JACK LONDON - The caII of the wild

PREFAŢĂ

Povestirea de faţă a fost scrisă de Jack London la câţiva

ani după ce el însuşi a cutreierat ţinuturile cu zăpezi şi gheţuri
din apropierea cerq,Ilui polar. Ca mai toate lucrările sale, şi
aceasta este rodul bogatei şi cutezătoarei sale experienţe , a
neobositului său contact cu oamenii şi cu natura. Cartea
Chemarea Străbunilor a fost publicată în 1903, iar Jack
London a străbătut ţinuturile îngheţate ale Canadei şi Alaskăi,
unde se petrece povestea vrednicului câine-lup Buck, în
1897, când scriitorul nu avea mai mult de douăzeci şi unu
de ani. Căutând să observe şi să cunoască temeinic viaţa,
J ack London nu a nesocotit nici viaţa animalelor şi astfel a
izbutit să înţeleagă ca puţini alţii însuşirile bune şi rele ale
fiinţelor necuvântătoare, aici descrise.
Jack London s-a născut la 12 ianuarie 1876 la S an
Francisco, oraşul aşezat pe coline abrupte şi scăldat de apele
negre şi aprige ale Pacificului. Pe atunci, oraşul acesta din
nordul Californiei începuse să-şi închege o viaţă mai orân­
duită, după ce, timp de un pătrar de veac, fusese locul de
adunare al feluriţilor oameni veniţi din cele mai îndepărtate
colţuri ale Americii. Muncitori în căutare de lucru, aventurieri
dornici să se îmbogăţească peste noapte din aurul pe c are
sperau să-I găsească în preaj mă sau, mai departe, în
Alaska, negustori, oameni de afaceri, tot soiul de rataţi şi
vagabonzi, care căutau să-şi refacă viaţa, împânzeau
drumurile Californiei şi ale Canadei după 1849, când începe
fairpoasa "goană după aur".
In portul San Francisco şi ·a petrecut copilăria viitorul
scriitor, care de mic a muncit din greu pentru a-şi întreţine
familia. La vârsta de opt ani, când alţi copii încă nu ştiu de

3
 greutăţile vieţii, Jack London vindea ziare, spăla geamurile
caselor mai avute, făcea ghetele trecătorilor, scutura covoa­
rele, cunoscând astfel tot soiul de oameni, vrednici şi ne­
vrednici, care vor apărea în cărţile sale. De copil este atras
de mare şi pentru moment doreşte să navigheze măcar în
pitorescul golf San Francisco, nutrind însă gândul de a face
cândva ocolul lumii. Din economii cu greu adunate prin
munca-Î neobosită, tânăruI London cumpără o bărcuţă cu
pânze, cam şubredă, pe care şi-o repară singur şi o vopseşte.
Se aventurează prin golful larg, cu faimoasa lui "poartă de
aur", numită astfel şi din pricina reflexelor aurii ale
atmosferei din preaj ma limbilor de pământ, şi din pricina
aurului, pe care îl visau cei care aj ungeau acolo. La treis­
prezece ani urmează la "progimnaziu", unde pentru a se
întreţine, vinde mai departe ziare şi cu o npuă bărcuţă
pescuieşte stridii pentru a le vinde la piaţă. In sfârşit, la
şaptesprezece ani se îmbarcă pe un vas cu pânze şi câştigă
preţuirea marinarilor mai bătrâni prin felul cum munceşte.
Aj unge în Japonia, unde printre altele se îndeletniceşte cu
pescuitul focilor.
Nu rămâne multă vreme acolo, traiul fiind prea greu atât
pentru localnici, cât şi pentru străinii care nu se bizuiau decât
pe puterea braţelor. Inapoiat în patrie, americanul Jack
London speră să-şi câştige existenţa ca muncitor, anga­
j ându-se într-o fabrică de ţesături de iută. Treptat, însă,
constată cu amărăciune adevărata realitate, condiţiile
apăsătoare şi nedrepte în care munceau cei mai mulţi dintre
semenii săi. Nici el, nici copiii angajaţi prea de timpuriu în
fabrică, nu izbuteau să câştige mai mult de un dolar pe zi,
deşi munceau din greu cât� şaisprezece ore. Starea aceasta
a muncitorimii îl revoltă. Işi pune în gând să scrie, pentru
a povesti cele trăite şi mai ales pentru a duce lupta împotriva
nedreptăţii sociale.
După mai multe încercări nereuşite, obţine la un concurs
literar un premiu pentru nuvela Taifun pe coastele Japoniei.
Totuşi, nu putea trăi numai din activitatea de scriitor şi
împărtăşeşte mai departe viaţa muncitorilor. Rând pe rând,

4
 este muncitor la o altă fabrică, transportă cărbuni, devine
fochist. Prin 1894, ajunge şi el şomer, ca atâţia alţii. Criza
economică din acel an,.una dintre cele mai grave, sileşte pe
muncitori să pornească în marş spre Washington, spre a cere
pâine şi condiţii mai prielnice de lucru. London pleacă în
urma "armatei şomerilor", condusă de Kelly, căutând să o
ajungă pe drum. Călătoreşte clandestin în trenuri, este nevoit
să cerşească, duce o viaţă de vagabond. Ajunge din urmă
puhoiul de şomeri, d!p", după câtăva vreme se îndreaptă sin­
gur spre New York. Intr-o zi, pe când privea minunata cas­
cadă a Niagarei, este arestat ca vagabond şi întemniţat. Anii
aceştia, în care a vânturat lumea şi a cunoscut din plin
mizeriile din vestul şi din estul Statelor Unite ale Americii,
nu-i va uita niciodată. Negăsind de lucru în răsărit, este nevoit
să se înapoieze acasă în California, dar, mereu dornic de a
cunoaşte lumea, o ia pe un drum ocolit şi lung.
Se concentrează asupra activităţii de scriitor şi după multe
încercări neizbutite, după o serie de nuvele prost plătite,
reuşeşte să se facă oarecum apreciat în lumea literară, prin
Po veştile din mările Japoniei. Năzuind să-şi însuşească mai
multe cunoştinţe, se înscrie la universitatea din nordul
Californiei, întreţinându-se singur în timpul studiilor. Din
nou este nevoit să spele geamurile, apoi lucrează la
spă1ătoria universităţii.
In toiul studiilor, porneşte cu alţi căutători de aur pe
drumurile Canadei şi Alaskăi. Unii socot că şi el tot pentru
aur îşi riscă viaţa. Jack London însă plecase pentru altceva:
pentru a cunoaşte pe eroii acestei mari aventuri, pentru a-şi
încerca propria tărie, pentru a aduna material în vederea
viitoarelor sale scrieri. După multe peripeţii, ajunge în mai
1897 în Alaska.
Pe drum, înfruntase o mare încercare. Ajuns împreună
c u alţi exploratori l a cascada fluviului Yukon, c u toţii con­
stată că nu se poate trece mai departe. B ărcile care se încu­
metau să treacă fluviul erau răsturnate şi mulţi îşi pierdeau
viaţa în vâ1toarea valurilor. Curajos şi îndemânatic, London
reuşeşte să cârrnească bine barca prin mij locul cascadei

5
învârtejite şi ajunge pe celălalt ţărm. Face apoi de patruzeci
şi două de ori trecerea fluviului, transportând pe ceilalţi ex­
ploratori, care îi răsplătesc curajul cu bani buni.
lama grea, cu vifomiţele-i năprasnice, îl apucă pe el şi
pe ceilalţi înainte de a ajunge la Klondyke. Nu se poate
merge mai departe şi căutătorii de aur îşi construiesc cabane
în mijlocul pustietăţii albe. Cabana lui London ajunge centrul
de întâlnire al acelei lumi pestriţe. Aurul el îl şi găsise în
spovedaniile tovarăşilor de drum şi de aventură, pe care le
va folosi în scrierile sale. Ajuns mai târziu în Klondyke,
scriitorul nu rămâne acolo pentru a face explorări, ci coboară
valea fluviului Yukon până la Dawson şi marea Behri!lg,
străbătând Alaska.
Se întoarce acasă bolnav de scorbut, rară nici o l�ţcaie,
dar cu un bogat material consemnat în notele sale. Incepe
să i se publice cu interes nuvelele şi povestirile inspirate de
marea încercare din Canada şi Alaska (Tăcerea albă, De la
Da wson la mare, Străbătând cascadele în drum spre
Klondyke etc.).
Prezenta povestire - romanul câinelui Buck - este tot
rodul aventurii şi constituie una dintre cele mai însemnate
realizări artistice ale scriitorului, unii critici socotind-o chiar
capodopera sa, alături de Colţ alb (1906). Dacă în Chemarea
străbunilor, câinele rupe treptat cu bunurile civilizaţiei şi în
contact cu mediul sălbatic redevine lup - fiind totodată lipsit
de tovărăşia oamenilor - în Colţ Alb, câinele, pe jumătate
lup din născare, părăseşte sălbăticia şi îşi ia locul alături de
om şi de civilizaţia lui. Spre sfârşitul scurtei şi neliniştitei
sale vieţi - scriitorul a murit în vârstă de patruzeci de ani,
la 22 noiembrie 19 16 - el a mai scris şi alte povestiri cu
câini : Jerry cel din insule şi Mihail, câine de circ.
Ceea ce face farmecul acestor povestiri cu animale, mai
cu seamă al povestirii aici traduse, este darul scriitorului de
a intui sufletul dobitoacelor, instinctele şi sentimentele lor,
în legătură cu oamenii şi cu mediul natural în care trăiesc.
Virtuţile sufleteşti şi fizice ale lui B uck, eroul povestirii
Chemarea străbunilor, sunt impresionante şi ilustrează

6
 puterea de adaptare şi reacţiune a câinelui, în diferite medii
şi situaţii. După viaţa fericită din casa judecătorului califor­
nian, Buck ajunge câine de ham, transportând saci cu cores­
pondenţă în ţinuturile canadiene, cutreierate de c ătre cău­
tătorii de aur. Felul în care Buck - ameslec de Saint-Bemard
şi de lup, -întrecând ca mărime, voinicie şi iscusinţă pe lupi
şi semănând totuşi cu un lup uriaş - izbuteşte să ia condu­
cerea celor nouă câini de povară, înlăturând pe Spitz, câinele
din ţinuturile nordice, apoi modul său de a se impune în faţa
celorlalţi câini, dar mai ales a oamenilor, datorită însuşirilor
lui neobişnuite, sţâmeşte interesul şi emoţia cititorulpi,
făcându-1 să înţeleagă mai bine psihologia animalelor. "In­
demânarea şi şiretenia lui erau îndemânarea şi şiretenia lu­
pului, a fiarei de pradă: inteligenţa însă era inteligenţa unui
câine Saint-Bemard şi a unui câine ciobănesc", ne spune
London, arătând condiţiile în care Buck foloseşte când una,
când alta din însuşirile-i înnăscute.
Acest animal necuvântător are simţământul datoriei şi, cu
tăria lui nemaipomenită, înfruntă primejdiile şi greutăţile
drumului, rezistă mai bine decât ceilalţi câini la cursele
istovitoare ale poştei şi îşi îndeplineşte misiunea în mod
aproape eroic . Instinctul şi inteligenţa sa îl fac mereu să se
adapteze noilor condiţii în care îi este dat să trăiască, noilor
stăpâni de care are parte. El simte mai limpede decât cei trei
exploratori - de altfel nepricepuţi în toate - primej dia de a
trece, atunci când gheţurile şi zăpezile încep să se topească,
peste o apă cu pojghiţa subţiată şi câinele, riscând să fie
omorât în bătăi, refuză "de a-i mai însoţi. Astfel el rămâne
. în viaţă, pe când cei trei se îneacă în apa pe care cu orice
chip au voit să o treacă. Dragostea şi fidelitatea faţă de
stăpânul bun, de care are în sfârşit parte, acel John Thorton
plin de omenie, fac din Buck un viteaz, care salvează viaţa
stăpânului său în condiţii nespus de grele. Şi dacă John
Thorton şi tovarăşii săi nu ar fi fost ucişi, după ce găsiseră
aurul mult dorit, probabil că Buck nu ar fi ascultat de
chemarea străbunilor săi şi nu s-ar fi înhăitat cu lupii. D ar '
chiar şi aşa, rămas fără tovărăşia oamenilor, Buck, acum

7
 spaima Pieilor-Roşii şi stăpânul pustietăţii albe, nu-şi uită
stăpânul cel bun şi adesea vine la locul unde a pierit John
Thorton, ur1ând a j ale sau scoţând cum zice autorul, un fel
de bocet.
Este vădit că şi în această povestire, c a şi în altele, Jack
London arată puterea eredităţii şi a mediului, dar ,deopotrivă
şi puterea omeniei şi a civilizaţiei. Greşit se suţine de către
unii critici că la Buck fiara este mai tare decât animalul
domesticit. Buck redevine lup numai când nu mai are altă
soluţie. Altfel, ca şi Colţ-A.1b, ar fi rămas cu oamenii şi s-ar
fi bucurat de civilizaţia lor, folosindu-şi în mai mare măsură
inteligenţa decât forţa fizică.
După experienţa din ţinuturile aproape de cercul polar,
căreia îi datorăm şi această poveste, a lui Buck, Jack London
a cunoscut mari reuşite ca scriitor. Aceasta însă nu l-a făcut
să se mărginească la un trai liniştit şi conformist. Fire ener­
gică, mereu însetată de cunoaştere şi adevăr, crezând în pro­
gresul omenirii, într-o lume mai bună şi mai dreaptă pentru
toţi oamenii, scriitorul şi-a pus mai departe la încercare forţa
şi priceperea, uneori în situaţii nespus de grele, pricinuite
chiar prin voia lui . A călătorit în diferite părţi ale lumii, în
Anglia, în Japonia şi Coreea, fiind în 1904 corespondent pe
frontul ruso-j aponez, apoi în insulele Hawai şi în mările de
sud, unde a ajuns cu corabia construită sub supravegherea
lui .
Jack London a trăit mereu în tumultul vieţii şi la el viaţa
s-a împletit mereu cu opera, de obicei scriind ceea ce a trăit
şi a cunoscut prin proprie experienţă. Dintre cele patruzeci
şi nouă de cărţi scrise de dânsul, neuitate au rămas, în afară
de cele pe care le-am citat, romanui Lup de mare (1904),
Oamenii abisului (1903), o serie de povestiri şi portrete, în
care descrie cele observate în cartierul sărac al Londrei, East­
End - şomajul, sărăcia, bezna intelectuală, beţia, disperarea,
dar şi revolta celor obij duiţi - romanele Călcâiul de fier
(1908) şi Martin Eden (1909). Nu mai puţin farmec au însă
şi altele din scrierile sale.
.

8
 London a răspândit îllliteratura americană romanul şi
nuvela cu idei socialiste. In scrierile de început, predomină
preocupările evoluţioniste, scriitorul adâncind, ca şi în
povestea lui Buck, jocul instinctelor primare, lupta pentru
existenţă, trecerea de la formele inferioare ale existenţei la
cele superioare sau invers. Ulterior, el şi-a însuşit concepţia
nouă despre lume şi societate, aflând de existenţa salturilor
în dezvoltarea naturii organice şi înţelegând că evoluţia şi
revoluţia, schimbările cantitative şi cele calitative sunt două
forme ale uneia şi aceleiaşi mişcări de dezvoltare a socie­
tăţii. în opera literară a lui Jack London nu e legat îndeajuns
crezul său teoretic de faptele de viaţă pe care le consemna.
De altfel, şi ca tratare artistică uneori scriitorul rămâne la
simplul reportaj , la descrierea faptului nud, rară o potenţare
artistică suficientă, fără o prelucrare măiestrită şi o adâncire
ideologică.
A adus însă în epica sa, mai ales în nuvele şi povestiri,
cum este Chemarea străbunilor, o mare înnoire faţă de ceea
ce se scrisese până la el. Acţiunea intensă a povestirii, con­
tinua mişcare a vieţii, dramatismul luptei dintre om şi natură,
dintre diferitele forţe naturale şi civilizaţie, omenia chiar şi
faţă de dobitoace, înţelegerea simplă şi directă a sufletului
omenesc şi a sufletului animalelor sunt calităţile de frunte
ale acestui scriitor, care ştie să spună cu convingere lucru­
rile trăite, adevărurile făţişe şi uneori aduce o seamă de
acţiuni şi comportări semnificative, precum şi idei răscoli­
toare. Fraza sa are o muzicalitate firească, iar cuvintele se
înşiruiesc armonios, având ceva din suflul şi ritmul vieţii.
Povestirea sună sugestiv şi nimic nu se împleticeşte, nu pare
bolovănos, chiar dacă scriitorul nu şi-a cultivat îndeosebi
stilul. O spontaneitate autentică, rodul stăruitoarei sale
legături cu viaţa cea largă şi în continuă prefacere, îşi dez­
văluie în scrisul său virtuţile, în pofida lipsurilor şi
cusururilor.
Povestirea Chemarea străbunilor, una din capodoperele
scriitorului, oglindeşte larga omenie şi încântătorul dinamism
al epicii sale, făcându-ne să cunoaştem o regiune îndepărtată,

9
cu condiţiile-i specifice, care pun la grele încercări pe oameni
şi animale. Şi aici, ca şi în mai toată opera lui Jack London,
se vădeşte dragostea lui pentru viaţă şi nemărginita-i
încredere în rostul inteligenţei şi al iscusirtţei, ca arme de
luptă împotriva naturii vrăj maşe.

Petru Comamescu
 CAPITOLUL I

Spre viaţa primitivă

Instinctele vechi, vagabonde

Fac lanţul rutinei să sară:
Din somnul de veacuri, atuncea,
Trezită e apriga fiară.

Buck nu citea gazetele, altminteri şi-ar fi dat seama că-l

paşte primej dia - şi nu numai pe el, ci pe oricare alt câine
cu muşchi puternici şi blană călduroasă şi miţoasă de pe toată
întinderea coastei oceanului, de la Puget Sound până la San
Diego. Şi fiindcă oamenii, tot orbecăind prin bezna Nordului,
găsiseră un metal galben, iar societăţile de transporturi navale
şi terestre făceau o reclamă deşănţată în j urul acestei des­
coperiri, mii de alţi oameni dădeau năvală spre ţinuturile
dinspre miazănoapte. Oamenii aceştia aveau nevoie de câini
- şi câinii de care aveau ei nevoie trebuiau să fie dulăi straş­
nici, cu blană deasă care să-i apere de ger şi cu muşchi vigu­
roşi, .buni pentru muncă grea.
Buck trăia într-o casă mare, situată în valea scăldată de
soare Santa Clara. Era vila judecătorului Miller. Aşezată
departe de şosea, pe jumătate ascunsă de copaci, abia îi puteai
zări veranda largă şi răcoroasă ce înconjura casa din cele
patru părţi. Puteai ajunge la vilă pe nişte paj i§ti întinse şi
pe sub crengile îngemănate ale plopilor înalţi . In curtea din
spate erau acareturi mai multe ca în bătătura din faţa casei.
Aici se aflau graj duri spaţioase, unde sporovăiau toată
vreme':l vreo zece-doisprezece grăjdari şi ajutorii lor, pentru
servitorime, un nesfârşit şir de şoproane aliniate, bolţi de viţă

11
12
 de vie, păşuni, livezi de pomi şi răzoare de fragi, căpşuni
şi smeură. Tot aici se afla şi pompa de apă pentru fântâna
arteziană, şi marele bazin de ciment unde copiii judecătorului
Miller se băIăceau dimineaţa şi se răcoreau în după-amiezile
pline de zăpuşeală.
Peste tot acest domeniu era stăpân Buck. Aici se născuse
şi tot aici trăise cei patru ani ai vieţii lui. Ce-i drept, mai
existau aici şi alţi câini. Nici nu se putea să nu fie şi alţi
câini pe un domeniu atât de întins, dar ăştia nu contau.
Apăreau şi dispăreau, locuia� înghesuiţi în cuşti strâmte sau
trăiau obscur în ungherele casei, cum era cazul cu Toots,
un pechinez japonez, sau chiar cu Y sabeI, căţeluşa mexicană
aproape cheală - creaturi stupide care numai rareori scoteau
nasul pe uşă sau puneau laba în ţărână. Mai erau foxterierii,
cel puţin vreo douăzeci la număr, cei ce Iătrau ameninţări
îngrozitoare către Toots şi Y sabeI când aceştia se uitau la
ei pe fereastră, păziţi cu grijă de o întreagă legiune de
cameriste înarmate cu mături şi cârpe de praf.
Buck nu era nici câine de casă, nici dulău de curte.
Î ntreaga împărăţie era a lui. El se bălăcea în bazinul de înot
sau mergea la vânătoare cu copiii judecătorului Miller, el
escorta pe Mollie şi Alice, fiicele judecătorului, în lungile
lor plimbări din amurg sau de dimineaţă; în serile de iarnă
el stătea întins la picioarele judecătorului Miller, în
bibliotecă, în faţa vetrei în care trosneau butucii aprinşi; el
se lăsa călărit de nepoţii judecătorului, sau îi rostogolea prin
iarbă, şi tot el le păzea paşii când se aventurau până la fântâna
din ograda animalelor şi chiar dinc.olo
ţarcurile şi rugii de zmeură. Mergea ţanţoş şi impunător
printre foxterieri, iar pe Toots şi Y sabeI pur şi simplu nici
nu-i băga în seamă, pentru că el era rege - rege peste toate
fiinţele umblătoare, târâtoare sau zburătoare din curtea
judecătorului Miller, inclusiv peste oameni.
Tatăl său, Elmo, un Saint-Bemard uriaş, fusese tovarăş
nedespărţit al judecătorului, iar Buck se străduia să calce pe
urmele lui. Nu era o huidumă ca taică-său - avea doar o sută

13
 patruzeci de pfu��i 1. -. de� arec � maI?a � ui 1 She p, s � trăge �
dintr-o rasă de camI clObaneştI scoţlem. TotUŞI, cel o suta
patruzeci de pfunzi la care se adăuga demnitatea căpătată
prin trai bun şi respectul' tuturor, îl făc�au să se poarte ca
un rege, aşa cum de altfel se şi purta. In cei patru ani de
când făcuse 09hi, trăise o viaţă de aristocrat îmbuibat; era
mândru de sine, ba chiar niţeluş egoist, aşa cum se întâmplă
uneori cu boiemaşii de la ţară, din pricina izolării. Scăpase
însă de pacostea de a ajunge un câine de casă dolofan. Vâ­
nătoarea şi alte distracţii asemănătoare în aer liber nu-l lăsau
să se îngraşe şi-i oţeleau muşchii; şi-apoi, pentru el, ca pentru
orice altă rasă de animale cărora le place să se scalde în apă
rece, apa fusese un adevărat întăritor pentru trup şi-i păstrase
sănătatea.
Acesta a fost felul de viaţă al lui Buck până în toamna
anului 1897, când iureşul din Klondike atrăgea oameni din
toate părţile lumii către Nordul îngheţat2• Dar Buck nu citea
gazetele şi- nu ştia nici că Manuel, unul dintre ajutoarele gră­
dinarului, era o cunoştinţă de nedorit. Manuel avea un păcat
destul de mare; îi plăcea să joace la loteria chinezească. Pe
deasupra când j uca mai avea un păcat tot atât de mare: să
creadă într-un anumit sistem de joc. Cu aceasta. soarta îi era
pecetluită. Căci pentru a juca după un anumit sistem, ai ne­
voie de parale multe, iar simbria unui ajutor de grădinar abia
face fată nevoilor, mai ales când ai o nevastă şi o puzderie
de copii.
Judecătorul se afla la o întrunire a Asociaţiei Podgorenilor,
iar copiii erau ocupaţi cu orga,oizarea unui club atletic în acea
noapte de pomină când Manuel a trădat. Nimeni nu l-a văzut
pe acesta pornind, cu Buck după el, de-a curmezişul livezilor.
Buck credea că este vorba doar de o simplă hoinăreală. Şi,
cu excepţia unui ins singuratic, nimeni nu i-a văzut sosind
la mica haltă de cale ferată, cunoscută sub numele de College
Park. Omul acela vorbi ceva cu Manuel şi apoi răsună.
clinchetul unor monezi.

I Pfund = aproximativ 0,5 kg (n.t.).

