The philosophy of moral. Development
stages and idea ofjustice, Harper and Row. San Francisco, 1 981)
De pe aceste poziţi i, trăsături le personal ităţi i relevate de
comportamentul delincvent se identifică prin:
instabilitatea emotiv-acţionaIă;
inadaptare socială;
căutarea satisfacţiei materiale sau morale prin delict;
duplicitatea comportamentului delincvent.
Instabilitatea emotiv-acţionaIă. Este caracteristica ce generează un
profil al personalităţii ce face posibil un comportament del incvent. Această
trăsătură nu este identificată în exclusivitate doar delincvenţi lor. Şi la
comportamentul conformist pot să apară cazuri de instabilitate emotivă, dar
la conformişti comportamentul social pozitiv, reacţiile emotiv-active sunt
preponderente şi relativ stabile. Reacţiile emotiv-active sunt determinate de
mediul ambiant şi de sistemul de valori etico-sociale. Comportamentele
nonconform iste (delincvente) se identifică la oamenii cu experienţă negativă
în educaţie, deprinderi şi practici antisociale, sunt instabili emotiv-afectiv,
au reacţii discontinue şi inconsistenţă în reacţii faţă de stimuli.
Inadaptarea socială semnalează insuficientă maturizare socială
determinată de carenţe educative şi socio-afective din grupurile în care este
poziţionat del incventul (med i i dezorganizate: orfani, părinţi divorţaţi, părinţi
infractori, părinţi alcool ici). Implicarea carenţelor educative care afectează
dezvoltarea maturităţii sociale a fost anal izată de R. Mucchielli prin teoria
disociabilităţii, care se exprimă prin următoarele repere:
• neacceptarea colectivităţii, a societăţii;
• falsa percepţie socială a celor din j ur;
• lipsa anticipării şi evaluării adecvate a consecinţelor actelor comise;
• respingerea rolului social acordat înainte de a deveni del incvent şi pe
care îl pretinde colectivitatea.
101
 Căutarea satisfactiei materiale sau morale p rin infractiune. Este
faptul social nociv care se explică prin exercitarea unei influenţe mai mari a
excitanţilor din mediul ambiant decât la ceilalţi indivizi. Stimularea excesivă
provine din sensibilitatea deosebită a infractorului şi din forţa specifică a
stimulului, în condiţii le în care l ipsesc inhibiţiile pe l inie socială.
Duplicitatea com portamentului delincvent. Această trăsătură
evidenţiază c o m p ortamen tu l s i m u l ant al del incventului. De lincventul,
conştient de caracteru l anti soc ial, d i structiv al fapte lor sale, d i s i m u l ează
com portamentul pentru a scăpa de sub contro l u l oamen i l or, al autorităţilor.
Predel incvenţial şi postdel i ncvenţial, del incventul poate j uca ro l u l o m u lui
cinstit, cu preocupări, care n u are leg ăt u r i cu actul delincvent. La nivelul
proceselor psihice (senzaţiile, percepţia, reprezentările, memoria,
imaginaţia, atenţia, gândirea şi limbaj ul, voinţa, motivaţia, afectivitatea)
mecanismele care generează comportamentul delincvent se descifrează prin
motivaţie cu atributele ei: mobiluri şi scopuri. Această explicaţie este
posibilă deoarece acţiunile voluntare ale omului pornesc de la motive şi sunt
orientate spre scopuri.
Mai mult, activitatea psihică, în ansamblu, se desfăşoară presupunând
stări de activare, trebuinţe, aşteptări, permanente echilibrări
psihofiziologice. AI. Roşea defineşte motivaţia ca totalitatea mobilurilor
interne ale conduitei, înnăscute sau dobândite, conştientizate sau
neconştientizate, simple trebuinţe organice sau idealuri abstracte. Psihologii
subl iniază că, deşi maj oritatea motivelor sunt dobândite, ele sunt cauzele
interne ale conduitei. De aceea, motivul se cere înţeles ca imbold ori sistem
de presiuni interne răspunzătoare de acţiunile şi de actele de conduită
umană. Motivaţia cuprinde o serie de factori componenţi, dintre care notăm :
trebuinţele, impulsurile, intenţiile, valenţele şi tendinţele. Acţiu nea omului
porneşte după apariţia unor impulsuri ori stimuli care devin trebuinţe.
Literatura de specialitate foloseşte termeni similari : need (trebuinţă) şi drive
(impuls). Impulsurile şi stimul i i sunt surse de activitate.
Aceste abordări psihologice privind implicaţia proceselor motivatoare
în actul delincvent au la bază determinarea cauzală în condiţii le decalaj ului
între cerinţe şi posibilităţi. Decalajul se resimte tensional, şi, în consecinţă
apar blocaj e, frustrări generate de privaţiuni. Unii autori emit ipoteze că
toate frustrările creează o instigare internă sau motivaţională la agresiune.
Funcţie de direcţia sursei motivaţionale a delincvenţei s-au conturat motive
exogene-extrinseci ale delincvenţei şi motive endogene-intrisec i .
Motivele exogene îşi au sursa î n influenţa socială, ambientală
exercitată asupra omului. Tot aici se pot include şi aşa-zisele motive
altruiste, care îl duc pe individ spre delincvenţă, cu scopul de a realiza un
beneficiu pentru un terţ (persoană sau ideal). De pildă, spionii sau actele
unor răzbunători care se consideră drept exponenţi ai dreptăţii.
Motivele endogene-intrinseci, ca generatoare de delincvenţă îşi au
sursa în "interioritatea fiinţei umane " . Se consideră că interioritatea
1 02
reacţi i lor emoţionale primare (frica, mama, atracţia sexuală şi posesivă
puternică) este posibil să genereze un comportament violent. De pildă, în
comiterea delincvenţei privind integritatea fizică, integritatea psihică şi
împotriva obiectivelor şi valorilor sociale (crimă, viol, furt). La nivelul
personalităţii, din perspectivă psihologică, se consideră că imaturitatea
intelectivă şi afectivă generează comportamentul delincvent. Prin imaturitate
intelectivă (intelectuală) se înţelege o capacitate redusă pentru stabilirea
unui raport relaţional între câştiguri şi pierderi în cazul proiectării şi
real izării unui act delincvent (anal iza beneficiului şi a sancţiunii posibi le).

4.2.2. Tipologizarea infractorilor de pe pozitii psihologice

Un criteriu pentru tipologizarea infractorilor sunt modal ităţile în care
personalitatea infractorului generează comportamentul delincvent. Luând în
considerare acest criteriu, L. Yablonski (1 990) clasifică delincvenţii în (după
M Petcu, Delincvenţa. Repere psihosociale 1 999) :
criminali socializaţi;
crim inali nevrotici ;
crim inal i psihotici;
crim inali sociopaţi.
Criminalii socializati prezintă tulburări emoţionale mai mult decât
persoanele care au com is infracţiuni. În urma impactului cu medii
delincvente, are ' loc o socializare negativă, el învaţă regul ile şi valori le
grupului delincvent. Autorul subliniază că aceşti delincvenţi transgresează
mai mult normele care apără proprietatea.
Criminalii nevrotici, sunt cei care com it acte del incvente din cauza
pulsiunilor nevrotice. Aceştia conştientizează că există ceva rău în gândirea
şi comportamentul lor. Princ ipalul simptom al nevrotici lor este anxietatea,
care poate fi exprimată şi în forma unor acţiuni compulsive de comitere a
unor infracţiuni de tipul cleptomaniei şi piromaniei.
Criminalii psihotici au o personalitate puternic destructurată, percep
complet distorsionat mediul social . Ei com it, în special, acte violente cu
mobil bizar, fără sens.
Criminalii sociopati sunt cei care se caracterizează printr-o
personalitate egocentristă. Compasiunea lor faţă de alţii este limitată sau
inexistentă. Frecvenţa ridicată a sociopaţilor în rândul delincvenţilor a atras
atenţia specialişti lor, care au analizat personalitatea acestora, concluzionând
cu un set de caracteristici care-i individualizează. Astfel, dr. H. Clecklei
delim itează următoarele caracteristici :
• bună inteligenţă şi farmec superficial ;
• absenţa iluziilor şi a altor semne ale gândirii iraţionale, ei raţionând
logic;
• absenţa nevrozităţii sau a manifestărilor psihonevrotice, fiind imun
la anxietate şi la neliniştea care poate fi considerată normală în
situaţii perturbante;
1 03
 • instabil itatea; se va descotorosi de bunurile realizate într-o manieră
iresponsabilă;
• neadevărul, minciuna, nesinceritatea; prom isiunile, oricât de solemn
ar fi făcute, nu sunt respectate, m inţind cu dezinvoltură şi
convingere;
• lipsa remuşcării sau a ruşinii, având o viaţă plină de acte imorale;
• comportament antisocial motivat inadecvat;
• repetă compulsiv eşecurile, neînvăţând din experienţă;
• egocentrism patologic şi incapacitatea de a iubi; deşi afişează
afecţiune, nu poate să întreţină relaţii interpersonale de durată bazate
pe afect;
• încărcătură emoţională săracă a relaţiilor afective;
• indiferenţă în relaţii interpersonale generale ;
• comportament bizar şi imprevizibil, asociat cu consum de alcool şi
droguri, sub influenţa cărora devine foarte agresiv şi distructiv;
• tendinţele suicidare rare;
• viaţă sexuală defectuos integrată;
• eşec în a urma o anumită cale în viaţă.
În analiza comportamentului del incvent, V. Dragomirescu se centrează
pe rezultatele obţinute de cercetările în domeniul psihiatriei. Acesta
consideră că afecţiunile psihiatrice sunt implicate în personalitatea
persoanelor în ceea ce priveşte orientarea comportamente lor antisociale. Pe
lângă personalitatea matură, normală, el distinge următoarele tipuri de
personalităţi care conturează comportamente delincvente:
a. personalitatea nevrotică prezintă particularităţi de inadaptare
prin instabi litate, intoleranţă sau contracţie. Prezintă conduite
agresive, fiindu-i teamă de propria violenţă şi dorinţă;
b. personalitatea dizarmonică sau psihopatică prezintă
următoarele particularităţi:
comportament delincvent prin inadaptări sociale;
mare potenţial de asociabilitate;
comportament delictual pol ivalent;
spontaneitate în acţiunile del ictuale care decurg nu din
incapacitatea de deliberare, ci din cea de satisfacere imediată
a pulsiunilor instinctiv-emoţionale şi imaturitate afectivă.
Acest tip de personalitate are o agresivitate exacerbată, un rol
de inductor negativ, activ, sociopatic, tendinţa de bravare şi
de simulare.
c. personalitatea psihotică dezvoltă o degradare a mecanismelor ce
susţin funcţional viaţa psihică. Motivarea comportamentului este
în esenţă patologică şi generează un mare grad de periculozitate
socială. In rândul psihoticilor, cea mai gravă formă de
manifestare este comportamentul melanco/icilor. Ei au o formă
1 04
 ambivalentă de agresivitate care merge de la pruncucideri la
omucideri şi de la muti lări până la suicid. Un mare grad de
periculozitate îl prezintă şi schizofrenicii paranoizi, prin frecvenţa
conduitelor deviante patologice şi actele agresive săvârşite cu
ferocitate, precum şi provocarea de leziuni multiple prin mij loace
de atacare din cele mai diverse.
d. personalitatea dementială este definitorie în diagnosticarea
degradării personalităţii în sensul unei regresiuni a eficienţei
proceselor psihice globale, obiectivată în conduite predominant
agresive, impulsive, reactive sau instabile.
Analiza caracteristicilor delincvenţilor cu afecţiuni psihice prezintă
importanţă din necesitatea diferenţierii comportamentale del incvente în
raport cu existenţa sau inexistenţa responsabilităţii făptuitorului în
momentul săvârşirii actului delincvent. Când în analiză se pune problema
conceptului de responsabilitate, intră în discuţie conceptul de discernământ.
Î nţelegerea celor două concepte, de mare importanţă aplicativ practică, se
realizează interdisciplinar; din perspective psihologică, psihiatrică şi
j uridică. Din perspectivă psihologică, dar şi psihiatrică se au în vedere un
aspect intelectiv şi unul volitiv. Aspectul intelectiv exprimă capacitatea
persoanei de a înţelege pericolul social al faptei comise, transgresarea
normelor sociale şi a urmărilor produse. Aspectul volitiv exprimă
capacitatea aceleiaşi persoane de a voi comiterea delictelor în vederea
atingerii unor scopuri sau interese bine delim itate.
Din perspectivă j uridică, răspunderea penală pentru delictul săvârşit,
prevăzut de legea penală, reprezintă o capacitate psihologică: atât sub aspect
intelectiv, cât şi unul volitiv. Î n absenţa impl icării conştientizate a celor
două aspecte (intelectiv şi volitiv) . Î n plan psihologic, ne aflăm în faţa une i
incapacităţi psihofizice, iar în plan j uridic, a unei iresponsabi lităţi sau a
lipsei de răspundere penală, ambele prevăzute în legea penală. Este evident
că incapacitatea psihofizică se constată extrajudiciar. Investigaţia pentru
stabil irea existenţe i sau inexi stenţei discernământului în momentul com iteri i
faptei prevăzute de legea penală şi, ca urmare, stabilirea incapacităţii
psihofizice semnifică lipsa discernământului. Lipsa discernământulu i
înlătură caracterul penal al faptei cu semnificaţie de iresponsabilitate în
com iterea faptei. (Art. 48 Cod penal, defineşte iresponsabil itatea: "nu
constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în
momentul săvârşiri i faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte
cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiuni le sau inacţiunile sale ori nu putea
fi stăpân pe ele "). Astfel, legiuitorul obl igă specialiştii psihologi şi psihiatri
să stabilească post-factum discernământul prin diagnosticarea incapacităţii
psihofizice, sub aspect intelectiv şi volitiv, a făptuitorului, din timpu l
comiterii faptei .
Odată c u implicarea noţiunii d e discernământ are loc un transfer
normativ prin obligaţia psihiatrului de a converti în plan medico-psihiatric
1 05
(medico-Iegal) noţiunea j uridică de responsabilitate şi să fixeze prin
diagnosticul său, de natură medicală, un criteriu medical (extraj udiciar) ca
reper principal pentru demersul j uridic.
Specialiştii (Rădulescu şi Banciu) consideră că acest tip de criteriu are o
validitate ştiinţifică, relativă şi reprezintă un obstacol din punct de vedere
epistemologic (de cunoaştere), deoarece la baza expertizei a stat o constatare
post-factum .
Situaţia este posibilă pentru c ă psihiatrii n u pot surprinde momentul
esenţial al infracţiunii în care intervin, evaluări, alegeri, j udecăţi de valoare,
motivaţii care angrenează dimensiunea integrală a personal ităţii ca unitate
structurală ce nu poate fi surprinsă post-factum. Totodată, diagnosticul fixat
nu vizează personal itatea făptuitorului în contextul social în care s-a comis
actul delincvent.
 CAPITOLUL V

TEORIILE INTERVENŢIEI

Teoriile intervenţiei real izează un cadru teoretic general care

fundamentează desfăşurarea etapelor specifice procesului de intervenţie în
asistenţa socială: evaluare, planificare, revizuire şi evaluare finală. Totodată,
delimitează metodele şi tehnicile aplicate de către asistenţii sociali raportat
la final itatea furnizării servicii lor de asistenţă socială. Teoria ar trebui să
ofere practicianului repere pentru înţelegerea posibilităţilor de intervenţie şi,
mai cu seamă, un set de idei despre cum ar trebui să acţioneze. Prin unnare,
sunt teorii ale practicii, adică acele teorii ce oferă metode şi sugestii despre
cum ar trebui asistenţii sociali să procedeze în anum ite cazuri.
Modelul teoretic ales depinde de sistemul de referinţă al asistentului
social, de abilităţile acestuia sau de politica instituţiei în care lucrează.
Alteori, modelul teoretic de înţelegere sau intervenţie depinde de natura
problemelor sau a nevoi lor cl ientului. De exemplu, în cazul în care clientul
are dificultăţi în relaţiile de familie, probabil că cel mai bun model ar fi cel
al terapiei de familie. În cazul în care clientul are probleme în găsirea sau
menţinerea unui loc de muncă, probabil că cea mai potrivită abordare o
constituie rezolvarea problemelor. Atunci când clientul are probleme de
comportament, probabil că cele mai utile teorii ar fi cele comportamental iste
sau cogn itiviste. Asistentul social nu trebuie să apl ice mecanic sau scolastic
teoria şi metodele considerând clientul ca fi ind cel mai important, ci numai
metoda aleasă. Î n cazul activităţii de reintegrare soc ială a infractorilor, au
fost multiple iniţiative şi încercări de teoretizare, încât s-a creat o adevărată
istorie a idei lor în acest domeniu.
Î n continuare, în mod subiectiv, am selectat teori i de intervenţie în
funcţie de cum am apreciat relevanţa şi caracterul practic al fiecărei teori i şi
încercând să ofer deschideri spre alte teorii pentru ameliorarea metodelor şi
tehnicilor de lucru cu infractori i.

5. 1 . Teoriile cognitiv-comportamentaliste

Atât teoriile comportamentaliste, cât şi cele cognitiviste îşi au originea

în teori ile învăţării pe care le-am analizat din perspectivă sociologică. Pentru
prima dată aceste teorii au fost apl icate în sfera psihologiei cl inice în cazuri
de depresie, anxietate sau atac de panică. Aceste teorii pornesc de la o
separare clară între minte şi comportament. Se susţine că nu putem cunoaşte
ce se află în m intea oamenilor şi trebuie să ne concentrăm asupra
comportamente lor explicite. Potrivit acestor teorii, comportamentul este
învăţat fie ca unnare a unui reflex condiţionat (Pavlov, 1 960), fie ca unnare
a condiţionări i operante (Skinner, 1 95 8), fie ca unnare a învăţării sociale
(Bandura, 1 969). Teoria reflexului condiţionat nu oferă asistentului social
1 07
repere pentru schimbare comportamentală în lucrul cu persoanele aflate în
conflict cu legea. De aceea, nu ne vom referi la aceasta.
Condiţionarea operantă oferă repere pentru schimbarea
comportamentală prin modelul ABC, care semnifică: Antecedente, Behavior
(comportamentul propriu-zis) şi Consecinţele acestuia. Antecedentele
comportamentului sunt acei stimuli care declanşează comportamentul. De
exemplu, consumul de alcool poate să conducă la declanşarea unui
comportament violent. Dacă un comportament primeşte un răspuns
încurajator, acesta tinde să se perpetueze. Dacă acel comportament
declanşează consecinţe neplăcute, probabilitatea de a se repeta scade.
Menţionăm că aceste consecinţe nu au aceeaşi valoare pentru toţi oamenii.
După evaluarea comportamentului indezirabil, identificarea antecedentelor
şi consecinţelor acestuia se trece la modificarea comportamentală. Un model
de intervenţie comportamental istă îl propune Milner şi O'Byrne (2002) în
următoarea succesiune:
• care este comportamentul dezirabil;
• care sunt antecedentele;
• ce consideră clientul ca recompensă;
• ce recompense sunt disponibile;
• recompensele să fie acordate imediat;
• noul comportament poate fi însuşit prin modelare? Dacă da, există
un model disponibil?
Procesul de modelare face trecerea la teoria învăţării sociale şi poartă
denumirea de teoria învăţării prin modelare. Se afirmă, în teoria învăţării
sociale, că oamenii învaţă observându-i şi imitându-i pe alţii. Probabilitatea
de a învăţa un comportament nou creşte dacă modelul seamănă cu subiectul,
ceea ce aj ută la identificare (sindromul aş vrea să fiu" ). O altă condiţie
"
importantă în înşuşirea noului comportament este dacă subiectul poate
practica noul comportament şi dacă poate obţine imediat o gratificaţie.
Teori ile cognitiviste definesc comportamentul ca fiind afectat de
percepţiile şi interpretările pe care oamenii le atribuie mediului ori sinelui.
Prin urmare, comportamentul idezirabil este produsul unor percepţii sau
interpretări greşite ale real ităţii. Comportamentul este mediat de procesul de
gândire . Î n procesul de gândire, pot să apară distorsiuni în percepţia şi
interpretarea lumii înconj urătoare. Modelul cognitiv comportamentalist este
unul de prevenţie şi schimbare comportamentală. Acest model nu neagă
importanţa factorilor de mediu sociali, culturali, situaţionali etc., în etiologia
comportamentului infracţional, deoarece au o influenţă semnificativă asupra
gândiri i umane (sărăcia, educaţia inadecvată, lipsa modelelor prosociale,
mediul ostil sau nefavorabil unei dezvoltări cognitive etc. pot să conducă la
un deficit cognitiv) . Cel care uti lizează un astfel de model trebuie să
evalueze procesele cognitive ale persoanei şi apoi să organizeze experienţe
de învăţare ce corespund proceselor inadaptate şi, implicit, emoţiilor
asociate acestora.
1 08
 Din cercetări le efectuate rezultă că cele mai eficiente programe cognitiv
comportamentale sunt cele care se adresează abi lităţilor de rezolvare a
programelor, de construire a relaţiilor interpersonale, de negociere şi
comunicare şi de rezolvare a conflictelor interpersonale, care trebuie să fie
individual izate, în funcţie de nevoile identificate. Abilităţile interpersonale
sau de negociere pot fi dezvoltate cu aj utorul altor tehnici cum ar fi jocul de
rol, antrenarea, prezentarea unor modele prosociale, etc.