2 Este vorba de descoperirea unor mari terenuri aurifere în Alaska. (n.t.).

14
 - Ai fi putu t să-mpachetezi marfa înainte de-a o livra!
rosti motocănos străinul.
Manuel trecu de două ori o frânghie trainică în j urul
gâtului lui Buck, pe după zgardă.
- Tragi de-aici şi-i tai răsuflarea, spuse Manuel, iar
străinul mormăi ceva în semn că a înţeles.
Buck acceptase frânghia liniştit şi demn. Era, fireşte, ceva
ce nu i se mai întâmplase, dar el era învăţat să aibă încredere
în oamenii pe care-i cunoştea şi să-i respecte, deoarece înţe­
lepciunea lor întrecea înţelepciunea lui. Dar când străinul
luă capetele. frânghiei, mârâi ameninţător. Mai mult, lăsă să
se înţeleagă că nu-i place aşa ceva, crezând, în mândria lui,
că a lăsa să se înţeleagă este totuna cu a porunci. Dar spre
marea lui surprindere frânghia i se strânse în jurul gâtului,
tăindu-i răsuflarea. Înfuriat, sări deodată asupra omului;
acesta-l întâmpină la mijlocul saltului, îl înşfacă puternic de
beregată şi, cu o mişcare dibace, îl răsturnă pe spate. Apoi
frânghia îl strânse rară milă de gât, în vreme ce Buck, cu
limba scoasă şi respirând greu, se zbătea furios. Î n viaţa lui
nu i se mai întâmplase să se poarte cineva aşa de urât cu el
şi niciodată nu fusese atât de furios. Dar puterile îi slăbeau,
ochii începură să-i sticlească şi nu-şi dădu seama când trenul
a fost tras la peron, iar cei doi oameni îl aruncară în vagonul
de bagaje.
Când şi-a venit în simţiri, primul lucru de care şi-a dat
bine seama a fost că-I doare limba şi că este hurducat într-un
fel de vehicul. Şuieratul ascuţit al unei locomotive care flu­
ieră când trecu pe lângă un canton îl ajută să se dumirească
. asupra locului unde se găseşte. Călătorise destul de mult cu
judecătorul Miller, aşa că-i era cunoscută senzaţia călătoriei
într-un vagon de bagaje. Deschise ochii şi în ei licări mânia
neostoită a unui rege căzut în captivitate. Omul sări s ă-I
apuce de beregată, dar Buck a fost mai rapid ca el. Colţii i
se încleştară în mâna omului şi Buck nu-i dădu drumul până
nu-şi pierdu din nou cunoştinţa din pricina frânghiei care-l
strângea de gât.

15
 - Are accese de furie, spuse omul, ascunzându-şi mâna
muşcată ca să nu-l vadă însoţitorul vagonului, care fusese
atras de zgomotul luptei. M-a trimis stăpânul cu el Ia Frisco!,
la un doctor de câini vestit, care cică o să-I facă bine.
Despre cele păţite de el în noaptea aceea, omul vorbi mult
mai explicit într-o cameră dosnică a unei cârciumi din portul
San Francisco:
- Am primit numai o juma de sută pentru toate astea,
- �ormăi el - dar n-aş mai face-o nici pentru un miar, bani
peşm.
Era legat la mână cu batista prin care trecuse sângele, iar
cracul drept al pantalonilor îi era sfâşiat de la genunchi până
la gleznă.
- Cât a căpătat celălalt şnapan? întrebă cârciumarul.
- Un sutar, i se răspunse. Pe cinstea mea că n-a vrut să
lase o centimă măcar!
_. Va să zică o sută cinciz
face, ori sunt eu un dobitoc?
Hoţul dezleagă batista plină de sânge şi se uită la
muşcătură, mormăind:
- Numai de nu fi-ar lovi turbarea. . .
- N-ai nici o grijă; ţie ţi-e scris s ă mori spânzurat, râse
cârciumarul. Hai, dă-mi o mână de ajutor şi pe urmă n-ai
decât să te cari, adăugă el.
B uimac, durându-l îngrozitor limba şi gâtuI, mai mult
mort decât viu, Buck încercă totuşi să ţină piept călăilor săi.
Dar ca să-i poată desface zgarda masivă de alamă din jurul
gâtului, oamenii atâta-l trântiră şi-l loviră, până-i sleiră
puterile. Apoi îi dezlegară şi frânghia şi Buck se pomeni îm­
pins într-o cuşcă ce avea gratii, ca o colivie.
Acolo a zăcut tot restul acelei nopţi groaznice, plin de
furie şi cu mândria rănită. Nu putea înţelege ce înseamnă
toate acestea. Ce-aveau de gând să facă oamenii aceştia
străini cu el ? De ce-l ţineau închis în cuşca asta strâmtă?
Nu ştia de ce, dar se simţea apăsat de sentimentul vag că-I

I Frisco (În argou) = San Francisco. (n.t.).

16
paşte o nenorocire. De câteva ori, în cursul nopţii, când uşa
odăii se deschidea uruind, a sărit în picioare aşteptând să-I
vadă pe judecător sau măcar copiii. Dar nu era decât chipul
buhăit al cârciumarului, care se uita la el în lumina palidă
a unei lumânări de seu. Şi de fiecare dată scheunatul de
bucurie care vibra în gâtlejul lui Buck se transforma într­
un mârâit sălbatic.
De altfel cârciumarul nici nu se atinse de el; de-abia când
se făcu dimineaţă veniră patru oameni să ia cuşca. "Alţi
călăi", gândi Buck privind indivizii aceştia suspecţi, zdren­
ţăroşi, şi începu să se zbată şi să mârâie la ei, printre gratii.
Dar oamenii izbucniră în hohote de râs şi începură să-I îm­
pungă cu nişte ciomege; el se repezi îndată la ciomege apu­
cându-Ie cu colţii, dar curând îşi dădu seama că tocmai asta
doreau şi ei. Atunci se trânti morocănos pe podea, şi rămase
liniştit când cuşca a fost dusă într-un camion. Apoi cuşca
în care era închis începu să treacă din mână în mână; nişte
funcţionari de la serviciul de transporturi îl luară în primire;
a fost urcat în alt camion; un furgon îl transportă, laolaltă
cu tot felul de lăzi şi pachete, într-un remorcher; din re­
morcher a f()st transportat cu alt camion într-o mare magazie
a unei gări de cale ferată şi, în cele din urmă, se pomeni
într-un vagon al unui tren de m3Jfă.
Timp de două zile şi două nopţi acest vagon a fost târât
în coada locomotivelor care ţipau mereu, şi timp de dOl}ă
zile şi două nopţi Buck nici. n-a mâncat, nici n-a băuL In
mânia lui, el întâmpinase cu mârâi eli primele încercări ale
însoţitorilor de vagoane de a-l împăca, iar aceştia se răz­
bunară zăvorându-1. Când se năpusti asupra zăbrelelor, tre­
murând şi făcând spume la gură, ei rânjiră la el, în bătaie
de joc. Mârâiau şi Iătrau la el ca nişte potăi ordinare, mior­
Iăiau, dădeau din mâini şi cotcodăceau. Toate acestea erau
nişte neghiobii - Buck îşi dădea bine seama de asta. Dar
însemna că demnitatea lui era rănită, aşa că· mânia-i
creştea, îi creştea mereu. Nu-i păsa prea mult de foame, dar
lipsa de apă îi pricinui a suferinţe groaznice şi-i aţâţa şi mai
mult mânia. La drept vorbind, Buck, cu firea lui deosebit

17
de sensibilă şi receptivă, căpătase, din pncma acestui
neomenesc tratament, o adevărată febră, pe care gâtuI
inftamat şi limba umflată şi arsă de sete o făcea să crească.
li părea însă bine de un lucru: nu mai avea frânghia de
gât. Frânghia aceea dăduse oamenilor un mare şi nemeritat
avantaj ; dar acum, fără frânghie, o să le arate el! Niciodată
n-au să mai reuşească să-i pună o frânghie în jurul gâtului.
Era fenn hotărât să nu se mai lase legat. Vreme de două zile
şi două nopţi, el nu mâncă şi nici nu bău şi, în cursul acestor
două zile şi două nopţi de chinuri, acumulă o cantitate de
ură care arăta că n-o s-o ducă deloc bine acel asupra căruia
se va revărsa. Ochii i se împăienjeni seră de vinişoare sân­
gerii ; se transfonnase într-un adevărat diavol. Era atât de
schimbat, încât nu l-ar mai fi cunoscut nici judecătorul. Aşa
că însoţitorii de vagoane răsuflară uşuraţi când veni vremea
să-I dea jos din tren, în gara Seattle.
Patru oameni puseră cu grijă cuşca îqtr-un camion şi o·
transportară într-o curticică împrej muită de un zid înalt. Un
om voinic, îmbrăcat într-un tricou roşu cu gulerul răsfrânt,
ieşi din curte şi semnă de primire în registrul vizitiului care
condusese camionul cu cai. Buck ghici că omul acesta e
viitorul călău şi se năpusti sălbatic asupra zăbrelelor. Omul
rânji răutăciQs şi apucă într-o mână o bardă şi în cealaltă o
bâtă.
- Nu cumva vrei să-i dai chiar acum drumul din cuşcă?
întrebă vizitiul.
- Ba da. răspunse omul, şi izbi o dată cu barda în cuşcă.
Cât ai bate din palme, cei patru oameni care adusesed
cuşca se împrăştiară ca potârnichile, căţărându-se tocmai în
vârful zidului, de unde vroiau să privească în siguranţă
spectacolul.
Buck se năpusti asupra zăbrelelor de lemn înfigându-şi
dinţii în ele, zbătându-se şi căutând să le smulgă. Când barda
se abătea în vreo paÎ1:e a cuştii, el se şi repezea acolo, mârâind
şi urlând. Pe cât de calm îl aştepta omul să vină afară, pe
atât de furios aştepta el să iasă din cuşcă.

18
 - Ei, acu-i acu, diavole cu ochii roşii, zise omul când
făcu o spărtură destul de mare ca Buck să încapă prin ea.
În acelaşi timp aruncă barda şi înşfăcă ciomagul în mâna
dreaptă.
Şi Buck arăta într-adevăr ca un diavol cu ochii roşii c ând
îşi încordă toate puterile ca să facă un salt, cu părul zbârlit,
cu gura plină de spume şi cu o sticlire de fiară turbată în
ochii injectaţi de sânge. Se aruncă asupra omului cu cei o
sută patruzeci de pfunzi de furie, încărcaţi de suferinţele ajun­
se la culme vreme de două zile şi două nopţi. La j umătatea
saltului pe care-l făcea prin aer, tocmai când era gata să-şi
încleşteze colţii în carnea omului, primi o lovitură care-l opri
pe loc şi-i împreună colţii într-un clănţănit de dur�re. Se
rostogoli pe-o coastă, atingând pământul cu spinarea. In viaţa
lui nu mai fusese lovit cu un ciomag şi, de aceea, nu înţelegea
ce se întâmplă cu el. Cu un chelălăit, care aducea a lătrat,
dar era mai mult un răcnet, a fost din nou pe picioare şi se
năpusti în aer. Şi din nou se abătu asupra lui lovitura şi Buck
iarăşi se prăbuşi, mototoI, la pământ. De data aceasta îşi dădu
seama că e vorba de o bâtă, dar în furia lui uită de orice fel
de prudenţă. Atacă de vreo zece ori şi tot de atâtea ori bâta
îl doborî grămadă şi-l făcu una cu pământul.
După o lovitură mai zdravănă, nu a mai fost în stare decât
să-şi târşâie picioarele; era prea năucit ca să mai poată sări
asupra omului. Se ridică în patru labe tremurând şi şchio­
pătând, cu sângele curgându-i şiroaie din nas, gură şi urechi
şi cu frumoasa lui blană stropită şi mânjită cu spumă sân­
gerie. Atunci omul se apropie de el şi-i dădu dinadins o lo­
vitură groaznică în nas. Toate cele îndurate până acum erau
nimica toată faţa de durerea acestei lovituri date cu meşteşug.
Cu un urlet care, în ferocitatea lui, părea mai curând răgetul
unui leu, Buck se repezi încă o dată asupra omului. Dar
acesta, schimbând ciomagul din dreapta în stânga, îl înşfăcă
foarte calm de falcă, smucindu-l în jos şi dându-l în acelaşi
timp peste cap. Buck descrise în aer un cerc şi jumătate şi
apoi se prăbuşi, izbindu-se de pământ cu botul şi cu pieptul.

19
 Se mai repezi o dată, dar pentru ultima oară. Omul îi dădu
acum lovitura zdrobitoare de la care se abţinuse intenţionat
atâta vreme; Buck se încolăci şi căzu grămadă la pământ,
fără cunoştinţă.
- Ăsta ştiu şi eu că se pricepe să pună câinii cu botul pe
labe, zău aşa ! strigă încântat unul din oamenii cocoţaţi pe zid.
- Mai bine sparg pietre în fiecare zi şi de două ori mai
multe duminica, răspunse vizitiul, urcându-se pe capră şi dând
bice cailor.
Buck şi-a recăpătat simţirea, dar nu şi puterile. Zăcea pe
labe în locul unde se prăbuşise şi, de acolo, îl spiona pe omul
cu tricou roşu.
,,Răspunde la numele de Buck", vorbea omul de unul singur,
repetând cele citite în scrisoarea cârciumarului, care-l anunţa
că a trimis cuşca şi-i spunea şi ce se află în cuşcă.
- Hei, Buck, băiatul taichii, am terminat acum mica noastră
dănţuială şi cel mai bun lucru este să uităm tot ce a fost. Tu
ai învăţat unde ţi-e locul, iar eu ştiu ce pot. Fii un câine de
treabă şi atunci o să fie bine şi la vară cald. Dar dacă n-o să
fii �umsecade, am să scot şi sufletul din tine. Ei, ne-am înţeles?
In vreme ce vorbea, dezmierda cu palma capul pe care-l
izbise atât de nemilos şi Buck îndură asta fără să protesteze,
deşi părul i se zbârli rară să vrea la această atingere. Când
omul îi aduse apă, bău hulpav, iar mai târziu înghiţi aproape
pe nemestecate, o mâncare aleasă - carne crudă - înşfăcând
din mâna omului bucată cu bucată.
Era învins (îşi dădea seama de asta), dar nu înfrânt. Î şi
dădea seama, o dată pentru totdeauna, că în faţa I}nui om
cu un ciomag în mână nu există şanse de biruinţă. Invăţase
această lecţie pe care n-avea s-o mai uite toată viaţa lui. Bâta
a fost o revelaţie pentru el. A însemnat introducerea lui într-o
lume în care domneşte legea primitivă, şi el a înţeles bine
această lecţie. Adevărul vieţii i se înfăţişa aspru; el îl
întâmpină însă fără teamă, şi cu toată şiretenia fiarei ce se
trezea în el.
O dată cu trecerea zilelor sosiră şi alţi câini, în cu şti sau

20
 legaţi de gât cu un crâmpei de frânghie, unii cuminţi iar alţii
furioşi şi urlând, aşa cum venise şi el; şi îi văzu pe toţi, unul
după altul, trecând sub stăpânirea omului cu tricou roşu. Ş i
d e fiecare dată, uitându-se la spectacolele acestea brutale,
Buck învăţă şi mai bine lecţia: un om cu bâta este un le­
giuitor, un stăpân care trebuie ascultat, fără să fie necesar
să te împaci cu el. De această atitudine Buck nu s-a făcut
- niciodată vinovat, deşi a văzut adesea câini bătuţi care se
gudurau apoi pe lângă om, dând din coadă şi lingându-i
mâna. A mai văzut el şi un câine care nu vroia să se împace
cu omul şi nici să-I asculte, şi care a fost ucis în cele din
urmă, în lupta aceasta pe viaţă şi pe moarte.
Mereu veneau alţi şi alţi oameni, străini toţi, care vorbeau
tare şi glumeau în toate felurile cu omul în tricou roşu.
Câteodată, atunci când banii începeau să treacă de la unul
la altul, străinii luau cu ei câte un câine sau mai mulţi. Buck
se -întreba unde se duc, pentru că nici unul nu mai venea
înapoi; dar teama de viitor era atât de mare, încât se bucura
de fiecare dată că oamenii aceia nu l-au ales pe el.
În cele din urmă însă îi veni şi lui sorocul. Îl alese un
om scund şi sfrij it, care vorbea prost englezeşte, cu multe
expresii străine şi ciudate pe care Buck nu le putea înţelege.
- Sacre dam) ! strigă omul când îi căzu privirea pe Buck.
Straşnic dulău ! Cât'un taur ! Ei, cât costă?
- Trei sutare, aproape de pomană, răspunse repede omul
cu tricoul roşu. Şi cum nu-i vorba de punga ta, ci de paralele
statului, cred că n-ai să stai la tocmeală, nu-i aşa, Perrault?
Perrault râse. Ţinând seama că preţurile câinilor crescuseră
nespus de mult în urma cerinţelor mari, suma nu era prea
exagerată pentru un animal atât de superb. N-o să se ruineze
guvernul canadian din pricina asta şi nici misivele lui nu vor
călători mai încet. Perrault se pricepea la câini şi când se
uită la Buck, îşi dădu searria că abia unul la mie ar fi găsit
ca el. "Dacă nu chiar unul la zece mii", îşi zise în gând.

I Sacre dam = înjurătură. în limba franceză în text (n.t.).

21
 B uck văzu banii trecând din mână-n mână şi nu a fost
deloc mirat când Curly2 - o căţea Terra Nova bună la suflet
- şi el, au fost luaţi de omuleţul cel sfrijit. Atunci l-au văzut
pentru cea din urmă oară pe omul cu tricoul roşu şi tot pentru
cea din urmă oară au privit şi sudul cald, urmărind de pe
bordul vaporului NarwhaJ cum piere încet în depărtare oraşul
Seattle. Perrault îi duse pe amândoi sub punte şi îi lăsă în
seama unui uriaş cu chipul negru, pe nume Fran�ois. Perrault
era un canadian-francez tuciuriu; Fran�ois era însă un metis
canadian-francez, de două ori mai tuciuriu. Buck nu mai în­
tâlnise asemenea oameni (el, care era sortit să mai vadă încă
atâţia alţii) şi, deşi căl}ta să simtă dragoste pentru ei, totuşi
începu să-i respecte. Işi dădu curând seama că Perrault şi
Fran�ois erau oameni drepţi, liniştiţi şi nepărtinitori când era
vorba de dat cuiva dreptate şi mult prea pricepuţi în ce
priveşte câinii ca să poată fi păcăliţi de ei.
Acolo, între punţile vasului NarwhaJ, Buck şi Curly în­
tâlniră alţi doi câini. Unul dintre ei era un dulău mare, alb
ca zăpada, originar din Spitzberg; fusese luat de acolo de
căpitanul unui vas de pescuit balene, iar mai târziu însoţise
o comisie geologică în insulele din Marea B arenţ. Era un
câine prietenos, însă perfid, zâmbindu-ţi în faţă, dar în acelaşi
timp punând la cale cine ştie ce blestemăţie, aşa cum a făcut,
de pildă, chiar prima oară când a mâncat împreună cu Buck
şi când i-a furat din mâncare. Când B uck s-a repezit să-I
pedepsească, şfichiuI biciului lui Fran�ois şuieră prin aer,
lovind mai întâi pe vinovat.
Lui Buck nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să se
mulţumească doar cu osul. Înţelese însă că gestul lui Fran(ţois
a fost drept şi frumos şi metisul începu să crească în ochii
.
lui.
Celălalt câine nu căuta să dea semne de prietenie şi nici
nu primea asemenea semne; pe de altă parte, nici nu încerca
să fure de la noii sosiţi. Era un dulău încruntat, morocănos,
şi-i arăta pe faţă lui Cur� că tot ce dorea era să fie lăsat în

2 Curly= Creata. în limba engleză (n.t.).

22
pace, şi că dâcă nu va fi lăsat în pace, o să fie rău. I se spunea
Dave; mânca şi dormea sau căsca din când în când şi nu
dădea atenţie la nimic, nici măcar atunci când Narwhal trecu
prin golful Regina Charlotte rostogolindu-se parcă,
�Iătinându-se şi ţopăind pe crestele valurilor ca un apucat.
In timp ce Buck şi Curly erau tot mai neliniştiţi, pe jumătate
înnebuniţi de frică, Dave doar îşi ridică puţin capul, parcă
plictisit, catadicsi să le arunce în treacăt o privire, căscă şi
se culcă din nou.
Zi şi noapte vaporul tremura din pricina zbuciumului .
neobosit al elicei şi, deşi fiecare zi era aproape aidoma cu
cealaltă, Buck îşi dădea seama că aerul era din ce în ce mai
rece. In cele din urmă, într-o dimineaţă, elicea se linişti, dar
pe bordul vasului Narwhal începu forfota. El simţi aceasta
aşa cum simţiră şi ceilalţi câini şi îşi dădu seama că avea
să se întâmple în curând o schimbare. Fran�ois îl legă şi-l
duse pe punte. Când făcu primul pas pe puntea rece, laba
lui Buck se înfundă în ceva foarte asemănător cu nămolul,
dar alb şi moale. Sări înapoi, strănutând. Foarte multe bu­
căţele din materia aceasta albă cădeau din aer. Buck se
scutură, dar ele cădeau cu nemiluita asupra lui. Le mirosi
curios, apoi gustă câteva, prinzându-Ie pe limbă. Muşcau ca
focul, iar în clipa ul1l!ătoare piereau. Lucrul acesta îl. ne­
dumeri peste măsură. Incercă din nou să guste şi rezultatul
a fost acelaşi. Oamenii din jur s e uitau la el şi izbucniră în
hohote de râs, iar el se simţi ruşinat, deşi nu ştia de ce. Era
pentru prima dată în viaţa lui când dădea cu ochii de zăpadă.

CAPITOLUL II

Legea bâtei şi a colţilor

Prima zi petrecută de Buck pe ţărm la Dyea i s-a părut

un adevărat coşmar. Fiecare ceas era plin de emoţii şi sur­
prize. Fusese smuls năprasnic din inima civilizaţiei şi zvârlit
în inima naturii primitive. Aici nu mai putea fi vorba de viaţa

23
trândavă din Sudul scăldat în soare unde n-ai nimic altceva
de făcut decât să-ţi pierzi vremea hoinărind şi să te plictiseşti.
Aici nu exista nici odihnă, nici tihnă, şi nici o clipă de si­
guranţă. Aici totul era dezordine şi mişcare şi în fiecare clipă
viaţa şi fiinţa îi erau în primej die. Era o nec esitate absolută
să fii mereu în gardă, deoarece câinii şi oamenii aceştia nu
erau câini şi oameni de la oraş. Erau toţi nişte sălbatici care
nu ascultau de altă lege decât de legea bâtei şi a colţilor.
Nu mai văzuse niciodată câini bătându-se aşa cum se bă­
teau dihăniile acestea cu chip de lup. Prima lui experienţă
îl învăţase o lecţie de neuitat. Este drept că a fost o experienţă
pe pielea altuia, căci altfel nu i-ar mai fi rămas zile ca să
profite de această învăţătură. Curly a fost victima. Poposiseră
lângă prăvălia aceea făcută din bâme, şi Curly, prietenoasă
cum era, tot dădea târcoale unui dulău cât un lup, dar care,
totuşi, nu era nici pe jumătate cât ea de mare. Nu a urmat
nici un avertisment, ci doar un salt fulgerător, un clănţănit
metalic de dinţi, un alt salt tot atât de rapid înapoi şi faţa
lui Curly a fost sfâşiată de la ochi până la falca de jos.
Acesta e felul de luptă al lupului: atacă şi sare înapoi.
Dar nu s-a terminat cu atât. Vreo treizeci sau patruzeci de
dulăi se repeziră spre cei doi luptători şi, tăcuţi dar cu ochii-n
patru, făcură cerc în jurul lor. Buck nu pricepea ce aşteptau
aceştia, şi nici de ce-şi lingeau, lacomi, boturile. Curly se
năpusti asupra adversarului, care o muşcă din nou şi sări iar
la o parte. Al doilea atac al ei a fost parat de dulău cu pieptul,
într-un fel care o făcu să cadă la pământ. Şi nu s-a mai ridicat
niciodată în picioare. Tocmai asta aşteptau dulăii din jur. Se
năpustiră toţi asupra ei, rânjindu-şi colţii şi mârâind, şi Curly
a fost îngropată, scheunând a moarte, sub masa de trupuri
cu părul zbârlit.
Se petrecuse totul atât ge repede, atât de neaşteptat, încât
Buck rămase înmărmurit. Il văzu pe Spitz rotindu-şi pe buze
limba roşie într-un fel de zâmbet. Şi îl văzu şi pe Fran�ois
smulgând o secure şi dând năvală în mijlocul câinilor. Trei
oameni cu ciomege îl ajutau să-i împrăştie. N-a trebuit multă

24
 vreme pentru asta. La două minute după ce Curly se pră­
buşise, ultimul dintre câini era izgonit cu parul . Dar căţeaua
rămăsese locului, rară viaţă, aproape prefăcută în bucăţi, în
zăpada bătătorită şi însângerată. Metisul tuciuriu stătea lângă
•

ea, înjurând de mama focului.

Scena. aceasta a revenit deseori în mintea lui Buck,
tulburându-i până şi somnul. Care va să zică aşa stăteau
lucrurile ! Nu era vorba de luptă dreaptă. Odată prăvălit, s-a
zis cu tine ! Bun ! O să aibă grijă să nu se lase niciodată
prăvălit. Spitz îşi roti iarăşi limba şi râse din nou; din clipa
aceea, Buck l-a urât cu o ură amarnică, de moarte.
Înainte de a-şi reveni din emoţia pricinuită de tragica
moarte a lui Curly, Buck primi o nouă lovitură. Fran(ţois îl
încinse cu un fel de reţea de curele şi catarame. Era un ham,
la fel cu cele pe care argaţii le puneau pe cai, acasă, la vila
judecătorului Miller. Şi aşa cum caii muncesc, a fost şi el
pus la muncă; a fost pus să-I tragă pe Fran(ţois într-o sanie
până la pădurea de pe povârnişul văii, de unde s-a înapoiat
cu o încărcătură de lemne de foc. Deşi demnitatea lui a fost
dureros lovită de faptul că fusese luat drept vită de povară,
a fost totuşi destul de înţelept ca să nu se răzvrătească. Se
supunea de nevoie, căci altfel ştia ce-l aşteaptă, şi încerca
să lucreze bine, deşi totul era pentru el nou şi ciudat. Fran(ţois
era un om serios. El cerea să fie ascultat şi, datorită biciului
său, era ascultat. Şi-apoi Dave, care era un rotaş cu expe­
rienţă, îl muşca pe Buck de şoldurile din spate de câte ori
greşea. Spitz, conducătorul, avea şi el experienţă. Cum nu
se putea întoarce mereu la Buck, lătra reproşuri aspre din
când în când sau, viclean, îşi lăsa toată greutatea înspre el,
pentru a-l da la o parte de pe poteca pe care trebuia s-o ţină.
Buck învăţa uşor şi, la şcoal!l celor doi câini şi a lui Fran(ţois,
făcu progrese remarcabile. Inainte de a se întoarce, învăţase
destul ca să ştie să se oprească la "ho", să pornească la muş,
să se opintească în ham la urcuşuri şi să se dea la o parte
din faţa rotaşului când sania încărcată se lua după ei la
coborâş, pe costişă.

25
 - Ăştia-s trei câini foarte buni, îi spuse Fra(ţois lui
Perrault la întoarcere. Mai ales Buck ăsta pare dat dracului.
L�am învăţat ce-am vrut cât ai bate din palme !
Către amiază, Perrault, care era tare grăbit să pornească
la drum cu misivele sale, se întoarse cu alţi doi câini. Li se
spunea B illee şi Joe; erau fraţi şi păreau nişte dulăi straşnici.
Dar aşa fraţi cum erau, totuşi se deosebeau ca ziua de noapte.
Singurul defect al lui BiIlee consta în faptul că era prea
cumsecade, pe când Joe era exact contrariul: morocănos şi
bănuitor, cu un rânjet veşnic şi cu ochii plini de răutate. Buck
i-a întâmpinat prieteneşte, Dave nici nu i-a băgat în seamă,
iar Spitz a-ncercat de îndată să-i pună la punct şi pe unul şi
pe celălalt. Billee începu să dea din coadă a pace, se întoarse
s-o ia la sănătoasa când văzu că p�cea n-are cătare, şi apoi
chelălăi (tot a pace) când colţul ascuţit al lui Spitz îi brăzdă
şoldul. Dar Joe - indiferent de felul în care Spitz se rotea
în j urul lui - se învârtea ca un titirez pe labele din spate,
astfel ca să fie mereu cu faţa spre adversar; cu coama zbârlită,
cu urechile ciulite pe spate, cu buzele răsfrânte, cu ochii
strălucind drăceşte şi arătându-şi colţii care c1ănţăneau
muşcând mereu în gol, gata de încăierare, Joe părea
întruchiparea groazei. Era atât de înspăimântător la înfăţişare,
încât Spitz se văzu silit să amâne pentru altă dată
disciplinarea lui; dar pentru a ascunde propria lui nereuşită,
se întoarse din nou la inofeasivul şi plângăreţul Billee şi-l
alungă până la marginea taberei.
Către seară Perrault făcu rost de un alt câine, un dulău
bătrân, înalt, jigărit şi slab, cu capul plin de cicatrice şi cu
un singur ochi din care însă ţâşneau fulgere de vitej ie -
avertisment ce impunea respect. Se chema Sol-leks, adică
Furiosul. Ca şi Dave, nu cerea nimic, nu îmbia la nimic şi
nu aştepta nimic ; şi când păşi încet şi hotărât în mijlocul lor,
nici măcar Spitz nu îndrăzni să se apropie de el. Avea însă
o meteahnă pe care i-a descoperit-o chiar Buck, spre marea
lui nenorocire: nu-i plăcea să se apropie nimeni de el din
partea cu ochiul lipsă. De această indiscreţie Buck s-a făcut
vinovat fără să vrea pentru prima dată şi şi-a dat seama de ..
stângăcia lui atunci cân� Sol-leks s-a rotit spre el şi i-a sfâşiat

26
 şoldul până la os, făcându-i o rană de trei şchioape. După
aceea, Buck s-a ferit mereu să se mai apropie de el din partea
cu priciria şi prietenia lor nu a mai fost niciodată tulburată.
Şi el, ca şi Dave, avea o dorinţă: să fie lăsat în pace; totuşi,
aşa cum Buck avea să-şi dea seama mai târziu, şi unul şi
altql aveau una sau chiar mai multe ambiţii vitale.
In noaptea aceea, lui Buck i s-a pus în faţă marea pro­
blemă a dormitului. Cortul, luminat de o lumânare, strălucea
cald în mijlocul câmpului alb; şi când Buck intră în cort, ca
şi cum acolo îi era locul, atât Fran�ois cât şi Perrault îl pri­
miră cu înjurături şi aruncară după el cu obiecte de bucătărie,
până când el îşi reveni din uluială şi fugi trist şi ruşinat în
gerul de afară. Bătea un vânt îngheţat care-l înţepa cu mii
de ace şi-l muşca acum cu şi mai mult venin de şoldul rănit.
Se trânti pe zăpadă şi încercă să doarmă, dar gerul îl făcu
să se scoale repede, tremurând din tot trupul. Nenorocit şi
deznădăjduit, rătăci printre numeroasele corturi, dar nu reuşi
decât să-şi dea seama că orice loc era tot atât de friguros ca
şi celălalt. Ici şi colo, câinii furioşi se năpusteau asupra lui,
dar el îşi zbârlea părul de pe ceafă şi rânjea, arătându-şi colţii
(pentru că înyăţase repede cum să se poarte) şi ei îl lăsau
atupci să-şi urmeze calea în pace.
In cele din urmă îi veni o idee. O să se întoarcă să vadă
cum s-au descurcat tovarăşii lui de muncă. Spre marea· lui
mirare, aceştia dispăruseră. Rătăci din nou de-a lungul şi de-a
latul taberei întinse, căutându-i întruna, şi iarăşi se întoarse
de unde plecase. Oare or fi în cort? Nu, nu se poate;
altminteri n-ar fi fost nici el izgonit. Dar atunci unde ar putea
fi? Cu coada între picioare şi tremurând din tot trupul, foarte
deznădăjduit, fireşte, tot dădea târcoale fără rost cortului.
, Deodată, sub labele lui dinainte zăpada se lăsă şi-n aceeaşi
clipă Buck se afundă cu totul. Ceva se mişcă sub piciorul
lui. Speriat, fiindcă nu vedea şi nici nu-şi dădea seama ce
ar putea fi, sări înapoi, zbârlindu-se şi mârâind. Dar un scheu­
nat uşor şi prietenos îl făcu să se liniştească şi se apropie
din nou ca să cerceteze despre ce este vorba. O boare de
aer'cald i se ridică în nări; a�olo, încolăcit ghem, ascuns sub

27
 zăpadă, stătea Billee. El gemu paşnic, se încolăci şi mai mult
şi se gudură pentru a-şi arăta prietenia şi bunele lui intenţii,
ba, ca să-I câştige pe Buck de partea lui, se aventură chiar
să-i lingă botul cu limba lui caldă şi umedă.
Incă o învăţătură. Va să zică acesta era felul în care se
descurcau ! Buck alese singur un loc şi după multă foială­
şi cu un efort mai mare decât trebuia - începu să-şi scurme
un culcuş. Cât ai bate din palme, spaţiul restrâns se umplu
de căldura trupului lui şi Buck adormi. Ziua fusese lungă
şi obositoare şi el căzu într-un somn adânc şi dormi dus, deşi
Iătră, mârâi şi scheună toată noaptea, muncit de vise rele.
L-au deşteptat zgomotele taberei care începea din nou să
se trezească. La început nu şi-a dat seama unde se află.
Ninsese în cursul nopţii şi era acoperit cu totul de zăpadă.
Pereţii de nea.îl apăsau din toate părţile şi un puternic val
de groază îl străbătu din creştet până-n tălpi - groaza fiarei
sălbatice prinse în capcană. Fapt este că acum mergea înapoi
prin propria lui viaţă către viaţa străbunilor săi; pentru că
el era un câine civilizat, peste măsură de civilizat; din propria
lui experienţă nu ştia ce-i aceea capcană şi, deci, n-avea cum
să se teamă de ea. Cu toate acestea, toţi muşchii trupului i
se contractară spasmodic şi, instinctiv, părul i se făcu
măciucă. Cu un mâfâit feroce ţâşni dintr-o dată în lumina
orbitoare a zile} , făcând să zboare zăpada în jurul lui ca un
nor de scântei. Inainte de-a cădea din nou în picioare. el văzu
tabăra albă întinzându-se până departe şi, amintindu-şi de
toate cele întâmplate din clipa când a plecat la plimbare cu
Manuel, până la culcuşul în zăpadă pe care şi l-a săpat aseară,
îşi dădu seama unde se află.
Un strigăt al lui Fran�ois îi salută apariţia:
- Ce spuneam eu? se adresă el lui Perrault. Buck ăsta'
învăţă orice cât ai bate din palme !
Perrault îl aprobă din cap. Fiind curier al guvernului
canadian, avea de dus misive importante aşa că îşi dădea
toată silinţa să facă rost de câinii cei mai buni, şi, fireşte,
era deosebit de mulţumit că a pus mâna pe un câine ca Buck.

28
 În răstimp de o oră au fost aduşi în echipă alţi trei dulăi;
acum erau nouă. Şi numai după un sfert de oră erau toţi
înhămaţi şi goneau pe pârtia care ducea spre canionul Dyea.
Lui Buck îi părea bine că pleacă şi deşi munca aceasta era
obositoare, găsi că totuşi nu-i chiar de dispreţuit. Era surprins
însă de. animaţia care înviora toată echipa şi care îl
molipsise şi pe el; dar şi mai surprinzătoare era schimbarea
petrecută cu Dave şi Sol-leks. Aceştia erau acum cu totul
alţi câini; hamul îi transformase complet. Se scuturaseră de
orice pasivitate şi nepăsare. Erau veseli şi activi, tare grijulii
ca lucrurile să meargă bine şi foarte, foarte supăraţi pe cel
care, prin tărăgăneală sau dezordine, întârzia plecarea. Truda
în ham părea să fie suprema expresie a existenţei lor, singurul
lucru pentru care trăiau şi care le făcea plăcere.
Dave era rotaşl; în faţa lui se găsea Buck şi apoi venea
Sol-leks. Ceilalţi câini din echipă erau înhămaţi într-un singur
şir până la cel ce conducea - poziţie ocupată de Spitz.
. Buck fusese înhămat intenţionat între Dave şi Sol-leks,
ca să înveţe de la ei. Pe cât era el de silitor ca ucenic, pe
atât de buni erau ei ca învăţători, nepermiţându-i să greşească
multă vreme şi întărind cu dinţii lor ascuţiţi învăţătura ce
i-o dădeau.
Dave era drept şi foarte înţelept. Niciodată nu l-a pişcat
pe Buck fără motiv, şi niciodată nu l-a iertat când trebuia
să-I pişte. Deoarece biciul lui Fran�ois îi tot atingea spinarea,
Buck găsi că este mai potrivit să-şi îndrepte purtarea, decât
să răspundă. O dată, în cursul unei opriri scurte, când se în­
curcă în ham întârziind plecarea, atât Dave cât şi S ol-leks
se repeziră la el şi-i traseră o chel tâneală straşnică. Rezultatul
a fost o încurcătură şi mai mare, dar după aceea Buck a avut
grijă să stea co�ect în ham. Şi înainte ca ziua să se fi sfârşit,
el îşi stăpânea atât de bine meseria, încât învăţătorii lui aproa­
pe încetară să-I mai plictisească. Biciul lui Fran�ois îl şfi­
chiuia mai rar, iar Perrault chiar îi mcu cinstea să-i ridice
fiecare labă şi să o examineze cu atenţie.

1 Rotaş = animalul Înhărnat lângă vehicul, chiar dacă vehiculul nu este

car, ci sanie (n.t.).

29
 A fost o etapă grea până sus la canion, prin Stâna Oilor,
peste Praguri şi prin marginea codrului, de-a curmezişul
gheţarilor şi troienelor de zăpadă înalte de sute de picioare,
şi peste marea culme Chilcoot care se întinde între apa sărată
şi cea dulce, de unde străjuieşte veşnic Nordul trist şi
singuratic. Au mers mult şi bine în jos, pe lângă lanţul de .
lacuri vu1canice şi târziu, în aceeaşi noapte, au ajuns în tabăra
uriaşă de la capătul lacului Bennett, unde mii de căutători
de aur îşi construiau bărci ca să fie gata de drum în primă­
vară, când se vor topi gheţurile. Buck îşi făcu un culcuş în
zăpadă şi dormi somnul celui mulţumit de truda lui, dar a
doua zi a fost trezit cu noaptea-n cap şi înhămat, în bezna
rec�, la' sanie, împreună cu ceilalţi câini.
In ziua aceea au făcut patruzeci de mile, pârtia fiind bătă­
torită, dar a doua zi şi în multe alte zile care au urmat, au
parcurs distanţe mult mai mici. De obicei Perrault mergea
înaintea câinilor, bătătorind zăpada cu încălţămintea lui
specială. Fran�ois cârmea sania cu o prăjină care servea drept
oişte. Uneori schimba locul cu Perrault, dar nu prea des.
Perrault era tare grăbit şi tare mândru că se pricepe la gheaţă;
asemenea pricepere era absolut necesară, căci gheaţa de
toamnă era încă foarte subţire, iar acolo unde cursul apei
era repede, nu era nici urmă de gheaţă.
Zi după zi, părea că numărul lor n-o să se mai sfârşească,
Buck trudi trăgând la sanie. Totdeauna oamenii strângeau
tabăra de cu noapte, astfel că primele semne cenuşii ale ră­
săritului îi găseau gonind pe pârtie, cu multe mile lăsate în
urma lor. Şi întotdeauna poposeau după ce se lăsa întunericul,
câinii înghiţindu-şi îmbucătura de peşte şi târându-se apoi
să doarmă în zăpadă. Lui Buck îi plăcea grozav carnea.
Cantitatea de un pfund şi jumătate de somon uscat, raţia lui
de fiecare zi, n-o punea nici pe-o măsea. Niciodată nu-i
ajungea mâncarea şi era veşnic chinuit de foame. Şi totuşi
ceilalţi câini, pentru că nu erau aşa mari de statură şi trăiseră
de mici viaţa aceasta, primeau numai câte un pfund de peşte
şi nu s-ar putea spune că nu se ţineau destul de bine.

30
 B uck renunţă repede la pretenţiile care îi caracterizaseră
întreaga viaţă. I-ar fi plăcut să mănânce tacticos, dar văzu
că ceilalţi câini, terminân� mai înainte, furau din raţia lui.
Şi nu era chip să o aperi. In timp ce punea pe fugă doi sau
trei, peştele dispărea înfulecat de ceilalţi. Ca să preântâmpine
acest lucru, începu şi el să mănânce tot atât de hulpav ca
ceilalţi; şi atât de mult îl chinuia foamea, încât nu se dădu
în lături nici să ia ceea ce nu-i aparţinea. Privea şi învăţa.
Când îl văzu pe Pike, unul dintre câinii noi - un prefăcut
viclean şi hoţ - cum fură cu mare dibăcie o felie de carne
sărată în timp ce Perrault era cu spatele, repetă şi el isprava
a doua zi, înhăţând halca întreagă. A ieşit un mare tămbăIău
dar el nu a fost bănuit; pacostea a căzut pe Dub, un păcătos
laş care totdeauna era prins cu vreuna boacănă. Şi Dub a
fost pedepsit pentru fără de legea lui Buck.
Primul furt a arătat că Buck este capabil să supravieţuiască
şi pe meleagurile duşmănoase ale Nordului. El a arătat pute­
rea lui de adaptare, capacitatea lui de a se comporta potrivit
condiţiilor schimbate. Lipsa acestei capacităţi ar fi însemnat
o moarte rapidă şi cumplită. Tototdată, furtul acesta a arătat
descompunerea simţului său moral - un lucru inutil, ba chiar
o piedică în lupta nemiloasă pentru existenţă. Toate acestea
- respectul proprietăţii particulare, al sentimentelor personale
- erau tare bune pentru Sud, sub domnia legii dragostei şi
a prieteniei; dar în Nord, sub domnia legii bâtei şi a colţilor,
cel ce lua în seamă asemenea lucruri era un nătărău şi atâta
vreme cât le respecta n-avea să facă un pas înainte în viaţă.
Cele spuse nu înseamnă că Buck s-ar fi gândit ca atare.
El făcea ce trebuia, atâta tot, şi se acomoda cu noul fel ge
viaţă, fără să-şi dea seama de ceea ce se petrecea cu el. In
viaţa lui de până acum nu se codise niciodată să pornească
la luptă, chiar dacă forţele erau inegak. Dar bâta omului cu
tricou roşu vârâse în el respectul pentru o lege primitivă şi
mult mai întemeiată. Civilizat fiind, el ar fi murit dintr-un
considerent moral - hai să zicem pentru a păzi biciuşca de
călărie a judecătorului Miller; dar totala lui descivilizare ieşea
acum la iveală prin abilitatea cu care se lepăda de un

31
 asemenea considerent moral. Numai prin asta reuşea să-şi
apere pielea. Nu fura pentru plăcerea de a fura, ci pentru
a-şi potoli cerinţele stomacului. Nu jefuia pe faţă, ci fura pe
ascuns şi cu viclenie - rezultat al respectului pentru bâtă şi
colţi. Pe scurt, toate aceste fapte le făcea pentru că era mai
uşor să le facă decât să nu le facă.
Progresul (sau regresul) avea loc într-un ritm foarte rapid.
Muşchii i se făcură tari ca oţelul şi ajunse să nu mai simtă
durerile obişnuite. Realiză o economie atât internă, cât şi
externă. Putea să mănânce orice, indiferent cât ar fi fost de
dezgustător sau de indigest; iar acest orice odată mâncat,
sucurile stomacului său extrăgeau din el până şi ultima
particulă de hrană, pe care sângele o căra apoi până în cele
mai îndepărtate extremităţi ale trupului său, clădind cu ea
cel mai puternic şi mai dens ţesut. Văzul şi mirosul îi de­
veniră deosebit de sensibile, în vreme ce auzul îi ajunse atât
de ascuţit, încât chiar în somn auzea până şi zgomotul cel
!ilai slab şi-şi dădea seama dacă aduce pace sau primejdie.
Invăţă să sfarme cu dinţii gheaţa când i se aduna între degete.
Iar când îi era sete şi la suprafaţa copcii se făcea o pojghiţă
de gheaţă, el o spărgea lovind-o cu labele dinainte. Dar tră-.
sătura lui cea mai preţioasă era capacitatea de a simţi direcţia
vântului, de a-şi da seama cu o noapte înainte- dincotro va
bate vântul. Oricât de nemişcat era văzduhul când el îşi săpa
culcuşul lângă un pom sau într-o surpătură de teren, vântul
care începea să bată mai târziu îl găsea totdeauna bine ascuns
în partea adăpostită.
Dar el învăţă nu numai prin experienţă. Instincte moarte
de multă vreme reînviau acum în el. Se înstrăina tot mai mult
de generaţiile domestice. El îşi reamintea ca prin vis de tine­
reţea îndepărtată a rasei sale, de vremurile când câinii săl­
batici cutreierau în haite pădurea primitivă şi îşi ucideau pra­
da pentru hrană, doborând-o din goană. Pentru el nu a fost
o problemă să înveţe să lupte sfâşiind, ,!llUrsecând şi apoi
făcând un salt înapoi, aşa cum fac lupii. In felul acesta lup­
taseră şi străbunii lui uitaţi. Ei îi insuflau acum viaţa lor de
pe vremuri, aşa că vechile lor deprinderi, pe care le pecetlui-

32
seră în ereditatea speciei, erau acum deprinderi le lui. Ele îi
reveneau fără efort şi fără să le descopere, ca şi cum ar fi
fost de când lumea deprinderile lui. Şi atunci când, în nop­
ţile geroase şi liniştite, el îşi ţinea botul către o stea şi începea
să urle lung, aşa cum urlă lupii, chiar strămoşii lui, prefăcuţi
în praf şi pulbere, erau cei ce-şi îndreptau boturile spre stea
şi urlau prin secole şi prin el. Iar modulaţiile glasului său
erau modulaţiile gl;lsurilor lor, modulaţii care exprimau
suferinţa lor şi care pentru el erau expresia tăcerii, a gerului
şi a beznei.
Astfel, ca pentru a arăta câtă maimuţăreală este în viaţă,
vechiul cântec devenea cântecul lui şi el îl lua ca atare. Şi
toate acestea pentru că oamenii găsiseră un metal galben în
nord şi pentru că Manuel era un ajutor de grăjdar ale cărui
venituri nu făceau faţă necesităţilor unei familii, nevoilor
nevestei sale şi ale diferitelor copii mărunte după chipul şi
asemănarea sa.

CAPITOLUL III

Puternica fiară primitivă

Puternica fiară primitivă era încă vie în Buck, şi, în c on­

diţiile aspre ale vieţii în ham, ea se dezvolta tot mai mult.
Era însă o dezvoltare tainică. Şiretenia sa abia născută îi dă­
dea echilibru şi control. Era preocupat cu adaptarea la noua
viaţă ca să se poată simţi în largul lui, şi nu numai că nu
căuta gâlceavă, dar o şi evita ori de câte ori îi era cu putinţă.
O oarecare cuminţenie îi caracteriza atitudinea. Nu era dispus
la acţiuni rapide şi fapte pripite; şi, în ura amarnică dintre
el şi Spitz, el nu dădu dovadă de nerăbdare, ba chiar se feri
de orice provocare.
Pe de altă parte, poate pentru că ghicea în Buck un rival
primejdios, Spitz nu pierdea nici un prilej ca să-şi arate colţii.
Merse chiar mai departe decât felul lui obişnuit de a fi,
purtându-se brutal cu Buck şi străduindu-se mereu să
provoace lupta care nu se putea termina decât numai cu

33
 moartea unuia dintre ei. Lucrul acesta ar fi putut să aibă loc
chiar în prima parte a călătoriei, dacă nu ar fi intervenit un
incident neaşteptat. La sfârşitul zilei aceleia, ei poposiseră
într-un loc mohorât şi trist, pe malul lacului Le Barge.
Zăpada viscolită, un vânt care te tăia la os şi bezna îi siliseră
să orbecăie prin întuneric pentru a-şi găsi un loc de popas.
Cu greu ar fi putut nimeri un loc mai prost. In spatele lor
se ridica perpendicular un perete de stân.că, astfel că Perrault
şi FranCţois au fost siliţi să facă focul şi să-şi întindă şubele
de dormit chiar pe gheaţa lacului. Cortul îl lăsaseră la Dyea,
ca să poată călători mai uşor. Câteva cioturi de lemn putred
. le dădură putinţa să aprindă un foc ; dar curând gheaţa se
topi, lemnele se scufuridară în lac, şi rămaseră să mânânce
în întuneric.
Buck îşi făcu repede culcuşul aproape lipit de stânca ce le
ţinea adăpost. Era atât de bine şi de cald, încât aproape că nu.:.
i mai venea să-I părăsească atunci când FranCţois împărţi peş­
tele pe care mai întâi îl dezgheţase, perpelindu-I la foc. Când
Buck îşi termină raţia şi se înapoie, îşi găsi culcuşul ocupat.
Un mârâit drept prevenire îi arătă că vinovatul era Spitz. Până
acum Buck evitase cearta cu duşmanul său, dar asta era prea
mult. Fiara din el începu să mârâie. Se năpusti asupra lui Spitz
cu o furie care îl miră şi pe unul şi pe altul, dar mai ales pe
Spitz, pentru că întreaga lui experienţă cu Buck îi arătase că
rivalul său era un câine neobişnuit de timid, care reuşea să-şi
păstreze viaţa numai datorită constituţiei sale puternice.
FranCţois a fost şi el destul de mirat când câinii ţâşniră
amândoi, ca un ghem, din culcuşul răvăşit, dar ghici cauza
gâlcevei.
- Aha-ha-ha ! îi strigă el lui Buck. Scarmănă-I bine, lua­
I-ar naiba! Scarmănă-I bine pe hoţomanul ăsta murdar!
Dar şi Spitz era dornic de luptă. Urla plin de mânie, gata
să se încaiere, în timp ce-i dădea târcoale adversarului,
căutând prilejul să sară din nou asupra lui. Buck era şi el
gata de luptă şi, nu mai puţin prevăzător, îi dădea şi el
târcoale lui Spitz ca să prindă momentul prielnic.