5.2. Teoria intervenţiei centrate pe sarcină

Este o teorie de sorginte americană, ce presupune un tratament de

scurtă durată şi o abordare pragmatică. Aceasta determină o succesiune de
etape.
1. Asistentul social determină dacă are în faţă un client voluntar sau nu.
Adică, clientul recunoaşte că are o problemă, este dispus să facă ceva pentru
a schimba situaţia. Dacă se manifestă o atitudine negativă, asistentul social
trebuie să folosească alte metode sau să renunţe.
II. Specificarea problemei. Uneori, cl ienţii nu pot să-şi definească
problema sau vin cu o multitudine de probleme în acelaşi timp. Î n această
etapă, asistentul social clarifică, ierarhizează şi defineşte împreună cu
clientul problemele pe care acesta le are. Î n literatura de specialitate (Reid,
1 978), problemele se clasifică după cum urmează:
• Conflicte interpersonale sau probleme de interrelaţionare;
• Nemulţumiri în legătură cu abil ităţile sociale;
• Probleme cu instituţi ile;
• Dificu ltăţi În exercitarea rolurilor (de tată, soţ etc.);
• Probleme de luare a decizi ilor;
• Probleme emoţionale (depresii, anxietăţi etc.);
• Resurse insuficiente (bani, locuinţă etc.);
• Altele (consumul de droguri, tulburările de comportament etc.).
Î n evaluare, aceste probleme pot să fie interconectate. De exemplu,
consumul de alcool poate să conducă la pierderea locului de muncă, la
violenţa domestică sau la absenţa banilor. Cauze sau obstacole În calea
rezolvării problemelor pot fi :
• Sistemul social : fami lia, comunitatea, societatea;
• Convingeri le sau imaginea despre lume, despre sine şi despre
problemă;
• Emoţiile: cele care exprimă convingeri despre ceea ce se doreşte să
se schimbe;
• Î ncercările eşuate : acele încercări care au înrăutăţit situaţia.
III. Planificarea sarcinilor. Sarcinile trebuie să fie clare, simple, practice
şi realiste, să aibă indicatori de realizare şi mai ales un calendar precis de

1 09
îndepl in ire. Sarcinile pot fi individuale, centrate pe c lient sau reciproce ori
pot fi împărţite cu o terţă persoană imR0rtantă pentru client.
IV. Implementarea sarcinilor. Î n această etapă, asistentul soc ial
încurajează clientul pentru îndeplinirea sarcinilor. Totodată, îi furnizează
informaţii pentru abil ităţi suplimentare şi practică ghidată.
V. Evaluarea modului de îndepl inire a sarcinilor. Evaluarea trebuie să
aibă loc într-o manieră suportivă, să încuraj eze în continuare clientul şi să-I
asigure că optimismul este esenţial în rezolvarea problemelor. Intervenţia
centrată pe sarcină poate să fie eficientă în lucrul cu persoanele raţionale şi
care au probleme concrete sau practice.

5.3. Teoria centrată pe rezolvarea de probleme

Acestă teorie presupune un algoritm, o succesiune de faze care-I

"
apropie pe individ de rezolvarea problemei sale " (Poledna, 200 1 , pag. 24 1 ,
apud Durnescu, 2009). Etapele specifice acestui model sunt:
• Recunoaşterea, identificarea şi rezolvarea problemei ;
• Stabilirea obiectivelor;
• Culegerea informaţiilor despre problemă;
• Generarea soluţi ilor şi analiza acestora după modelul
avantaje/dezavantaje;
• Alegerea soluţiei potrivite;
• Î ntocm irea planului de intervenţie;
• Implementarea planului de intervenţie;
• Evaluarea şi închiderea cazului.
Un alt model de rezolvare a problemelor cu mai multe faze şi subfaze a
fost propus de Compton şi Galaway (apud B uzducea, 2005), după cum
urmează:
J . Etapa de contact. Î n această etapă se identifică problema, precum şi
percepţia clientului. Problema este definită de către client, nu de către
asistentul social, respectându-se principiul autodeterminării şi respectului
faţă de unicitatea persoanei. Tot în această etapă sunt stabilite scopurile
intervenţiei şi contractul, fiind explorate resursele clientului.
2. Etapa contractului. Î n această etapă se anal izează problema
identificată (factorii care au determinat apariţia problemei, ceea ce menţine
problema, resursele cl ientului, felul în care acesta a încercat să rezolve
problema în trecut etc.). Tot în acestă fază se formulează planul de acţiune
cu responsabi lităţi pentru client şi asistent social.
3. Etapa acţiunii. Are loc implementarea planului de acţi une şi sunt
monitorizate progresele.
4. Etapa finală este cea de evaluare sau revizuire a intervenţiei în funcţie
de rezultatele obţinute.

1 10
 Relevantă pentru acest model teoretic este informaţia, mai ales pentru
luarea deciziei. Este o teorie care se aplică în toate situaţiile şi aproape cu
toate categoriile de clienţi.

5.4. Modelul rezolutiv (problem solving)

Fundamentul teoretic al acestei metode are ca repere teoria învăţării, cu

accentul pus pe rol şi învăţarea rolului, teoria comunicării, teoria sistemelor.
Perlman a văzut acest model într-o perspectivă duală: în acelaşi timp, pe de
o parte ca un proces, iar pe de altă parte, ca o metodă de a oferi aj utor.
Specialiştii care au teoretizat şi folosit ulterior acest model au subliniat
că, înţeles ca proces, modulul rezolutiv permite folosirea mai multor metode
de aj utor. Atât Perlman, cât şi cei care i-au urmat în abordarea modelului
rezolutiv consideră că parteneriatul cl ient-asistent social nu începe înainte
ca persoana cl ientului să treacă de la statutul de persoană care solicită aj utor
la cel de client, adică nu înainte de a înţelege ce presupune relaţia de
asistenţă socială.
O serie de autori consideră că activitatea de asistenţă socială din această
perspectivă nu numai că se face în mai multe faze, dar că fiecare din aceste
faze are un obiectiv general al ei, pentru atingerea căruia sunt necesare
anumite deprinderi specifice ale asistentului social, în cazul nostru
consi lierului de reintegrare socială şi supraveghere, şi că numai după ce
obiectivul unei faze a fost atins se poate trece la faza următoare. Aceşti
autori au căzut de acord că succesiunea fazelor procesului rezolutiv este
următoarea:
recunoaşterea problemei, definirea ei şi angajarea asistentului
social alături de client pentru rezolvarea problemei;
stabi lirea obiectivelor;
adunarea datelor;
inventarierea situaţiei şi planificarea acţiunii;
realizarea acţiunii (a intervenţiei);
evaluarea;
încheierea.
Dintre responsabilităţile comune practicianului şi cl ientului, în derularea
acestor faze, modelul rezolutiv evidenţiază problema deciziei şi a capacităţii
de decizie. Pentru a lua o decizie bună, este nevoie de informaţii cât mai
complete şi legate de toate aspectele în care a apărut problema. Î n acest
punct, responsabilitatea se divide; astfel, asistentul social trebuie să-şi
folosească deprinderile pentru a-l aj uta pe client să-şi îmbunătăţească
puterea de decizie. Î n cazul în care cl ientul nu-şi înţelege corect s ituaţia,
urmează un proces de negociere client-asistent social, în vederea luări i
deciziei. Informaţia care sprij ină decizia se referă, de fiecare dată, la mai
mult decât un aspect. Astfel, în primul rând, informaţia trebuie să se refere
la problema asupra căreia clientul şi asistentul social doresc să se oprească şi
111
să lucreze. Î ntotdeauna se pleacă de la situaţia clientului şi de la momentul
în care se află atunci clientul, în situaţia sa problematică.
Î n al doilea rând, informaţia trebuie să se refere la rezultatele care se
doresc a fi obţinute din perspectiva clientului şi din perspectiva celor doi.
Legat de rezultate şi de atingerea lor, informaţia trebuie să se refere la
principala resursă, timpul, managementul timpului, este de aceea, foarte
important. Acest m anagement presupune: punctualitate, o manieră eficientă
de organizare a timpului, aprecierea corectă a duratei unei activităţi,
acurateţea deciziei asupra a ceea ce vrei să faci; astfel, timpul devine o
resursă foarte importantă.
Î n cadrul serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere, acest aspect
este cu atât mai relevant cu cât durata sancţiunii penale neprivative de
libertate este clar stabi lită prin hotărârea instanţei de j udecată.
Deciziile se iau şi în legătură cu conceptualizarea rezultatelor. Aceste
concepte trebuie să dea un plus de claritate nu numai definirii problemei, dar
şi formulării ei şi deciziei asupra obiectivelor. Această prindere în concepte
a rezultatelor trebuie făcută chiar dacă persoana asistată doreşte schimbări
imediate. Conceptualizarea depinde de câtă răbdare are clientu l pentru a
parcurge toţi paşii spre rezolvarea problemei. Unii clienţi nu au răbdare, ei
doresc schimbări imediate, iar alţii nu conştientizează urgenţa obţinerii
rezultatelor, pentru aceştia din urmă conceptual izarea nu pare să aibă sens.
Conceptele în care sunt prinse problemele în conţinutul lor şi mai ales
rezultatele la care se tinde nu trebuie să fie concepte proprii asistenţei
sociale, dar trebuie să fie adecvate realităţii la care ea trimite. Decizia pe
care o iau clientul şi asistentul social împreună se referă şi la procedurile ce
trebuie aplicate pentru a duce la schimbarea situaţiei clientulu i . Modelul
rezolutiv perm ite folosirea oricărei metode existente în repertoriul
asistentului social/consilierului de reintegrare socială şi supraveghere sau a
psihologului, însă cu condiţia ca acele metode să-I facă pe c lient capabil să­
şi rezolve problemele.
Anum ite roluri pe care clientul trebuie să le îndepl inească vor fi
urmări te cu precădere, deşi ansamblul rolurilor învăţate de către client cu
aj utorul asistentului social este mai cuprinzător; de exemplu clientul va fi
învăţat să-şi abordeze problemele din perspectiva nevoilor, şi nu a
dorinţelor; în acest caz, asistentul social va folosi rolul de consilier. Dacă
clientul are dificultăţi legate de înţelegerea sau definirea problemei sale,
asistentul social îl va învăţa să dobândească acele abi l ităţi de comunicare
care să-I facă capabil de analize eficiente, cl ientul fi ind aj utat să aibă o
atitudine pozitivă în tot acest demers analitic.
Un alt rol al asistentului social este cel de manager de caz, care pune în
evidenţă faptul că abordarea de tip "problem solving" solicită atât de la
client, cât şi de la asistentul social abil ităţi manageriale, în sensul că
asistentul social va trebui să fie cel care adm inistrează relaţia profesională în
sine, iar clientul trebuie, în urma relaţiei profesionale, să-şi adm inistreze
1 12
singur problemele mai bine decât Înainte (administrarea timpului, a
resurselor etc.).
Rolul pe care fiecare dintre cei doi parteneri ai demersului rezolutiv Îl
are de j udecat se decide Împreună, deoarece accentul, în cazul acestui model
metodologic cade pe capacităţile şi resursele clientului; profesionistul ia În
considerare şi se bazează pe capacitatea cl ientului de a lua decizii.
Dacă se iau decizii în legătură cu procedurile, trebuie să se decidă
Împreună şi cu privire la acţiuni le specifice ce trebuie urmate pentru a aplica
procedurile stabilite cu scopul de a schimba situaţia clientului. Prin urmare,
clientul va trebui să îndeplinească o acţiune specifică, cum este cea de oferire
de informaţii cu privire la situaţia sa, la problemele sale, la obiectivele pe care
le urmăreşte. Pentru asistentul social, o acţiune specifică este aceea de a
informa, de exemplu despre cursul relaţiei de asi stare psiho-sociaIă.
Managementul decizional va avea În vedere maniera în care vor fi
desfăşurate acţiunile, conţinutul relaţiei de asistare psiho-sociaIă. Maniera
presupune: ritmicitatea întâlnirilor, sinceritatea de care ştiu să dea dovadă
cei doi, fermitatea pe care asistentul social o dă relaţiei sale cu c lientul, sti lul
personal al asistentului social de a construi relaţia profesională. Acest stil se
câştigă prin experienţă şi nu se Învaţă ca o reţetă este Într-o anumită
măsură, În funcţie şi de client, pentru că fiecare cl ient dă o anumită culoare
stilului personal al profesionistului. Cheia acestui model metodologic este
de a privi problema c lientului, care se cere rezolvată din perspectiva
clientului, adică a persoanei aflate în supravegherea Serviciului de
reintegrare socială şi supraveghere a infractorilor.
Valorile opera/;onalizate de modelul "problem solv;ng ". Respectul
individualităţii şi dreptul la autodeterminare al clientului sunt valorile
princeps; niciun alt model nu pune mai bine În practică aceste valori, de
fapt, se poate spune că acest model se axează pe aceste valori centrate ale
asistenţei sociale.
O altă valoare o reprezintă acceptarea fiecărui client aşa cum este el sau
ea; acceptarea şi respectul sunt două valori complementare, acceptarea face
posibil parteneriatul, înţelegerea cu mai multă uşurinţă a clientului, ceea
ce permite realizarea unui plan de intervenţie mai rapid şi mai precis.
Dimpotrivă, prej udecăţile şi sărăcia Înţelegeri i conduc la un teren al
construcţiei intervenţiei fals, la o asistare l ipsită de autentic itate şi, prin
urmare, lipsită de consistenţă şi eficienţă.
Convingerea că toate persoanele posedă o capacitate rezolutivă proprie,
ce trebuie valorizată şi valorificată, exprimă o altă valoare operaţionalizată
atât În munca de asistenţă socială, cât şi În cea de reintegrare socială şi
supraveghere a infractorilor. Toţi oamenii Îşi pot rezolva problemele, dar au
nevoie de anum ite informaţii, cunoştinţe şi abilităţi în acest sens. Fazele
procesului rezolutiv sunt:
1. Faza de contact;
II. Faza de contract;
1 13
 III. Faza acţiunii propriu-zise;
În fiecare fază se desfăşoară acţiuni specifice, care solicită asi stentului
social anumite deprinderi profesionale. In continuare, vor fi prezentate
fiecare din cele trei faze şi subsecvenţele care dau conţinut fiecăreia dintre
ele, din perspectiva activităţii practice de supraveghere şi/sau asistare:
1. Faza contactului are patru subsecvenţe:
- identificarea şi definirea problemei clientului;
- identificarea obiectivului care va trebui urmărit împreună, de
client şi asistentul social;
- stabilirea şi formularea contractului preliminar;
- explorarea şi investigarea sistemului client.
Prima subetapă a fazei iniţiale presupune ca problema clientului să fie
privită aşa cum sistemul c lient o vede. Î n acest moment, este foarte
important ca asistentul social să pună întrebările centrate pe această temă a
identificării şi definirii problemei clientului şi, tot acum, este esenţială
deprinderea ascultării active, deoarece există clienţi care preferă să
povestească mai degrabă decât să răspundă la întrebări (interviul narativ
poate fi eficient). Î n cazul acestora, sunt necesare un număr m inim de
întrebări şi folosirea ascultării active la maxim . Pe de altă parte, problema
trebuie identificată şi definită aşa cum este ea văzută de sistemele
semnificative cu care sistemul client se află în interacţiune. Pentru
identificarea şi definirea problemei, e importantă şi perspectiva
practicianului. După ce au fost analizate cele trei puncte de vedere care dau
o anumită imagine, contribuind la definirea problemei clientului, se
realizează o sinteză a tuturor punctelor de vedere.
Dijicultă/ile şi specijicul acestui moment Foarte mulţi dintre clienţi
pun semnul egalităţi i între nevoile şi dorinţele lor; în aceste condiţii,
asistentul social trebuie să aj ungă prin intervievare şi comunicare la o
anumită înţelegere a poziţiei cl ientului asupra problemei. Principalul lucru
care trebuie urmărit de asistentul social este clarificarea, înţelegerea a ce
anume l-a făcut pe client să solicite aj utor, asistare. Instrumentele folosite
sunt: capacitatea empatică, ce trebuie să vizeze sentimentele care l-au făcut
pe client să solicite ajutor; folosirea interviului centrat pe problemă,
încuraj area clientului să ofere informaţii legate de problema/nevoia lui prin
ascultare activă, scurte comentarii ce îl aj ută să găsească pasul următor
pentru a se apropia de relatarea problemei esenţiale, care-I preocupă. Aceste
comentarii trebuie să aibă şi un " iz" empatic. Vocea cl ientului trebuie să se
audă, relatarea trebuie să fie făcută folosind cuvintele sale, şi nu un alt
vocabular în care mesaj ul c lientului să fie prins ca într-un "pat al lui
Procust " .
Asistentul social trebuie să-I încurajeze pe client să vorbească natural,
să se simtă relaxat, să vorbească aşa cum este el obişnuit. E important ca un
om să vorbească cu cuvintele lui pentru a fi natural, spontan; în acest fel,
asistentul social poate înţelege contextul din care provine c lientul, dar, mai
1 14
ales, Îl poate face pe acesta (el sau ea) să se simtă acceptat. Al doilea lucru
care trebuie racut se referă la Întelegerea a ceea ce doreşte, speră c lientul de
la asistentul social, punându-i Întrebări foarte clare legate de experienţele
lui.
DijicultăJi care apar în această etapă a identijicării şi definiri;
problemei. Asistentul social poate fi centrat asupra propriei definiri a
problemei clientului, rămânând prea putin atent la congruenţa dintre ceea ce
el crede că e problema dientului şi ceea ce vede şi cere clientul, legat de
problema sa. Asistentul social nu trebuie să cadă În cealaltă extremă,
crezând că punctul lui de vedere nu e important pentru Înţelegerea
problemei clientului, Însă Întâietate trebuie să aibă punctul de vedere al
clientului, care reprezintă perspectiva clientului la care se raportează
asistentul social, În cazul nostru consilierul de reintegrare socială şi
supraveghere.
a altă dificultate porneşte de la faptul că asistenţii sociali deseori se
grăbesc să urmărească nu doar problema, ci şi cauzele ei; greşeala este
centrarea pe cauze şi nu pe problema În sine. Or, se poate Întâmpla ca ceea
ce prezintă clientul ca fi ind problema sa să fie un Întreg univers problematic
(se Întâmplă mai ales când omul narează), În această situatie trebuie ca
asistentul social să-I invite pe client să parţializeze problema, să o desfacă În
unităti problematice mai m ici, care pot deveni tinta interventiei soc iale.
Cea de-a doua subetapă presupune să vedem cum este dorită rezolvarea
problemei de către client şi care sunt, pe termen scurt, respectiv lung,
obiectivele formulate de acesta (el/ea). Tot acum are loc şi clarificarea
motivelor, a raţiuni lor pentru care clientul crede că este nevoie de
rezolvarea problemei sale prin atingerea acestui obiectiv. Identificarea
obiectivului presupune:
a. explicitarea aşteptărilor clientului În legătură cu serviciul de
reintegrare socială şi supraveghere şi munca profesioniştilor din
cadrul acestuia;
b. identificarea obiectivului şi formularea de către profesionist a
obiectivului de urmărit;
c. precizarea de către acesta a obiectivelor care, o dată negociate, se
constituie În ţelul muncii de asistare, incluzând şi ceea ce clientul
trebuie să pună la dispozitie pentru atingerea final itătii interventiei.
Astfel, obiectivul, ca şi problema trebuie privite prin prisma persoanei
asistate, apoi a celor semnificativi din punctul de vedere al asistatului şi, În
al trei lea rând, din perspectiva practicianului. Un moment important Înaintea
contractului preliminar este momentul În care toţi cei care au avut o părere
legată de obiectiv aj ung să cunoască punctele de vedere ale celorlalti. Este
bine să se spună fiecăruia În parte că există alternative; dacă clientul doreşte
(dar numai în acest caz), se analizează aceste alternative. Stabilirea
obiectivului rămâne Însă legată de felul În care a fost definită problema
clientului.
1 15
 o parte importantă a fiecărei faze o reprezintă clarificarea alături de
client a obiectivelor fazei propriu-zise şi a subsecvenţelor ce constituie faza
respectivă. Trebuie să se facă acest lucru într-o manieră foarte explicită,
pentru că la capătul celor două subsecvenţe clientul trebuie să înţeleagă clar
că problema definită nu este aceeaşi cu obiectivul stabilit, pentru că
obiectivul vizează ţinta finală, care, o dată atinsă, conduce la rezolvarea
problemei c lientului. Această ţintă este atinsă abia după ce sunt parcurse şi
realizate obiectivele fazelor ce formează în ansamblu, procesul rezolutiv.
Aceste obiective secvenţiale trebuie, de fiecare dată, foarte bine precizate,
clarificate cu cl ientul, altfel nu va putea fi vorba de parteneriat între
profesionist şi client.
Contractul preliminar este o înţelegere care se stabi leşte între
practician şi client, acord cu privire la problema asupra căreia se va lucra,
fiind, în acelaşi timp, şi un acord în legătură cu obiectivele ce se consideră
că ar facilita rezolvarea problemei. Acest contract are trei puncte principale:
clarificarea conţinutului şi a graniţelor asi stării care se oferă
clientului; aceste graniţe reprezintă limitele în care se umple de
conţinut serviciul oferit, aceste graniţe sunt, în acelaşi timp, şi
limitele competenţelor asistentului social, deoarece indică până
unde asistentul social poate merge în acord cu pol itica instituţiei
sau agenţiei, sau de competenţele şi limitele proprii ;
trebuie s ă dezvăluie natura viitoarei munci d e parteneriat, trebuie
subliniat care este repertoriul de roluri care revine fiecăruia dintre
parteneri şi ce roluri sunt necesare, performarea lor la ce conduce
şi în ce fel aceşti paşi parcurşi apropie clientul (el/ea) de rezolvarea
probleme i ;
formarea contractului astfel încât el s ă perm ită, şi î n continuare,
explorarea şi inventarierea situaţiei clientului.
Prin conţinutul său, contractul - specific abordării "problem solving " -
trebuie să confirme drepturile, aşteptările clientului, ş i în acelaşi timp, să
garanteze posibi l itatea asistentului social, în cazul nostru a consil ierului de
reintegrare socială şi supraveghere, de a real iza intervenţia într-o manieră
riguroasă, profesionistă.
Explorarea şi investigarea sistemului client. Î n primul rând, este vizată
motivaţia, ea cuprinde două aspecte care sunt abordate în
complementaritate: disconfortul pe care-I resimte cl ientul, legat de
problema pe care o are şi de efectele sale asupra lui şi a celor care contează
pentru el, respectiv speranţele pe care le are clientul şi pe care le investeşte
în efortul rezolutiv în care se angaj ează. Acestea exprimă conţinutul şi
nivelul motivaţiei pe care cl ientul o are ca să-şi rezolve problema. Î n al
doilea rând, se face explorarea şi investigarea ocaziilor pe care clientul le-a
avut şi pe care le are pentru a-şi rezolva problema. Aceste ocazii au un
caracter obiectiv, dar pot avea şi conotaţii subiective, care nu trebuie
neglijate.
116
 Profesionistul trebuie să controleze capacitatea clientului de a-şi
rezolva problema (resursele interne proprii clientului), trebuie să se apeleze
în acest sens şi la surse documentare (dosare medicale). În cele din urmă,
putem contabiliza ce este posibil (investiţia) din partea clientului. Cealaltă
parte a investiţiei ţine de capacităţile consil ierului de reintegrare
socială/asistentului social, de exemplu să manifeste un stil adecvat situaţiei
şi problemei clientului, să ştie să aleagă metoda etc.
II. Faza de contract
Evaluarea şi inventarierea, ca subsecvenţe ale acestei faze, exprimă
ceea ce până în acel moment s-a obţinut şi fac referire la felul în care se
corelează problema identificată cu nevoile sistemului client;
• analiza situaţiei generale cu scopul de a identifica factorii majori ce
caracterizează respectiva situaţie;
• luarea în considerare a factorilor semnificativi care explică
continuitatea problemei clientului (ex: dificultăţi de cooperare, lipsa
de sprij in a familiei, lipsa resurselor etc.);
• identificarea acelor factori care apar drept cei mai nevralgici în
ansamblul situaţiei problematice a clientului.
Motivul pentru care e importantă această identificare priveşte selectarea
acelor factori asupra cărora se poate interveni . La capătul acestui efort de
inventariere şi evaluare, are loc punerea în legătură a ideilor, cunoştinţelor.
conceptelor, pentru a avea o imagine completă a situaţiei cl ientului cu tot ce
presupune ea. Formularea planului de acţiune trebuie înţeles ca un ghid de
intervenţie reciproc acceptat. Acesta include :
• stabilirea unui ţel fezabil;
• luarea în considerare a alternative lor, a costurilor posibile (inclusiv
materiale, de timp, sentimente, eforturi intelectuale) şi a rezultatelor
posibile;
• determinarea unei modalităţi corespunzătoare de livrare a serviciului
social. Livrarea trebuie să ţină cont de factori cum ar fi de ex. :
zestrea de resurse, comunitatea căreia î i aparţine clientul;
• centrarea pe eforturile de schimbare;
• rolul profesionistului, care depinde de problema clientului;
• forţele interne şi externe pe sistemul cl ient, văzut ca forţe ce pot
bloca planul de intervenţie;
• luarea în considerare a cunoştinţelor şi deprinderilor profesionistului;
• formularea unei prognoze, încrederea asistentului social/consilierului
de reintegrare socială/psihologului ca profesionist în succesul
planului de acţiune tocmai formulat.
III. Faza de acţiune
Ea înseamnă apl icarea în real itate a planului, specificarea punctelor de
intervenţie, inventarul sarcinilor, resurselor şi serviciilor, formularea