34
 Atunci se întâmplă ceva neaşteptat, un eveniment care a
alungat lupta lor 'pentru supremaţie departe, în viitor, peste
multe mile de trudă de-a lungul pârtiei.
O înjurătură a lui Perrault, bufnitura surdă a unui ciomag
pe un trup ciolănos şi un chelălăit ascuţit de durere, au
anunţat începutul tămbălăului. Tabăra se trezi, pe neaşteptate,
năpădită pe ascuns de nişte dihănii păroase, dulăi hămesiţi,
poate optzeci sau o sută, care adulmecaseră urma vreunui
sat indian şi fuseseră atraşi de mirosul mâncării. Se stre­
curaseră în tabără în vreme ce Buck şi Spitz se luptau. Când
cei doi oameni se năpustiră cu ciomegele în mijlocul lor,
dulăii îşi arătară colţii şi atac ară şi ei. Erau înnebuniţi de
mirosul mâncării. Perrault găsi unul cu capul vârât în lada
cu provizii. Ciomagul lui se năpusti greu în coastele des­
cărnate, dar lada a fost totuşi răsturnată. Cât ai bate din pal­
me, vreo douăzeci de jivine hămesite se încăierară pe viaţă
şi pe moarte pentru pâine şi carne sărată. Chelălăiau şi urlau
sub grindina de lovituri, şi-n acelaşi timp se luptau ca nişte
fiare turbate până când a fost devorată şi ultima fărâmă de
alimente.
Câinii de povară, uluiţi, ieşiseră din culcuşuri, dar numai
pen�ru a fi atacaţi şi ei de aprigii năvălitori. Buck nu mai
văzuse niciodată asemenea câini. Părea că oasele o să le
străpungă pielea. Erau aproape nişte schelete înfăşurate Iălâu
în piei zdrenţăroase, cu ochi scânteietori şi colţi plini de bale.
Dar înnebuniţi de foame erau groaznici. Nu era cu putinţă
să le poţi ţine piept. Incă de la primul atac, câinii de povară
au fost împinşi înapoi, către stâncă. Buck era asaltat de trei
dulăi şi într-o clipită capul şi umerii i-au fost mursecaţi,
sfâşiaţi. Larma era îngrozitoare. Billee se văicărea ca de
obicei. Dave şi Solleks, sângerând din zeci de răni, luptau
vitejeşte unul lângă altul. Joe făcea nişte salturi ca un diavol.
O dată, colţii i se încleştară în laba dinainte a unui dulău şi
strânse din fălci până când auzi trosnind osul. Pike,
vicleanul, sări asupra animalului ologit, rupându-i junghetura
dintr-o smucitură, cu un fulgerat rapid de colţi. Buck înşfăcă

35
de beregată un adversar plin de bale şi a fost împroşcat de
sânge când dinţii i se afundară în vâna gâtului. Gustul cald
al sângelui îi aţâţă şi mai mult ferocitatea. Zbură asupra
altuia, dar în acelaşi timp simţi nişte dinţi afundându-se în
propria lui beregată. Era Spitz care îl ataca mişeleşte, dintr-o
parte.
Perrault şi Fran�ois îşi curăţaseră partea lor de tabără şi
acum veneau în goană să-şi salveze câinii de povară. Valul
sălbatic de fiare hămesite se dete înapoi din faţa lor şi astfel
Buck nu putu să se scuture şi să scape. Dar numai pentru o
clipă, căci cei doi oameni au fost siliţi să alerge înapoi ca
să-şi salveze proviziile, fapt care dădu prilej dulăilor să se
năpustească din nou asupra câinilor de povară. Billee avu,
din pricina groazei, curajul nebunesc de a străpunge cercul
sălbăticiunilor, tulind-o apoi pe gheaţa fluviului. Pike şi Dub
se luară după el, urmaţi apoi de toţi ceilalţi câini. Când Buck
se răsuci ca să sară şi el după ei, văzu cu coada ochiului cum
Spitz dă năvală asupra lui, cu intenţia vădită de a-l da peste
cap. Buck ştia că, odată ce nu s-ar mai ţine pe picioare,
hoarda dulăilor s-ar îngrămădi peste el şi nu şi-ar mai găsi
scăparea. De aceea se propti şi ţinu piept atacului lui Spitz,
dup� care îi ajunse din urmă pe ceilalţi câini care fugeau pe
gheaţa lacului. .
Ceva mai târziu, cei nouă câini de povară se strânseră la
un loc şi căutară un adăpost în pădure. Deşi nu mai erau
urmăriţi, se găseau toţi într-o stare jalnică. Nici unul dintre
ei nu scăpase cu mai puţin de patru sau cinci răni, iar alţii
erau chiar răniţi grav. Dub se alesese cu unul din picioarele
dinapoi rupt. Dolly, ultimul câine venit în această echipă la
Dyea, avea gâtlejul sfârtecat rău de tot. Joe rămăsese fără
un ochi, iar Billee cel cumsecade se alesese cu o ureche
sfârtecată, zdrenţuită, ca nişte cureluşe, aşa că a scâncit şi
a schelălăit toată noaptea. Când se crăpă de ziuă, se întoarseră
toţi cu coada între picioare în tabără, unde văzură că
cotropitorii dispăruseră, iar cei doi oameni nu erau în toane
bune. Aproape jumătate din provizii se duseseră pe copcă.
Dulăii hămesiţi roseseră până şi şleurile de piele de k sanie

36
şi coviltirul. Nimic din ceea ce ar fi putut fi ros nu scăpase
de colţii lor. Mâncaseră o pereche de mocasini din piele de
cerb ai lui Perrault, câteva crâmpeie de şleauri şi chiar o
bucată de câteva palme din biciul de piele al lui Fran�ois.
Acesta se opri din contemplarea tristă a lucrurilor răvăşite
în jur şi îşi aruncă privirea la câinii plini de răni.
- Uf, băieţii taichii ! zise el cu dragoste, cine ştie dacă
muşcăturile astea n-or să vă facă pe toţi să turbaţi ! Tu ce
părere ai, Perrault?
Curierul c1ătină din cap, neştiind ce să răspundă. Când
se gândea că mai are patru sute de mile de parcurs până la
Dawson, îi venea gn;u să admită .că molima turbării o să se
răspândească printre câini. După două ore de blesteme şi
îngrijiri, echipa câinilor a fost pusă pe picioare şi bietele
animale o porniră din nou la drum, abia trăgând sania după
ele; era cea mai grea parte a pârtiei pe care o avuseseră de
străbătut până acum, şi de altfel şi cea mai grea porţiune din
drumul până la Dawson.
Fluviul Thirty Mile ) nu era îngheţat. Apele lui sălbatice
îşi băteau joc de ger; numai în locurile mai liniştite şi pe
unde nu erau bulboime, râul prinsese buză. Le trebuiau şase
zile de muncă uriaşă pentru a străbate aceste treizeci de mile.
Era într-adevăr o cursă îngrozitoare, deoarece fiecare pas al
câinilor era însoţit de primejdia de a-şi pierde viaţa; şi nu
numai viaţa lor era în primejdie, ci şi a oamenilor. De vreo
zece ori, Perrault, care îşi dibuia 'drumul, căzu în apă printre
sloiurile de gheaţă; l-a salvat numai prăjina lungă pe care
o ţinea mereu în mâini în aşa fel încât când el cădea în apă,
prăjina se proptea pe marginile copcii croite în gheaţă de
trupul lui. Gerul era groaznic, termometrul înregistrând
cincizeci de grade sub zero2, aşa că, de fiecare dată când
cădea în apă, era nevoit, pentru a-şi salva viaţa, să se oprească
şi să aprindă un foc la care să-şi zvânte îmbrăcămintea.

I Thirty Mile = Tre izeci de Mile, în l imba engleză (n.t.).

2 Es te vorba de termometrul Fahrenheit, care este gradat de la 32

grade (O· Cels ius) la 2 1 2 grade ( 1 00· Cels ius ). (n.t.).

37
 Dar nimic nu-l făcea să şovăie. Tocmai pentru că nimic
nu-l făcea să şovăie fusese ales curier al statului. Nici o
primejdie nu-l ţinea pe loc. Cu faţa lui cât pumnul, el despica
drumul înainte, prin ger, zbătându-se din zori şi până-n
noapte să ajungă la ţintă. Trecea repede peste malurile mo­
horâte unde se prinsese o pojghiţă de gheaţă care se lăsa şi
trosnea sub picioarele lui şi unde nu îndrăzneai să te opreşti
o clipă. Odată gheaţa s-a spart iar Dave şi Buck au căzut în
apă cu sanie cu tot. Când i-au scos afară erau îngheţaţi bocnă
şi aproape înecaţi. A fost nevoie să se aprindă obişnuitul foc
pentru a le salva viaţa. Apa îngheţase pe ei, aşa că cei doi
oameni îi ţineau rând pe rând lângă foc, ca să topească ţurţurii
de pe ei şi să-i zvânte. Trebuia să se apropie atât de mult
de foe, încât uneori erau atinşi de pălăIăile flăcărilor.
Altă dată s-a rupt gheaţa cu Spitz, care trase toţi câinii
după el. Când să-I tragă Însă şi pe Buck, acesta se opinti,
proptindu-se din răsputeri cu labele dinainte pe marginea
alunecoasă a copcii. Gheaţa crăpa şi trosnea de jur împrejur,
dar în spatele lui era Dave, care se opintea şi el să nu alunece,
iar Fran�ois trăgea de sanie de-i zbârnâiau tendoanele.
Dar copca se Iărgea mereu; nu mai era nici o scăpare decât
sus, pe stâncă. Perrault se căţără sus ca prin minune, în vreme
ce Fran�ois tocmai se ruga să se săvârşească o asemenea mi­
nune. Apoi înnodară toate curelele, şleaurile şi fiecare crâm­
pei de opritori de la hamuri, până făcură o frânghie lungă,
cu care câinii au fost traşi unul după altul până pe creasta
stâncii. Fran�ois a fost tras la urmă de tot, după ce ridicaseră
pe stâncă sania şi încărcătura. După aceea începură să caute
un loc pe unde să coboare iarăşi pe gheaţă. Coborâşul se făcu
tot cu ajutorul frânghiei. Noaptea i-a prins din nou pe gheaţa
fluviului, dar în ziua aceea nu parcurse seră decât un sfert
de milă.
Când au aj uns la Hootalinqua, pe gheaţă bună, Buck era
istovit. Şi .ceilalţi câini se aflau în aceeaşi situaţie. Dar
Perrault, ·pentru a câştiga timpul pierdut, îi mân� până seara
târziu şi-i pornea la drum dis-de-dimineaţă. In prima zi
străbătură treizeci şi cinci de mile, până la Somonul cel Mare;

38
în ziua următoare făcură alte treizeci de mile până la
Somonul cel Mic; în cea de-a treia zi făcură patruzeci de
mile, ajungând până aproape de Cinci Degete.
Tălpile lui Buck nu erau atât de tari şi de bătătorite ca
ale dulăilor de prin partea locului, căci ele se catifelaseră
în răstimpul numeroaselor generaţii care trecuseră din ziua
când ultimul său strămoş sălbatic fusese domesticit de vreun
om care trăia prin peşteri sau prin vreo locuinţă lacustră.
Şchiopăta ziua întreagă, chinuindu-se îngrozitor, iar la po­
pasuri cădea ca mort, cât era de lung. Oricât de înfometat
ar fi fost, el tot nu se urne a din loc pentru a-şi priffii porţia
de peşt�, aşa că Fran�ois trebuia să i-o aducă acolo unde se
găsea. In fiecare noapte, după cină, vizitiul îi freca labele
timp de o jumătate de oră, ba chiar şi-a jertfit şi turetcile
mocasinilor săi pentru a-i face mocasini lui Buck. Incălţările
acestea au fost o mare binefacere pentru Buck, care, într-o
dimineaţă, când Fran�ois uitase să-şi pună mocasinii, a făcut
ca până şi chipul împietrit al lui Perrault să se strâmbe într-un
fel de rânjet: Buck se trântise pe spate depănând din picioare
şi refuzând să meargă fără această încălţăminte. Mai târziu
tălpile i s-au bătătorit, iar opincile, care între timp se făcuseră
fer{eniţă, au fost lepădate.
Intr-o dimineaţă, la Pelly, în timpul înhămatului, Dolly,
care niciodată până atunci nu dăduse vreun semn de nervo­
zitate, se arătă deodată ca prinsă de turbare. Mai întâi scoase
un urlet de lup, un urlet lung şi înfiorător, care-i făcu pe toţi
câinii să se zburlească de groază, apoi se năpusti asupra lui
Buck. Acesta nu văzuse niciodată cum arată un câine prins
de tur�are şi nu avea vreun motiv să se teamă de asemenea
câini. Işi dădu însă seama că ceea ce se întâmpla era ceva
groaznic, aşa că o rupse la fugă, cuprins de teamă. Gonea
drept înainte, urmat la o săritură de Dolly, care gâfâia şi avea
gura plină de bale. Teama lui Buck era atât de mare, încât
Dolly nu-l putea ajunge, dar şi turbarea ei era atât de pu­
ternică, încât el nu putea să se depărteze de ea. Buck pătrunse
prin hăţişul insulei, zbură glonţ până în partea mai joasă,
trecu de-a curmezişul unui alt canal plin de sloiuri zgrun-

39
ţuroase de gheaţă până ajunse la o altă insulă, apoi puse
piciorul pe o a treia şi, făcând un ocol către albia principală
� fluviului, se aruncă disperat în apele lui, pentru a-l traversa.
In tot acest timp, deşi nu se uita înapoi, el o auzea pe Dolly
mârâind fără încetare doar la un salt în urma lui. Fran�ois
îl chemă, după ce fugise şi el vreun sfert de milă mai încolo,
şi Buck făcu cale-ntoarsă, mereu cu un salt mai înaintea lui
Dolly, cu gura căscată, căci nu-i mai ajungea răsuflarea, şi
punându-şi toată nădejdea în Fran�ois, de care era sigur că
are să-I scape. Vizitiul stătea cu securea în mână gata să
loveasca şi după ce Buck trecu precum glonţul pe lângă el,
înfipse securea în capul măcinat de turbare al lui Dolly.
Buck se propti de sanie tremurând ca varga, sfârşit de
oboseală şi răsuflând greu - bun prilej pentru Spitz, care se
grăbi să sară asupra lui. Colţii i se înfipseră în două rânduri
în spinarea lui Buck care nu opunea nici o rezistenţă şi până
la urmă îi sfâşie carnea, smulgându-i o halcă până la os.
Atunci intră în joc biciul lui Fran�ois şi Buck a avut mulţu­
mirea să-I vadă pe Spitz cum primeşte cea mai straşnică
biciuială suferită vreodată de vreunul din câinii din echipa
lor.
- Curat diavol Spitz ăsta ! spuse Perrault. Într-o zi o să
ni-l ucidă pe Buck.
- N-ai grijă că Buck face cât doi diavoli ! ripostă Fran�ois.
Mă tot uit la el şi văd că am început să-I cunosc destul de
bine. Ascultă aici la mine: într-o bună zi o să se înfurie ca
toţi dracii şi o să-I mestece pe Spitz în măsele, ca apoi să-I
scuipe pe zăpadă. Cu siguranţă că aşa o să fie . . . Ştiu eu ce
vorbesc !
De atunci, între cei doi câini a fost război făţiş. Spitz, în
calitatea lui de conducător şi stăpân recunoscut al echipei
de câini îşi simţea domnia ameninţată de acest ciudat câine
din Ţările Sudului. Pentru el Buck era într-adevăr o fiinţă
ciudată pentru că dintre nenumăraţii câini din Ţările Sudului,
pe care îi cunoscuse, nici unul nu se dovedise vrednic nici
în tabără şi nici pe pârtie. Toţi aveau o constituţie prea de­
licată, şi-şi dădeau duhul când era vorba să muncească,

40
 să-ndure gerul sau să rabde de foame. B uck era însă o
excepţie. Dintre toţi câinii de teapa lui numai el îndura totul,
ba încă îi mergea din ce în ce mai bine, întrecând în putere,
sălbăticie şi şiretenie până şi pe dulăii născuţi şi crescuţi pe
aceste meleaguri. Lui Buck îi plăcuse întotdeauna să-şi arate
puterea; acum însă era şi mai primejdios, deoarece bâta omu­
lui cu tricou roşu smulsese din el pornirea de a acţiona pripit
în năzuinţa lui de a deveni stăpân. Era acum mult prea şiret
şi putea să aştepte să-i vină şi lui vremea cu o răbdare pe
care numai fiinţele primitive o pot avea.
Era inevitabilă ciocnirea pentru supremaţie. Buck dorea
aceasta. O dorea pentru că aşa îl îndemna firea, pentru că
fusese cuprins puternic de acea mândrie fără nume a hamului
şi a pârtiei - mândrie care îi face pe câini să tragă la ham
până la ultima lor răsuflare, care îi îndemnă să moară fericiţi
între şleauri şi să se prăpădească de inimă rea dacă sunt scoşi
din ham. Aceasta era mândria lui Dave ca rotaş sau a lui
Soleks, când se opintea din răsputeri pe pârtie; era mândria
care îi înviorează când se strânge tabăra unde au poposit,
transformându-i din nişte dobitoace ursuze şi triste în nişte
fiinţe vesele, vioaie, ambiţioase, dornice de muncă, mândria
care-i însufleţeşte ziua întreagă şi îi părăseşte abia la popasul
de noapte, când cad într-o nelinişte neagră şi sunt cuprinşi
de nemulţumire. Era mândria care îl îmbărbăta şi pe Spitz,
când pedepsea câinii de povară care cârteau sau nu-şi făceau
datoria în ham sau care se ascundeau dimineaţa, la vremea
înhămatului. Şi tot această mândrie îl făcea să se teamă de
Buck, în care vedea un eventual conducător al echipei.
Aceasta era însă şi mândri a lui Buck, care ameninta pe
fată postul de conducător al celuilalt. El se amesteca între
Spitz şi derbedeii pe care aces�a ar fi trebuit să-i pedepsească;
Şi făcea asta cu bună ştiintă. Intr-o noapte ninsese mult, iar
dimineata, Pike, vicleanul, nici gând să se arate. Cu sigu­
ranţă că stătea ascuns în culcuş, sub zăpada înaltă de câteva
palme. Francţois îl chema şi-l căuta zadarnic. Spitz era mânios
la culme. Alerga ca un apucat prin tabără, adulmecând şi
scurmând în toate locurile unde ar fi putut fi un culcuş, şi

41
 mârâia atât de înfiorător, încât Pike îl auzi şi începu să
tremure în vizuina lui .
Dar când, în cele din urmă, Pike a fost dezgropat, iar Spitz
făcu un salt către el pentru a-l pedepsi, Buck făcu şi el un
salt tot atât de furios şi se aşeză între ei. Mişcarea aceasta
fusese atât de neaşteptată şi făcută cu atâta dibăcie, încât
Spitz se poticni de Buck şi se rostogoli alături. Pike, care
tremurase până atunci ca un laş, căpătă curaj în faţa acestei
răzvrătiri făţişe şi se năpusti asupra conducătorului său detro­
nat. Buck, pentru care lupta dreaptă era acum o lege dată
uitării, se năpusti şi el asupra lui Spitz. Dar Francţois, care
râdea cu poftă văzând incidentul, nu renunţă la dreptate şi
îl lovi din toate puterile cu biciul pe Buck. Aceasta nu-l
convinse însă să-şi lase în pace adversarul năucit, aşa că intră
în joc codiriştea biciului. Zăpăcit de lovitură, Buck a fost
dat la o parte şi biciul îl încolăci apoi de mai multe ori, în
vreme ce Spitz îl pedepsea cu străşnicie pe Pike, care de
atâtea ori se făcuse vinovat.
Î n zilele care urmară şi în vreme ce se apropiau tot mai
mult de Dawson, Buck continuă să se aşeze între Spitz şi
cei vinovaţi. Dar de data aceasta o făcea mai cu cap, când
nu era Francţois prin preaj mă. Odată cu această rebeliune
mascată a lui Buck, începu să-şi facă loc şi apoi să se răspân­
dească tot mai mult indisciplina. Doar Dave şi Solleks nu
s-au molipsit; cu ceilalţi câini era din ce în ce mai rău.
Lucrurile nu mai mergeau deloc cum trebuie. Ciondănelile
şi încăierările se ţineau lanţ; de viaţă liniştită nu mai putea
fi vorba - şi cauza era Buck. Situaţia aceasta îi dădea mult
de furcă lui Francţois, pentru că era mereu preocupat de duelul
pe viaţă şi pe moarte dintre cei doi, duel care, ştia sigur, tre­
-buia să aibă loc mai devreme sau mai târziu. Şi în cursul
multor nopţi larma pricinuită de o încăierare sau de o chel­
făneală între ceilalţi câini l-a făcut să iasă din sacul în care
dormea, temându-se să nu fi început lupta între Buck şi Spitz.
Dar prilejul pentru această bătălie nu s-a mai ivit şi într-o
după amiază mohorâtă intrară în Dawson; marea bătălie
fusese amânată pentru altă dată. Aici se aflau mulţi oameni

42
 şi sumedenie de câini. Buck observă că toţi munceau. Părea
că este în firea lucrurilor ca toţi câinii să muncească. Toată
ziua trebăluiau încolo şi încoace pe strada principală, în şiruri
lungi, şi chiar noaptea târziu puteai auzi clinchetul zurgălăilor
lor. Trăgeau pe sănii scânduri pentru barăci sau lemne de
foc şi făceau tot felul de alte treburi pe care în valea Santa
Clara le făceau caii. Din când în când, Buck se întâlnea cu
câte un câine din Ţările Sudului, dar de cAele mai multe ori
era vorba de dulăi din rasa câinilor lupi. In fiecare noapte,
cu cea mai mare precizIe la ora nouă, apoi la douăsprezece
şi la trei, ei intonau un cântec nocturn, o melodie vrăjită care
te înfiora până în măduva oaselor, şi la care B uck îşi alătura
glaşul cu plăcere.
Intr-un peisaj în care aurora boreală pâlpâie îngheţată
deasupra capului, stelele clipocesc în dănţuitul gerului, iar
pământul zace amorţit şi îngheţat sub mantia lui de zăpadă,
acest cântec al câinilor putea fi socotit drept o provocare
aruncată vieţii; numai că era intonat într-o gamă minoră, cu
bocete lungi şi suspine, fiind mai mult o rugăciune, glas al
trudei pentru viaţă. Era un cântec bătrân ca însăşi rasa - unul
din primele cântece al lumii tinere, din îndepărtatele vremuri
când cântecele erau triste. Bocetul acesta care îl impresiona
atât de mult pe Buck era îmbibat de nenorocirile a nenu­
mărate generaţii. Prin suspine şi oftat, Bu"'k exprima chi­
nul vieţii, care din vremuri străvechi era chinul părinţilor lui
sălbatici, după cum groaza şi taina frigului şi a beznei era
groaza şi taina lui de-acum. Dar faptul că era impresionat
de acest bocet arăta că se întorsese total către viaţa aceea
îndepărtată, către era când vieţuitoarele urlau, şi că trecuse
peste secolele în care se ştia ce este focul şi când oamenii
se adăposteau sub un acoperiş.
La şapte zile după ce intrară în Dawson, coborâră pe malul
abrupt de la barăci spre pârtia Yukon-ului, plecând spre Dyea
şi Apa Sărată. Misivele pe care le ducea acum Perrault erau
mult mai urgente decât cele pe care le adusese. De aceea
fusese cuprins şi el de frigurile cursei şi-şi propunea ca în
această călătorie să bată recordul anului. Mai multe împre­
jurări îi favorizau acest plan. Săptămâna de odihnă le prinsese

43
 bine câinilor, care se odihni seră şi arătau acum foarte voioşi.
Pârtia deschisă de ei fusese bătătorită de către călătorii veniţi
în unna lor. Şi-apoi, poliţia amenajase în vreo două trei locuri
depozite de alimente pentru oameni şi pentru câini, aşa că
nu ]Ilai era nevoie să încarce sania prea mult.
In prima zi au parcurs cincizeci de mile, ajungând la Sixty
Mile, iar zorile celei de-a doua zi i-au prins în goană peste
Yukon, în drum spre Pelly. Dar această cursă atât de minu­
nată nu se desfăşura fără mari necazuri şi chinuri pentru
Fran�ois. Revolta mocnită, condusă de Buck, distrusese
solidaritatea echipei, care nu mai sălta în ham ca un singur
câine. Încurajarea pe care Buck o dădea rebelilor îi făcuse
pe aceştia să se dedea la tot felul de blestemăţii. Spitz nu
mai era un conducător de temut. Respectul din teamă faţă
de el dispăruse şi ceilalţi începuseră chiar să-i conteste întâ­
ietatea. Intr-o noapte, Pike i-a furat jl}mătate dintr-un peşte
şi l-a înfulecat sub protecţia lui Buck. Intr-o altă noapte, Dub
şi Joe s-au încăierat cu Spitz, silindu-l să renunţe la pedeapsa
pe care ar fi meritat-o de la el. Până şi Billee cel cumsecade
nu mai era chiar atât de cumsecade şi nu mai scheuna atât
de îmbietor ca în zilele trecute. Buck nu se apropia niciodată
de Spitz fără să se zbârlească şi fără să-şi arate ameninţător
colţii. La drept vorbind, purtarea lui era o purtare de fanfaron;
îi plăcea foarte mult să se plimbe ţanţoş încoace şi încolo
chiar pe sub nasul lui Spitz.
Indisciplina a avut ecouri şi în relaţiile dintre câinii ceilalţi.
Se certau şi se încăierau mai des ca de obicei, încât uneori
tabăra părea un balamuc în care urlau toţi. Numai Dave şi
Sol-leks nu se molipsiseră, deşi erau mereu furioşi din pricina
certurilor veşnice. Fran�ois înjura ca un păgân, înnebunit de
furie, bătea din picioare şi se apuca apoi cu mâinile de păr.
Biciul său şuiera mereu printre câini, dar fără prea mare folos.
Cum se întorcea cu spatele, câinii se şi încăierau din nou.
El îl susţinea pe Spitz cu biciul, în vreme ce Buck susţinea
pe toţi ceilalţi din echipă. Fran�ois ştia că Buck este cauza
tuturor răutăţilor şi Buck ştia că Fran�ois ştie aceasta. Dar
Buck era acum mult prea viclean ca să mai poată fi prins