1 17
metodelor prin care aceste resurse şi servicii vor fi livrate, cine le va utiliza
şi când.
IV. Î ncheierea
Aceasta reprezintă un moment foarte important al relaţiei profesionale
pentru că pe, parcursul ei, are loc evaluarea, alături de client, a tuturor
sarcinilor pe care consilierul de reintegrare socială şi supraveghere sau
asistentul social împreună cu c lientul le-au avut de îndeplinit. Tot aici, se
include -şi ajutorul pe care practic ianul îl dă, pentru încheierea relaţiei şi
dezangajarea clientului. Î n acest moment, este importantă menţinerea
câştigurilor, persoana aflată în supraveghere ştie ce a primit prin asistare,
ştie ce nu s-a realizat şi ştie ce a acumulat. Aceste câştiguri trebuie foarte
clar punctate, pentru a înţelege clientul cu ce merge în continuare mai
departe fără să se bazeze pe relaţia profesională de asistare; cu alte cuvinte,
are loc operaţionalizarea propriu-zisă a valorii auto-determinării .
V . Evaluarea finală
Evaluarea este un proces continuu, al fiecărui moment parcurs, dar este
şi o evaluare concluzivă pentru a vedea ce s-a făcut din ceea ce s-a propus.
Evaluarea metodelor folosite (care au dat rezultate, care au fost metodele
care au dus la eşec) e foarte importantă, mai ales pentru profesionistul
însuşi, cu atât mai mult cu cât este la începutul carierei în profesia de
consi lier de reintegrare socială şi supraveghere.

Concluzii la modelul "problem solving ":

• este o direcţie metodologică care afirmă faptul că modificarea
real ităţii exterioare influenţează (modifică) competenţele rezolutive
ale persoanei aflate în supraveghere;
• persoana aflată temporar în dificultate primeşte o şansă de a participa
la luarea decizii lor ce afectează propria sa problemă şi viaţă,
înţelegând rolul deciziei şi mecanismul decizional;
• se distinge de celelalte metode prin aceea că refuză înţelegerea
caracterului proces ual al practicii de asistare ca fi ind un set de
tehn ici prin care profesionistul încearcă să manipuleze sistemul
clientului;
• caracterul procesual este înţeles sub forma unei încercări pe care
asistentul social o face pentru a stabili o relaţie profesională bazată
pe autenticitate, colaborare şi înţelegere cu alte persoane, cu scopul
de a pune cunoştinţele şi deprinderile sale la dispoziţia cl ientului;
• în cadrul acestei metode se recunoaşte că deciziile cu privire la ceea
ce persoana supravegheată trebuie să fie, să aibă sau să dorească să
facă sunt decizii cognitive ce includ o gamă întreagă de procese
raţionale şi nu numai;
• în această sferă a deciziilor, orice persoană este în mod legitim un
expert pentru el însuşi.

1 18
 Utilizarea acestei abordări teoretico- metodologice în munca sa de către
consilierul de reintegrare socială şi supraveghere poate să contribuie, la
nivelul celui aflat în supraveghere/asistat, la dezvoltarea unor resurse, adică
a unor îndemânări cognitive, rezolutive care să se constituie în factori
protectivi cu rol esenţial atât în reducerea riscului de recidivă, cât şi în
reintegrarea socială a celui care a încălcat legea.
5.5. Empowerment şi advocacy

Teori ile intervenţiei expuse fundamenteză acţiuni care presupun

adaptarea individului la cerinţele structurilor sociale. Per a contrario,
conceptele de empowennent şi advocacy vizează felul în care individul
poate influenţa structurile sociale pentru ca acestea să răspundă la nevoile
sale. Empowennent reprezintă acel demers prin care clienţii sunt sprij iniţi să
ia decizii şi să actioneze pentru îndepărtarea blocajelor din viata lor.
Solomon ( 1 976), autorul teoriei empowennent-ului, sugerează că, în
evoluţia lor, oamenii parcurg trei nivele de dezvoltare (apud Dumescu,
2009):
• Experienţa pozitivă din timpul copilăriei, în care copiii se dezvoltă
annonios şi capătă încredere în sine;
• Exersarea abil ităţilor de a interacţiona eficient în raport cu alţii sau
.cu instituţiile sociale (grădiniţe, şcoli etc.);
• Practicarea cu succes a roluri lor sociale valoroase.
Se apreciază că în oricare din cele trei nivele de dezvoltare pot să apară
blocaje ale puterii. De exemplu, mediul social dezavantajos, existenta unor
părinţi cu antecedente penale sau o familie nu ofră suport, pot duce la un
nivel scăzut al stimei de sine, ceea ce va detennina o neîncredere a
individului în interacţiunea cu cei lalti. Astfel, asistentul social trebuie privit
ca resursă în rezolvarea problemelor. Prin unnare, asistentul social
contribuie la ceea ce Rees ( 1 99 1 ) numea j ustiţie socială.
Transferul de putere pe care-I realizează asistentul social către infractor
conduce la un proces de nonnalizare şi poate ca acesta să devină un cetăţean
activ şi responsabil. Pentru aceasta, asistentul social trebuie să promoveze
acţiuni favorabi le, adică să întreprindă un demers de advocacy.
Advocacy reprezintă acel proces de reprezentare a intereselor celor fără
putere în faţa celor cu putere sau a structurilor sociale. Î n literatura de
specialitate se face distincţie între advocacy de caz (demersul unui
profesionist în interesul cazului său) şi advocacy de cauză (un demers ce
are în vedere obţinerea unei schimbări favorabile unui grup de persoane
aflate în mod nej ustificat într-o poziţie dezavantajoasă, fără putere,
Dumescu, 2009).

1 19
 CAPITOLUL VI

METODE DE LUCRU CU INFRACTORII

6. 1 . Metode de lucru cu infractorii la nivel individual

6. 1 . 1 . Interviul

Interviul înseamnă comunicare şi presupune o interacţiune structurată

cu un scop precis. Î n funcţie de gradul de structurare a interviului, acesta
poate fi structurat sau d irecti v, semistructurat şi ne structurat. Interviul
structurat se real izează prin întrebări clar formulate, succesiunea acestora
este prestabi lită, iar răspunsurile sunt de tipul da/nu" . Interviul
"
semistructurat se realizează prin întrebări clar formulate în prealabil, dar
intervievatul are l ibertatea de a răspunde în funcţie de percepţia sa şi
dinam ica discuţiei. Acest tip de interviu este cel mai frecvent în practica de
asistenţă socială. Interviul nestructurat este aparent informal şi se înscrie
într-un cadru general de discuţie sau într-o anumită temă. Atitudinile şi
întrebările asistentului social se ghidează în acest caz după "dinamica
interacţiunii şi fluxul conversaţional " (Nils, Rime, 2007, pag. 2 1 3, apud
Dumescu, 2009).

1 . Intervievarea calitativă
·
Intervievarea calitativă, adică toate tipurile de interviuri calitative
(centrat pe problemă, narativ, biografic), reprezintă pentru asistenta socială,
în opinia mea, direcţia cea mai bună de investigare a socialului.
Argumentele vor fi relevate pe parcursul descrierii fiecărui tip de
interviu, argumentul principal fiind că interviurile calitative ne aşază în
universul factual, afectiv şi cognitiv al individului, prin intermediul
relatărilor făcute chiar de individul intervievat. Vom avea naraţi uni -
"poveşti ale vieţii", istorii ale vieţi i, biografii. Oricare din rezultatele unei
intervievări de tip calitativ, în orice caz, va reprezenta punctul de vedere al
celui intervievat, permiţând astfel o mai bună înţelegere a cl ientului şi a
problemei sale.
Caracteristici comune ale interviuri/or calitative:
1 . sunt extensii ale conversaţiilor cotidiene, dar cu câteva note distinctive;
2. sunt interesate în înţelegerea şi cunoaşterea elementelor de personalitate
ale interv ievatului, fără a fi în acelaşi timp interesate de etichetarea
intervievatului şi a evoluţi ilor pe care le-a trăit şi le relatează;
3 . conţinutul interviuri lor nu este gândit într-un mod rigid, ci schimbările
sunt considerate foarte importante, însemnând că cel care realizează

"
Referirile la intervievarea calitativă folosesc lucrarea autorilor Rubin & Rubin: Qualitative
interviewing.
1 20
 interviul ghidează desfăşurarea lui astfel încât să permită întâlnirea cu
ceea ce intervievatul a trăit, gândeşte sau simte.
Acestea trei sunt caracteristici esenţiale pentru că prin ele interviul
calitativ se distinge de alte forme sau căi de culegere a datelor. Intervievarea
calitativă promovează o anumită perspectivă asupra cunoaşterii şi asupra
socialului. Această trăsătură are urmatoarele elemente:
• comprehensiunea e realizabilă prin încurajarea pe care asistentul
social o face asupra celor intervievaţi, în a-şi descrie lumea în propri
lor termeni;
• intervievarea include o relaţionare specifică între cel care realizează
interviul şi cel intervievat, iar această relaţionare presupune obligaţii
pentru ambele părţi;
• această manieră de intervievare presupune şi un aspect etic din
punctul de vedere al studiului care se realizează cu aj utorul
interviului.
Intervievarea calitativă subl iniază ideea că avem de-a face cu o metodă
şi în acelaşi timp cu un instrument angajat în scopul cercetării unui fragment
al realităţii sociale. Intervievarea calitativă explorează teme specifice,
evenimente, întâmplări, acţiuni sau "happening"-uri, care sunt mai mult
decât o întâmplare, un eveniment, adică e vorba de o intrigă, un conflict,
protagonişti care în general îşi dispută ceva, există un parcurs temporal în
care sunt aşezate aceste fapte şi evenimente. Din punctul de vedere al
asistentului social, un "happening" poate fi, de exemplu ce s-a întâmplat
când soţul a bătut-o ultima oară pe soţie. Alteori, însă, intervievarea
calitativă explorează schimbările de o anvergură mult mai mare decât cele
de la nivelul individual, fiind folosită pentru studiile care sunt puse la baza
unor programe, ca de exemplu cele de reformă socială.

2. Interviul centrat pe problemă

Este un interviu semistructurat şi, comparativ cu interviul narativ
(nestructurat), e mai puternic structurat Cel narativ cunoaşte cel mai slab
grad de structurare. Această variantă de interviu permite focusarea efortului
investigativ pe problematica cea mai intim legată de problema clientului şi
de situaţia sa. Are un caracter deschis, reprezentând şi un important avantaj,
mai ales în asistenţa socială, din perspectiva relaţiei de comunicare.
Eficienţa se expl ică prin aceea că se evită întrebările de tatonare, se
angaj ează acest tip de interviu într-un anumit moment al studiului şi al
relaţiei de asistare, astfel încât se câştigă timp şi se economisesc resurse,
prin faptul că un anumit aspect e investigat atunci când abordarea
respectivei probleme este într-adevăr necesară, iar cel intervievat - clientul -
este pregătit şi doreşte să discute subiectul propus prin interviu.
Interviul centrat pe problemă e un interviu care, în asistenta socială ca şi
munca de reintegrare socială şi supraveghere, e bine să fie angajat la
sfărşitul primei faze, la m ij locul procesului de asistare socială, dar în niciun
121
caz NU se începe procesul de asistare socială cu un interviu centrat pe
problemă. Pentru că trebuie să existe înainte de angajarea acestui tip de
interviu o înţelegere cât de cât clară a direcţiei în care se îndreaptă efortul de
cunoaştere al intervievatorului, şi direcţia şi ţinta urmărite prin asi stare.
După Witzel, există câteva principii fundamentale ale interviului centrat pe
problemă:
1 . centrarea pe problemă - se referă la faptul că interviul trebuie
început cu problematizări sociale;
2. orientarea conform obiectului de studiu presupune că forma
concretă a interviului centrat pe problemă trebuie să se refere la
obiectivele specifice studiului şi nu poate să constea în preluarea
unor instrumente prefabricate;
3 . principiul procesualităţii reprezintă o anal iză flexibilă a câmpului
problematic, presupune adunarea şi verificarea pas cu pas a
informaţiilor, astfel încât relaţionarea şi configurarea elementelor de
cunoaştere se construiesc şi se cristalizează încetul cu încetul, printr­
o permanentă atitudine reflexivă în faţa metodei aplicate.
Caracterul deschis al interviului centrat pe problemă înseamnă că
persoana intervievată se simte liberă şi poate răspunde în aşa fel, încât
opiniile sale sunt exprimate liber, alegerea în legătură cu informaţiile pe care
le oferă şi felul în care le prezintă fi ind tot rezultatul alegerii sale.
Desfăşurarea interviului centrat pe problemă:
1. formularea şi analiza problemei urmărite - întotdeauna se face
înainte de derularea intervievării, ceea ce înseamnă că tu, intervievatorul,
împreună cu cl ientul aţi dezvoltat relaţia profesională, că ştii anumite
lucruri despre client; că şi el/ea ştie ce vrea să obţină, care sunt priorităţile
relaţiei profesionale; analizezi problema pe care doreşti să o lămureşti prin
interviu şi ai un backround teoretic foarte bine stabilit şi consistent;
2. compunerea ghidului de interviu pentru tema studiată pe baza
unităţilor tematice - în această fază te centrezi pe o anumită temă, care face
parte din problema cl ientului. Şi această tematică se desface la rândul ei în
alte subteme, care se atacă mai detaliat prin întrebările adresate cl ientului;
3. ghidul de interviu - exprimă într-o ordine logică direcţia pe care
intervievatorul, prin întrebări, şi prin răspunsuri cel intervievat o urmează
împreună, pentru a atinge scopul interviului;
4. faza pilot - este faza în care se realizează verificarea, testarea
interviului, pentru a vedea dacă e nevoie de modificarea ghidului de interviu
sau a unei părţi din ghid. Această testare se poate face cu aj utorul unui
coleg, dar în niciun caz testarea nu se face pe client.
5. faza interviului propriu-zis - el vizează obţinerea informaţiilor prin
traversarea celor trei categorii principale de întrebări d in interviu: categoria
întrebărilor de sondare, de ghidaj, sau fir roşu, şi a celor ad-hoc. De regulă,
având acordul celui intervievat, se realizează înregistrări ale intervenţiei pe
bandă magnetică. Î n caz de refuz, se realizează un protocol de interviu pe
1 22
parcursul discuţiei sau, după caz, imediat după încheierea interviului.
Durata medie a acestui interviu este 90- 1 20 de m inute.
3. Aspecte tehnice ale utilizării interviului
Î n activitatea de reintegrare socială şi supraveghere, interviul reprezintă
instrumentul principal pe care consilierul de reintegrare socială îl utilizează
în demersul său profesional, pentru operaţional izarea rolurilor şi
competenţelor sale atât în munca de supraveghere, cât şi (după caz) în cea
de asistare a delincvenţi lor. Prezentarea interviului, sub aspectele sale
tehnice de bază, urmăreşte să clarifice şi să exemplifice, totodată, modul în
care metodologia de tip asistenţă socială poate şi trebuie să fie transferată în
spaţiul muncii de reintegrare socială şi supraveghere, specificul şi
final itatea aceste ia. De aceea, analiza interviului, a procesului de
intervievare, se va face din perspectiva utilizării acestui instrument în
domeniul asistenţei sociale, având în vedere aspectele principale ale
intervievării, tehnicile şi abi lităţile de intervievare, cu aplicaţie directă la una
sau alta din activităţile foarte concrete ce dau conţinut munci i consilierului
de reintegrare socială şi supraveghere .
Prin urmare, interviul în asistenţa socială este o interacţiune
comunicaţională ce are un scop deliberat şi mutual acceptat de participanţii
la comunicare - intervievator (asistentul social, consilierul de reintegrare
socială şi supraveghere) şi interv ievatul (sistem client şi/sau sistem ţintă
şi/sau sisteme relevante).
• conţinutul de tip asistenţă socială al interviului este astfel ales, încât
să facil iteze atingerea scopului specific asistenţei sociale; în cadrul
interviului are loc o alocare diferenţiată a rolurilor intervievat!
intervievator şi a sarcinilor - relaţionările sunt complementare şi non
reciproce în cadrul interviului;
• acţiunile intervievatorului trebuie să fie planificate deliberat şi
selectate în mod conştient pentru a susţine scopul interv iului -
interviul este o comunicare cu progres planificat;
• interviul, de regulă, are un timp, loc şi durată formal definite şi
stabilite;
• intervievatorul este obl igat să accepte solicitarea unui cl ient pentru
interviu în spiritul valorilor şi deontologiei proprii asistenţei
sociale/muncii de reintegrare socială şi supraveghere.
4. Scopu rile interviurilor din asistenta socială. Se disting trei tipuri de
scopuri :
• scop informaţional sau pentru studiul social;
• scop diagnostic sau de evaluare;
• scop terapeutic sau pentru realizarea schimbări i.

1 23
5. Pregătirea interviului. Interviul, sub toate aspectele sale, este influenţat
de ceea ce s-a întâmplat/sau nu, înainte ca el să înceapă. Astfel, modul în
care începe şi se derulează întregul interviu este în legătură cu:
• Faptul că asistentul social va avea ca intervievat un client voluntar
sau nonvoluntar;
• Motivaţia iniţială sau lipsa motivării pentru interviu
responsabilitatea asistentului social pentru: întreţinerea motivaţiei
iniţiale şi dezvoltarea motivaţiei clientului.
• Locaţia spaţiului În care se va desfăşura interviul. Ex. interviul
urmează să aibă loc:
la serviciul de reintegrare socială şi supraveghere ;
într-un birou al instituţiei care acordă asistenţă socială;
la domicil iu l celui intervievat;
într-o instituţie (case de bătrâni, spital, penitenciar).
O atenţie specială se va acorda următoarelor aspecte: cadrul să nu
distorsioneze comunicarea; să nu distragă atenţia; interviul să ţină cont de
"rutina locului " ;
• Pregătirea personală şi profesională a intervievatorului înseamnă:
consilierul de reintegrare socială şi supraveghere revede
informaţiile din interviurile anterioare sau orice alte informaţii
dej a existente;
îşi reîmprospătează cunoştinţele teoretice relevante pentru
conţinutul următorului interviu;
îşi stabileşte şi precizează ce anume urmăreşte prin interviu;
realizează ghidul de interviu care reprezintă concretizarea
scopului interviului.
Intervievatorul trebuie să stabilească limitele de timp în care aceste
conţinuturi pot să fie atinse, să conştientizeze ceea ce este confidenţial, să
pregătească întrebările care consideră că vor trebui puse.
• Construirea cl imatului optim pentru interviu. Studii recente relevă că
Într-o situaţie comunicaţională care generează înţelegere, deschidere
şi onestitate sunt patru condiţii de desfăşurare a unui interviu:
empatia, " căldura" non-posesivă, acceptarea şi autenticitatea
(Institute of Counseling).
- empatia se defineşte ca intrare " în lumea interioară a unei alte
"
persoane, cu scopul de a înţelege gânduri le, sentimentele,
comportamentele şi semni ficaţiile pe care persoana respectivă le
atribuie unor evenimente. Reflectarea empatică începe cu formula
" " se simte
" din ceea ce mi-aţi spus, Înţeleg că . . . . . . . Astfel, " eul
celălalt " , pentru a-i retrăi stările, gânduri le şi acţiunile, fără a-şi
"
pierde identitatea, ci numai pentru a-l sprij ini;
1 24
 - "căldura" non-posesivă se exprimă, în general, prin l imbajul
trupului (postură, proxim itate, spaţiu personal, contact vizual),
cuvinte şi vorbire (tipul cuvintelor şi tonul). Căldura şi apropierea
sunt atribute care înlesnesc formarea al ianţei de lucru dintre
delincvent şi asistentul social. Trebuie manifestată maximă atenţie,
deoarece o persoană rece, distantă, cinică şi neîncrezătoare se poate
simţi ameninţată în faţa unei persoane care se arată " caldă" şi pl ină
de afecţiune;
- acceptarea, care presupune recunoaşterea unicităţii persoanei
şi acţionează ca " dizolvant" al urii, ostil ităţii şi resentimentelor.
Acceptarea necondiţionată nu înseamnă că asistentul acceptă modul
în care se comportă clientul, dar presupune acceptarea acestuia cu
toate problemele sale. Trebuie să fim de acord cu grade diferite de
acceptare, printr-o analiză raţională a situaţiei;
- autenticitatea este în strânsă legătură cu acceptarea
necondiţionată şi repezintă gradul în care asistentul este el însuşi în
cadrul relaţiei cu clientu l . Este o precondiţie a empatiei, care
încurajează cl ientul să se exploreze şi să fie, la rândul său, sincer şi
deschis.

6.Fazele interviului:
A. Î nceputul intervievării :
Reprezintă momentul în care se acordă atenţie în principal :
stabilirii formei de adresare, în primul rând cea pe care asistentul
social o foloseşte pentru client;
formalităţilor de curtoazie:
• să fie scurte;
• să marcheze trecerea de la o relaţionare socială la o
relaţionare profesională;
• să fie centrate tot pe client.
stabilirii scopului/intenţiei interviului - sarcina principală a fazei
iniţiale a intervievări i ;
formulării întrebării d e deschidere:
• Ia ea să se răspundă uşor;
• să servească dezvoltării interacţiunii în sens reciproc;
• să orienteze discuţia din cadrul interviului. Ex. Ce te-a adus
aici? Ce anume doreşti de la noi? Ce crezi că putem face
pentru tine?
Î nceputul unui proces de intervievare, sau un interviu iniţial, urmăresc
sau au drept obiectiv să-I ajute pe aplicant (solicitant) să devină client.
Componentele acestui obiectiv sunt:
• identificare clară, precisă a problemei clientului;

1 25
 • stabi lirea unei relaţii cu asistentul social şi, prin el/ea, cu
instituţia/organizaţia ce acordă asistare socială;
• motivarea clientului pentru relaţia de interviu;
• asigurarea cu informaţii despre serviciile, programele
instituţiei/ organizaţiei şi resursele existente şi relevante
pentru problema cl ientului;
• a determina ce anume este pregătit clientul să facă în
legătură cu problema sa;
• a determina dimensiunea, durata şi intensitatea problemei
cl ientului.
Deci interviul de început (iniţial) sau faza de început a intervievării :
• are o mai puternică componentă de explorare a situaţiei

c lientulu i ;
• comunicarea d i n cadrul său vizează, î n m a i mare măsură,

socializarea clientului cu rolul său în interviu;

• vizează o mai mare utilizare a tehnicilor ce maximizează

dezvoltarea relaţiei intervievat (client) - intervievator

(asistent social) ;
• asistentul social este în mai mare măsură (decât în alte faze

ale interv ievării) directiv şi activ.

Abilităţi şi deprinderi necesare intervievatorului (asistent
social/st u dent) În faza introductivă. Î ntre abilităţile cele mai necesare se
numără, mai întâi, cele de punere a întrebărilor şi cele de ascultare activă.
• Î ntrebările - sunt cel mai des angajate în realizarea oricărui interviu
- punând întrebări asistentul social (intervievator) poate să
urmărească scopuri variate, precum :
să extindă teritoriul interviului;
să-i sporească adâncimea acestuia;
să aj ute la rezolvarea problemei;
să-I activeze pe intervievat să împărtăşească atât informaţii
factuale, cât şi afective;
să-I încuraj eze pe c lient să relateze şi să-şi elaboreze relatarea;
să-I aj ute pe client să-şi organizeze şi sistematizeze prezentarea,
asigurându-se că a inclus toate informaţiile relevante;
să-I încurajeze pe client să ia în considerare alternativele;
să-I socializeze pe client în rolul de intervievat;
să subl inieze centrarea interviului pe explorare, înţelegere sau pe
comportamentul-acţiune. Ex. "Poţi să-mi spui mai multe despre
acest lucru? " Iată o întrebare care subliniază intenţia de explorare
a intervievatorului. "Ce înţeles dai acestui mod de a reacţiona pe
care l-ai avut? " - subl in iază intenţia de a înţelege informaţia
obţinută. "Ce crezi că se poate face în acest sens? " - întrebarea
subliniază intenţia de a acţiona.
1 26
 • Î n faza introductivă, întrebări le urmăresc cu precădere :
explorarea problemei şi situaţiei clientului;
socializarea cl ientului în rolul de intervievat;
încurajarea clientului să împărtăşească informaţii factuale şi
afective;
direcţionarea clientului;
a-I face să se simtă respectat şi dec i confortabil în relaţia de
interviu.
Se folosesc mai cu seamă Întrebări deschise sau cele închise cu
variante de răspuns multiple, în defavoarea celor Închise. Astfel,
intervievatul va avea în mai mare măsură posibil itatea:
să selecteze răspunsul dintr-o paietă mai largă de răspunsuri
posibile;
să evidenţieze propriul cadru de referinţă;
să selecteze acele elemente din situaţia sa care se par mai
îngrij orătoare şi-I preocupă mai mult;
să simtă responsabil itate şi libertate în participarea la interviu şi în
determinarea conţinutului şi direcţiei acestuia;
să dezvolte o motivaţie adecvată unei relaţii de comunicare
pozitivă.
Întrebările Închise. Acestea sunt utilizate îndeosebi în următoarele
situaţii :
când informaţii precise sunt necesare intervievatorului;
când e nevoie de un spor de claritate şi centrare a interviului;
când intervievatorul doreşte să exercite un control mai mare asupra
conţinutului;
când se doreşte limitarea introduceri i unor conţinuturi exterioare
scopului interviului şi irelevante;
când intervievatorul (asistentul social) îl ajută pe cl ientul reticent să
înceapă relatarea;
când se urmăreşte reducerea interacţiunii şi a gradului de
emoţionalitate a interviului ;
uneori, când se introduce un subiect faţă de care
clientul/intervievatul ar putea fi ezitant dacă s-ar fi fonnulat o
întrebare deschisă; o întrebare deschisă se angaj ează când se
introduce un conţinut pentru care clientul are nevoie de încurajări să­
I discute;
când lim itele de timp pentru intervievare sunt strânse.
Formularea şi frazarea. Cele mai frecvente erori în fonnularea
întrebărilor sunt unnătoarele:
a. sugerează răspunsul;
b. dublează întrebarea;
c. întrebarea "de ce";
d. întrebări trunchiate.
1 27
a. Întrebările care sugerează răspunsul se bazează pe o preconcepţie a
asistentului social/intervievator despre care/cum are să fie răspunsul
clientului. Î n consecinţă, acesta - intervievatul - nu se va simţi l iber în
formularea răspunsului: de ex. " Î n mod sigur, îţi iubeşti şi respecţi
părinţii, nu? " sau intervievatorul poate sugera răspunsul printr-o frazare
negativă, de ex. "Presupun, că nu te-ai gândit să te separi de familie
înainte de a-ţi găsi un loc de muncă. "
Î
b. ntrebările duble sunt, mai ales, o eroare a intervievatorilor începători
-

care pun mai mult de o întrebare printr-o adresare. Intervievatul se simte

confuz, nu ştie la care dintre întrebări să răspundă. Preferă în general să
răspundă la întrebarea mai puţin solicitantă şi mai puţin productivă din
punctul de vedere al scopului interviului. Intervievatorul poate uita că la
întrebarea de origine nu s-a răspuns. De ex. "De cât timp aveţi conflicte
voi, fraţii? Ce se întâmplă în aceste situaţii conflictuale?"
c. Întrebarea "De ce " - este una din întrebările care sunt mai frecvent
folosite decât ar trebui. Este o întrebare care este dificilă pentru
intervievat, pentru că fie:
îi solicită o relatare în termeni raţionali despre comportamentul
său, relatare pe care el/ea nu o poate face - descoperirea
explicaţiei, nu întâmplător, este deseori unul din obiectivele
contactului terapeutic;
mai ales când e vorba de un comportament auto-distructiv, mulţi
oameni găsesc dificil să expl ice de ce se comportă în acel mod ­
le sporeşte sentimentul de frustrare, inadecvare, atitudinea
defensivă;
în unele cazuri, încuraj ează o tendinţă spre raţional izarea
comportamentului, ce poate falsifica realitatea.
d. Întrebări trunchiate apar mai ales atunci când intervievatorul nu este
-

în c lar cu ceea ce doreşte să întrebe.

Î n aceste cazuri, mesaj ul transmis de el/ea ( intervievator) este mai mult
sau mai puţin trunchiat.
B. Faza de mij loc sau de dezvoltare a intervievării
Reprezintă acea parte din procesul intervievării în care are loc
îndeplinirea scopului asupra căruia intervievatorul şi cel intervievat au
căzut de acord în faza introductivă;
Pentru aceasta, asistentul social va avea în atenţie:
• să menţină interacţiunea emoţională cu clientul la nivel
confortabil;
• să menţină relaţionarea pozitivă;
• să-I aj ute pe client/intervievat să exprime îngrijorările sale
relevante din punctul de vedere al atingerii scopului interviului;
• să mişte interviul de la o unitate tematică la alta, către scop;
• să-I aj ute pe client să di scute unele din aceste unităţi tematice cu
o profunzime emoţională mai mare;
1 28
 • să-I aj ute pe client să realizeze sarcinile instrumentale ale
rezolvării problemei sale.

Deprinderi de intervievare În faza de mijloc a interviului

1 . Deprinderi legate de întinderea şi adâncimea intervievării
a. Deprinderi de explorare şi însolire - sunt angajate cu precădere în
partea de început a intervievării, când asistentul social şi clientul
încearcă să explice cât mai clar posibil :
- natura problemei;
- contextul în care problema clientului se manifestă.
b. Deprinderi instrumentale de influenlare şi orientare spre
schimbare sunt mai utilizate în fazele mai avansate ale intervievării,
-

când asistentul social şi clientul acţionează pentru rezolvarea problemei .

Deprinderile d e explorare şi însoţire reprezintă acele acţiuni observabile
ale asistentului social, care indică interesul şi atenţia acordate celui
intervievat. Are două componente:
• nonverbală - contactul vizual şi postura corpului;
- contactul vizual - trebuie să fie: confortabil - nu
intruziv şi nici să nu indice respingere în acord cu un
răspuns la fluenta comunicării celui intervievat.
- postura corpului - trebu.ie să indice: intensitatea
prezenţei intervievatorului; impl icarea acestuia;
preocupare pentru atingerea scopului interviului;
ascultarea activă a cl ientului; deschidere; receptivitate.
• verbală - încuraj area, parafrazarea/ recapitularea/ treceri le
tematice.
Această componentă exprimă faptul că ceea ce spune/răspunde clientul,
pe de o parte, şi întrebarea/comentariul asistentului social, pe de altă parte,
împart acelaşi conţinut: fluenţa comunicării şi încărcătura afectivă din
afirmaţiile cl ientului reflectă nivelul intensităţii afective din afirmaţia
anterioară a celui intervievat.
Parafrazarea:
este o reafirmare selectivă a ideilor de bază în fraze care seamănă, fără
să fie, însă, identice cu cele folosite de intervievat;
deci prin parafrazare se reafirmă ceea ce a spus clientul, dar cu
cuvintele asistentului social/intervievatoruliu;
trebuie să se caracterizeze prin concizie, acurateţe, folosirea cadrului
de referinţă al clientului;
pentru ca parafrazarea să nu sune mecanic, există o varietate de
formulări gen : "Dacă te-am înţeles bine . . . ", "Cu a lte cuvinte . . . ", "Te­
am auzit spunând că . . . ".
Sumarizarea: un rezumat sau sumar:
revede pe scurt ceea ce s-a discutat şi, astfel, dă interviului direcţia;

1 29
 evidenţiază ceea ce a fost acoperit şi, deci, ceea ce a rămas descoperit,
astfel indică pe ce teme/aspecte trebuie în continuare centrată atenţia;
indică, de m ulte ori, faptul că intervievatul intenţionează să m ute
cursul interviului spre altă unitate tematică;
uneori, când este o sumarizare mai amplă, poate ţine loc de încheiere a
interviului, oferind şi o imagine de ansamblu a ceea ce s-a realizat în
interviu;
dă o vizibilitate mai mare punctelor importante acoperite prin interviu;
- este, în mod necesar, selectivă.
2. Profunzimea sau adâncimea intervievării
• După ce au acoperit ariile de conţinut care prezintă relevanţă din
punct de vedere al scopului interviului, asistentul social
(intervievatorul) şi clientul (intervievatul) identifică anumite teme
care se cer discutate la un nivel emotional mai intens. Adâncimea
interviului se referă la:
- intensitatea sentimentelor;
- nivelul de intimitate al acestora.
• Adâncimea interviului se referă la cum simte/ce simte clientul cu
privire la ceea ce s-a întâmplat şi a relatat.
• Î ndemânările şi tehnicile prin care se intensifică adâncimea
interviului/intervievării sunt: identificarea; acordare de atenţie
sentimentelor clientului; reflectarea sentimentelor.
3. Îndemânări şi tehnici rezolutive folosite înfaza de mijloc a intervievării
Aceste îndemânări şi tehnici dintre care cel mai des angajate sunt:
• Clarificarea;
• Interpretarea;
• Confruntarea;
• Î mpărtăşirea informaţiilor;
• Sfătuirea;
• Suportul.
Acestea contribuie la atingerea obiectivelor rezolutive (de intervenţie)
ale interviului.
Clarificarea oglindeşte ce a spus intervievatul dar transpus într-un
limbaj mai fam iliar şi mai puţin încărcat de subiectivitate. Efectele
clarificării:
aj ută clientul să-şi restructureze câmpul perceptual ;
evidenţiază alternative şi consecinţele diverselor alegeri - sporeşte
înţelegerea cognitivă;
sporeşte specificitatea informaţiei;
aj ută la verificarea înţelegerii relatării cl ientului.

1 30
 Interpretarea:
merge cu un pas mai departe decât o făcuseră parafrazarea, reflectarea
sau clarificarea;
specificul ei este că oferă un nou cadru de referinţă (în cazul celorlalte
trei tehnici cadrul de referinţă al intervievatului era menţinut) ;
o interpretare trece de mesajul clientului şi include o inferenţă
derivată din acesta. Inferenţa se bazează pe alte informaţii oferite
c lientului, respectiv pe teorie .
util izarea interpretării :
• oferă clientului o conexiune de care acesta nu era
conştient;
• realizează o reconceptualizare;
• aj ută clientul să-şi înţeleagă mai bine problema,
resursele;
• îl aj ută să se ocupe mai bine de rezolvarea ei.
Confruntarea:
merge un pas mai departe decât o făcuse interpretarea;
vizează incongruenţele:
• dintre ce a spus clientul la un moment dat şi alte
afirmaţii făcute ulterior/anterior;
• dintre ce a spus şi cum a spus;
• dintre ce a spus că doreşte şi conduita care indică
altceva;
uti litatea este dată de faptul că:
• forţează regândirea/reconsiderarea;
• pune faţă în faţă elementele contradictorii din
relatarea clientului;
• oferă vizibilitate şi c laritate mesajelor comunicate.
Î m părtăşirea reciprocă a informatiilor:
se referă la faptul că fluxul informaţiilor nu urmează doar direcţia
intervievat-intervievator, ci şi invers;
asistentul social - intervievatorul asigură informaţii de care cl ientul
are nevoie, unele interviuri se şi numesc "interviuri de informare";
oferirea de informaţii şi, prin aceasta, crearea sau sporirea astfel, a
unor resurse ale clientului, care-l aj ută în luarea deciziilor;
reprezintă o intervenţie care contribuie la rezolvarea problemei.
Suport şi reasigurare. Suportul constă şi se evidenţiază în exprimarea
deschisă - verbală şi non verbală - a înţelegerii, reasigurării, preocupării,
simpatiei, încurajări i. Suportul include aprecieri despre abi lităţi, calităţi şi
eforturi de coping pe care asistentul social le identifică la cl ient.