44
 cu ocaua mică. Trăgea cinstit la ham, căci munca aceasta
devenise pentru el o adevărată plăcere; dar era o şi mai mare
plăcere să-i întărâte pe ascuns provocând o încăierare între
ceilalţi câini sau să-i facă să încurce hamurile.
La gura râului Tahkeena, într-o noapte, după cină).. Dub
descoperi un iepure, dar nu a putut pune laba pe el. Intr-o
clipită, întreaga echipă începu să alerge după el. La vreo sută
de paşi mai încolo se afla un post al poliţiei de Nord-vest,
unde erau şi vreo cincizeci de câini, toţi nişte dulăi fioroşi,
care o porniră şi ei imediat în goană după iepure. Acesta o
tuli pe râu în jos şi o coti apoi pe un pârâiaş, gonind ca o
nălucă pe suprafaţa lui îngheţată. Alerga uşor fără să se
scufunde în zăpadă, în vreme ce câinii, fiind mai grei, înotau
. prin nămeţi. Buck conducea haita celor şaizeci d� câini, dând
cot după cot, dar nu se putea apropia de iepure. Işi încordase
toate puterile pentru goana aceasta, scheunând plin de în­
focare, cu minunatul său trup ţâşnind ca un fulger înainte,
salt după salt, în lumina palidă a lunii. Şi tot salt după salt,
ca o nălucă albă a gerului, ţâşnea înainte ca un fulger şi
iepurele.
Toată învălmăşeala aceea de instincte vechi, care în
anumite perioade îi împing pe oameni să iasă din oraşele
pline de larmă şi să se ducă în pădure ş! pe câmpie pentru
a ucide vietăţi cu ajutorul unor bulgăraşi de plumb aruncaţi
prin mij loace chimice, beţia sângelui, bucuria de a ucide -
toate aceste sentimente le trăia acum Buck, numai că le trăia
infinit mai puternic. Gonea în fruntea haitei, fugărind sălbă­
ticiunea din faţă, carnea aceea vie pe care voia să o ucidă
cu dinţii lui şi să-şi scalde botul până la ochi în sângele cald.
Există un extaz care marchează culmea vieţii, culme
dincolo de care viaţa nu se poate ridica. Şi, paradoxal lucru,
acest extaz se produce numai atunci când fiinţa, simţind în
modul cel mai puternic că trăieşte, ajunge la o completă.
uitare de sine. Acest extaz, această uitare de sine, o simte
artistul creator cuprins în întregime de focul creaţiei, o simte
ostaşul care, înnebunit de război pe câmpul de luptă, refuză
să fie adăpostit, o simţea acum Buck care conducea haita

45
 intonând vechiul urlet al lupilor şi străduindu-se să înşface
hrana ac;easta vie care zbura ca săgeata în faţa lui, prin luniina
lunii. Dădea astfel glas adâncurilor firii lui şi acelor laturi
ale firii sale care aveau legături cu vremuri mai adânci decât
însăşi existenţa lui, ajungând până departe, în pântecele
Timpului. Era stăpânit de tumultul simplu al vieţii, de valul
ei puternic, de fericirea totală a fiecărui muşchi şi încheieturi
în parte, şi în fiecare din acestea se găsea orice altceva în
afară de moarte: tumult care strălucea şi sărea exprimându-se
în mişcare şi zburând în plină fericire pe sub stele şi pe
suprafaţa materiei moarte, încremenite.
Dar Spitz, rece şi calculat chiar în clipele supreme părăsi
haita şi o tăie de-a curmezişul unei limbi înguste de pământ,
unde pârâul făcea un cot mai mare. Buck nu observase miş­
carea aceea şi, pe când dădea după un cot cu năluca albă a
gerului fâlfâind mereu înaintea lui, văzu o altă nălucă a ge­
rului, dar mai mare, făcând un salt de pe malul abrupt al râu­
lui până în imediata apropiere a potecii pe care o ţinea iepu­
rele. Era Spitz. Iepurele nu mai putu să se ferească şi, când
colţii albi îi zdrobiră greabănul zgâlţâindu-l în aer, el ţipă
puternic, de parcă ar fi ţipat un om. La auzul acestui ţipăt
- urlet al vieţii înecându-se din culmea vieţii în apele morţii
- întreaga haită care venea pe urmele lui Buck intonă un
.cor diavolesc de plăcere.
Numai Buck a tăcut. Fără să-şi potolească avântul goanei,
dădu năvală peste Spitz, umăr la umăr dar atât de violent
încât nu putu să-I înşface de beregată. Se rostogoliră apoi
de mai multe ori în zăpada afânată. Spitz se puse pe picioare
de parcă nici nu ar fi fost trântit, mursecându-l pe Buck la
umăr şi apoi făcând un salt. Dinţii lui se încleştară de două
ori, ca fălcile de oţel ale unei capcane, când se dădu puţin
mai înapoi pentru a se propti mai bine pe picioare, cu buzele
răsfrijnte, mârâind şi ameninţând.
Fulgerător, Buck şi-a dat seama: venise vremea. Era lupta
pe viaţă şi pe moarte. Şi când începură să-şi dea târcoale,
arătându-şi colţii, cu urechile duHte înapoi şi căutând cu cea
mai mare dibăcie să se domine unul pe altul, scena aceasta

46
 i se păru lui Buck familiară. Părea că-şi aduce aminte de toate
acestea: de codrul alb, pe pământul alb în lumina albă a lunii,
ca şi de încordarea în preajma bătăliei. Peste întinderea albă
se lăsase o linişte fantomatică. Nu se auzea nici cea mai slabă
şoaptă a văzduhului, nu se mişca nimic, nu tremura nici o
frunză. Numai aburii din gura câinilor se ridicau încet în aer,
plutind uşor. Terminaseră repede cu iepurele câinii aceştia
care nu erau de fapt decât nişte lupi prost domesticiţi. Acum
se strânseseră toţi într-un cerc şi aşteptau. Erau şi ei muţi
cu toţii; numai ochii le ardeau. Pentru Buck, scena aceasta
din vremuri preistorice nu era nici nouă şi nu i se părea nici
ciudată, ca şi cum aşa ar fi fost dintotdeauna.
Spitz era un luptător înc�rcat. De la Spitzberg, de-a cur­
mezişul Arcticei, prin Canada şi arhipelagul Barenţ, avusese
de-a face cu tot felul de câini şi reuşise întotdeauna să-i
supună. Furia ll!.i era amarnică, dar niciodată nu era cuprins
de furie oarbă. In patima lui de a sfâşia şi de a distruge el
nu uita niciodată că du ş manul său era cuprins de aceeaşi
patimă de a sfâşia şi a dIstruge. Nu dădea niciodată năvală,
înainte de a fi pregătit să poată opri el însuşi orice năvală,
nu lltaca niciodată înainte de a fi respins el atacul celuilalt.
In zadar se străduia Buck să-şi împlânte dinţii în grumazul
vajnicului câine alb. De câte ori îşi repezea colţii ca să-i
înfigă în carne moale, ei erau întâmpinaţi de colţii lui Spitz .
.
Colţul se ciocnea de colţ, buzele le erau strivite şi pline de
sânge, dar Buck nu putea pătrunde prin garda lui Spitz.
Atunci se înflăcără şi mai puternic şi-l năuci pe Spitz cu un
vârtej de atacuri. Mereu şi mereu încerca să înşface grumazul
acela alb ca zăpada, unde pulsa viaţa, dar mereu şi mereu
Spitz îl murseca şi sărea înapoi. Buck făcu un salt ca şi cum
ar fi vrut să-I înşface de beregată, vrând ca imediat să-şi re­
tragă capul şi să se îndoaie într-o parte, pentru ca apoi să
vină cu umărul lângă umărul lui Spitz, ca un berbece, şi să-I
doboare. Dar în loc de aceasta, umărul îi era sfâşiat de fiecare
dată când încerca acest lucru, în vreme ce Spitz făcea cu
uşurinţă câte un salt mai încolo.
Spitz era neatins, iar Buck era numai şiroaie de sânge şi
răsufla greu. Luptau cu disperare amândoi. Şi în tot acest

47
timp, cercul mut al câinilor pe jumătate lupr aşteptau ca lupta
să se sfârşească, indiferent cine din cei doi ar fi fost doborât.
Când Buck începu să se simtă mai obosit, trecu Spitz la atac,
făcându-şi adversarul să se clatine pentru a se putea totuşi
ţine pe picioare. O dată, Buck a fost azvârlit cât colo şi în­
tregul cerc al celor şaizeci de câini tresări, dar el îşi recăpătă
pe loc echilibrul, chiar în vreme ce zbura prin aer, şi cercul
se potoli din nou, aşteptând mai departe.
Buck mai avea însă o calitate, care îl avantaja; această
calitate era imaginaţia. Este drept că lupta din instinct, dar
lupta şi cu capul . Se repezi, ca şi când ar fi încercat vechiul
atac la umăr, dar în ultima clipă se lăsă jos pe zăpadă. Dinţii
i se încleştară în laba stângă dinainte a lui Spitz. S-a auzit
un trosnet de os spart şi câinele alb rămase în faţa lui
ţinându-se doar pe trei picioare. Buck mai încercă de vreo
trei ori să-şi răstoarne adversll1}ll, apoi repetă trucul şi-l ologi
şi de laba dreaptă de dinainte. In ciuda durerilor şi a situaţiei
disperate, Spitz lupta nebuneşte mai departe, ca să învingă.
Văzu cum se strânge încet în jurul lui cercul tăcut, cu ochii
scânteietori, cu limbile scoase şi cu răsuflarea argintie
ridicându-se în aer, aşa cum văzuse cercuri asemănătoare
strângându-se în jurul adversarilor lui din trecut pe care îi
învinsese. Numai că de data aceasta el era cel învins.
Nu mai exista nici o speranţă pentru el.
Buck era neîndurător. Mila era ceva rezervat ţinuturilor
cu climă mai caldă. Se pregăti pentru atacul final. Cercul
se strânsese atât de mult, încât simţea în coaste răsuflarea
dulăilOL Putea să-i vadă, peste Spitz, ca şi prin dreapta şi
prin stânga adversarului său, cum stăteau pregătiţi pentru salt,
cu ochii aţintiţi asupra lui. Păru că intervine o pauză. Toate
aceste animale rămăseseră nemişcate, ca şi cum ar fi fost
stane de piatră. Numai Spitz tremura înfiorat şi se zbătea,
mârâind, arătându-şi colţii şi ameninţând groaznic, de parcă
ar fi vrut să sperie moartea ce se apropia nemiloasă. Apoi,
deodată, Buck făcu un salt în sus şi înainte; de data acea:.;ta,
umărul lui, încă de pe când era în aer, izbi puternic umărul
adversarului. Cercul întunecat se prefăcu într-o movilă de

48
trupuri pe zăpada inundată de lumina lunii şi Spitz nu se mai
văzu. Buck rămăsese în picioare şi se uita la ceea ce se
întâmplă. El era acum campionul învingător, puternica fiară
primitivă care ucisese, şi găsea că acest lucru este foarte
plăcut.

CAPITOLUL IV

Cel care a câştigat supremaţia

- Ei, ce-ţi spuneam eu? Aşa-i c-aveam dreptate când

ziceam că Buck ăsta face cât doi diavoli?
Cuvintele acestea erau spuse de Fran�ois a doua zi, când
descoperi că Spitz lipseşte, iar Buck este plin de răni. Se
trase aproape de foc şi la lumina lumânărilor le arătă celorlalţi
rănile.
- A luptat Spitz ăsta ca un diavol, zise Perrault, cercetând
rănile deschise şi zgârieturile de pe trupul lui Buck.
- Dar Buck s-a luptat ca doi diavoli ! îi întoarse Fran�ois
răspunsul. Şi cu asta; basta; nu mai e Spitz, n-o să mai fie
nici necaZuri c u câinii, te asigur.
În vreme ce Perrault strângea cortul, încărcând tot cala­
balâcul în sanie, Fran�ois începu să înhame câinii. Buck
dădea fuga şi se opri pe locul unde ar fi trebuit să se găsească
Spitz, în calitatea lui de conducător, dar Fran�ois nu-l băgă
în seamă şi-l aduse pe Sol-leks în locul acesta atât de invidiat.
După părerea lui, dintre câinii rămaşi Sol..J.eks era cel mai
bun pentru a fi conducător. Buck se năpusti mânios asupra
lui Sol-leks, împingându-l cât colo şi luându-i locul.
- Aha, aha! strigă Fran�ois, lovindu-se vesel cu palmele
peste şolduri. Ia te uită la Buck ! După ce că i-a venit de hac
lui Spitz, pare că vrea să-i ia şi locul ! Ţiba de-aici, potaie !
strigă el apoi la câine, dar Buck nu se clinti.
Atunci, îl înşfăcă de ceafă şi, deşi câinele mârâi a
ameninţător, îl trase la o parte şi-l aduse pe 501-leks în locul
lui. Bătrânului câine nu-i plăcu această măsură şi arătă pe

49
 faţă că-i este teamă de Buck. Fran�ois era încăpăţânat, dar
când se întoarse cu spatele, Buck îl împinse din nou cât colo
pe Sol-leks care, de altfel, era foarte dispus să plece.
Fran�ois se înfurie.
- Ei, afurisitule, izbucni el, ducându-se să ia un
ciomag, o să te astâmpăr eu !
Buck îşi aduse aminte de omul cu tricou roşu şi începu
să se dea încet înapoi. Nu a mai încercat să se amestece când
Sol-leks a fost dus din nou în frunte. Dădea însă mereu
târcoale, ţinându-se la depărtare ca să nu poată fi ajuns cu
ciomagul ; mârâia şi-şi arăta colţii, plin de mânie şi
amărăciune. Şi în vreme ce tot dădea roată saniei, era mereu
cu ochii la ciomag, astfel încât să se poată da repede la o
parte, dacă Fran�ois ar fi aruncat după el; ştia acum destule
cu privire la bâte. .
Fran�ois îşi văzu de treabă şi, după ce termină, îl chemă
pe Buck ca să-I înhame la locul lui obişnuit, înaintea lui
Dave. Buck se retrase câţiva paşi. Fran�ois se luă după el,
dar câinele se retrăgea mereu. După o vreme, Fran�ois lăsă
la o parte ciomagul, crezând că lui Buck îi este teamă. Dar
Buck nu era înfricoşat, ci în plină revoltă. Dorinţa lui nu era
să scape de o eventuală ciomăgeală, ci să i se recunoască
locul de conducător. Era dreptul lui. Câştigase cu trudă acest
loc şi nu vroia să se mulţumească deloc cu mai puţin.
Perrault veni şi el în ajutorul lui Fran�ois. Şi amândoi se
"
zbătură cll el aproape un ceas. Aruncară cu ciomegele, dar
el se feri. li înjurară de toţi taţii şi mamele din neam, de toată
seminţia lui ce va să vie şi de fiecare fir de păr din blană şi
de fiecare strop de sânge din trupul lui; dar el răspunse la
toate înjurăturile mârâind şi arătându-şi colţii şi, totodată,
având grijă să se ferească de loviturile lor. Nu încerca să
plece de acolo, ci doar se retrase puţin, dâpd târcoale taberei
şi arătându-Ie pe faţă că dacă îi este îndeplinită dorinţa, o
să vină supus înapoi .
Fran�ois se aşeză pe jos şi începu să se scarpine în cap.
Perrault îşi scoase ceasul, se uită la el şi începu din r.' u să
înjure. Timpul trecea de parcă zbura şi sania ar fi :rec:.iit să

50
 gonească pe pârtie de mai bine de o oră. Fran�ois se scărpină
din nou după ceafă, apoi clătină din cap şi se uită prosteşte
la prietenul său, care ridica din umeri, în semn că trebuie
să se dea bătuţi. Atunci Fran�ois se duse lângă Sol-leks şi-l
chemă pe Buck. Buck începu să râdă, aşa cum ştiu câinii
să râdă, dar rămase totuşi la o oarecare depărtare. Fran�ois
desfăcu hamul de pe Sol-leks şi duse câinele la locul lui de
mai înainte. Echipa stătea înhămată la s anie în linie
dreaptă, gata de plecare. Pentru Buck nu mai rămăsese alt
loc afară de cel din frunte. Fran�ois îl chemă din nou, dar
din nou Buck râse şi stătu de-o parte.
- Aruncă încolo bâta aia ! porunci Perrault.
Fran�ois aruncă ciomagul şi imediat după aceea Buck,
veni fuga, râzând triumfător, sus.indu-se apoi în aşa fel încât
să-şi ia locul în fruntea echipei. Ii puseră hamul, sania a fost
c1intită din loc ca să se dezlipească tălpicele şi câinii pomiră
în goană pe pârtie, de-a lungul râului, cu cei doi oameni
alergând pe lângă ei.
Vizitiul îl apreciase în mod deosebit pe B uck ceva mai
înainte, comparându-l cu doi diavoli; dar de-abia se născuse
ziua, când îşi dădu seama că, totuşi, îl subapreciase. Buck
îşi luase dintr-o dată asupra lui toate îndatoririle de
conducător; iar când era nevoie de judecată limpede, hotărâre
rapidă şi acţiune imediată, se dovedi superior chiar lui Spitz,
câine pe care Fran�ois îl socotea fără pereche.
Dar trăsătura cea mai de laudă a lui Buck era felul cum
făurea legi şi-i obliga pe ceilalţi câini să le respecte. Dave
şi Sol-leks erau absolut indiferenţi faţă de schimbarea con­
ducătorului. Aceasta nu era nici pe departe treaba lor. Treaba
lor era să tragă la ham, să tragă vârtos. Atâta vreme c ât
nimeni nu se amesteca în această chestiune, lor nu le păsa
de ceea ce se mai întâmplă. Putea să le fie conducător chiar
Billee, câinele acela cumsecade, dar numai să menţină
ordinea. Ceilalţi câini din echipă fuseseră însă din ce în ce
mai neastâmpăraţi în cursul ultimelor zile ale lui Spitz, aşa
că surpriza lor era mare acum, când Buck vroia să le impun?
o disciplină.

51
 · Pike, care trăgea la ham imediat după Buck şi care nu
se opintea niciodată mai mult decât era obligat s-o facă pentru
ca să poată trage la ham, a fost curând şi de multe ori
scănnănat pentru că trage chiulul ; şi înainte ca ziua să se
sfârş�ască, se opintea în ham mai abitir ca oricând în viaţa
lui. In prima noapte de popas, Joe, morocănosul, a fost
pedepsit cu vârf şi îndesat - lucru pe care Spitz nu reuşise
niciodată să-I facă. Buck l-a pus la pământ pur şi simplu
numai datorită superiorităţii în greutate şi l-a muşcat
într-una până când Joe a încetat să mai clănţăne din colţi.
începând să scheaune ca să-I ierte.
Atmosfera generală s-a îmbunătăţit imediat în echipă.
Câinii îşi căpătaseră din nou vechea lor solidaritate,
opintindu-se toţi ca unul în ham. La cascada Rink rândurile
echipei au fost îngroşate c u doi dulăi indigeni, Teek şi
Koona; repeziciunea cu care Buck i-a pus cu botul pe labe
l-a năucit pe Fran�ois.
- Î n viaţa mea n-am mai văzut un câine ca Buck ăsta !
izbucni el. Zău că n-am mai văzut ! Face pe puţin o mie de
dolari ! Ei, ce-ţi spuneam eu, Perrault?
Perrault dădu din cap, recunoscând că aşa este. Călătorea
mult mai repede decât îşi făcuse planul, câştigând o zi după
alta. Pârtia era foarte bună, bătătorită şi îngheţată. Zăpadă
nu mai căzuse de câtăva vreme, ca să îngreuneze mersul.
Şi nu era nici prea ger. Temperatura scăzuse la cincizeci de
grade sub zero şi aşa a rămas tot timpul călătoriei. Oamenii
mânau câinii sau alergau pe lângă sanie cu schimbul, iar
câinii o ţineau tot într-o goană, făcând doar popasuri scurte
'
şi nu prea dese.
Fluviul Thirty Mile era destul de bine îngheţat, aşa că la
întoarcere au parcurs într-o ziA aceeaşi distanţă pe care la
ducere o făcuseră în zece zile. Intr-o singură etapă au făcut
o cursă de şaizeci de mile, de la malul lacului Le Barge până
la cascada Calului Alb. Când au trecut de-a cunnezişul peste
Marsh, Tagish şi Bennett (un lanţ de lacuri întins pe vreo
şaptezeci de mile), zburau atât de repede, încât omul care
era de rând să fugă pe lângă câini se legase cu o frânghie

52
 de sanie şi se lăsa dus de ea. Şi în ultima noapte a celei de
a doua săptămâni se găseau sus în trecătoarea White; de acolo
au pornit-o la goană în jos, unde se vedeau, aproape sub
picioarele lor, luminile oraşului Skaguay şi corăbiile din port.
Fusese o cursă de pomină. In fiecare zi din cele
paisprezece, făcuseră în medie câte patruzeci de mile. Timp
de trei zile, Perrault şi Francs:ois se plimbară ţanţoşi pe strada
principală din Skaguay, fiind potopiţi de invitaţii ca să
meargă să tragă o duşcă, în vreme ce echipa câinilor era în
centrul atenţiei mulţimii de negustori, de câini şi călători.
Apoi vreo trei-patru aventurieri au încercat să dea o lovitură
în oraş, dar pentru isprava lor au fost ciuruiţi de gloanţe de
păreau nişte solniţe de presărat piper, şi interesul public s-a
îndreptat către alţi idoli. După aceea au venit nişte ordine
oficiale. Francs:ois îl chemă pe Buck lângă el, îl luă în braţe
şi izbucni în plâns, ţinându-l strâns la piept. Atunci i-a văzut
Buck pentru ultima dată pe Francs:ois şi pe Perrault; ca atâţia
alţi oameni, au dispărut şi aceştia pentru totdeauna din viaţa
lui.
Buck şi ceilalţi câini au ajuns apoi pe mâna unui metis
scoţian. Alături de vreo alţi zece-doisprezece câini de ham,
au pornit-o în apoi pe drumul către Dawson. De data aceasta
nu mai era vorba de a face o cursă nebunească şi nici de a
bate recorduri, ci de o cale trudnică de zi de zi, trăgând după
ei o încărcătură grea. Făcea acum parte dintr-o caravană de
poştă, cărând cu ei cuvântul pe care lumea îl trimitea oa­
menilor porniţi în căutare de aur, la umbra Polului.
Lui Buck nu-i plăcea treaba aceasta, dar o făcea totuşi
cu sârg, căutând să fie mândru de ea - aşa cum făceau Dave
şi Sol-leks - şi luând exemplu şi de la ceilalţi câini de ham
care îşi făceau datoria, indiferent dacă erau sau nu mândri
de treaba pe care o aveau de făcut.
Era o viaţă monotonă, cu mişcări fixe ca de automat. Ziua
de azi era la fel cu cea de ieri. Dimineaţa, la o oră precisă,
apăreau bucătarii, se făcea mâncarea şi se dădea masa. Apoi,
în vreme ce unii strângeau tabăra alţii înhămau câinii şi
porneau la drum, cam cu un ceas şi mai bine înainte de

53
 revărsatul zorilor, când bezna se face Iăptoasă. După ce se
lăsa noaptea făceau din nou popas. Unii întindeau corturile
sau adunau vreascuri pentru foc şi crengi de brad pentru
paturi, iar alţii cărau apă sau gheaţă pentru bucătari. Li se
dădea şi câinilor de mâncare - principalul eveniment pentru
animale. După ce-şi înghiţeau bucăţica de peşte, le plăcea
să mai dea târcoale prin împrej urimi, un ceas sau două, ca
să-i cunoască şi pe ceilalţi câini; erau cu totul la vreo sută,
care de care mai ciudat. Printre ei se găseau şi bătăuşi
straşnici, dar trei încăierări cu cei mai fioroşi i-au adus lui
Buck supremaţia; când îşi zbârlea părul de pe ceafă şi îşi
arătau colţii se trăgeau toţi la o parte din calea lui.
Dar ceea ce, pesemne, îi plăcea cel mai mult lui Buck,
era să se aşeze lângă foc, cu labele dinapoi sub el şi cele
dinainte întinse în faţă, cu capul ridicat şi cu ochii ţintiţi
visător în flăcări . Uneori gândurile îi zburau la casa mare a
judecătorului Miller din valea bătută de soare, Santa Clara,
la bazinul de înot din ciment, la Y sabeI, căţel uşa aceea
"
mexicană cheală de tot, la Toots, pechinezul japonez; mult
mai des însă îşi aducea aminte de omul cu tricoul roşu, de
felul cum a murit, Curly, de marea bătălie cu Spitz, şi de
bunătăţile pe care le-a mâncat sau care i-ar fi plăcut să le
. mănânce. Nu-i era dor de-acasă. Sudul plin de soare era acum
ceva nedesluşit şi îndepărtat, iar amintirea acestuia nu mai
avea nici o putere asupra lui. Mult mai puternice erau însă
amintirile izvorâte din ereditate. Acestea făceau ca lucruri
pe care nu le văzuse niciodată până atunci să i se pară
familiare ; instinc,tele (care nu erau altceva decât amintirea
obiceiurilor căpătate de la străbunii lui), instinctele acestea
dezmorţite în el în ultimele zile, prindeau repede viaţă şi
deveneau din ce în ce mai puternice.
Uneori, cum stătea aşa lungit pe labe, cu ochii aţintiţi
visători în flăcări, i se părea că flăcările acestea sunt de la
un alt foc şi că el, stând lângă acest alt foc , vedea chircit în
faţa lui un alt om, care nu era metisul scoţian. Acest alt om
avea picioare mai scurte şi braţe mai lungi, şi muşchi ca nişte
noduri de frânghie, nu ovali şi netezi. Părul omului era lung