C. Faza finală a intervievării. Caracteristici :

• această fază înseamnă încheierea interviului/intervievări i;
131
 • pregătirea încheierii începe încă de la începuturile interviulu i :
- când cel intervievat este explicit informat c u privire l a perioada
de timp alocată pentru interviu;
- când, mutual, se aj unge la stabil irea interviului.
• încheierea vizează atât conţinutul, cât şi sentimentele;
• încheierea trebuie să aibă loc înainte ca participanţi i să devină fizic
şi psihic obosiţi;
• folosirea expresi ilor de tipul : "Ei bine, se pare că ne apropiem de
final " ;
• "Acum, că am aj uns la sfărşitul interviului . . . " marchează încheierea
unui interviu sau al unui şir de interviuri . Se pot uti liza însă şi
indicatori nonverbal i ;
• dezangaj area d i n relaţia d e interviu s e face într-o manieră
politicoasă, caldă.
Sumarizarea face parte din faza terminală şi reprezintă o scurtă
recapitulare: a ceea ce a fost acoperit prin interviu; a deciziilor la care s-a
aj uns; a întrebărilor care (după caz) au rămas de pus. Aşa cum şi începutul
interviului a fost pregătit de o conversaţie, la fel şi încheierea interviului
poate fi urmată de o scurtă conversaţie. Ea are rolul de a face trecerea de la
o comunicare localizată în cadrele interviului la situaţia de comunicare
cotidiană, obişnuită.
Î ntrebări recapitulative
1 . Care sunt argumentele în favoarea util izării interviurilor de tip calita­
tiv în activitatea consilierului de reintegrare socială şi supraveghere?
2. De ce se preferă mai degrabă intervievarea specifică asistenţei so­
ciale, în munca de reintegrare socială şi supraveghere?
3 . Exemplificaţi - în funcţie d e specificul munci i de reintegrare socială
şi supraveghere - conţinutul concret al principalelor faze ale proce­
sului de intervievare.
4 . Î ncercaţi să v ă evaluaţi din punct d e vedere a l stăpânirii deprinderilor
de intervievare precum : ascultarea activă, încurajarea, parafrazarea,
clarificarea, interpretarea, confruntarea, oferirea de support.
5 . Identificaţi ce anume vă vine mai uşor, respectiv mai greu să faceţi,
având rolul de intervievator; încercaţi să vă şi explicaţi de ce.

6. 1 .2. Consilierea

A
A. Consilierea din perspectiva consilierului
In general sunt 4 faze ale consilieri i :
1. construirea unei relaţii;
2. exploatarea aprofundată a problemelor;
3. exploatarea soluţiilor alternative;
4. evaluarea;
1 32
 Consilierea profesională procedează treptat de la o fază la alta cu o
trecere între cele 3 stadii. De exemplu, în multe cazuri, în timp ce sunt
explorate problemele, relaţiile între consilier şi consiliat continuă să se
dezvolte şi astfel apare a 4-a fază. De multe ori, înainte de primul interviu,
un consilier nu are cunoştinţă de problemele persoanei aflate în conflict cu
legea (clientului). Problema este: "Care trebuie să fie obiectivele
consilierului la primul interviu? " Î ntr-un astfel de interviu, consilierul de
reintegrare socială şi supraveghere trebuie să încerce să creeze o relaţie şi să
înceapă să exploreze problemele clientului. A treia etapă - examinarea
soluţiilor alternative - poate să fie sau poate să nu fie atinsă în primul
interviu. Orice interviu are scopul şi obiectivele sale şi consilierul trebuie să
fie atent tot timpul şi să se concentreze asupra lor. De m ulte ori, prima
problemă pe care o prezintă clientul poate să nu fie cea care îl îngrijorează
cel mai mult. Cl ienţii, câteodată, prezintă probleme pe care ei le cred
socialmente acceptabile, ca să vadă cât de obiectiv şi înţelegător este
consilierul.
B. Consilierea din perspectiva clientului
Pentru ca procesul să fie util, clientul trebuie să aj ungă la o serie
progresivă de afirmaţii conştiente (gânduri şi convingeri), în următoarele
etape :
Etapa 1. Conştientizarea problemei ("Am o problemă")
Etapa II. Relaţia cu consilieru l ("Cred că acest consilier mă va aj uta" )
Etapa III. Motivaţia ("Cred că pot să-m i îmbunătăţesc situaţia" )
Etapa IV. Conceptual izarea problemei ("Problema mea nu e neobişnuită, are
însă componente specifice "
Etapa V. Explorarea strategi i lor alternative ("Văd că sunt multiple căi de
acţiune pentru îmbunătăţirea situaţiei mele" ) explorarea soluţi ilor
alternative.
Etapa VI. Selecţionarea strategiei ( " Cred că această metodă o să mă aj ute şi
doresc să o încerc ")
Etapa VII. Implementarea ("Această metodă mă aj ută" )
Etapa VIII. Evaluarea ("Deşi această metodă îmi răpeşte mult timp şi efort,
merită"
Avantajul conceptualizării în procesul de consi liere este că e o cale de
creştere a eficienţei consilierii .
Etapa 1. Conştientizarea problemei
Î n această etapă, clientul trebuie să îşi spună: "Am o problemă, trebuie
să fac ceva în legătură cu situaţia mea" . Dacă oamenii au probleme, refuză
să recunoască că au probleme, nu o să fie motivaţi să facă eforturi de a se
schimba. Î n unele ramuri ale consilierii, de exemplu în activitatea cu beţivii,
e uneori dificil să-i faci pe oameni să recunoască că au o problemă. Pentru
persoanele care neagă existenţa problemei, schimbări constructive nu pot să
apară, numai dacă asistentul social găseşte o cale să-i convingă că problema
133
există (de obicei asistentul social explorează de ce clientul neagă existenţa
problemei şi adună dovezi care documentează despre existenţa ei). Uneori o
persoană care recunoaşte existenţa problemei poate prefera să încerce să o
rezolve singură, fără să primească aj utor de la alţii. O persoană cu o
problemă este deţinătorul problemei şi de aceea are dreptul să decidă cum să
o rezolve. Dacă decide să o rezolve singur, consilierul trebuie să-i respecte
decizia, dar să arate că e disponibil În continuare, spunând ceva la modul:
" Dacă vreodată te hotărăşti să mai vorbeşti despre aceasta, uşa mea va fi
Întotdeauna deschisă" .
Etapa IL Relaţia cu consilierul
Această etapă depăşeşte prima etapă, ca şi celelalte etape ale procesului
consilieri i . Pentru ca această consiliere să fie eficientă, clientul trebuie să
aj ungă la punctul unde gândirea lui va funcţiona astfe l : " Cred că acest
consilier mă va aj uta" . Dacă Însă cl ientul gândeşte astfe l : " Acest consilier
nu mă poate aj uta, eu n-am nevoie de psihanalist. N-am Încredere în el ",
procesul va eşua. Î n timpul procesului consilierii şi mai ales la Întâlniri le
iniţiale, consilierul trebuie să fie atent la tipul de relaţie care se creează Între
consilier şi client. Iată câteva recomandări pentru crearea unei relaţii
constructive.
a. Consilierul trebuie să caute să stabilească o atmosferă confortabilă,
neameninţătoare unde clientul să se simtă În siguranţă, pentru a-şi
comunica În totalitate problemele, simţindu-se acceptat ca persoană.
b. Î n contactele iniţiale cu clientul, consilierul trebuie să se " vândă" pe
sine (să se prezinte) nu ca o persoană arogantă, ci ca o persoană
înţelegătoare şi o cunoştinţă de cauză care poate să-i aj ute pe cei care
doresc să Încerce aceasta.
c. Fiţi calm, nu vă exteriorizaţi surpriza sau râsul atunci când clientul
Îşi dezvăluie problemele. Să rămâi calm nu este Întotdeauna uşor.
d. De obicei nu fiţi moralizator, nu faceţi j udecăţi. Arătaţi respect
pentru valorile clientului şi nu încercaţi să le impuneţi pe ale voastre.
Valorile care funcţionează pentru dumneavoastră poate că nu sunt
bune pentru altcineva aflat Într-o situaţie diferită.
e. Comportaţi-vă cu clientul de la egal la egal. Dacă clientul simte că e
tratat ca un inferior, el va fi mai puţin motivat să-şi expună şi să
discute problemele personale.
f. Folosiţi cuvinte pe înţelesul clientului. Asta nu Înseamnă că trebuie
să folosim argoul sau pronunţia clientului. Consilierul va folosi
cuvinte pe care clientul le Înţelege şi care nu-I ofensează.
g. Tonul vocii consilierului trebuie să transmită mesajul că
profesionistul Înţelege şi Îi pasă de sentimentele clientului.
h. Ţine confidenţial ceea ce ţi-a spus clientul. Oamenii, din păcate, au
tendinţa aproape irezistibilă să Împărtăşească secrete neobişnuite"
"
cu cineva. Dacă clientul descoperă că a fost violată
confidenţialitatea, relaţia poate fi repede ruptă.
1 34
 i. Dacă consiliezi o rudă sau un prieten, există pericolul ca fiind
implicat emoţional să te superi sau să te cerţi cu persoana. Dacă
aceasta se Întâmplă, cel mai bine este să renunţi, cu cât mai mult tact
posibil. Poate că după ce spiritele se l iniştesc, subiectul poate fi
abordat din nou sau poate că poţi Încredinţa c lientul unui alt
consilier. Deci, când te superi, consilierea nu mai este productivă. De
aceea, mulţi consilieri refuză consi lierea rudelor sau a prietenilor din
cauza faptului că sunt conştienţi că implicarea emoţională dăunează
calm ului şi detaşării cerute pentru a aj uta clientul să exploreze
soluţii le alternative.
Etapa II! Motivaţia
C lienţii trebuie aduşi În situaţia de a afirma că se pot schimba. Dacă un
client nu este motivat să se schimbe, schimbarea nu poate avea loc. În
consiliere, variabila cheie În determinarea schimbării este motivaţia
clientului pentru schimbarea comportamentului. Pentru a se construi
motivaţia clientului pentru schimbare, se utilizează metoda interviului
motivaţional. Fuller şi Taylor (2003 ) sintetizează caracteristicile acestei
tehnici, după cum urmează:
• Este o strategie mai mult de convingere decât de coerciţie;
• Asistentul social asigură mai mult suport pentru client pentru a-şi
rezolva problemele, având În vedere motivaţia intrinsecă a acestuia;
• Clientul Îşi identifică argumentele pentru schimbare, nu asistentul
social ;
• Asistentul social nu urmăreşte identificarea m odalităţilor de
schimbare; cel mult Îi poate sugera clientului, dar având în vedere
motivaţia acestuia. Prin unnare, modelarea prosocială, antrenarea
după repere din teoria cognitiv-comportamentalistă se real izează
complementar, numai după construirea unei motivaţii puternice de
schimbare.
Consilierul, pentru a dezvolta capacitatea cl ientului de a se motiva
pentru schimbarea comportamentului delincvent, trebuie să răspundă
unnătorelor cerinţe :
- are o acceptare completă pentru persoanele care nu sunt motivaţi
pentru schimbarea comportamentului;
- are o atitudine de neblamare; astfel, clientul nu mai simte nevoia să
comunice duplicitar;
- transm ite empatie: empatia Înseamnă să pătrunzi imaginativ În viaţa
interioară a altcuiva;
- transmite clientului că este interesat În schimbarea comportamentu lui
şi că are Încredere În capacitatea lui de a se schimba;
- transm ite un entuziasm sincer În legătură cu ideile, interesele şi
acţiunile clientului;

135
 - să motivezi O persoană descurajată ia mult timp. Oameni i descurajaţi
au de obicei o lungă listă de eşecuri. Consil ierul trebuie să aibă
răbdare şi Încredere sinceră În capacitatea clientului de a-şi schimba
comportamentul delincvent;
consilierul trebuie să ajute persoana să vadă falsitatea şi consec inţele
negative ale afirmaţi ilor de autoÎnvinuire;
- consilierul trebuie să observe unicitatea şi forţa clientului pentru
valorizarea comportamente lor;
- consilierul trebuie să fie conştient de consecinţele negative ale
dependenţei Într-o relaţie. Când clientul Începe să-şi asume riscuri şi
să facă schimbări constructive, consilierul trebuie să aibă Încredere În
forţele acestuia, asigurându-i independenţă În luarea decizii lor.
Etapa IV. Conceptualizarea problemei
Pentru ca o consiliere să fie eficientă, clientul trebuie să recunoască:
"Problema mea nu este neobişnuită, dar are componente specifice " . Mulţi
clienţi au tendinţa să-şi considere situaţia ca fiind atât de complexă Încât
devin anxioşi sau emotivi şi de aceea nu sunt capabili să vadă că problema
lor are un număr de componente ce pot fi modificate pe rând. Pentru a aj uta
clienţii să-şi conceptual izeze problema, consilierul trebuie să exploreze În
totalitate problemele Împreună cu c lientul. Recomandări :
a. Mulţi consilieri fac greşeala de a sugera soluţii de Îndată ce
problema este identificată, fără să cerceteze În profunzime;
b. La cercetarea În profunzime, consilierul şi cl ientul trebuie să ţină
cont de importanţa problemei, de când există ea, ce capacităţi fizice
şi mentale are clientul pentru a le rezolva etc.;
c. Când principala problemă este identificată, sunt de obicei
identificate şi subprobleme ce trebuie explorate;
d. Î ntr-o situaţie cu o multitudine de probleme, modu l cel mai bun de a
decide problema ce trebuie prima rezolvată este să Întrebi cl ientul
care e cea percepută de el ca fiind cea mai presantă. Dacă ea poate fi
rezolvată, Începeţi să o exploraţi În profunzime. Succesul În
rezolvarea unei subprobleme va creşte Încrederea clientului În
consilier şi va face relaţia mai solidă;
e. Transm ite empatie, nu simpatie. Empatia este capacitatea de a arăta
că ştii şi poţi până la un punct să simţi ce-ţi povesteşte clientul.
Simpatia Înseamnă tot să Împărtăşeşti sentimentele, dar are şi
conotaţia de a arăta m i lă. Diferenţa este subtilă, dar empatia este
orientată spre rezolvarea problemelor, iar simpatia spre Înţelegerea şi
menţinerea lor.
Etapa V. Explorarea strategiilor de rezolvare
După (sau uneori În acelaşi timp) ce o problemă este analizată În
profunzime, următorul pas este considerarea soluţiilor alternative. Rolul
consi lierului este, În general, să indice alternative le posibile şi apoi să
1 36
exploreze cu clientul avantaj ele, dezavantajele, consecinţele. Fiecare client
este unic şi aşa sunt şi problemele lui. Ceea ce funcţionează pentru un cl ient
poate fi total nepotrivit pentru altul. Clientul trebuie aj utat să conştientizeze
că există mai multe căi de rezolvare.
Etapa VI. Selec/ia strategiei
După ce consilierul şi clientul au discutat efectele şi consecinţele
strategiilor posibile, este esenţial ca clientul să tragă concl uzia: " Cred că
această cale mă va aj uta şi doresc să încerc". Dacă un client este indecis sau
refuză să facă o alegere cinstită a unei căi de acţiune, schimbarea
constructivă nu se va produce. De exemplu, dacă un client îţi spune : " Ştiu
că am probleme cu băutura, dar nu doresc să iau vreo măsură ca să mă
opresc", probabil că procesul de consiliere nu va avea succes. De obicei,
clientul are drept la autodeterminare, adică să aleagă un curs al acţiunii între
mai multe alternative. Rolul consi lierului este să aj ute clientul să fie în clar
şi să înţeleagă posibilele (probabilele) consecinţe ale fiecărei alternative,
dar, în general, nu dă sfaturi şi nu alege alternativa pentru cl ient. Dacă
asistentul social ar alege alternativa, ar fi posibile două consecinţe:
alternativa s-ar p utea dovedi nedorită de client, în care caz şi-ar învinovăţi
consilierul pentru sfat şi relaţia lor va fi serios afectată, sau alternativa se va
dovedi dezirabilă pentru client.
Această a doua posibilitate este avantajoasă, dar există pericolul ca apoi
clientul să devină prea dependent de consilier, cerând sfatul acestuia pentru
aproape toate deciziile pe care le va mai lua în viitor, şi în general va evita
să mai ia decizii singur. Recomandarea de a nu da sfaturi nu înseamnă ca
profesionistul să nu sugereze alternative la care cl ientul s-a gândit.
Dimpotrivă, este de datoria consilierului să sugereze şi să exploreze toate
alternative le viabile pentru client. O regulă bună de urmat este ca atunci
când un consilier crede că un client va face o anumită acţiune să-I întrebe ca
o sugestie " Te-ai gândit şi la . . . " , decât să-i dea un sfat " Eu cred că tu
trebuie să . . . " . Dreptul clientului de a decide trebuie încălcat numai dacă
alternativa aleasă are o probabilitate de a face rău altora sau clientului. Dar
de obicei, clientul este mai bine plasat pentru a şti ce e mai bine pentru el şi,
dacă alternativa nu este cea mai bună, clientul va învăţa din greşeala sa.
Etapa VII. Implementarea strategiei (aplicarea, punerea În practică)
Consilierea va avea succes numai dacă un client îşi urmăreşte hotărârea
de a încerca o soluţie şi conchide : " Această metodă începe să mă aj ute".
Dacă un client îşi alege calea, dar îşi spune: " Eu nu cred ca metoda asta să
mă aj ute ", consilierea nu are efect. Dacă se întâmplă aceasta, cauzele trebuie
investigate şi probabile trebuie încercată altă soluţie. Recomandări în
aplicarea unei strategii:

137
 • Consil ierul trebuie să încerce să real izeze "contacte " realiste,
explicite cu clientul. Când clientul îşi selectează o alternativă, el
trebuie să înţeleagă clar care vor fi scopurile, ce sarcini trebuie
îndepl inite, cum trebuie îndeplinite şi c ine le va îndeplini. De obicei
este de dorit să se scrie un contract" pentru a putea să-I consulte
"
permanent cu o limită de timp stabilită pentru fiecare sarcină;
• Consi lierea este tăcută cu clientul, şi nu pentru client. Clientul
trebuie să aibă răspunderea real izării celor mai multe sarcini pentru
îmbunătăţirea situaţiei proprii. O regulă bună de urmat este aceea că
clientul trebuie să-şi asume răspunderea pentru acele sarcini pentru
care are capacitatea să le ducă la îndeplinire, în timp ce consilierul le
va realiza pe acelea care depăşesc puterile clientului. Să faci lucruri
pentru client este similar pentru a-i da sfaturi, ceea ce comportă
riscul de a crea dependenţă. De asemenea, îndepl inirea cu succes a
sarcinilor de către client duce la dezvoltare personală şi îl pregăteşte
pentru a-şi asuma alte răspunderi ;
• Pentru unele sarcini pentru care cl ientului îi l ipseşte încrederea sau
experienţa este bine să se " asume roluri " mai întâi (jocul de roluri dă
siguranţă).

Etapa VIIL Evaluarea

Dacă schimbarea constructivă este aptă pentru a fi îndelungată sau
permanentă, c lientul trebuie să tragă concluzia: Deşi calea aceasta m i-a
"
luat mult timp şi efort, a meritat " ! Pe de altă parte, dacă concluzia este:
"Această cale m i-a ajutat puţin, nu merită să mă sacrific ! " , atunci
consilierea nu este eficientă şi trebuie schimbat cursul acţiunii aplicate. Una
din marile surprize ale tinerilor consil ieri este aceea că mulţi cl ienţi, după ce
se hotărăsc să-şi îmbunătăţească situaţia, nu-şi respectă angajamentele, nu se
ţin de lucrurile planificate. Î n general, nu este bine să pedepseşti clienţii
pentru nerespectarea " contractului " . Pedeapsa, de obicei, produce ostil itate
şi nu are rezultate constructive. De asemenea nu acceptaţi scuze când
deciziile nu sunt îndepl inite. Scuzele nu duc la nimic bun, duc la o I iniştire
temporară a conştiinţei, dar duc la eşec. Î ntrebaţi : " Mai doreşti să pui în
practică hotărârea pe care ai luat-o? " Dacă clientul răspunde afirmativ, este
acceptat un nou termen propus de client. Chiar dacă se realizează sau nu
scopurile propuse, o mare atenţie trebuie acordată încheierii unei relaţii.
Dacă c l ientul mai are încă probleme nerezolvate pe care consi lierul nu le
poate rezolva, el trebuie îndrumat la un alt special ist. EI trebuie întrebat dacă
mai sunt probleme pentru care are nevoie de sprij in. Dacă nu există astfel de
probleme, consil ierul trebuie să-I informeze că " uşa îi va rămâne deschisă" ,
dacă are nevoie de aj utor în viitor. O recomandare finală: un consilier
trebuie să transfere cazul sau măcar să discute cazul cu un alt consil ier, în
oricare din situaţiile următoare :

138
 a.
dacă consilierul simte că nu este capabi l de empatie faţă de
respectivul client;
b . dacă u n consi lier crede c ă clientul alege o alternativă greşită;
c. dacă un consilier s imte că problema este de aşa natură că el nu este
în stare să aj ute clientul ;
d. dacă o relaţie funcţională nu se poate stabili.
Un consilier competent ştie că e l poate să lucreze şi să ajute anumiţi
oameni, dar nu pe toţi, şi că este în interesul consil ierului şi al c lientului să
transfere altuia acele cazuri unde el nu poate aj uta.

Î ntrebări recapitulative:

1 . Care credeţi că este deosebirea dintre consiliere şi psihoterapie?

2 . Cum credeţi c ă s e poate dezvolta motivaţia la u n client deprimat?
3 . Care credeţi că sunt principalele deosebiri dintre consilierea unui
client voluntar şi a unuia obligat la consiliere?

6.2. Lucrul cu grupul

6.2. 1. Context general

D.R. Cressey a fost printre primi i care au adus în discuţie un nou
principiu potrivit căruia infracţi unea are şi o dimensiune socială, deci
infractorul poate fi "reformat" numai în context social. Observaţia că
infracţiunea apare la interacţiunea individului cu socialul a condus la
dezvoltarea unor metode de abordare a fenomenului infracţional noi. Una
din aceste metode este şi metoda l ucrului în grup. Originea acestei metode
trebuie căutată în anii ' 50, în cadrul mişcării "human potential movement",
din psihologie. Iniţial, grupurile terapeutice aveau ca membri doar alcoolici
şi nevrotici, însă, ulterior, aria problemelor cărora li se putea adresa această
metodă a fost semnificativ lărgită.
Atunci când consi lierul de reintegrare socială şi supraveghere îşi
propune să formeze un grup, trebuie să ştie care sunt avantajele şi
dezavantajele unei astfel de metode. Astfel, el va avea suficiente informaţii
pentru a lua aceasta decizie, va pregăti şi va planifica activitatea în funcţie şi
de factorii care pot, în anum ite contexte, să submineze scopuri le şi
obiectivele unui anume grup. Avantajele lucrului în grup se prezintă după
cum urmează:
• grupul oferă suport mutual persoanelor cu nevoi şi experienţe
asemănătoare - sentimentul că nu este singur în acea situaţie;
• oferă posibilitatea fiecărui participant să-şi exprime punctul de
vedere şi să-şi exerseze abi lităţile de comunicare;
• participanţii învaţă să ofere feedback pozitv;
• fiecare membru al grupului învaţă despre sine şi despre ceilalţi;

139
 • se creează cadrul schimbării atitudinale prin intennediul schimbului
de idei şi opini i . S-a constatat că, de obicei, schimbarea atitudinilor
se produce în sensul valorilor şi atitudinilor majoritare şi a celor care
sunt încuraj ate de l ider (consilierului de reintegrare socială şi
supraveghere ) ;
• grupul are o dinamică c e poate încuraj a sau facilita schimbarea
comportamentală, prin observarea, asimilarea şi exersarea unor noi
comportamente;
• grupul contribuie la creşterea stimei de sine a participanţilor;
• în grup, fiecare membru este un potenţial terapeut;
• potrivit celor mai multe opinii, grupul este cea mai eficientă metodă
de a lucra pentru rezolvarea de probleme;
• grupul poate oferi un sentiment de apartenenţă şi poate construi o
reţea socială de suport;
• lucrul în grup poate să consolideze abil ităţile participanţilor de a
lucra în echipă;
• în tenneni de costuri şi timp, grupul este, în general, o metodă
eficientă, cuprinzând în ace laşi timp mai mulţi clienţi .
Dezavantajele pot fi :
• grupul poate produce o conformare contraproductivă la autoritate sau
comportament antisocial;
• atitudinile de discriminare pot fi consol idate;
• unii membri se pot simţi excluşi sau ignoraţi ;
• membrii grupului primesc mai puţina atenţie în exc l usivitate;
• confidentialitatea nu poate fi garantată în total itate.
Dezavantaj ele prezentate mai sus pot să apară în cazul în care grupul
nu este bine condus sau au fost comise greşeli în procesul de selecţie a
membrilor.

6. 2.2. Tipuri. Dinamică. Procese

Tipuri de grupuri. Grupurile pot fi clasificate în funcţie de scopurile
lor în :
1 . grupuri de remediu sau de promovare a sch imbării ;
-

2 . grupuri de întâlnire c u scopul d e a oferi membrilor u n cadru optim

-

pentru a-şi exprima sentimentele şi gândurile. Un astfel de grup este

cel întâlnit în centrele de zi pentru persoanele de vârsta a treia;
3. grupuri cu scop social cele care se constituie pentru rezolvarea
-

unei probleme comune. Un exemplu de astfel de grup este asociaţia

de proprietari a unui bloc.
Acest material se va referi în principal la grupul de remediu, cel care
promovează schimbarea comportamentală.
Dinamica grupului este dată de :
1 . scopul grupului;
1 40
 2. interacţiunea dintre membri;
3 . modul d e conducere a grupului;
4. caracteristicile şi numărul participanţilor - personalităţi, abilităţi,
motivaţii, poziţii în grup etc.;
5. stilul de învăţare al participanţilor;
6. caracteristicile grupului - coeziune, valori, mărime, structură;
7. calitatea relaţiilor dintre membri;
8. structura psihologică a grupului - relaţii de putere, roluri, norme,
l ibertatea alegerii etc. ;
Kolb ( 1 997) consideră că sti lurile de învăţare pot fi clasificate în patru
categori i :
1 . Activistul este o persoană căreia îi place să fie activă. Este motivat
-

în special de experienţele imediate şi se poate plictisi în activităţi care

solicită planificare şi etape multiple. Aceste persoane pot fi descrise
ca spontane şi orientate " aici şi acum ".
2. Reflexivul - preferă să planifice activităţile înainte de a trece la
acţiune. De obicei, culege informaţi i şi le analizează înainte de a trage
concluziile.
3. Teoreticianul - este o persoană care nu va acţiona decât după ce a
înţeles pe deplin situaţia. Poate fi descris ca "analitic " , "logic" etc.
4. Pragmaticul - este motivat de rezultat. Î i place să acţioneze şi poate
chiar să facă compromisuri în slujba scopului. Este descris ca
"realist" .
Această tipologie prezintă idealtipuri, ele neexistând izolat. Nu există o
persoană care să fie doar reflexivă sau doar pragmatică. Există totuşi o
dominantă, o strategie preferată de a învăţa sau de a rezolva problemele.
Importanţa cunoaşterii acestor stiluri constă în sprij inul pe care aceste
informaţii le pot oferi în construirea unor situaţii sau j ocuri în cadrul
grupului.
Interacţiunea dintre membri este determinată, de asemenea, de
caracteristici le psihologice ale membrilor grupului, de atmosfera stabilită în
grup, de regulile negociate şi de sancţiunile administrate membrilor
grupului. Pentru a asigura o interacţiune optimă în grup este necesar ca la
selecţia membrilor grupului să se ţină seama de câteva criterii de selecţie.
Î n 1 954, L. Wolberg constata că unele categori i de clienţi nu trebuie incluse
în grup pentru că atitudinile lor nu sunt de natură să promoveze lucrul în
comun. Astfel de categorii de cl ienţi pot fi :
1. cei cu personal ităţi psihopatice;
2. c e i cu depresi i acute ;
3. cei cu halucinaţii;
4. cei cu comportamente necontrolate;
5. cei c u tend inţe paranoide;
6. cei cu inteligenţă scăzută.

141
 Bach (citat de Priestley şi alţii, 1 983) sugera că cei cu un slab contact cu
real itatea şi cei din subculturile puternic deviante nu trebuie incluşi în terapii
de grup. Hobbs (citat de Priestley şi alţi i, 1 983) excludea din grupuri clienţii
cu personalităţi ostile sau agresive şi pe cei psihotici, pe motiv că aceştia nu
vor contribui la construirea unei atmosfere de acceptare şi siguranţă
necesară grupului.
Problema omogenităţii sau a heterogenităţii grupului a fost o altă
provocare pentru practicieni. Atât prima opţiune, aceea de a forma grupuri
omogene din punct de vedere al caracteristicilor individuale (vârstă, sex,
clasă socială etc.), cât şi promovarea principiului heterogenităţii grupurilor
ca premisă a dinam ismului în grup aduc cu sine o serie de avantaj e şi
dezavantaje. Acest fapt a condus la un nou concept, cel al "compatibilităţii
de grup". Acest nou concept încorporează două elemente principale:
cooperare şi interacţiune. În selectarea membrilor unui grup, consil ierul de
probaţiune va trebui să anticipeze modul în care aceştia vor interacţiona unii
cu ceilalţi. Pentru aceasta, cel mai util este ca, înainte de a începe de fapt
selectarea participanţilor, consi lierul de probaţiune să imagineze un profil
ideal al participantului.
Î n cadrul grupului de remediu, scopul principal este schimbarea. Î n acest
context, în selectarea membrilor grupului trebuie să se aplice un alt criteriu
- cel determ inat de stadiul schimbări i în care se află fiecare membru.
Prochaska şi Di Clemente (citat de McGuire şi Priestley, 1 985) au dezvoltat
u n model al schimbării în şase stadii:
1 . Precontemplarea. Este etapa în care clientul nu recunoaşte
problema şi nu doreşte schimbarea. Strategia de creştere a motivaţiei
de schimbare cuprinde: crearea relaţiei de lucru, ascultarea activă,
reflectarea discrepanţelor şi accentuarea punctelor tari.
2 . Contemplarea. Clientul este ambivalent în privinţa schimbării. Î n
această etapă, clientul se consideră incapabil în a se schimba.
Strategiile trebuie să urmărească: explorarea ambivalenţei şi
modelarea preocupării pentru schimbare, explorarea problemei şi
accentuarea discrepanţelor între problemă şi scopurile clientului.
3. Decizia. Este momentul desprinderii de vechiul comportament
problemă. În această fază, clientul se impl ică activ în identificarea
opţiunilor de schimbare. Asistentul social trebuie să-I aj ute pe client
pentru a fi optimist. Strategiile recomandate sunt: să se discute
aspectele pozitive şi negative ale schimbării, să verifice toate
aspectele legate de decizie, să se identifice beneficiile
comportamentului nedorit ş i să se găsească soluţii pentru a face faţă
la pierderea acestora, clientul să fie încuraj at cu privire la capacitatea
de sch imbare, identificarea punctelor tari care trebuie să fie
promovate.
4 . Acţiunea. Această etapă presupune operaţionalizarea deciziei de
schimbare a comportamentului indezirabil (trecerea la fapte).
1 42
 Clientul şi asistentul social elaborează un plan de acţiune cu sarcini
şi termene concrete. Strategiile presupun: ascultare activă, folosirea
întrebărilor deschi se, realizarea feedbackului între client şi asistentul
social, modelarea procesuală, învăţarea graduală a noului
comportament, asigurarea suportului, identificarea celor care
subminează decizia şi acţiunea pentru neutralizarea acestora.
5 . Menţinerea. Î n această etapă, schimbările produse trebuie integrate
în stilul de viaţă al clientului. Noul comportament are nevoie de
recompense şi de suport, pentru a nu se demotiva şi, în consecinţă, să
urmeze decădere, adică să recidiveze în comiterea faptelor. Î n
continuare este nevoie să se dezvolte capacitatea clientului de
exprimare activă.
6. Recăderea faza în care clientul recidivează. În acest caz, ciclul
-

schimbării trebuie reluat până când recidiva nu se va produce.

Pornind de la această descriere succintă a ciclului schimbării, consilierul
de reintegrare socială şi supraveghere va trebui să ţină seama de stadiul în
care se află clientul şi abia apoi, după ce toţi clienţii au fost pregătiţi în
sesiuni individuale, astfel încât toţi să fie în acelaşi stadiu, să decidă
structura grupului. Un singur client aflat în faza de precontemplare poate
vicia atmosfera din grup.
În funcţie de implicarea coordonatorului în viaţa grupului şi de tipul de
interacţiuni pe care le stabileşte cu membrii grupului, acesta poate fi dire ctiv
sau nondirectiv.
Coordonatorul directiv controlează şi îşi asumă întreaga
responsabilitate pentru atingerea obiectivelor grupului. Principalele
"instrumente " ale coordonatorului directiv sunt: sfaturile, sugestiile şi
instrucţiunile.
Coordonatorul nondirectiv este mai preocupat de modul în care
procesul de învăţare se derulează, şi nu de găsirea "răspunsuri lor corecte".
Accentul cade mai mult pe experienţa pe care o are fiecare participant, iar
rolul coordonatorului seamănă cu un arbitru, asigurându-se că regulile
grupului sunt respectate, că activităţile grupului sunt orientate spre atingerea
rezultatelor etc.
Metoda interviului motivaţional este derivată din consilierea nondirectivă
fundamentată de cinci princ ipii fonn ulate de Mil ler ( 1 983):
1 . exprimarea empatie i ;
2 . dezvoltarea discrepanţelor;
3 . evitarea disensiunilor;
4. depăşirea rezistenţei ;
5 . dezvoltarea încrederii în sine.
1 . Exprimarea empatiei. Empatia, căldura şi ascultarea activă sunt
principalele elemente ale asistentului social pentru real izarea interviului
motivaţional care se fundamentează pe acceptare care nu semnifică în fapt
aprobare. Aceste elemente determ ină asistentul social să înţeleagă
1 43
 sentimentele şi perspectiva clientului fără a-l blama, judeca sau critica.
Empatia înseamnă să comunici clientului cum este să fii în această situaţie.
Sursele pentru informaţii pot să fie declaraţia clientului şi terţe surse, dar
aceste informaţii trebuie verificate împreună cu c lientul pentru a ne asigura
că am înţeles situaţia. Acceptarea clienţilor îi eliberează pe aceştia şi îi aj ută
să accepte schimbarea, în timp ce nonacceptarea creează rezistenţă şi
ostilitate. Acceptarea are rolul de a contribui la consolidarea alianţei de
lucru şi îi dezvoltă acestuia stima de s ine necesară schimbării.
2. Dezvoltarea discrepanţelor. Miller ( 1 983) numea aceste discrepanţe
"
"disonanţe cognitive , adică diferenţe între ceea ce doreşte clientul să
devină şi ceea ce este. Prin acest mecanism de dezvoltare a discrepanţelor,
se conştientizează costurile pe care le presupune comportamentul actual
atunci când se află în conflict cu speranţele clientului (să aibă o familie, un
loc de muncă etc.). Aceste discrepanţe pot fi identificate şi ampl ificate până
când depăşesc ca intensitate ataşamentul faţă de comportamentul problemă.
Când este bine real izat, interviul motivaţional conduce la schimbarea
percepţiei şi a perspectivei, fără ca delincventul să se simtă sub presiune.
Rezultatul constă în găsirea motivelor de schimbare de către clientul însuşi,
nu de către asistentul social. Prin urmare, discrepanţa semnifică diferenţa,
dar şi contradicţia dintre ceea ce este şi face clientul şi aspiraţia acestuia. De
pildă, aspiraţia de a avea o familie blocată de comportamentul delincvent,
care poate să genereze privarea de libertate. Pentru realizarea aspiraţiei, se
cere schimbarea comportamentului.
3. Evitarea d isensiunilor. Conform acestui principiu, asistentul social
trebuie să-I convingă pe client că are o problemă şi este necesar să se
schimbe, dar c lientul opune rezistenţă. Prin urmare, trebuie evitate
abordările care dezvoltă rezisten ta clientului. Adică, evitarea disensiunilor
între asistentul social şi client. In aceste condiţii, trebuie să se schimbe
strategia pentru a motiva clientul la schimbare. Tot în acest context, un
aspect important este etichetarea persoanei ca infractor, ca fiind violent,
alcoolic, bolnav psihic etc. Î n practică, s-a constatat că etichetarea nu
conduce la schimbare şi eticheta atribuită poate să fie asumată în mod activ
(a se vedea teoria etichetării). Prin etichetare, c lientul îşi întăreşte
reprezentările ca infractor şi îşi organizează viaţa în conform itate cu această
reprezentare.
4. Depăşirea rezistentei. Când c lientul îşi descrie realitatea, utilizează
informaţii şi cunoştinţe anterioare, care semnifică rezistenţa acestuia la
schimbare. Asistentul social, în această situaţie, trebuie să vină cu informaţii
suplimentare sau cunoştinţe teoretice, precum şi cu noi perspective, fără însă
a le impune cl ientului. Î n acest context, clientul îşi ia din cele oferite de
către asistentul social ceea ce are nevoie. Oferta, însă, trebuie să fie greu de
refuzat, pentru a se depăşi rezistenţa la schimbare. Un alt m od de depăşire a
rezistenţei este reformularea problemei şi prezentarea spre rezolvare
clientului. Î n acest mod, c lientul este implicat direct în rezolvarea propriilor
1 44
probleme şi poate să-i dezvolte sentimentul de depăşire prin propri ile forţe a
greutăţilor vieţii.
5. Dezvoltarea Încrederii În sine. Acest principiu are legătură cu cele
explicate mai sus, constatându-se că o încredere în forţele propri i reprezi ntă
un bun predictor al succesului unei schimbări.
Î n concluzie, interviul motivaţional este o tehnică a consilieri i, o
modal itate de a debloca clientul şi de a începe procesul de schimbare.

Procesele din grup. Fiecare grup este unic din punct de vedere al
proceselor care se derulează. Douglas ( 1 995) a identificat un număr de noua
procese : interacţiune, comunicare, consecinţe, roluri, adoptarea deciziilor,
coeziune, fonnularea scopurilor, resurse şi schimbare. Combinarea acestor
elemente conduce la constituirea unor stadii în viaţa unui grup. Tuckman si
Jenson (citat de Brown şi alţii, 1 993) au identificat cinci stadi i de dezvoltare
ale unui grup:
1 . Formarea - este primul stadiu, în care membrii grupului sunt
preocupaţi în principal de ideea de a fi acceptaţi şi de a-i cunoaşte p e
ceilalţi. Este caracterizată de politeţe şi de comportamente inhibate. In
această fază, rolul liderului este deosebit de important, el fiind cel aflat
în centrul atenţiei.
2. Furtuna - odată cu creşterea maturităţii grupului apar primele
·
preocupări cu privire la relaţiile de putere. Această fază este
caracterizată prin competiţie, osti l itate şi confruntare.
3 . Faza normativă în care se stabileşte un consens cu privire l a roluri,
-

nonne şi proceduri. Î n această etapă creşte coeziunea grupului.

4. Faza centrata pe activităţi în care preocupările legate de structura
-

grupului se diminuează iar membrii grupului se concentrează asupra

activităţilor.
5 . Faza finală în care membri i grupului se pregătesc să se despartă unii
-

de ceilalţi. Scopul grupului a fost atins sau a fost abandonat. Rolul

consilierului de reintegrare socială şi supraveghere este de a pregăti
această despărţire şi de a facilita recapitularea celor real izate de grup.
Aceste stadii sunt prezentate l iniar din considerente didactice, însă este
important de menţionat că un grup poate să progreseze dar să şi involueze.
De asemenea, nu toate grupurile trebuie să treacă prin toate aceste stadii.
Hartford (citat de Jones şi alţii, 1 995), referindu-se şi la rolul celui care va
conduce grupul, a propus unnătoarea evoluţie a grupului : faza de
planificare; faza de m ij loc; faza finală.
Î n faza de planificare, consil ierul de reintegrare socială şi supraveghere
va contacta fiecare membru al viitorului grup şi îl va pregăti pentru
experienţa de grup. Î n această fază, vor fi schiţate scopul şi obiectivele
grupului şi vor fi identificate spaţiile şi toate cele necesare pentru
funcţionarea optimă a grupului.

1 45
 Î n faza de mij loc, are loc integrarea membrilor în grup până la
momentul în care grupul se simte ca un grup. Este faza în care membrii
grupului sunt centraţi pe sarcini şi activităţi. Rolul consilierului de
reintegrare socială şi supraveghere este de a faci l ita activităţile grupului,
pentru a atinge scopurile propuse.
Ultima fază este marcată de iminenta separare a participanţilor.
Consilierul de reintegrare socială şi supraveghere trebuie să pregătească
această fază astfel încât participanţii să nu simtă ca un şoc ace stă "pierdere".