54
şi încâlcit, iar ţeasta îi era teşită deasupra ochilor. Scotea nişte
sunete ciudate şi părea tare îngrozit de bezna în care se uita
ţintă tot timpul. In mâna care îi ajungea mai j os de genunchi,
ţinea un ciomag cu măciulie de piatră. Era aproape despuiat,
purtând doar pe spipare o blană scoroj ită de fi�ă, dar trupul
îi era plin de păr. In unele locuri, mai ales pe piept şi pe
umeri, ca şi pe partea dinafară a braţelor şi a coapselor, era
îmbrăcat în părul lui ca într-o blană deasă. Nu stătea drept,
ci cu trunchiul înclinat înainte din şale şi cu picioarele îndoite
de la genunchi . Trupul lui era tare elastic , gata oricând să
facă un salt, aproape ca o pisică. Omul era mereu la pândă,
de parcă ar fi trăit veşnic plin de teamă faţă de lucrurile
văzute şi de cele nevăzute.
Alteori, omul acesta stătea chircit lângă foc cu capul între
genunchi şi dormea. Atunci îşi sprijinea coatele pe genunchi
şi îşi punea palmele încleştate pe creştet ca şi cum ar fi vrut
să se apere de ploaie cu braţele lui păroase. Dincolo de foc,
în bezna care îi înconjura din toate părţile, B uck vedea cum
licăresc sumedenie de tăciuni aprinşi, doi câte doi, mereu
doi câte doi ; ştia că aceştia sunt ochii jivinelor de pradă.
Auzea şi hârşâitul trupurilor lor prin tufiş şi zgomotele 'pe
care le făceau 'în noapte. Şi aşa cum stătea acum aici, pe ma­
lul Yukon-ului, cu ochii împăienjeniţi aţintiţi asupra focului,
zgomotele şi nă1ucile acestea din altă lume îl făceau să simtă
cum i se zbârleşte părul pe spinare şi cum îl trec fiori prin
umeri şi prin grumaz, până când începea să scheaune încet
şi reţinut sau să mârâie enervat.- Atunci metisul îi striga ,,Hei,
Buck, trezeşte-te ! " Lumea cealaltă se mistui a şi în faţa
ochilor îi apărea lumea reală. Buck se trezea, căsca apoi cu
zgomot şi se întindea, ca şi cum până atunci ar fi dormit.
A fost grea cursa aceasta cu sacii de scrisori . Truda i-a
vlăguit pe toţi. Pierduseră din greutate şi erau într-o stare
j alnică atunci când au ajuns la Dawson. Ar fi trebuit să se
odihnească pe puţin zece zile sau măcar o săptămână. Dar
după două zile coborâră din nou la bărăci pe malul
Yukon-ului, încărcaţi cu scrisori. Câinii erau obosiţi, vizitiii
mormăiau întruna şi - parcă pentru ca lucrurile să meargă

55
şi mai prost - ningea în fiecare zi. Aceasta însemna că pârtia
nu mai era bătătorită, ci, afânată, ceea ce ducea la certuri
între oamenii care alergau pe lângă sănii şi la opinteli obo­
sitoare pentru câini. Dar vizitiii erau totuşi oameni cumsecade
şi făceau tot ce puteau pentru ca animalele să nu sufere prea
mult.
Principala preocupare a oamenilor era în fiecare seară grija
pentru câini. Ei mâncau înaintea vizitiilor şi nici un om nu-şi
căuta sacul îmblănit în care dormea înainte de a cerceta cu
atenţie labele câinilor pe care îi mâna. Dar puterea anima­
lelor scădea întruna . . De la începutul iernii şi până acum
străbătuseră o mie opt sute de mile, trăgând mereu sănii pe
toată această distanţă. Cele o mie şi opt sute de mile îi răz­
biseră până şi pe cei mai vârtoşi. Buck nu se dădea bătut,
îndemnându-şi tovarăşii la muncă şi menţinând disciplina,
deşi era şi el obosit. Billee plângea şi scheuna prin somn în
fiecare noapte. Joe era mai morocănos ca oricând, iar de
Sol-leks nu te mai puteai apropia nici din partea cu ochiul
chior, nici din cealaltă.
Dar cel ce suferea mai mult decât toţi era Dave. Se întâm­
plase ceva cu el. Devenise mai tăcut şi mai nervos. Când
făcea popas, el îşi săpa imediat vizuina de dormit şi vizitiul
se ducea acolo ca să-i dea de mâncare. Odată ce i se lua
hamul, se culca şi nu se mai ridica în picioare până la înhă­
matul de a doua zi. Uneori, când era cu hamul pe el şi se
pomenea smucit de şleauri la o oprire bruscă a saniei sau
când se străduia să pornească, scotea un schelălăit de durere.
Vizitiul căuta să descopere ce are, dar nu-i găsea nimic. Toţi
vizitiii se interesau de acest caz. Vorbeau despre el mereu:
şi la popasul pentru masă şi când trăgeau ultimele fumuri
din lulele, înainte de a se culca; ba într-o noapte chiar au
ţinut sfat. Dave a fost scos din culcuş şi adus la foc, unde
a fost controlat din cap până-n picioare. Câinele a scheunat
de mai multe ori. Avea cu siguranţă o vătămătură, dar internă,
pentru că oamenii nu au putut descoperi nici vreun os rupt
şi nici altceva.

56
 În drum spre Cassiar Bar Dave era atât de slăbit, încât
cădea mereu în ham. Metisul scoţian făcu un popas. Îl scoase
pe Dave din ham, punând în locul lui, ca rotaş, pe Sol-leks.
Avea de gând să-I lase pe Dave să se odihnească, trebuind
doar să se ţină de ceilalţi câini pe lângă sanie. Dar aşa bolnav
cum era, Dave s-a simţit tare nenorocit că este luat de la locul
lui. Mârâia ameninţător şi lătra în timp ce i se desfăceau
hamurile; apoi, când l-a văzut pe Sol-leks înhămat în locul
lui, loc în care a trudit şi care l-a cinstit cu munca lui atâta
vreme, a început să scheaune de ţi se rupea inima. Era prea
mândru de h.am şi pârtie ! Deşi bolnav pe moarte, nu putea
îndura să vadă că alt câine face treaba pe c are ar fi trebuit
să o facă el.
Când sania s-a urnit din loc el începu să se zbată prin
zăpada afânată de pe marginea pârtiei, încolţindu-l pe
Sol-leks, năpustindu-se asupra lui şi încercând să-I arunce
în zăpada moale din cealaltă parte a pârtiei sau străduindu-se
să intre în hamul acestuia şi să ajungă între el şi sanie. Şi
în timp ce făcea toate acestea gemea, scheuna şi plângea de
durere şi supărare. Metisul încercă să-I izgonească apoi cu
biciul, dar câinele nu dădea nici o atenţie şfichiuiturilor, iar
pe om nu-I 'Iăsa inima să lovească mai tare. Dave nu admitea
să alerge liniştit pe pârtie înapoia saniei unde se putea merge
mai uşor, ci continua să se zbată mai departe prin zăpada
moale de pe lângă pârtie, unde mersul îi era mult îngreunat.
Î n cele din urmă şi-a pierdut răsuflarea. S-a prăbuşit şi a
rămas lungit acolo unde se prăbuşise, urlând înfiorător, în
vreme ce caravana de sănii trecea pe lângă el .
Adunându-şi cele din urmă puteri, reuşi să meargă,
împleticindu-se, de-a lungul pârtiei, ajungând din urmă
săniilf care făcuseră un popas. O apucă din nou prin zăpada
afânată din marginea pârtiei, până ajunse la sania lui şi se
opri lângă Sol-leks. Vizitiul acestei sănii plecase câteva clipe
de acolo, ca să-şi aprindă luleaua de la omul din urma lui.
Apoi se înapoie şi îndemnă câinii s-o pornească la drum.

57
 Câinii o zbughiră pe pârtie cu o uşurinţă nemaipomenită, apoi
îşi întoarseră nedumeriţi capetele şi se opriră uimiţi: sania
rămăsese pe loc. Uimit la culme era şi vizitiul. Îşi chemă
tovarăşii ca să le arate şi lor ce se petrecuse: Dave rosese
ambele şleauri ale lui Sol-leks iar acum stătea în faţa saniei,
la locul lui.
Î n ochi i se citea rugămintea mută să fie lăsat acolo.
Vizitiul nu ştia ce să mai facă. Tovarăşii lui aduseră vorba
despre suferinţa unui câine atunci când nu mai este lăsat să
facă treaba care l-a răpus şi povestiră apoi întâmplări trăite
de ei, când câinii răniţi sau prea bătrâni ca să mai poată trage
la ham au mu{it din pricină că au fost îndepărtaţi de la locul
lor din ham. Şi au socotit ei că deoarece Dave tot avea să
.moară, să-şi facă pomană cu el şi să-I lase să moară în ham,
vesel şi mulţumit. Şi aşa s-a făcut că Dave a fost din nou
înhămat la locul lui. Se opintea mândru, ca pe vremuri, deşi
deseori scâncea fără să vrea de durere. S-a poticnit de mai
multe ori în ham, fiind târât de ceilalţi, iar o dată a trecut
şi sania peste el; după aceea a început să şchioapete de una
din labele dinapoi. Dar a rezistat până au poposit din nou.
Vizitiul i-a făcut loc lângă foc. Zorile l-au găsit prea slab
ca să mai poată umbla. Când veni vremea înhămatului,
încercă să se târască spre vizitiu. Zvârcolindu-se din
răsputer� reuşi să se ridice în picioare, dar se clătină şi se
prăbuşi. Işi croi apoi încet drum, târându-se prin zăpadă către
locul unde se punea hamul pe tovarăşii lui. Î şi împingea în
faţă labele dinainte, trăgându-şi apoi trupul după labele
înţepenite, ca după aceea să-şi întindă din nou picioarele şi
să înainteze astfe l câteva şchioape. Dar îl părăsiră toate
puterile; în ultima clipă când l-au mai văzut, -Dave stătea
prăbuşit în zăpadă, cu ochii aţintiţi asupra lor, cu botul căscat
şi trăgându-şi zgomotos răsuflarea. Apoi începu să urle a
moarte până când caravana dispăru din văzul lui, pierind
după un brâu de copaci, ce se întindea de-a lungul fluviului.

58
 Caravana de sănii s- a oprit acolo. Metisul scoţian a pornit
încet spre tabăra pe care de-abia o părăsiseră. Oamenii
amuţiră. Se auzi pocnetul unei împuşcături de revolver. Omul
se înapoie în goană. Bicele pocniră, zurgălăii începură din
nou să sune cu clinchetul lor vesel şi săniile lunecară de-a
lungul pârtiei. Dar Buck ştia, cum de altfel ştia fiecare câine,
ce se întâmplase dincolo de brâul de copaci ce se întindea
de-a lungul fluviului.

CAPITOLUL V

Truda hamului şi a pârtiei

După treizeci de zile de la plecarea din Dawson, caravana

de poştă pentru Apa Sărată, cu Buck şi ceilalţi câini înhămaţi
la sania din faţă, a ajuns la Skaguay. Câinii erau acum într-o
stare de plâns, măcinaţi pe dinăuntru şi j igăriţi pe dinafară.
Cei o sută patruzeci de pfunzi ai lui Buck scăzuseră la o sută
cincisprezece. Ceilalţi câini, deşi mai uşori ca el, pierduseră
mai mult din greutate. Pike, vicleanul, care în viaţa lui plină
de şiretenii se prefăcuse de multe ori că este şchiop şi fusese
crezut, acum şchiopăta de-a binelea. Sol-leks şchiopăta şi
el, iar pe Dub îl durea piciorul scrântit din spată.
Pe toţi îi dureau groaznic labele. Nu mai rămăsese în ei
nici urmă de mobilitate sau de elasticitate. T)icioarele le că­
deau grele pe pârtie, zguduindu-i şi făcând astfel de două
ori mai grea truda de peste zi. Nu li se întâmplase nimic alt­
ceva decât că erau morţi de oboseală. Nu era însă vorba de
oboseala care urmează după un efort scurt, dar excesiv, şi
care trece în câteva ore; era oboseala care vine Încetul cu
încetul, în urma epuizării lente şi de lungă durată a puterilor,
din pricina unei trude de luni de zile. Nu mai aveau nici o
rezervă de forţă şi nici putinţa de a-şi recăpăta puterile. Fu­
sese sleit totul în ei, până şi ultima picătură de vlagă. Fiecare
muşchi. fiecare fibră, fiecare <;:elulă era obosită, obosită de
moarte. Şi pe bună dreptate. In mai puţin de cinci luni ei
străbătură două mii cinci sute de mile, şi pentru ultimele o

59
mie opt sute de mile nu avuseseră decât cinci zile de odihnă.
Când ajunseră la Skaguay părea că nici nu se vor mai putea
ţine pe picioare. De-abia mai puteau întinde de şleauri, iar
la povârnişuri abia reuşeau să se ferească de sania care venea
peste ei.
- Hai înainte, hai, biete animale oloage, îi încuraja vizi­
tiul, în vreme ce câinii se împleticeau pe strada principală
din Skaguay. Până aici şi gata ! Aici o să ne odihnim straşnic.
Nu mă credeţi ? . . Zău că aşa o să fie ! O să ne odihnim mult,
mult de tot !
Deşi nu o spuneau pe faţă, vizitiii tânjeau şi ei după un
popas mai lung. Parcurseseră o mie două sute de mile cu
numai două zile de odihnă, şi atât logica firii cât şi legile
omeneşti arătau că au nevoie de o perioadă de odihnă mai
lungă. Dar atât de mare era numărul oamenilor care dăduseră
năvală spre Klondyke şi atât de multe erau drăguţele, ne­
vestele sau plozii acestora, care nu veniseră aici pentru ei,
încât teancul de scrisori era cât un munte. Şi-apoi mai existau
şi ordinele oficiale.
Contingente noi de câini aduşi de pe meleagurile golfului
Hudson trebuiau să le ia locul celor care nu mai erau buni
pentru pârtie. Câinii care nu mai făceau nici cât o ceapă
degerată urmau să fie îndepărtaţi şi, deoarece un câine nu
valorează aproape nimic pe lângă un dolar, aveau să fie
vânduţi.
Trecură trei zile, vreme în care Buck şi tovarăşii lui avură
prilejul să-şi dea seama cât de istoviţi şi de slăbiţi erau. Apoi,
în dimineaţa celei de-a patra zi, veniră doi cetăţeni ai Statelor
Unite şi pe mai nimica îi cumpărară cu hamuri cu tot.
Oamenii îşi spuneau unul altuia ,,Hal" şi "Charles". Charles
era un om de vârstă mijlocie, blond, cu ochii spă1ăciţi şi
Iăcrimând mereu, şi cu o mustaţă în furculiţă pe care şi-o
răsucea mândru şi impunător, dar numai pentru a-şi ascunde
buza care-i atârna bleagă. Hal era un flăcăiandru de vreo
nouăsprezece sau douăzeci de ani; avea un revolver Colt şi
un cuţit de vânătoare prins în brâul de piele, plin tot cu
cartuşe. Din toată făptura lui, brâul acesta îţi sărea în ochi.

60
 El arăta lipsa de maturitate a omului - un ageami u pur şi
simplu despre care nici nu aveai ce spune. Hotărât lucru,
oamenii aceştia nu aveau ce căuta pe aceste meleaguri . Ce
anume îi făcuse să se aventureze în Nord? Această problemă
face parte din misterele acelor întâmplări care întrec
înţelegerea.
Buck auzi tocmeala, văzu banii cum trec din mâna omului
în mâna agentului guvernamental şi îşi dădu seama că metisul
scoţian şi vizitiii săniilor de poştă au dispărut din viaţa lui,
pe urmele lui Perrault şi FranCţois şi ale celorlalţi dinaintea
lor. Când a fost dus împreună cu ceilalţi în tabăra noului
stăpân, Buck văzu o gospodărie murdară, dezordonată: cortul
pe jumătate strâns, vase nespălate şi totul vraişte. Mai v ăzu
şi o femeie căreia bărbaţii îi spuneau ,,Mercedes". Era ne­
vasta lui Charles şi sora lui Hal; tustrei alcătuiau o familie
de mai mare dragul.
Buck se uită alarmat la ei când începură să strângă cortul
şi să încarce sania. Din mişcările lor vedeai c ă muncesc din
greu, dar fără pic de cap. Au strâns cortul într-un balot lălâu,
de trei ori mai mare decât ar fi trebuit să fie. Vasele de cositor
le-au împachetat nespălate. Mercedes era mereu în calea
bărbaţilor; gura-i mergea ca o meliţă, dându-i zor întruna
cu reproşurile sau cu sfaturile. Când bărbaţii puseră un sac
plin cu bulendre în partea din faţă a saniei, ea a fost de părere
că trebuie pus la spate; iar când ei îl aşezara acolo şi puseră
deasupra alte legături, ea descoperi că a scăpat din vedere
să pună în sac unele lucruri care, de fapt, ar fi putut să zacă
şi acolo unde erau, dar care, după ea, trebuiau musai puse
numai în sacul acela - aşa că bărbaţii descărcară din nou
sania.
Trei oameni din cortul vecin ieşiră afară şi începură să
se uite la cei ce încărcau sania, zâmbind pe sub mustaţă şi
făcându-şi cu ochiul unul altuia.
. - Straşnică încărcătură mai aveţi, spuse unul dintre ei.
Nu-i în căderea mea să vă dau sfaturi, dar dac-aş fi în locul
dumneavoastră eu n-aş mai lua cortul ăsta după mine.

61
 - Vai, ce idee ! exclamă Mercedes, ridicându-şi mâinile
în sus, disperată. Cum Dumnezeu m-aş putea descurca fără
cort?
- A venit primăvara, n-o să mai fie vreme răcoroasă,
răspunse omul.
Femeia clătină cu hotărâre din cap, aşa că Charles şi Hal
mai cocoţară sus, pe muntele de bulendre din sanie, alte
nimicuri şi vechituri.
- Şi credeţi c-o să meargă? întrebă unul dintre oameni.
- De ce nu? I-o reteză scurt Charles.
- Ei, foarte bine, foarte.bine, se grăbi omul să răspundă
destul de liniştit. Mă-ntrebam şi eu, aşa. Mi se părea niţeluş
cam prea greu.
Charles le întoarse spatele şi, străduindu-se să pară cât
mai îndemânatic, începu să pună hamurile şi căpestrele la
câini; dar era tare stângaci.
- Sigur, sigur, interveni un altul. Or fi atâţia
. câini în stare
să târască comedia asta după ei !
- De asta nici nu mă-ndoiesc ! spuse Hal cu politeţe rece,
prinzând cu o mână prăjina de cârmit şi scuturând biciul cu
cealaltă. Apoi strigă la câini, îndemnându-i s-o pornească:
Muş ! Muş ! ,
Câinii se opriră în şleauri, căznÎndu-se din răsputeri câteva
clipe s-o pornească din loc, dar până la urmă se dădură bătuţi.
Le era cu neputinţă să urnească sania.
- Aha, potăi puturoase, o să v-arăt eu vouă ! răcni Hal,
pregătindu-se să-i încolăcească şi cu biciul .
- Vai, Hal, să nu faci asta ! se amestecă Mercedes,
smulgându-i biciul din mână. Drăguţii de ei ... Trebuie să-mi
promiţi că n-ai să mai fii niciodată rău cu ei; altfel nu mă
mişc de aici.
- Măi, că tare te mai pricepi tu la câini ! o ironiză
frate-său. Las ' pe mine ! Sunt puturoşi, şi-atâta tot ! Trebuie
să foloseşti biciul dacă vrei să scoţi ceva de la ei. Aşa-i felul
lor. Poţi să-ntrebi pe oricine - chiar şi pe vreunul din oamenii
de colea !

62
 Mercedes se uită rugător la vecini. Pe chipul ei fru mos
se citea repui sia ce o simţea văzând chinurile câinilor.
- De-abia-şi mai trag sufletul, asta e, dacă vreţi să ştiţi,
răspunse unul dintre oameni. Sunt frânţi de oboseală! Au
nevoie de odihnă.
- Mama dracului de odihnă! rosti Hal cu buzele lui fără
tuleie, făcând-o pe Mercedes să scoată un "oh" de durere
şi supărare la auzul acestei înjurături.
'
Dar Mercedes era totuşi o femeie cu simţul solidarităţii
familiale, aşa că sări imediat în ajutorul fratelui.
- N-asculta ce spune ! zise ea înţepată. Sunt câinii noştri,
aşa că fă cum crezi tu că e mai bine.
Biciul lui Hal se încolăci iarăşi pe trupurile câinilor, c are
se opintiră din nou în şleauri, îşi înfipseră ghearele în zăpada
bătătorită şi, încordându-şi toate puterile, traseră până
se-ntinseră cu burta la pământ. Dar sania rămânea pe loc ca
şi cum ar fi fost prinsă cu o ancoră. După ce se mai opintiră
de vreo două ori, c�inii se opriră iar, răsuflând din greu.
Biciul şuieră sălbatic, până când Mercedes interveni din nou�
Căzu în genunchi în faţa lui Buck şi, cu lacrimi în ochi, îi
înlănţui gâtuI cu braţele.
- Vai, vai, drăguţii de voi ! izbucni femeia plină de
compătimire. De ce nu trageţi mai bine, că atunci n-aţi mai
fi biciuiţi. . .
Lui Buck nu-i plăcea deloc această feme; e, dar s e simţea
prea sfârşit de oboseală ca să se împotrivească îmbrăţişărilor
ei. Admitea această situaţie ca şi când ar fi făcut parte din
necazurile pe care trebuia să le îndure în acea zi.
Unul dintre oamenii ce priveau, care până atunci ţinuse
dinţii încleştaţi ca să nu scape vreo vorbă prea aspră, izbucni :
- Puţin îmi pasă de ce-o să se aleagă de dumneavoastră,
dar de câinii ăştia e păcat. . . De ce nu-i ajutaţi umind sania
din loc? Au îngheţat tălpicele şi s-au lipit de pârtie.
Aruncaţi-vă cu toată puterea asupra prăjinii de cârmit, când
într-o parte, când în alta, şi o să desprindeţi sania.
Făcură o a treia încercare, şi de data aceasta, urmând sfatul
primit, Hal desprinse tălipcele. Sania, prea plină şi prost

63
încărcată, putu fi urnită din loc. Buck şi ceilalţi câini se
zbăteau nebuneşte sub ploaia de lovituri. La vreo sută de
paşi mai în�olo, uliţa făcea un cot la vale şi dădea în strada
principală. In locul acela ar fi fost nevoie de un om cu ex­
perienţă care să ţină echilibrul acestei sănii mult prea
încărcate, şi Hal nu era un astfel de om. Când o cotiră pe
povârniş , sania se răsturnă, împrăştiind jumătate din
încărcătură printre şleaurile şi opritorile slăbite. Câinii, nu
se opriră nici o clipă. Sania, uşurată, se răsturnase într-o parte
şi sărea hodorogind în urma lor. După tratamentul rău la care
fuseseră supuşi şi după ce văzuseră că sania fusese încărcată
mai mult decât trebuia, câinii erau furioşi . Buck era nebun
de mânie. O rupse la goană şi toţi câinii îşi urmară
conducătoruL Hal începu să strige: ,,Hooo ! Hooo !", dar câinii
nu-i dădură ascultare. Hal se poticni şi căzu, dându-se de-a
berbeleacuL Sania răsturantă trecu în goană peste el şi câinii
intrară ca vântul pe strada principală, stâmind râsul celor din
Skaguay, care se amuzau uitându-se c� se împrăştie restul
încărcăturii de-a lungul principalei artere de comunicaţie a
oraşului.
Dar câţiva cetăţeni mai miloşi opriră câinii şi începură
să adune obiectele împrăştiate. Ba le dădură şi câteva sfaturi
stăpânilor. Le spuseră că dacă vor să ajungă la Dawson, apoi
încărcătura trebuie să fie de două ori mai mică, iar numărul
câinilor de două ori mai mare. Hal, soră-sa şi cumnatul lui
ascultau sfaturile fără prea mare plăcere; dar neavând încotro
dădură cortul jos din sanie şi începură să cerceteze bagajele.
Aruncară mai multe cutii de conserve, la vederea cărora
oamenii începură să râdă bucuroşi, căci cutiile de conserve
pe Marea Cale a Nordului sunt lucruri la care . abia îndrăzneşti
să visezi.
- Au la cearşafuri ! Pentru un hotel întreg ! spuse râzând
un mucalit care le aj uta.
- Chiar jumătate din bulendrele şi nimicuri le astea şi
tot ar fi prea mult. Descotorosiţi-vă de ele, oameni buni !
Aruncaţi cortul şi toate farfuriile astea . . . La urma urmei cine
are să le spele? Doamne, Dumnezeule, credeţi că o să călă­
toriţi într-un vagon de dormit?