Mecanismele grupului. Lucrul în grup este o metodă eficientă în atingerea

unor obiective de terapie comportamentală, în măsura în care în interiorul
grupului funcţionează optim o serie de mecanisme:
1 . Acceptare. Acest mecanism poate fi descris ca sentiment al
apartenenţei la grup, în care fiecare participant se simte egalul
celorlalţi şi că înseamnă ceva pentru cei lalţi. Ca sinonimi pot fi
uti lizaţi termenii: identificare cu ceilalţi, mediu prietenos, unitatea
grupului etc.
2 . Ventilare. Ventilarea este descrisă ca eliberare emoţională a
participanţilor de tensiuni nervoase conştiente sau inconştiente.
Aceste defulări sunt posibile prin intermediul verbalizărilor şi a
comunicări i eficiente. Acest aspect al lucrului în grup este în primul
rând pregătitor al unei activităţi şi nu un instrument terapeutic în
sine.
3 . Testarea realităţii. Î n cadrul grupului se pot recapitula experienţe
de interacţiune în familie sau situaţii conflictuale rezolvate greşit.
Toate aceste reevaluări pot funcţiona ca un feedback al real ităţii. Hill
spunea că problema multor subculturi este că "ele nu au contact cu
elemente ale culturii dominante" şi, deci, au această nevoie de a testa
real itatea şi din alte puncte de vedere.
4 . Transferul. Este un fenomen care se produce ca un ataşament
puternic dintre terapeut şi client. Efectul terapeutic al transferului
derivă din faptul că el promovează relaţii de încredere între cei
impl icaţi.
5. Intelectualizarea. Este un mecanism prin care membrii grupului
conştientizează o serie de conflicte sau rezistenţe prin reevaluarea
"simptomelor" sau interpretare. Unii terapeuţi numesc acest
mecanism "insight".
6. Interacţiunea. Este un alt mecanism prin care participanţii
reacţionează unii la ceilalţi sau la l iderul grupului. Prin intermediul
acestui mecanism se real izeză contagiunea membri lor grupului în
sens constructiv.
7. Universalizarea. Este procesul prin care participanţii
conştientizează că nu sunt singuri într-o anumită situaţie
(sentimentul de "a fi în aceeaşi barcă").
1 46
 8 . Altruism . Este un alt mecanism care exprimă posibilitatea ca fiecare
participant sa fie terapeut ş i să-i aj ute pe ceilalţi fie şi numai cu un
sfat. Acest proces al oferiri i de ajutor are o funcţie terapeutică,
deoarece conduce la consolidarea încrederii de sine a membrilor
grupului.
9. Terapia spectacolului - aşa cum o numea Moreno, reprezintă o
modalitate de participare pasivă a clientului la experienţa celorlalţi.
Prin observarea celorlalţi şi interpretarea sau evaluarea unor acţiuni,
fără a se teme de consecinţe, clientul poate să-şi explice multe din
dificultăţile din trecut.
1 0. Stilul liderului. Prin sti lul liderului se înţelege modalitatea prin care
liderul abordează relaţia cu participanţii la grup. După cum
anticipam mai sus, acesta poate varia de-a lungul unui continuum de
la autoritar la sti lul laisser-faire şi nu este întotdeauna acelaşi: in
momente diferite, liderul poate adopta stiluri diferite.

6. 2.3. Metode de lucru cu grupul

În lucrul cu grupul, este esenţial să se utilizeze o largă varietate de
metode. Dincolo de faptul că va fi îndepărtată plictiseala, o diversitate de
metode şi tehnici va evidenţia diferitele abi lităţi ale participanţilor,
garantând astfel motivarea acestora.
Înainte de aplicarea acestora, trebuie pusă următoarea întrebare:
"Metodele propuse sunt compatibile cu obiectivele stabilite sau cu
particularităţile grupului? ". Nu contează cât de populară este metoda, dacă
este utilizată în exces, devine plictisitoare. Câteva din cele mai importante
tehnici de grup sunt:
• brainstorm ingul;
• j ocul de rol;
• chestionarul;
Brainstormingul este o tehnică folosită în principal pentru a aduna
informaţii de la participanţi şi pentru a concentra atenţia grupului asupra
unei probleme anume. Ea constă în scrierea sau enunţarea unei afirmaţii
după care membrii grupului sunt rugaţi să rostească tot ce le "trece prin cap"
în legătură cu tema propusă, rară a cenzura în niciun fel, indiferent de
calitatea răspunsurilor. Cineva trebuie să noteze sau să înregistreze
răspunsurile grupului. Brainstormingul este o tehnică ideală de introducere a
unei teme. Relativul anonimat este stimulativ pentru membrii timizi şi care,
în acest context, se pot exprima fără a avea sentimentul ca sunt ameninţaţi .
Tehnica este un stimul şi nu reprezintă un scop în sine. Ideile astfel generate
trebuie folosite în j ocuri le de rol, discuţii etc.
Jocul de rol este o tehnică adecvată programelor de restructurare
comportamentală. Ea constă în exersarea unor comportamente în cadrul
grupului. Uneori pot avea scenarii ample, alteori pot fi improvizaţii,

1 47
urmărindu-se o "diagnosticare" a comportamentului unui subiect. Este
recomandat ca aceste j ocuri de rol să fie filmate şi apoi discutate în grup.
Chestionarul reprezintă instrumentul de investigare a unei probleme
sociale, util izat atât în cercetarea sociologică, cât şi în asistenţa socială.
Reprezintă o formă de analiză şi culegere a datelor simplă şi standardizată.
Are dezavantaj ul absenţei unei legături directe dintre cercetători şi subiect.
Se poate utiliza ca sprij in în demersul de culegere a datelor despre client şi a
opiniilor acestuia despre faptele sociale, acţiunile individuale pe care le
săvârşeşte, despre situaţia cu care se confruntă. Ca instrument secundar de
investigare, chestionarul util izează atât întrebări cu răspunsuri precodificate,
susceptib i le de o analiză statistico-cantitativă, cât şi de întrebări care
beneficiază de o interpretare calitativă (V. Miftode, 1 997).

6.2. 4. Aspecte problematice

Câteodată, se poate întâmpla ca în cadrul grupului să apară probleme.
Ele pot fi legate fie de participarea prea activă a unor membri -
monopolizarea discuţiei, impunerea unor puncte de vedere etc., fie de
retragerea unor membri din "viaţa" grupului, deci o participare redusă a
unor membri. La aceste situaţii nu există răspunsuri "corecte " şi răspunsuri
"incorecte" , dar pot fi totuşi găsite câteva sugestii cu caracter general care
să-I sprij ine pe coordonatorul de grup. Î n cazul unor conflicte :
• lasă grupul să rezolve aceste situaţii. Presiunea grupului asupra
părţilor "beligerante" poate să liniştească atmosfera;
• discută în particular cu fiecare parte implicată;
• dacă nu se poate remedia situaţia amiabil, poţi cere unuia dintre
"beligeranţi" să părăsească grupul pentru o vreme sau pentru
totdeauna (Priesley & McGuire, 1 989).
Aproape întotdeauna dispoziţia grupului este mai bună la întâlnirea
următoare. Dacă, totuşi, problema persistă înseamnă că ceva chiar nu este
în regulă şi atunci trebuie ca aceasta să fie discutată cu grupul .

6.2. 5. Comportament delincvent - un model de program de grup

În cele ce urmează, voi prezenta un model de program de grup care se
adresează comportamentului infracţional (1. Dumescu, 2009). Aceste
programe se referă în special la infractorii care au comis infracţiuni
patrimoniale: furt, tâlhărie etc. Talia ideală a grupului este de 8- 1 0 membri
care au comis astfel de infracţiuni şi care doresc să participe într-un astfel de
program. Pentru a fi sigur că participanţii sunt suficient de motivaţi şi
pregătiţi pentru experienţa de grup, coordonatorul de grup trebuie să aibă o
serie de întâlniri individuale cu toţi vi itori i membri, în care să le descrie în
ce constă programul şi să încerce să le diminueze emoţiile pe care aceştia le
pot avea legat de întălnirea cu alţi i. Programul cuprinde 6 secţiuni a câte 6
ore fiecare şi este destinat m inorilor şi tinerilor care au comis infracţiuni
patrimoniale. Prezumţia de bază este că participanţii ştiu să scrie şi să
148
citească, însă toate exerciţi ile pot fi adaptate şi situaţiei în care aceştia nu au
aceste abilităţi.
Secţiunea 1 Să ne cunoaştem
-

Scopul acestei întălniri este de a construi o atmosferă relaxată în care

participanţii se vor încuraja reciproc în procesul de învăţare. Esenţial este
ca această zi să fie căt mai veselă.
A. Prezentarea coordonatorului - spune cum vrei să fii numit; descrie-ţi
rolul; spune ceva despre tine.
B. Prezentarea participanţi lor - este cel mai bine dacă are loc într-o
atmosferă relaxată şi uşor ludică.
C. Prezentarea programului - se realizează de către coordonator şi cuprinde:
scopul, obiectivele, cum vom lucra împreună, o prezentare a programului pe
zile etc. Această prezentare trebuie să fie cât mai scurtă şi cât mai apropiată
de nivelul de înţelegere a participanţilor.
D. Regul i şi acorduri - au în vedere nevoia de a formula o serie de reguli
explicite, precum şi acorduri negociate între parteneri. Toate acestea vin să
construiască o atmosferă de siguranţă pentru participanţi. Regulile sunt fixe:
durata fiecărei sesiuni, nu se fumează în sala de întâlnire, nu sunt acceptate
manifestările agresive etc. Acordurile sunt negociabile de către participanţi:
când se fac pauzele, cât aşteptăm pe cei care întârzie etc. După discutarea
regulilor şi acordurilor, participanţii vor stabili sancţiuni le corespunzătoare
încălcării acestora: Dacă grupul nu este pregătit sau nu consideră că regul i le
sunt importante, puteţi să-i rugaţi pe participanţi să joace "Regulile din
insula pustie".
E. Exerciţii de încredere. Scopul acestor exerciţii este de a construi un grup,
de a aj uta grupul să se simtă ca grup. Exerciţiile prezentate la "Jocuri de
încredere" sunt men ite să încuraj eze partic ipanţ i i să lucreze împreună şi să
aibă încredere unii în ceilalţi.

Sesiunea II Să cunoaştem legea

-

Această sesiune răspunde la întrebări ca: de ce este necesară legea, ce

înseamnă penal, ce înseamnă tâlhărie, furt, furt cal ificat, viol etc.
Această sesiune o pregăteşte pe următoarea care are ca scop anal iza faptelor
comise de participanţi.
A. - Jocuri de încălzire şi relaxare şi recapitularea zilei precedente.
B . - Să înţelegem legea - participanţii sunt rugaţi să participe la o discuţie
colectivă despre elementele specifice fiecărei infracţiuni, iar coordonatorul
sau un voluntar notează aceste contribuţii pe o listă sau un fleep-chard.
Infracţiunile care vor fi discutate sunt: furt, furt calificat, însuşirea unui bun
găsit, tâlhărie, viol etc. De asemenea, vor fi discutate circumstanţele
atenuante şi cele agravante. Pentru acest sco p, poate fi utilizat Codul penal
sau un vizitator: un j udecător sau un avocat. Inainte de a invita un vizitator,
trebuie să obţii acordul grupului. Î ncercaţi să exemplificaţi tipuri de violenţă
sau de intimidare. Faceţi ca acest exerciţiu să fie cât mai amuzant.
1 49
C. - Oferiţi o serie de exemple de situaţii ilegale pentru a verifica dacă
participanţii au sesizat nuanţele, diferenţele etc.
Sesiunea ITI Analiza infractiunii 1
-

Scopul sesiunii este de a aj uta participanţi i să-şi înţeleagă mai bine

comportamentul şi, eventual, să identifice anumite constante de
comportament.
• Jocuri de încălzire ;
• Fiecare participant este rugat să descrie ultima infracţiune pe care a
comis-o. Participanţii pot urma exemplele de mai sus. Toate aceste
prezentări vor fi notate pe hârtie (dacă toţi participanţii ştiu să scrie.
Dacă nu, se va renunţa la notarea pe hârtie şi participanţii vor face
prezentări orale);
• Jurnalul. Exerciţiul constă în plasarea infracţiunii în coordonatele
timpului. Fiecare participant este rugat să prezinte în detalii
temporale ziua în care a com is infracţiunea. Dacă participantul a mai
comis şi alte infracţiuni anterior, este rugat să facă aceeaşi descriere
pentru fiecare infracţiune în parte. Există un moment anume al zilei
când participantul este mai predispus să comită infrcaţiuni? Un
anotimp anume? etc.
• Harta infracţiunii. Exerciţiul are scopul de a aduce un plus de
informaţii geografice cu privire la comiterea de infracţiuni. Fiecare
participant este rugat să descrie drumul pe care l-a parcurs în ziua
respectivă, de acasă până la locul comiteri i infracţiunii. Cât de
aproape de casă s-a comis infracţiunea? Dar de şcoală sau bar? Când
i-a venit ideea? Ce l-a încuraj at şi ce l-ar fi descuraj at să comită acea
infracţiune? etc. Aceste discuţii sunt menite să ofere informaţii utile
legate de locul unde infracţiunea a fost planificată, de factori i care au
condus la prec ipitarea comiterii infracţiunii: consumul de alcool într­
un bar, frustrarea resimţită la şcoală etc.
• Regula lui 5 W - 1 H. Regula presupune ca fiecare participant să
răspundă, în descrierea infracţiunii, la întrebările: cine, ce, cu cine,
de ce, cum şi când.
• Fi lmarea. Rugaţi fiecare participant să-şi descrie u ltima infracţiune
uti l izând toate informaţiile temporale, geografice şi de modal itate
relevate în exerciţiile anterioare. Fiecare participant trebuie să-şi
imagineze că fi lmează scena comiteri i infracţiunii.
Sesiunea IV Analiza infractiunii 2
-

După culegerea informaţiilor legate de comiterea infractiunii, urmează o

analiză mai profundă a aspectelor corelate cu comiterea de infracţiuni şi
pregătirea analizei motivaţiei pentru schimbare.
• Exerciţii de încredere şi dinamizare. Discutarea unor eventuale
neînţelegeri din ziua precedentă.

1 50
 • Roluri le bărbatului. Rugaţi participanţii să formeze două
subgrupuri . Fiecare subgrup va trebui să realizeze, în 20 de minute,
un portret al bărbatului din punct de vedere al rolurilor pe care le are
în societate în raport cu femeia. Poate bărbatul să gătească sau să
spele rufe? Bărbatul trebuie să accepte un risc mai mare decât
femeia? După 20 de minute, aceste portrete sunt prezentate în grup
şi discutate. Care sunt aspectele care pot fi corelate cu comiterea de
infracţiuni? Discuţi i.
• Băiat. Tânăr. Bărbat. Afişaţi trei foi mari de fleepchard cu titlurile:
băiat, tânăr şi bărbat. Participanţii trebuie să completeze aceste liste
cu responsabilităţile, roluri le şi aşteptările specifice fiecărei etape.
Care sunt diferenţele? Care sunt asemănările? De ce apar aceste
diferenţe? Dacă sunt aşa multe aşteptări legate de bărbaţi, sunt
acestea realiste şi realizabi le? Care sunt corelaţiile între aşteptări şi
imagine de sine?
• Ce ai pierdut şi ce ai câştigat din comiterea infracţiunii?
Participanţii sunt rugaţi să completeze individual un tabel cu două
coloane: pierderi şi câştiguri după comiterea infracţiunii. Exemple la
pierderi : buna reputaţie, libertatea, relaţiile cu familia etc. La
câştiguri : bani, distracţie etc.
Este important ca la fiecare rubrică să existe cel puţin 1 0 itemi. După
completarea tabelului, participanţii sunt rugaţi să acorde fiecărui item un
scor de la 1 la 1 0 în funcţie de importanţa şi greutatea pe care participanţi i o
atribuie fiecărui item . După ce fiecare item a prim it un scor, participanţii
vor face suma scorurilor pe fiecare coloană. Se va face o comparaţie între
scorul obţinut la pierderi cu cel obţinut la câştiguri . Care este mai mare? De
ce?
Alternativ, poate fi utilizat exerciţiul "Motive şi scuze". Acesta
presupune ca participanţii să-şi am intească contextul în care au comis
infracţiunea şi să descrie toate motivele sau factorii care au favorizat
producerea acesteia. Î ncercaţi să puneţi cât mai multe întrebări până când se
obţine o imagine cât mai clară asupra acestor motive. Notaţi pe un
fleepchard toate aceste motive şi apoi discutaţi în grup:
• sunt aceste motive sol ide?
• existau şi alte căi de a acţiona? etc.
Sesiunea V- Perspectiva victimei
Mulţi dintre infractori consideră victimele ca pe obiecte (fenomenul
poartă numele de re ificare) , lipsite de sentimente, emoţii etc. Î n cadrul
acestei sesiuni, participanţii vor învăţa mai multe despre victime.
• Victime. Exerciţiul se bazează pe constatarea că infractorii nu simt şi
nu înţeleg victimele. Cu toţii ştim că înţelegem şi avem o
multitudine de sentimente faţă de cei apropiaţi ca: familia, prietenii
etc., şi mai puţină înţelegere faţă de acele persoane pe care nu le
cunoaştem. Participanţii sunt rugaţi să deseneze un număr de 5 - 6
151
 cercuri concentrice. Î n centrul acestora se află el, participantul .
Aceste cercuri vor fi completate dinspre interior spre exterior după
cum urmează: primul cerc după cel personal va fi completat cu
numele persoanelor care se află foarte aproape de participant, ca
părinţii, fratii, bunicii etc. Î n al doilea cerc, vor fi incluse persoanele
aflate ca importanţă imediat după cei enumerati mai înainte: rude,
vecini etc. După ce aceste cercuri au fost completate de către toţi
participanţii, vor avea loc discuţii de grup, pe baza unor întrebări ca:
de la cine ai fura?, de la cine nu ai fura?, cum arată o victimă ?,
descrieti o victimă, cum a fost afectată victima de infractiune :
emoţional, financiar, material etc.?, cum credeţi că s-a schimbat
comportamentul victimei după producerea infracţiunii? etc.
• Experienţa unei victime. Exerciţiul constă în relatarea unei
experienţe de victimă. Este deosebit de important ca această
descriere să producă un impact emotional asupra participanţilor. Î n
acest sens, poate fi vizionat un film care descrie o victimă sau poate
fi invitată o victimă. Discuţiile ulterioare pot v iza:
o listă cu toate efectele pe care infracţiunea le-a avut
asupra victimei;
efectele pe care propria infracţiune le-a produs asupra
victimei ;
victima u nei infracţiuni?
• Infracţiuni şi efecte. Anal izaţi câteva infracţiun i . Î n prima etapă,
aşezaţi aceste infracţiuni în ordinea gravităţii lor, astfel încât prima
să fie cea mai gravă şi u ltima cea mai puţin gravă. Imaginaţi-vă
acum ce efecte a produs fiecare dintre acestea asupra victimei.
Exerciţiul poate să se desfăşoare individual sau în grup. Imaginaţi
cum fiecare categorie de victime poate să fie compensată de către
infractor: scrisoare de scuze, returnarea bunurilor, executarea unor
lucrări pentru victimă etc.
• Î nchiderea sesiunii şi recapitulare. Î n acest scop, poate fi uti lizat
exerciţiul "Ce am învăţat eu astăzi".
Sesiunea VI Analiza motivaţională
-

Î n acest moment, participantii au suficiente informaţii legate de

contextul comiterii infracţiunii, de factorii care pot fi asociaţi cu comiterea
acesteia şi se poate presupune că o bună înţelegere a comportamentului
propriu, a consecinţelor negative asupra sa şi a celorlalţi poate să conducă la
dorinţa reală de schimbare. Procesul schimbării comportamentale este unul
extrem de complex, implicând modificări atât în sfera sentimentelor, cît şi a
atitudinilor şi acţiuni lor. Nimeni nu se poate schimba atâta timp cât nu
doreşte, nu ştie cum şi nu învaţă un nou comportament - princ ipiul înlocuirii
comportamentului indezirabil cu unul dezirabil.
• Execiţi i de încălzire şi de încredere;

1 52
 • Analiza câmpului motivaţional . Participanţi i sunt rugaţi să
completeze un tabel cu două coloane : una cu motivele pentru a
continua cariera infracţională şi cealaltă cu motivele pentru a înceta
o astfel de cariera. După i dentificarea a cel puţin zece motive de o
parte şi de alta, partici e anţii sunt rugaţi să acorde scoruri în funcţie
de relevanţa acestora. In final, fiecare participant va face suma pe
coloane a scorurilor şi le va compara. Dacă suma scorurilor pro­
schimbare este mai mare decât cea împotriva acesteia, se presupune
că acel participant, este m otivat să se schimbe şi poate să continue
programul. Dacă nu se întâmplă aşa, consilierul de reintegrare
socială şi supraveghere poate să-i propună acestui client o serie de
întâlniri individuale, în care să discute posibil itatea schimbării
comportamentale;
• De ce nu te-ai oprit din comiterea infracţiunilor? Exerciţiul se
adresează în special participanţilor recidivişti sau celor care au comis
o multitudine de fapte penale. Scopul este de a-i stimula pe
participanţi să-şi asume responsabilitatea propriilor decizi i . Î ntrebaţi:
Ai încercat să te abţii de la a comite infracţiuni?; Cum?; Ce nu a
mers? Exploraţi eventualele obstacole cognitive în calea schimbării :
negare (ex. "nu am nicio problemă"), proastă imagine d e sine (ex.
"nu sunt în stare să fac altceva"), neîncredere în sine (ex. "n-aş putea
să duc asta la bun srarşit") etc. Identificaţi împreună cu grupul aceste
blocaje şi discutaţi-le;
• Punctul de întoarcere. A legeţi un participant şi rugaţi-l să-şi descrie
pe secvenţe propria infracţiune în faţa grupului . Scopul exerciţiului
este de a identifica m omentele în care infracţiunea putea fi
prevenită. După fiecare etapă, participanţii discută despre modul în
care voluntarul putea să acţioneze diferit, prevenind astfel com iterea
infracţiunii. Accentuaţi m omentul în care voluntarul a luat decizia
de a comite acea infracţiune. Ce a determinat acea infracţiune? Cum
a luat decizia?
Sesiunea VII- Prevenirea 1
Sesiunea a VII-a are ca scop prevenirea comiterii de noi infracţiuni.
Prezumţia care stă la baza acestei sesiuni este că odată ce participanţii au
înţeles motivaţia faptelor lor, procesul şi circumstanţele care au stat la baza
acestora, pot să dezvolte un plan de prevenţie a recidivei.
Participanţii sunt rugaţi să completeze un tabel cu două coloane: factori
de risc şi plan de prevenţie.
Factor de risc poate fi orice eveniment, gând sau sentiment care poate să
provoace sau să faciliteze comiterea de infracţiuni. Fiecărui factor de risc îi
va corespunde un plan de prevenţie, ca în exemplul următor:

1 53
 ,------.:F=--::A=C=--=TO RtPE _lUSC
_ __ _ _
1 . Timp liber prea mult
. 2. Probleme la şcoală
: 3 . Nu pot dormi noaptea
! -ascult muzică;
J PLAN DE PREVENT=IE�_
i - mă înscriu la şcoală;
I -mă înscriu la cercul de aeromodele;
I -particip la activităţi gospodăreşti.
I -discuţie cu doamna dirigintă şi cu
I profesorul de matematică;
I -vizită a mamei la şcoală;
I -vecinul meu, George, mă va aj uta la
I lec ii.
-citesc;
-mă uit la televizor.

Planul de prevenţie trebuie construit în aşa fel, încât acel factor de risc
să fie ori diminuat, ori evitat. Este necesar ca acest plan să fie realist şi să fie
construit de către participanţi. Fiecare plan de intervenţie trebuie să includă
şi persoanele semnificative din viaţa participanţilor. Aceştia trebuie să fie
informaţi şi trebuie să semneze că sunt de acord. Astfel, puteţi folosi
exerciţiul "Cum vor fi ceilalţi afectaţi de noul meu comportament". Acesta
constă în:
1 . Rugaţi un participant să se aşeze în centrul unui cerc format din cei lalţi
participanţi. Aceştia vor lua rolul persoanelor semnificative din sistemul
celui din centru;
2. Fiecare persoană din cerc va acţiona în funcţie de rolul încredinţat:
mama ca mama, tata ca tata etc. Fiecare va trebui să-şi imagineze cum
aceste schimbări comportamentale ale celui din centru ar putea să-I
afecteze.
Exerciţiul relevă de multe ori anumite sentimente pe care cel din centrul
grupului le are faţă de diverse personaje din viaţa sa, de vreme ce
participanţii din cerc vor dezvălui despre experienţa lor.
• Gândire alternativă. S-a constatat că infracţiunile patrimoniale sunt
com ise de cele mai multe ori ca rezultat al procesului de rezolvare a
problemelor personale. Mulţi sunt cei care fură pentru a-şi acoperi
anum ite nevoi materiale.
Acest exerciţiu este destinat să-i aj ute pe participanţi să descopere că
există şi alte soluţii decât cea de a fura sau a înşela. Important este:
• să aşezi problema în context;

• să o defineşti cu exactitate;

• să identifici persoanele care sunt implicate;

• să identifici cât mai multe soluţii la acea problemă;

• să apreciaţi care sunt posibilele consecinţe şi obstacole ;

• să compari soluţiile în termeni de cost-beneficiu;

1 54
 • să alegi cea mai bună soluţie;
• să realizezi un plan de acţiune pe care apoi să-I apl ici.

Un bun exemplu de gândire alternativă este şi următorul exerciţiu:

Aşezaţi în linie 6 pahare: primele 3 pl ine şi următoarele 3 goale.
Participanţii trebuie să facă în aşa fel încăt niciun pahar plin să nu fie aşezat
lângă unul plin şi niciunul gol lângă unul gol, doar dintr-o singură m işcare.
Care sunt ipotezele? Care sunt soluţiile? Uneori participanţii propun
propriile lor j ocuri. Î n limita timpului disponibil, aceste iniţiative pot fi
încurajate? Concluzii şi pregătirea participanţi lor pentru momentul
despărţirii .
Este important c a această sesiune s ă fi e cât mai relaxantă şi amuzantă.
Î n acest sens, se pot organiza o serie de j ocuri şi exerciţii care să urmărească
şi evaluarea programului. Un astfel de exercitiu este "Ce am învăţat aici?".
De asemenea, participanţii mai pot completa şi un chestionar care să vizeze
gradul de satisfacţie al acestora cu privire la program . Uneori, aceste
programe de grup se pot finaliza şi cu o scrisoare pe care şi-o scrie fiecare
participant şi care poate să cuprindă: planuri de vi itor, angajamente că nu
vor mai comite infracţiuni etc. Aceste scrisori vor fi lăsate în păstrarea
consilierului de reintegrare socială şi supraveghere care a condus grupul şi
vor putea fi trimise participanţilor în cazul în care aceştia vor recidiva.

Î ntrebări recapitulative
1 . Completaţi o listă cu grupuri le din care faceţi parte. Care sunt diferenţele
dintre ele? Ce determină aceste diferenţe ?
2 . Cum credeţi că grupul poate afecta stima de sine a participantilor?
3 . Î ncrederea este considerată ca fiind un ingredient esenţial în viata unu i
g rup. C u m o puteţi defini şi identifica?
4 . In grup există o serie d e reguli informale. Cum sunt descoperite acestea
de către participanţi şi după cât timp?
5 . Care credeţi că sunt resursele într-un grup? Cum pot fi util izate aceste
resurse de către liderul de grup?
6 . Care sunt factori i care pot afecta sti lul d e conducere?
7 . Ce înseamnă " a fi inclus î n grup " ?
8 . Cum procedaţi în cazul în care observaţi că u n membru a l grupului este
mai dom inator?

1 55
În loc de concluzii

Asi stenţa socială poate să satisfacă nevoi de apărare socială. Orice act
d e l i ncvent este generat de transcenderea unei norme, adică depăşirea adesea
în stare latentă (apropape în stare imperceptibilă) dincolo de care un act, o
atitud i ne, un eveniment încetează brusc să mai fie acceptabile,
comprehensib i l e sau recognoscibile. O asemenea stare socială semnifică un
fapt soc ial nociv (exprimat printr-o relaţie socială), reglementat de legea
care face presiuni pentru a fi sancţionat cu o pedeapsă privativă de libertate,
neprivativă de libertate şi după caz, cu o măsură educativă.
Atitudinea societăţii manifestă prin reglementarea j uridică este de
apărare socială şi refacerea legăturilor sociale între indivizi, pentru
menţinerea solidarităţii sociale. Făptuitorul actului delincvent se
poziţionează în afara legăturilor constructive pentru societate şi sunt
necesare măsuri de resocializare, de integrare socială care se realizează în
regim de detenţie sau în l ibertate. Lăsarea în libertate pe o perioadă de
încercare presupune intervenţia consilierului de probaţiune sau a asistentului
general pentru supraveghere şi reintegrare socială a delincventului.
Problema supravegherii şi reintegrării sociale a delincventilor în
Român ia este încă la început şi se desfăşoară cu timiditate şi reticentă ca
urmare a l i psei de experienţă în domeniu, dar şi din cauza schimbărilor
provenite în legislatie, care reglementează probaţiunea adesea insuficientă şi
ch iar ambiguă. Prin urmare, constructia instituţională nu este corelată cu
normarea juridică penală din Codul penal, iar numărul mare de delincventi
sancţionaţi cu pedepse neprivative de libertate depăşeşte posibilitătile de
supraveghere şi re i nte grare socială a serviciilor cu atributii în acest
domen i u .
Î n v i itor, consec inţe le contextului existent şi ale situatiilor pe care le
generează sunt nefavorabi le, nebenefice coeziunii sociale, iar general izarea
spatio-temporală poate să afecteze ordinea publică şi de drept şi, prin
u rmare, ord inea soc ială.
De l incvenţa, identificată ca problemă socială, a constituit pe n tru
comunitatea academ ică o preocupare constantă, prin transferul de informatii
teoretice şi bune practici în domeniul asistenţei sociale, inclusiv în domeniul
probaţiunii, încât construcţia teoretico-practică oferă posibil itatea evaluării
stării instituţ ionale pentru supraveghere şi reintegrare socială a
de l i ncvenţilor şi real izarea de aj ustări de natură să răspundă nevoi lor pentru
ord ine soc ială. Poziţ i onarea asistentului social în societate, prin procese de
normare, motivare şi adm in istrare soc ială, trebuie să urmeze traiectu l
dezvo ltăr i i capac ităţi l or de intervenţie pentru apărare socială.
Ca urmare, dec idenţ i i pol itici ş i adm i n istrator i i trebuie să val orifice
rezu ltate le în domen iul probaţiun i i pentru a fundamenta decizi ile ce privesc
asigurarea funcţionări i normale a societăţ i i şi prin asi stenţa socială.
Asigurarea unui cadru j uridic mot ivator şi adm inistrativ, al i niat celui din

1 56
ţările cu tradiţie în domeniul probaţiunii, având în vedere ş i specificul
naţional, este predictibil pentru o societate care poate să funcţioneze normal
cel puţin din următoarele considerente :
• detenţia şi privarea de libertate, introdusă ca măsură de protecţie
socială, se acceptă ca o ultimă soluţie;
• decizia privării de libertate este adoptată numai când cazul în
"
discuţie este de aşa natură încât pedepsele mai puţin radicale nu pot
fi acceptate " (W. Rentzmann, 1 99 1 ) ;
• programele de resocial izare, în sens larg, incumbă reducerea
efectelor învăţări i sociale. Aceasta se realizează prin procese de
învăţare socială constructivă, formare şi maturizare socială, care
generează dezvoltarea unor comportamente adecvate contextelor
interpersonale construite prin valori şi norme sociale;
• re socializarea delincvenţilor, în sens restrâns, v izează intervenţii
eficiente prin luarea în considerare a specificului individualităţii,
având în vedere necesităţi tip nevoi, aspiraţii şi i nterese ale
delincventului, dar şi nevoia de protecţie adecvată pentru societate;
• resocializarea reprezintă o modalitate de re orientare
comportamentală prin restructurare pozitivă a personalităţii
delincventului şi intemal izarea valorilor şi normelor sociale
acceptate de societate .
Întreaga arie de cuprindere teoretico-practică a conceptului de
probaţiune este predictibilă pentru un v iitor de protecţie şi apărare a fii nţei
umane.

157
158
Bibliografie:

1 . Abraham, P. (200 1 ), Introducere în probaţiune, Bucureşti, Editura

Naţional.
2 . Balahur, D. (200 1 ), Fundamente socio-juridice ale probaţiunii, Iaşi,
Editura Bet.
3 . Balahur, D. (200 1 ), Practica drepturilor copilului ca principiu al
asistenţei sociale, Bucureşti, Editura AII Beck.
4. Banciu, D., Rădulescu, M.S. ( 1 990), Introducere în sociologia
delincvenţeijuvenile, Bucureşti, Editura Medicală.
5 . Bădescu, 1 . ( 1 994), Istoria sociologiei, Galaţi, Editura Porto-Franco.
6. Bădescu, 1., Dungaciu, D. ( 1 995), Sociologia şi geopolitica frontierei,
Bucureşti, Editura Floare Albastră.
7. Boudon, R. ( 1 998), Efecte perverse şi ordine socială, Bucureşti, Editura
Eurosong & Book.
8. Brown, A. & Caddick, B. ( 1 993), Groupwork with offenders, Whiting
& Birch Ltd. Londra.
9. Bulai C. ( 1 992), Drept penal roman, p. gen., vol. Il.
1 0. Chiplea, F. ( 1 996), Ordine socială şi comportament deviant, Oradea,
Editura Cogito.
I l . Culda, L. ( 1 994), Omul, cunoaşterea şi gnoseologia, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi enciclopedică.
1 2 . Culda, L. ( 1 994), Procesualitatea socială, Bucureşti, Editura Licorna.
1 3 . Culda, L. ( 1 995), Critica psihologiilor, posibilii oamenilor în
procesualitatea socială, Bucureşti, Editura Licorna.
1 4. Culda, L . ( 1 997), Devenirea oamenilor în procesualitatea socială,
Bucureşti, Editura Licorna.
1 5 . Culda, L. (2000), Dimensiunea epistemologică a integrării existenţei
sociale a oamenilor, Bucureşti, Editura Licorna.
1 6. Dobrescu, M. (2003), Delincvenţa, sursă de insecuritate pentru naţiuni.
Noi repere pentru strategiile de securitate, Bucureşti, Editura Licorna.
1 7. Dobrescu, M. (2004), Delincvenţa. Teorii, prevenire şi combatere ,
"
Tim işoara, Editura Marineasa.
1 8 . Dobrescu, M. (2006), Interpretarea sociologică a delincvenţei; premise
epistemologice, www.procesualitatea. ro .
1 9 . Dobrescu, M. (2006), Delincvenţa în gestionarea domeniului public,
www. procesualitatea. ro .
20. Douglas, T. ( 1 995), Survival in groups, Open University Press,
Buckingham, Philadelphia.
2 1 . Dumescu, 1. (2009), Asistenţa socială în penitenciar, Iaşi, Editura
Po/irom.
22. Dumescu, 1. ( 1 997), Manualul consilierului de reintegrare socială şi
supraveghere, Craiova, Editura Temis.
2 3 . Durkheim, E. ( 1 974), Regulile metodei sociologice, Paris, Editura Alcan.
159
24. Durkheim, E. ( 1 993), De la division du travail social, Paris, Editura
Alcan.
2 5 . Durkheim, E. ( 1 993), Despre sinucidere, Iaşi, Editura Institutul
European.
26. Ferri, E. ( 1 893), Sociologie criminelle, Paris, Editura Rousseau.
27. Forbess- Greene, Sue ( 1 997 ), The Enciclopedia of Icebreakers, Near
East Foundation, New York, U SA.
28. Galbrait, K.J. ( 1 997), Societate perfectă, la ordinea zi/ei binele omului,
Bucureşti, Editura Eurosong & Book.
29. Graham, G. (200 1 ), Administrarea Comunitară a Justiţiei, Bucureşti,
Editura Expert.
3 0 . Iancu, 1. ( 1 994), Agresiunea socială şi starea securităţii naţionale În
Agresiune şi apărare psihologică, B ucureşti, Editura Academiei de
Înalte studii militare .
3 1 . Jones, A. & Kroll, B . & Pitts, 1. & Taylor, A. ( 1 995), Probation
practice, Pitman Publishing, Londra
32. Kemp, Tim & Taylor Alan ( 1 992), The Groupwork Pack. A groupwork
approach to problem solving and change, Longman;
3 3 . Kretschmer, E. ( 1 925), Physique and character, New York, Editura
Harper.
34. Lombroso, C. ( 1 992), Omul delincvent, Bucureşti, Editura Măiastra.
3 5 . Merton, K.R. ( 1 968), Social theory and social structure, New York,
Editura Colliet Mac Mi/an ltd.
3 6 . Mitrache C. ( 1 999), Drept penal român. Partea generală, Ediţia a treia
rev izuită şi adăugită, B ucureşti, Casa de editură şi presă Şansa.
37. Moscovici, S. ( 1 999), Psihologia socială sau maşina de fabricat zei,
laşi, Editura Universităţii A.l. Cuza.
3 8 . Neagu l. ( 1 997), Tratat de procedură penală, Bucureşti, Editura PRO.
39. 0ancea, l. ( 1 99 1 ), Drept penal, partea generală, B ucureşti, Editura
Didactică şi pedagogică.
40. Pareto, V. ( 1 927), Traite de sociologie generale, Paris.
4 1 . Parsons, T. ( 1 95 1 ), The social system, New York, Editura The free
press.
42 . Păunescu, C. ( 1 994), Agresivitatea şi condiţia umană, Bucureşti,
Editura Tehnică.
43 . Piaget, 1. ( 1 973), Epistemologia genetică, Cluj-Napoca, Editura Dacia.
44. Petcu. M. ( 1 999), Delincvenţa-repere psihosociale, Cluj -Napoca,
Editura Dacia.
4 5 . Priesley, Ph. & McGuire, 1. ( 1 983), Leaming to help. Basic skills
experiencses, London &New York, Tavistoc Piblications.
46. Priestley, Ph. & McGuire, 1 . ( 1 989), Offending behaviour. Skills and
stratagems for going straight, Londra, BT Batsford Ltd.
47. Poledna, S. (200 1 ), Probaţiunea În România. Politici, legislaţie,
proceduri, Cluj -Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană.
1 60
48. Rădulescu, S., Banciu, D. ( 1 996), Sociologia crimei şi criminalităţii,
Bucureşti, Editura Şansa.
49. Rogoff, B. ( 1 990), Apprentice in Thinking: Cognitive development in
social context, New York, Oxford, OUP.
50. Stănoiu R. ( 1 998), Criminologie, Bucureşti, Editura Oscar Print.
51. Sutherland, E.H. ( 1 972), Criminalitatea gulerelor albe, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică.
52. Sweeney, J. & Radford, J. ( 1 995), Working it Out. A workbook for
young people who commit motoring offonces.
5 3 . Szezpanski, J. ( 1 972), Noţiuni elementare de sociologie, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică.
54. Zamfir, C, V Iăsceanu, L. ( 1 993), Dicţionar de sociologie, Bucureşti,
Editura Babel.
***

5 5 . Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

56. Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice.
5 7. Al doilea protocol facultativ la Pactul Internaţional cu pnvlre la
Drepturile Civile şi Politice vizând abolirea pedepsei cu moartea.
5 8 . Convenţia Naţiuni lor Unite împotriva Torturi i şi a altor Tratamente
crude, inumane sau degradante.
5 9 . Regulile şi Standardele Minime ale Naţiunilor Unite cu privire la
Adm inistrarea Justiţiei Juvenile (Rez. AG.NrAO/3 3 din noiembrie 1 985,
Regulile Naţiuni lor Unite de la Beij ing).
60. Regul i şi standarde Minime ale Naţiunilor Unite pentru protecţia
Minorilor care ispăşesc o Pedeapsă Privativă de Libertate (Rez. AG
nrA5/ 1 1 3 din 1 4 decembrie 1 990).
6 1 . Reguli şi Standarde Minime ale Naţiunilor Unite cu privire la
Sancţiunile Neprivative de Libertate (Rez. AG. NrA5/ 1 1 0 din 1 4
decembrie 1 990; Regulile Naţiunilor Unite de la Tokyo);
62. Ghidul Naţiunilor Unite cu privire la prevenirea Delincvenţei Juvenile
(Rez. AG. Nr. 45/1 1 2 din 4 decembrie 1 990, Regulile Naţiunilor Unite
de la Riyadh).
6 3 . Recomandarea Consil iului Europei Nr. (92) 1 6 din 1 9 octombrie 1 992
(Regul i le Europene cu privire la Sancţiunile şi Măsuri le Comunitare).
64 . Recomandarea Consiliului Europei Nr. (92) 17 din 19 octombrie 1 992.
6 5 . 0rdonanţa Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea şi funcţionarea
serviciilor de reintegrare socială a infractori lor şi de supraveghere a
executării sancţiuni lor neprivative de l ibertate, publicată în M.O. nr. 423
din 1 septembrie 2000.
66. Hotărârea Guvernului nr. 1 23 9/2000 privind aprobarea Regulamentului
de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 92/2000 privind
organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială a
infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de
libertate, publicată În M.O. nr. 65 1 din 1 3 decembrie 2000.
161
67. Codul Penal al României ( 1 997), Ediţie oficială, Editura Lumina Lex.
68. Cod Penal al României (2009), publicat În M.a. Partea 1, nr.
5 1 0/24.07.2009.
69. Codul de Procedură Penală al României ( 1 997), Ediţie oficială, Editura
Lumina Lex.
70. http://www.un.org
7 1 . http://www.unhchr.chlhtm l
72 . http.l/www.coe/engl/fr/legaltxt