64
 Şi aşa au ajuns să renunţe fără milă la tot ce era de prisos.
Când geamantanele cu rufărie au fost aruncate la pământ şi
scotocite, scoţându-se afară · buleandră cu buleandră,
Mercedes începu să plângă. Plângea în general, aşa, ca să
plângă, şi plângea în particular pentru fiecare lucruşor de
care trebuia să se despartă. Işi încolăci se genunchii cu mâinile
şi se legăna înainte şi înapoi, cu inima sfâşiata. Se jură că
.
nu mai face un pas mai departe nici pentnr zece de-alde
Charles. Se plângea la tot ce-i ieşea în cale, fiinţă .sau 'uem,
şi în cele din urmă îşi şterse ochii şi începu � an.')1('e din
şanie chiar şi îmbrăcămintea de care avea neapărat nevoie.
In furia aceea, după ce termină de aruncat tot: 'ce era .11 ei,
începu să arunce şi . din îmbrăcămintea hă,r.oaţilor,
învârtindu-se printre boarfe ca un titirez.
Odată treaba terminată, bagajele, deşi requse la jumătate,
formau o movilă încă destul de uriaşă. Seara, Hai ŞI Charles
plecară şi mai cumpărară şase câini, dar nu de baştină. Cu
aceştia, pe lângă cei şase din prima echipă şi împreună cu
Teek şi Koona - dulăii cumpăraţi la Rink Rapids dind fă­
cuseră cursa aceea de pomină - echipa era formată acum
din paisprezece câini. Dar câinii aceştia aduşi de pe alte
meleaguri, deşi se aclimatizaseră destul de la debarcâl e şi
până acum, nu făceau prea multe parale. Trei dintre ei erau
din rasa Pointer, cu părul scurt, unul era de rasă Terra Nova,
iar ceilalţi doi erau nişte corcituri. Păreau că nu se pricep
la nimic ageamiii ăştia. Buck şi tovarăşii lui se uitau la ei
cu dispreţ şi, deşi el i-a făcut repede să înveţe unde le este
locul şi ce nu trebuie să Jacă, nu a putut totuşi niciodată să-i
înveţe ce trebuie să facă. Nu erau deloc mulţumiţi de ham
şi de pârtie. Cu excepţia celor două corcituri, erau speriaţi
şi buimăciţi de straniul mediu în care se găseau, ca şi de
brutalitatea cu care fuseseră întâmpinaţi. Cele două corcituri
nu aveau nici un pic de înţelegere. Tot ce puteai să le faci
era să le rupi oasele cu ciomagul.
Cu aceşti câini proaspăt sosiţi, năuci şi nepricepuţi, şi cu
cei din vechea echipă vlăguiţi de cele două mii cinci sute
de mile de goană continuă, perspectivele călătoriei numai

65
 strălucite nu erau. Totuşi, cei doi bărbaţi se arătau destul de
veseli, ba chiar mândri. Doar făceau o călătorie în stil mare,
cu paisprezece câini ! Văzuseră destule sănii plecând din
Dawson prin trecătoare sau sosind la Dawson, dar nici o dată
nu văzuseră o sanie cu paisprezece câini. Natura călătoriei
polare are însă raţiunea ei, potrivit căreia nu-i posibil ca
paisprezece câini să tragă la o sanie; aceasta din simplul mo­
tiv că o sanie nu poate căra hrană pentru paisprezece câini.
Dar Charles şi Hal nu ştiau acest lucru. Ei organizaseră călă­
toria cu plaivazul pe hârtie: atâta mâncare pe zi pentru un
câine, atâţia câini, atâtea zile quod erat demonstrandumI •
-

Mercedes se uita peste umărul lor cum fac socoteli şi dădea

din cap în semn că înţelege şi aprobă. De altfel era atât de
simplu . . .
A doua zi, dimineaţa târziu, Buck conducea echipa de­
şirată pe strada principală. Nici el şi nici ceilalţi câini nu erau
însufleţiţi de vreo voioşie, nu simţeau nici un impuls, nici
o tresărire. O porneau la drum morţi de oboseală. De patru
ori străbătuse Buck distanţa dintre Apa Sărată şi Dawson şi .
gândul că - aşa obosit şi sfârşit de puteri cum era - trebuia
să o apuce pe aceeaşi pârtie încă o dată, îl umplea de mânie
amară. Nu pornise la drum cu tragere de inimă, aşa cum nu
porniseră nici ceilalţi. Câinii pripăşiţi pe-aici de curând erau
timizi şi înfricoşaţi, iar cei cu experienţă nu aveau încredere
în stăpânii lor.
Buck avea sentimentul nedesluşit că nu trebuie să se
bizuie deloc pe cei doi bărbaţi şi pe femeia aceea. Nu se
pricepeau la nimic şi, o dată cu trecerea zilelor, se convin se
că nici nu puteau învăţil nimic. Făceau totul de mântuială,
trebăluind fără noimă. Ii apuca miezul nopţii până reuşeau
să înjghebe o tabără, iar când aj ungeau s-o strângă se lu­
minase de mult de ziuă; şi aranj au atât de Iălâu sania, încât
toată zilp trebuiau să se oprească şi să aşeze din nou lu­
crurile. In unele zile nu făceau nici zece mile, iar în altele
nici măcar nu reuşeau să plece de unde poposiseră. Şi în nici
o zi nu au reuşit să meargă mai mult de jumătate din distanţa

1 Ceea ce era de demons trat - În limba latină. (n .t . ) .

66
 pe care socoti seră că trebuie s-o parcurgă, ca să le ajungă
raţiile pentru câini.
Era deci firesc să se trezească odată şi odată că nu o să
l� mai ajungă hrana pentru câini. Şi au grăbit sosirea acestui
moment prin porţiile mari pe care le dădeau câinilor, apro­
piind astfel ziua când vor fi nevoiţi să le dea porţii tot mai
mici. Câinii pripăşiţi, al căror organism nu fusese învăţat de
foamea cronică să tragă toate foloasele din orice ar fi mâncat,
aveau o poftă de mâncare uluitoare. Pe lângă aceasta, când
dulăii obosiţi de drum începură să tragă tot mai slab, Hal
şi-a zis că le dă o raţie prea mică. Şi a dublat-o. Apoi, culmea,
când Mercedes, cu ochii ei frumoşi plini de lacrimi şi
înecându-se în sughiţuri, şi-a dat seama că nu-l poate hotărl
pe Hal să dea câinilor şi mai multă mâncare, a început să
fure ea din sacii cu peşte sărat şi să le dea de mâncare pe
ascuns. Dar nu de mâncare aveau nevoie B uck şi ceilalţi
dulăi, ci de odihnă. Şi deşi înaintau încet de tot, totuşi
încărcătura grea pe care trebuiau s-o ducă le măcina tot mai
mult puterile.
Apoi a început şi lipsa de mâncare. Hal se pomeni într-o
dimineaţă în faţa faptului împlinit: proviziile pentru câini erau
pe jumătate prăpădite, iar distanţa numai pe sfert parcursă;
şi pe deasupra nu se putea obţine altă mâncare pentru câini
nici făcând ochi dulci nici pe bani. Aşa că reduse raţia chiar
sub cantitatea normală şi începu să sporească distanţa
parcursă în fiecare zi. Soră-sa şi cumnatul-său ar fi vrut să-I
ajute, dar n-aveau nici o putere: încărcătura era prea mare ,
şi-n plus se loveau şi de propria lor nepricepere. Era foarte
simplu să dai câinilor mâncare mai puţină, dar era imposibil
să-i faci să alerge mai repede, iar faptul că nu le dădea prin
cap să pornească la drum înainte de revărsatul zorilor, îi
lipsea de putinţa de a merge cât mai multe ore pe zi. Căci
oamenii aceştia nu numai că nu ştiau cum să se poarte cu
câinii, dar nu ştiau nici măcar cum să-şi rezolve propriile
lor interese.

67
 Primul care s-a prăpădit a fost Dub. Aşa hoţ nedibaci cum
era, fiind mereu prins cu ocaua mică şi pedepsit, fusese totuşi
o fiinţă care muncise cu credinţă. Rana de la omoplat, neîn­
grijită şi zgândărită, se agrava tot mai mult, până când în
cele din urmă Hal împuşcă câinele cu marele său revolver
Colt.
E o vorbă pe meleagurile acelea şi anume că un câine
pripăşit pe-acolo moare de foame dacă i se dă de mâncare
doar raţia unui câine de baştină; prin urmare, cei şase câini
pripăşiţi de sub comanda lui Buck, n-aveau altă scăpare decât
să moară, pentru că nu li se dădea decât jumătate din raţia
unui câine de baştină. Primul care s-a dus a fost câinele de
Terra Nova, urmat de cei trei pointeri cu păr scurt. Cei doi
câini corciţi se agăţau cu disperare de viaţă, dar până la urmă
s-all prăpădit şi ei.
Intre timp cei doi oameni s-au lepădat de toată drăgăIă­
şenia şi blândeţea specifice Sudului. Despuiată de aureola
şi romantismul ei, călătoria nordică li se înfăţişă ca o realitate
mult prea aspră pentru asemenea bărbaţi şi pentru o asemenea
femeie. Mercedes încetă să mai plângă de mila câinilor, fiind
ocupată ca să-şi plângă ei de milă şi ca să se certe cu
fratele-său şi cu bărbatul-său. Cearta era singura treabă pe.
care o puteau face fără să spună că-i oboseşte. Nervozitatea
izvorâse din propria lor mizerie, crescuse odată cu ea, o luase
înaintea mizeriei şi acum o lăsase mult în urmă. Cei doi băr­
baţi şi femeia aceea nu au cunoscut niciodată acea uimitoare
răbdare a călătorilor pe pârtiile Nordului, căpătată de oamenii
care trudesc din greu şi suferă amarnic, dar rămân blânzi la
vorbă şi la fapt ă . Habar n-avea}! de asemenea răbdare. Erau
ţepeni şi-i dureau toate cele. Ii dureau muşchii, îi dureau
oasele, îi dureau până şi inima. Şi, din pricina aceasta erau
tăioşi la vorbă: se sculau cu multe cuvinte grele în gură şi
tot cu ele-n gură adormeau.
De cum le dădea Mercedes prilej, Charles şi Hal înce­
peau râca. Fiecare era convins că munceşte mai mult decât
trebuie şi nu pierdeau niciodată prilejul să-şi spună această
părere. Uneori Mercedes ţinea cu bărbatul-său, alteori cu

68
 fratele-său. Rezultatul era o veşnică ceartă între neamuri, de-ţi
era mai mare dragul s-auzi. Dacă începeau ciorovăiala, hai
să zicem de la un lucru de nimic, ca de pildă cine să se ducă
s ă taie câteva vreascuri din pădure pentru foc (ceartă care
privea numai pe Charles şi pe Hal), apoi cearta se întindea,
şi pomeneau toate neamurile: taţi, mame, unchi, veri - inşi
aflaţi la mii de mile depărtare şi unii chiar morţi de mult.
Dacă tăiatul câtorva vreascurj pentru foc ar putea avea ceva
. de-a face cu părerile lui Hal asupra artei sau cu soarta piegţlor
pe care le scria fratele mamei acestuia - aşa ceva era greu
de înţeles; totuşi, cearta se putea întinde şi în această direcţie,
ca şi asupra convingerilor politice ale lui Charles. Şi că
limbuţa gata de. sporovăială a surorii lui Charles putea avea
sau nu de-a face cu înjghebarea unui foc pe gheaţa fluviului
Yukon, apoj aşa ceva credea numai Mercedes, care mai
expunea şi o sumedenie de păreri asupra acestei probleme,
şi, aşa, în treacăt, şi asupra câtorva trăsături neplăcute ale
familiei soţului ei. Intre timp însă focul rămânea nefăcut,
cortul pe jumătate întins şi câinii nehrăniţi.
Mercedes avea un motiv aparte de nemulţumire - motiv
specific sexului femeiesc. Era frumoasă şi alintată şi fusese
învăţată să se poarte toată lumea curtenitor cu ea. Dar purta­
rea actuală a fratelui ca şi a soţului său faţă de dânsa numai
curtenitoare nu se putea numi. Văzându-se învinuită pentru
cea ce socotea drept principală prerogativă a feminităţii sale.
Mercedes le făcea celor doi o viaţă de nesuportat. Nu-i mai
păsa deloc de câini şi, pentru că era supărată şi obosită, ceru
cu încăpăţânare să călătorească numai în sanie. Era frumoasă
şi gingaşă, dar avea şaizeci de kilograme - un adaos buniceI
la încărcătura trasă de animalele vlăguite şi hămesite. Stătea
cocoţată în sanie cât era ziulica de mare; până când câinii
c ădeau în hamuri şi sania rămânea pe loc. Charles şi Hal o ·
rugau să coboare şi să meargă pe jos, îi explicau, o implorau
cu cerul şi cu părnântul, dar ea izbucnea în plâns şi-l lua
martor pe Dumnezeu că sunt nişte brutali.
O dată, au dat-o jos cu forţa din sanie; dar au regretat
amarnic şi niciodată nu au mai făcut una ca asta. Ea şi-a lăsat

69
picioarele târâş ca un copil răsfăţat şi s-a aşezat jos pe pârtie.
B ărbaţii au pornit mai departe, dar ea nu s-a clintit din loc.
După ce au mers vreo trei mile, au descărcat sania, s-au întors
dUQă dânsa şi au urcat -o din nou în sanie, tot cu forţa.
In încleştarea propriei lor nenorociri, cei trei erau orbi la
suferinţele câinilor. Teoria lui Hal, pe care o aplica numai ·
pe spinarea altora, era că orice fiinţă trebuie să se călească.
Incepuse prin a predica această teorie sorei sale şi
cumnatului-său. Dând greş aici, începu să o aplice asupra
câinilor cu ciomagul.
La Cinci Degete, hrana pentru animale se termină. O babă
ştirbă indiană le dădu o piele de cal îngheţată în schimbul
revolverului Colt, care stătea alături de un uriaş cuţit de
vânătoare la şoldul lui Hal. Slab surogat de hrană era pielea
asta, jupuită în fâşii cu vreo şase luni mai înainte de pe un
cal mort de foame al unui crescător de- vite. Aşa îngheţată
cum era acum, aducea cu nişte şuviţe de tablă galvanizată
şi când un câine reuşi cu greu să vâre în stomac câteva din
aceste curele, ele se înmuiară prefăcându-se în şuviţe de piele
subţiri şi nehrănitoare şi în ghemotoace de păr care iritau
stomacul şi nu puteau fi mistuite.
Şi tot timp].ll, ca într-un vis urât, Buck mergea împle­
ticilldu-se în fruntea echipei. Se opintea atunci când putea;
când nu mai putea să se opintească, se prăbuşea şi rămânea
lungit până când loviturile biciului sau ale ciomagului îl
puneau din nou pe picioare. Frumosul lui păr lung îşi pier­
duse toată asprimea şi strălucirea şi îi atârna Iăţos, ciufulit
sau năclăit de sânge uscat, acolo unde îl rănise ciomagul lui
Hal. Muşchi i i se prefăcuseră în nişte sfori noduroase şi per­
niţele de carne dispăruseră, astfel încât fiecare coastă şi fi e­
care ciolan ieşeau prin pielea care nemai având ce să acopere
atârna acum de pe el. A vea o înfll,ţ işare � e-ţi frângea inima.
Dar inima lui Buck nu putea fi frântă. Ii dovedise aceasta
şi omului cu tricou roşu.
Cum arăta B uck, aşa arătau şi tovarăşii lui de ham. Erau
nişte schelete umbl ătoare. Mai rămăseseră şapte la număr,

70
 cu el cu tot. În nenorocirea lor deveniseră nesimţitori la muş­
. cătura biciului sau la arsura ciomagului. Durerea pricinuită
de bătaie era surdă şi îndepărtată, aşa cum lucrurile pe care
ochii lor le vedeau şi urechile lor le auzeau păreau surde şi
îndepărtate. Mai trăiau doar ca să facă umbră pământului.
Erau numai nişte maldăre de oase în care pâlpâiau slabe scân­
tei de viaţă. Când se făcea popas, cădeau ca morţi în ham,
iar scânteia de viaţă se întuneca, slăbea şi părea că are să
se stingă cu totul. Dar când ciomagul sau biciul se abătea
asupra lor, scânteia aceasta licărea ceva mai viu şi câinii se
ridicau tremurând în picioare şi plecau împleticindu-se mai
departe.
Şi a venit o zi când Billee cel cumsecade s-a prăbuşit la
pământ şi nu s-a mai putut ridica. Hal îşi vânduse revolverul,
aşa că puse mâna pe secure şi-l pocni în cap, aşa înhămat
cum era, apoi tăie şleaurile şi scoase stârvul din ham,
târându-l mai încolo. Buck văzu scena, o văzură şi ceilalţi
câini şi îşi dădură cu toţii seama că lucrul acesta are o foarte
strânsă legătură cu soarta fiecăruia dintre ei. A doua zi se
prăpădi şi Koona, astfel că nu mai rămăseseră decât cinci :
Joe, prea vlăguit ca să mai poată fi arţăgos; Pike, frânt de
oboseală şi şchiop, numai pe jumătate conştient şi deci prea
puţin conştient pentru a se mai burzului; Sol-leks, chiorul,
tot credÎl;lcios hamului şi pârtiei şi tare trist că nu mai are
putere să tragă ca altădată la sanie; Teek, care nu călători se
prea departe în iarn.a aceasta şi care acum era bătut mai mult
decât ceilalţi, fiind socotit drept mai odihnit; şi în sfârşit,
Buck, încă în fruntea echipei, dar fără să mai imprime
disciplina sau să caute a o imprima, cu ochii împăienjeniţi
de slăbiciune şi ţinând drumul drept pe pârtie numai datorită
faptului că pârtia era ca un făgaş în zăpadă şi datorită obiş­
nuinţei sale de a simţi cu labele zăpada bătătorită.
Era o minunată vreme de primăvară, dar nici câinii şi nici
oamenii nu-si dădeau seama de asta. Zi de zi, soarele răsărea
mai devrem� şi apunea mai târziu. Zorile începeau să mi­
jească pe la ora trei dimineaţa, iar amurgul dăinuia până către
nouă din noapte. Ziua, cât este ea de lungă, era doar o

71
explozie de raze de soare. Tăcerea fantomatică a iernii făcuse
loc putemicelor şoapte primăvăratice ale vieţii care se trezea
din amorţire. Murmurul acesta se ridică de pe întreg pământul
c u prins de bucuria de a trăi . El venea de la tot ceea ce trăia
şi se mişca din nou, de la tot ce fusese ca şi mort şi care
stătuse nemişcat în tot timpul lungilor luni de iarnă. Seva
urca din nou în tulpini le pinilor. Pe ramurile sălciilor şi ale
plopilor mijeau muguri tineri. Pâlcurile de tufe şi arbuşti
păreau nişte boschete verzi. Noaptea cântau greierii, iar în
timpul zilei tot soiul de reptile şi alte târâtoare forfoteau la
soare. Potâmichi şi ghionoaie zburau în stoluri şi făceau să
răsune codrul de ciocăniturile lor. Veveriţele făceau larmă,
păsărelele cântau, iar pe deasupra tuturor gâgâiau cârduri de
gâşte sălbatice, venind dinspre sud în săgeţi impunătoare care
spintecau văzduhul .
De pe fiecare colină se auzea susurul apei ce începea să
curgă, muzica nevăzutelor izvoare. Totul se topea, se mişca,
se rupea. Yukon-ul se străduia să sfarme gheaţa care îl mai
ţinea încătuşat. Fluviul rodea gheaţa pe dinăuntru, iar soarele
o rode a pe dinafară. Se formau ici şi colo copci de apă care
se făceau tot mai mari, în vreme ce sloiuri subţiri se prăbu­
şeau în râu. Şi în mijlocul acestei explozii de muguri, de
gheaţă plesnită, de pulsaţii ale vieţii reînviate, sub soarele
orbitor şi sub briza mângâietoare a vântului, mergeau împle­
ticindu-se doi bărbaţi, o femeie şi nişte câini lăţoşi, ca nişte
călători în drum spre moarte.
Convoiul acesta cu câinii căzând la fiece pas, cu
Mercedes plângând şi stând mereu în sanie, cu Hal înjurând
fără noimă şi cu Charles uitându-se grijuliu, cu ochii lui
înlăcrimaţi, aj unse într-o bună zi în tabăra lui John
Thomton, la gura Fluviului Alb. Când s-au oprit, câinii s-au
prăbuşit la pământ de parcă ar fi fost seceraţi de moarte.
Mercedes îşi zvântă ochii şi se uită la John Thomton. Charles
se aşeză pe o buturugă să se odihnească. Se lăsă jos foarte
încet şi grijuliu, deoarece îl dureau toate mădularele. Hal
începu vorba. John Thomton tocmai termina de cioplit o
coadă de topor dintr-o creangă de mesteacăn. Cioplea şi

72
 asculta; dădea răspunsuri monosilabice şi sfaturile ce le
credea de cuviinţă, dar numai când îi erau cerute. Cunoştea
soiul acesta de oameni şi ştia că sfaturile lui nu vor fi urmate.
- Ne-au mai prevestit şi alţii, acolo sus, c-o să rămâ­
nem cu sania-n drum şi că cel mai bun lucru pentru noi ar
fi să lăsăm totul baltă ! răspunse Hal când Thomton îl sfătui
să nu mai încerce să călătorească pe gh e aţa ce se topea. Ni
s-a mai spus şi că n-o să ajungem la Fluviul Alb, dar iată-ne
şi-aici ! continuă el zâmbind, cu o nuanţă . de triumf
batjocoritor în glas.
-. Şi bine v-a povăţuit, răspunse John Thomton. Gheaţa
se poate rupe dintr-o clipă în alta. Numai nişte nebuni, cu
noroc orb de nebuni, ar mai putea trece apa. Vă spun verde-n
faţă că nu mi-aş duce ciolanele pe gheaţa asta de mi s-ar da
tot aUlul din Alaska !
- Pe semne dumneata spui asta pentru că nu eşti nebun,
răspunse Hal. Totuşi, noi pornim înainte către Dawson, conti­
nuă el Îpvârtindu-şi biciul. Scoală Buck ! Hi ! . . . Scoală
odată ! . .. Inainte !
Thornton începu din nou să cioplească. Nu are nici un
rost - ştia prea bine asta - să te pui Între nebun şi nebunia
lui; cu doi-trei 'nebuni mai mult sau mai puţin pe lume, lu­
crurile tot n-au să se schimbe.
Dar câinii nu se sculară la îndemn. Ajunseseră de mult
în stadiul când trebuiau loviţi ca să se scoale. Biciul şueră
încolo şi încoace, lovind fără milă. John Thomton strânse
din buze. Sol-leks a fost primul care se zbătu ca să se ţină
pe picioare. Teek a fost al doilea. Veni apoi la rând Joe, care
scheuna de durere. Pike se chinuia să se scoale. Se ridică
pe jumătate şi căzu de două ori, şi abia a treia oară reuşi să
se ţină pe picioare. Buck nu făcea nici o mişcare. Stătea li­
niştit acolo unde se prăbuşise. Biciul muşca din el într-una,
dar el nici nu scâncea �i nici nu se zbătea. Thomton tresări
de câteva ori, gata să spună ceva, dar se răzgândi. Simţi cum
i se umezesc ochii şi deoarece omul continua să biciuiască
animalul, se ridică şi începu să umble fără ţintă, încolo
şi-ncoace.

73
 Era pentru prima dată când Buck refuza să se supună:
un motiv destul de puternic ca să-I facă pe Hal să-şi iasă
din minţi. Aruncă biciul şi apucă un ciomag straşnic. Dar
Buck nu se mişcă nici sub ploaia de lovituri puternice care
cădeau acum asupra lui. Ar fi putut şi el, ca şi ceilalţi câini,
să se ridice şi s-o pornească târâş-grăpiş, dar spre deosebire
de ei, Buck îşi pusese în gând să nu se mai scoale. A vea
presimţirea că se va petrece în curând o mare nenorocire.
Il năpădise sentimentul acesta puternic încă de pe când se
apropia de malul apei - şi nu-l mai părăsise de atunci. Simţise
toată ziua sub labe gheaţa subţire şi roasă pe dedesubt şi era
sigur că-I paşte o neI1orocire, acolo înainte, pe gheaţa aceea
unde stăpânul-său încerca să-I mâne acum. De aceea refuza
să se mişte. Suferise atât de mult şi ajunsese până acolo încât
loviturile nu-l mai impresionau, nu-l mai dureau. Şi cum
loviturile continuau să cadă asupra lui, scânteia de viaţă din
el pâlpâia gata să se stingă. Simţea cum îl cuprinde o
A

amorţeală ciudată. Işi dădea seama că este bătut, aşa cuIp

şi-ar fi dat seama de o întâmplare petrecptă tare demult. Il
părăsiră şi ultimele senzaţii de durere. In curând nu mai
simţea nimic, deşi auzea încă, foarte tulbure, răbufnitul
loviturilor în trupul lui. Dar nu mai era trupul lui; i se părea
că este ceva foarte îndepărtat.
Atunci, brusc, fără veste, scoţând un răcnet care nu avea
în el nimic omenesc şi părea mai curând un urlet de fiară,
John Thornton se repezi asupra omului care mânuia
ciomagul . Hal a fost dat peste cap, de parcă s-ar fi prăbuşit
peste el un trunchi de copac. Mercedes începu să ţipe.
Charles se uita atent la ceea ce se petrece; îşi şterse ochii
spă1ăciţi, dar nu se amestecă, deoarece tot trupul îi era ţeapăn.
• John Thornton se aplecă peste Buck, sforţându-se să se
stăpânească, prea orbit de mânie ca să mai poată vorbi.
- Dacă mai dai în câinele ăsta, te ucid ! reuşi în cele din
urmă să spună cu glas sugrumat.
- E câinele meu ! răspunse Hal, ştergându-şi sângele de
la gură şi sculându-se. Piei din faţa mea, că dacă nu, te curăţ !
Vreau să plec la Dawson !

74
 Thomton se aşeză între el şi Buck, arătând că nu are de
gând să se dea la o parte. Hal îşi smulse de la brâu cuţitul
lung de vânătoare. Mercedes urlă, ţipă, râse, dând toate
semnele haotice ale unei crize de nervi. Thomton îl pocni
pe Hal cu coada de topor peste încheietura mâinii,
aruncându-i cuţitul cât colo. Şi când omul încercă să-şi ia
cuţitul de jos, îl lovi din nou peste încheieturi. Făcu apoi
câţiva paşi, apucă repede cuţitul şi, cu două hârşâituri repezi,
tăie şleaurile lui Buck.
Hal nu mai avea nici un chef de luptă. Pe de altă parte
mâinile sau mai bine zis braţele îi erau ocupate cu soră-sa. Cât
despre Buck, câinele acesta era prea aproape de moarte ca să
mai poată fi folosit la sanie. Aşa că după câteva clipe convoiul
coborî de pe ţărm în jos, pe gheaţa fluviu)ui. Buck îi auzi
plecând şi îşi ridică puţin capul ca să-i vadă. In frunte era Pike,
Sol-leks era rotaş, iar între ei se găseau Joe şi Teek.
Şchiopătau toţi şi se împleticeau. Mercedes era tot cocoţatfi
pe sania încărcată. Hal, în faţă, ţinea cârma, iar Charles se tot
poticnea la spatele saniei.
In vreme ce Buck se uita în urma lui, Thomton îngenunche
lângă el, şi, cu mâinile lui bătătorite, dar însufleţite de dragoste,
începu să-I pipăie căutând să vadă dacă n-are vreo coastă ruptă.
Cercetarea mi dădu la iveală nimic altceva decât numeroase
locuri umflate şi plesnite din pricina lovitUljlor, şi o groaznică
stare de slăbiciune din pricina nemâncării. Intre timp, sania se
depărtase cam la un sfert de milă. Om şi câine o urmăreau cum
se târăşte pe gheaţă, de-a lungul fluviului. Deodată văzură cum
partea dinapoi a saniei se prăbuşeşte, ca şi cum ar înghiţi-o o
prăpastie, iar oiştea, cu Hal agăţat de ea, se ridică brusc în aer.
Le ajunse apoi la urechi ţipătul de groază scos de Mercedes
şi-l văzură pe Charles întorcându-se şi făcând un pas, căutând
să fugă înapoi, dar în . clipa aceea se dislocă un întreg sloi de
gheaţă şi pieriră din faţa ochilor lor şi câinii şi oamenii. Singurul
lucru ce mai putea fi văzut era o gaură căscată în mijlocul
pârtiei.
John Thomton şi Buck se uitară unul la altul.
- Bietul de tine ! spuse John Thomton. Iar Buck îi linse
mâna.

75
 CAPITOLUL VI .
·
Din dragoste pentru un om

Când, în decembrie trecut, lui John Thomton i-au

degerat picioarele, tovarăşii lui s-au îngrijit să-i lase tot ce-i
trebuia, el rămânând pe loc ca să se facă bine, iar ei plecând
în susul apei ca să taie buşteni şi apoi să-i plutărească până
la Dawson. Thomton mai şchiopăta puţin când l-a salvat pe
Buck, dar odată cu încălzirea vremii nu mai şchiopăta
aproape deloc.
Cu timpul, Buck se întremă, recăpătându-şi toate puterile;
stătea tolănit pe marginea râului în aceste zile lungi de pri­
măvară, uitându-se cum curge apa şi ascultând.aproape ador­
mit cântecele păsărelelor şi freamătul firii.
O odihnă mai îndelungată prinde foarte bine celui ce a
străbătut trei mii de mile, dar treb�ie să recunoaştem cinstit
că B uck se lenevise de-a binelea. In vreme ce rănile i se în­
chideau, muşchii începeau să i se îngroaşe din nou şi carnea
începuse i arăşi să-i acopere oasele. La drept vorbind, trân­
dăveau cu toţii - Buck, John Thomton, Skeet şi Nig - aş­
teptând să coboare spre el pluta care să-i ducă la Dawson.
Skeet era o căţea dintr-un neam de setter irlandez, tare
mititică, şi care se împrietenise de mult cu Buck, încă de
pe vremea când acesta, aproape pe moarte, nu era în stare
s-o respingă. Avea apucături de doctor, aşa cum au unii câini;
ca o pisică ce-şi îngrijeşte pisoii lingându-i, aşa lingea şi
mângâia şi ea rănile lui Buck. Regulat, în fiecare dimineaţă
după ce Buck mânca, ea îşi îndeplinea misiunea ce şi-o
alesese - singură, până când el ajunse să preţuiască îngrijirile
date de aceasta tot atât de mult ca pe cele ale lui Thomton.
Nig, şi el tot atât de prietenos, dar nevrând să arate totul pe
faţă, era un dulău uriaş, jumătate copoi şi jumătate ogar, cu
ochi care râdeau tot timpul şi cu un suflet nespus de blând.
Spre marea mirare a lui Buck, câinii aceştia nu erau deloc
geloşi pe el. Păreau că sunt tot atât de blânzi şi de buni ca
John Thomton. După ce Buck se mai înzdrăvenise, ei îl

76
 ispiteau cu tot felul de giumbuşlucuri şi Thomton nu se putea
abţine să nu se amestece în joaca lor. Şi aşa s-a jucat Buck
tot timpul convalescenţei, intrând într-o nouă viaţă. Dragoste,
adevărată dragoste pasionată - iată ce simţea pentru prima
dată în viaţa lui. Nu trăise niciodată asemenea sentimente
acolo, departe, la judecătorul Miller, în valea scăldată de
soare Santa Clara. Atitudinea lui faţă de fiii j udecătorului
Miller, cu care vâna şi hoinărea, era un fel de camaraderie
între fiinţele care fac acelaşi lucru; pe nepoţii j udecătorului
îi privea de sus, ca un ocrotitor, iar cu judecătorul se con­
sidera prieten, acesta acordându-i o prietenie care-l onora
şi cu care se mândrea. Dar dragoste înfrigurată şi arzătoare,
dragoste până la adorare, vecină cu nebunia, aşa ceva îi
trezise în inimă numai John Thomton.
/
Omul acesta îi salvase viaţa - şi aceasta nu-i puţilr-IUCI]f:
Dar, mai mult, omul acesta era stăpânul ideal. Unii oameni
au grijă de câinii lor socotind aceasta ca o datorie pe care
trebuie să şi-o facă în propriul lor interes. Thomton însă avea
grijă să le meargă bine câinilor aşa cum ar fi avut grijă de
copiii lui, pentru că aşa îi era firea. Şi încă ceva: el nu uita
niciodată să-i mângâie cu blândeţe sau să le spună un cuvânt
de laudă şi să ' s tea lungit cu ei la o vorbă (el spunea "să
flecărească"), şi acest lucru le era tot atât de plăcut lor, cât
şi omului. Avea un fel aspru de a lua capul lui Buck b braţe
şi de a-şi rezema apoi capul lui de al câinelui, de a-l zgâlţâi
încolo şi încoace şi de a-i da tot felul de nume de ocară pe
care Buck le înţelegea ca fiind tot atâtea dezmierdări izvorâte
din dragoste. Buck nu cunoscuse o mai mare bucurie decât
această îmbrăţişare aspră însoţită de ocări spuse în şoaptă;
şi la fiecare zgâlţâitură părea că are să-i sară inima din piept
- atât de mare îi era bucuria. Iar atunci când, o dată ce i se
dădea drumul, sărea în picioare cu gura deschisă spre zâmbet,
cu ochii ce parcă-i vorbeau, cu gâtleju-i vibrând de sunete
ce nu le putea articula, John Thomton exclama plin de res­
pect: "Doamne, doar glasul de om îi lipseşte ! "
Buck îşi exprima dragostea într-un fel care numai semn
de dragoste nu părea să fie. De multe ori apuca în gură mâna

77
 lui Thomton şi i-o strângea cu atâta cruzime, încât carnea
păstra tiparul colţilor o bună bucată de vreme după aceea.
Dar aşa cum Buck înţelegea că ocările omului erau vorbe
de dragoste, tot aşa omul înţelegea că această muşcătură
prefăcută era o mângâiere.
De cele mai multe ori, Buck îşi exprima dragostea prin
adorare tăcută. Deşi aproape înnebunea de fericire când
Thomton îl atingea sau îi vorbea, totuşi el nu căuta aceste
semne de dragoste. Spre deosebire de Skeet, care avea obi­
ceiul să-şi vâre nasul sub mâna lui Thomton şi să-I îmbol­
dească şi să-I tot îmboldească până când era mângâiată, sau
de Nig, care venea semeţ şi îşi aşeza capul pe genunchii lui
Thomton, Buck era mulţumit să adore omul de la distanţă.
Putea să stea ceasuri întregi la picioarele lui Thomton, vesel
şi vioi, uitându-i-se drept în ochi sau oprindu-şi privirea pe
chipul lui, studiindu-l, urmărind cu cel mai mare interes orice
tresărire fugară a trăsăturilor feţei sale, orice mişcare, orice
expresie schimbată. Uneori, când era cazul, stătea ceva mai
încolo, de-o parte, sau în spatele omului, privindu-l din cap
până în picioare şi urmărindu-i mişcările. Şi atât de mare
era comunitatea de simţiri în care trăiau, încât de multe ori
forţa privirii lui Buck îl făcea pe lohn Thomton să-şi Întoarcă
şi el capul şi să se uite la câine, fără o vorbă, sufletul
strălucindu-i în ochi aşa cum strălucea şi sufletul lui Buck.
Multă vreme după ce fusese salvat, Buck nu se împăca
deloc cu gândul de a-l pierde măcar o clipă din ochi pe
Thomton. Din momentul în care omul părăsea cortul şi până
se înapoia, Buck îi era tot timpul pe urme. Stăpânii
vremelnici pe care îi aVll;sese până acum, de când venise tn
Nord, sădise în el teama că nici un stăpân nu-i veşnic. Ii era
teamă că şi Thomton are să dispară din viaţa lui aşa cum
dispăruseră Perrault şi Fran�ois şi metisul scoţian. Chiar şi
noaptea, în vis, era urmărit de teama aceasta. In asemenea
clipe, se scutura de somn şi se târa, înfiorat, până la poalele
cortului, unde se oprea şi asculta respiraţia stăpânului său.
Dar în ciuda dragostei mari pe care o simţea pentru lohn
Thomton - dragoste ce arăta delicată influenţă a civilizaţiei

78
 - totuşi simţul primitivităţii pe care Ţara Nordului îl trezise
în el rămânea viu şi activ. Credinţa şi dragostea, sentimente
născute sub oblăduirea civilizaţiei, a focului şi a adăpostului,
îi erau cunoscute; totuşi el îşi păstra ferocitatea şi viclenia.
Era mai degrabă o creatură a naturii sălbatice din jur şi a
generaţiilor sălbatice din veacuri trecute - venită din aceas­
tă să1băticiune aici, la focul de pe vatra lui John Thornton
- decât un câine din Sudul blând pe care îşi pusese pecetea
. generaţii întregi de civilizaţie. Din pricina marii lui iubiri,
el nu putea să fure de la omul acesta, dar nu ar fi fost vorba
să fure de la oricare alt om şi în oricare altă tabără. Şi cu
atâta viclenie fura, încât nu putea fi prins.
Faţa şi trupul îi erau scrijilite de colţii a numeroşi câini
şi ştia şi acum să se lupte tot atât de crâncen ca înainte, dacă
nu chiar cu mai multă dibăcie. Skeet şi Nig erau prea
cumsecade ca să se ia la harţă cu el şi, pe deasup: a, erau ai
lui John Thornton; dar orice alt câine străin, indiferent rasa
sau puterea lui, şi-ar fi dat imediat seama că trebuie să asculte
de Buck sau să se lupte pe viaţă şi pe 'moarte s,u acest
adversar de neînvins. Căci Buck nu ştia ce este mila. Invăţase
bine legea bâtei , şi a colţilor. El nu renunţa niciodată la un
avantaj ş i nu dădea înapoi din faţa adversarului pe care îl
mâna pe drumul morţii. Luase lecţii de la Spitz şi de la câinii
poliţişti şi de poştă cei mai buni la luptă, şi ştia că nu există
drum de mijloc. Trebuia să-şi impună supremaţia sau să
accepte supremaţia altuia; iar a avea milă - aceasta nu era
altceva decât o slăbiciune. In viaţa din veacurile trecute nu
el(ista milă. Mila poate fi luată drept teamă - iar o asemenea
interpretare poate aduce moartea. Ucide sau vei fi ucis, sfâşie
sau vei fi sfâşiat - asta era legea; şi el asculta de această
poruncă ce-i era transmisă din pântecele Timpului.
Era mai bătrân decât zilele pe care le văzuse şi decât
r.ăsuflările trase în piept. El făcea legătura între trecut şi
prezent. Veşnicia din urma lui clocotea în el într-un ritm
puternic şi el asculta legile acestei veşnicii aşa cum ascultă
de ele fluxul şi refluxul mărilor sau anotimpurile anului.
Stătea acum la focul lui John Thornton: un câine cu piept

79
lat, cu colţi albi şi păr lung; dar înapoia lui se aflau umbrele
tuturor speciilor de câini, pe jumătate lupi sau lupi sălbatici,
care-l aţâţau şi-i transmiteau gândurile lor, simţind ei înşişi
gustul cărnii pe care o mânca el, fiind însetaţi de apa cu care _
se adăpa el, ascultând o dată cu el şi desluşind înţelesul
zgomotelor tăcute de viaţa sălbatică din pădure, impunându-i
dispoziţiile, conducându-i acţiunile, tolănindu-se cu el ca să
se culce când el se culca şi visând cu el şi dincolo de el şi
devenind ei înşişi subiectul viselor lui.
Şi atât de imperioase erau poruncile acestor umbre, încât
zi de zi oamenii şi pretenţiile oamenilor îl impresionau tot
mai puţin. Din adâncurile pădurii răsuna o chemare şi de
câte ori auzea această chemare misterioasă, înfiorătoare şi
îmbietoare, se simţea silit să întoarcă spatele focului şi pă­
mântului bătătorit din jurul lui şi să se afunde în pădure,
departe, tot mai departe, neştiind nici el încotro sau pentru
ce se duce. El nu se întreba nici încotro şi nici pentru ce se
afundă în pădure, unde răsuna, impunătoare, chemarea. Dar
îndată ce ajungea în desişul verde al pădurii, pe pământul .
umbrit, moale şi neumblat, dragostea pentru John Thomton
îl chema înapoi lângă foc .
Numai Thomton îl ţinea locului. Restul oamenilor nu
însemnau nimic pentru el. Puteau să-I laude sau să-I mângâie
drumeţii; asemenea gesturi îl lăsau rece. Iar dacă vreun ins
era prea insistent, el se ferea şi pleca de-acolo.
Când Hans şi Pete, cei doi tovarăşi ai lui Thomton sosiră
cu pluta lor mult aşteptată, Buck refuză să-i bage în seamă,
până când se convinse că sunt prieteni buni cu Thomton.
După aceea consimţi să-i tolereze într-un fel pasiv acceptând
favoruri de la ei ca şi când el le-ar fi făcut o favoare tole­
rându-i. Erau tot atât de voinici ca Thomton, trăiau cu picioa­
rele pe pământ, gândeau simplu şi vedeau lucrurile limpede.
Şi înainte de a împinge marea plută în albia umflată a flu­
viului pentru a pomi mai departe către gaterul de la Dawson,
ei îl înţeleseră pe Buck şi felul lui de a se purta şi nu llai
căutară să lege o prietenie mai strânsă..cu el, aşa cum legaseră
cu Skeet şi Nig.

80
 Faţă de Thomton însă, dragostea lui părea că creşte mereu.
Din toţi oamenii de pe lume, numai el singur putea să-i pună
o povară în spinare lui Buck, în cursul călătoriei de vară.
Nimic nu �ra prea greu pentru Buck, atunci când poruncea
Thomton. Intr-o bună zi (se încărcaseră cu de-ale gurii din
banii luaţi pe buştenii din plută şi părăsiseră Dawsonul,
plecând către izvoarele Tananei, sus pe munte.) o(lmenii şi
animalele stăteau pe marginea unei prăpăstii care se căsCl:l
drept în jos, până la un pat de stânci pleşuve la vreo sută
de metri dedesubtul lor. John Thomton stătea jos la gura
prăpastiei, cu Buck lângă el. Lui Thomton îi veni în minte
un gând zănatic şi atrase atenţia lui Hans şi Pete asupra
experienţei pe care voia să o facă.
- Sări, Buck ! porunci el, întinzându-şi mâna înainte,
pesle prăpastie.
In elipa următoare se lupta cu Buck să nu sară chiar pe
marginea prăpastiei, în vreme ce Hans şi Pete încercau să-i
tragă înapoi, în siguranţă.
- Ce nesocotit ! spuse Pete când totul se sfârşi şi îşi recă­
pătară graiul.
Thomton elătină din cap.
- Nu e nesocotit ! Este în el ceva minunat şi, totodată,
înspăimântător. Vă spun drept că uneori mă face să mă treacă
fiorii.
- N-aş vrea să fiu în locul omului care s-ar lega de tine
când e el aproape, spuse Pete ca încheiere, făcând cu capul
către Buck.
- Nici eu, .pe toţi dumnezeii ! se amestecă în vorbă şi
Hans.
Cele prevăzute de Pete s-au întâmplat chiar în anul acela,
în <]raşul Cirele.
Intr-o cârciumă, unde mai mulţi căutători de aur se
cinsteau lângă tejghea, Burton "tuciuriul", un om arţăgos şi
răutăcios, se luase la hartă cu un nepriceput abia · pripăşit,
iar Thomton intervenise împăciuitor între ei. Buck, după cum
îi era obiceiul, stătea într-un colţ cu botul pe labe, fiind atent
la fiecare gest aI stăpân ului. Pe neaşteptate, Burton îi trase

81
 cu atâta putere un pumn în umăr lui Thomton, încât acesta
se clătină pe picioare şi se agăţă de bara tejghelei ca să nu
.
cadă.
Cei ce priveau auziră deodată ceva ce nu era nici lătrat,
nici mârâit, şi căruia i s-ar fi potrivit mai bine numele de
răcn�t, şi-l văzură pe Buck cum zboară prin aer şi se îndreap­
tă spre beregata lui Burton. Omul scapă cu viaţă numai
ducând instinctiv mâna în dreptul gâtului, dar Buck îl aruncă
la pământ şi se repezi asupra lui. Apoi îşi descleştă dinţii
din braţul omului şi i se repezi din nou la beregată. De data
aceasta, omul reuşi numai în parte să-şi apere gâtuI, aşa că
pielea i-a fost sfâşiată. Apoi oamenii se aruncară asupra
câinelui şi Buck a fost trllS la o parte. Şi în vreme ce un felcer
pansa rana, câinele se smucea în toate părţile, Iătrând furios
şi căutând să se repeadă din nou, dar un zid întreg de bâte
ameninţătoare îl ţinură în loc. Un "tribunal al căutătorilor
de aur", instituit la faţa locului, hotărî că Buck fusese pro­
vocat, astfel că a fost scutit de pedeapsă. Dar prin aceasta
i se duse vestea şi, din ziua aceea, numele l ui a început să
fie cunoscut în toate taberele din Alaska.
Mai târziu, în toamnă, Buck i-a salvat viaţa lui John
Thomton. Cei trei tovarăşi duceau la vale, pe apele furioase
ale râului Forty Mile, o barcă lungă şi îngustă; porţiunea pe
care o străbăteau acum era plină de praguri. Hans şi Pete
mergeau pe mal, proptindu-se din copac în copac cu frânghia
de care era legată barca, în vreme ce Thomton stătea în barcă,
ajutând cu o prăjină coborâşul ei în josul apei, şi strigându-Ie
celor de pe mal direcţia în care să tragă. Buck, pe ţărm,
îngrijorat şi cu inima cât un purice. se ţinea în pas cu barca,
nedezlipindu-şi privirea de pe stăpânul-său, nici măcar pentru
o clipă.
Într-un loc deosebit de primejdios, unde fundul ridicat al
râului era presărat de o sumedenie de stânci abia acoperite
de apă, Hans slă!Ji puţin frânghia şi, în vreme ce Thomton
împingea cu prăjina barca spre mijlocul curentului, el începu
să fugă de-a lungul ţărmului cu capătul frânghiei în mână,'

82
ca să poată propti din nou barca, după ce aceasta va fi trecut
de patul cu stânci. Barca plutea la vale cu iuţeala şuvoiului
când Hans o propti, dar o propti prea brusc. Luntrea se
răsturnă şi se izbi cu fundul de ţărm, iar Thornton a fost dat
de-a berbeleacul în apă şi târât repede de curent către cel
mai primejdios loc al pragurilor - o întindere de apă
învplburată de unde nici un om n-ar fi putut scăpa cu înotul.
In aceeaşi clipă Buck sări în apă. După vreo trei sute de
metri, mânat de şuvoi, el îl ajunse pe Thornton. Când simţi
că omul s-a apucat cu mâinile de coada lui, Buck se îndreptă
spre ţărm, înotând cu toată puterea lui uimitoare. Dar înainta
încet de t9t spre ţărm, în vreme ce curentul îi trăgea înapoi
ameţito!; de repede. Din depărtare se auzea mugetul apelor
ce se loveau de stâncile care ţâşneau afară ca dinţii unui
pieptene uriaş; aici curentul sălbatic devenea şi mai sălbatic,
împroşcând vijelios stropi de apă în toate părţile. Iureşul apei
aici, spre ultima cascadă, era îngrozitor şi Thornton şi-a dat
seama că este cu neputinţă să mai ajungă la ţărm. Alunecă
năvalnic peste o stâncă, se ciocni cu trupul lui de o alta şi
apoi a fost izbit puternic într-o a treia. El se agăţă cu mâinile
de vârful alunecos al stâncii, şi dându-i drumul lui �uck, îi
strigă puternic, acoperind cu glasul lui mugetul apelor agitate:
- Pleacă, Buck, pleacă!
Buck nu se putea ţine nici el pe loc şi începu să înoate
împotriva curentului, luptându-se din răsputeri cu .�pa, dar
neputând să mai ajungă la locul de unde fusese smuls. Când
auzi din nou aceeaşi poruncă a lui Thornton, se ridică puţin
din apă, înălţându-şi capul cât putu mai mult, ca pentru a-l
mai putea vedea pen� cea din urmă oară, şi apoi se îndreptă
ascultător către ţărm. Inotă cu spor şi a fost tras sus pe ţărm
de Hans şi Pete tocmai la bmp, când înotul nu mai era cu
putinţă şi-l aştepta pieirea.
Cei doi oameni îşi dădeau seama că timpul cât un om
poate să stea agăţat cu mâinile de o stâncă alunecoasă, ţinând
piept unui şuvoi puternic de apă, este o chestiune de minute,
aşa că alergară din răsputeri pe ţărm în susul apei până la
un punct mai ' îndepărtat de locul unde stătea agăţat

83
Thornton. Aici luară frânghia cu care fusese legată barca,
o petrecură peste gâtuI şi umerii lui Buck, având însă grijă
ca funia să nu-l strângă de gât şi nici să nu-i stingherească
mişcările, şi apoi îi dădură drumul câinelui în apă. Buck se
avântă cu mult curaj în valuri, dar nu chiar către mijlocul
curentului . De această greşeală şi-a dat seama prea târziu,
doar atunci când Thornton a fost doar la vreo �inci-şase zvâc­
nituri de el. Curentul însă îl mâna necruţător mai departe.
Hans trase imediat de frânghie, ca şi cum Buck ar fi fost o
barcă. Frânghia se întinse şi câinele a fost împins sub apă;
şi rămase aşa, sub apă, până când trupul lui se izbi de ţărm
şi a fost ridicat din valuri. Era aproape înecat. Hans şi Pete
se repeziră să-I ajute să respire iarăşi şi scoaseră apa din el.
Câinele se ridică tremurând în picioare şi apoi căzu din nou.
La urechile lor aj unse chemarea slabă a glasului lui
Thornton şi, cu toate că nu puteau desluşi cuvintele, îşi
dădură seama că omul este la capătul puterilor. Glasul
stăpânului său acţionă asupra lui Buck ca un şoc electric.
S ări în picioare şi alergă ·spre ţărm înaintea oamenilor până
la punctul de unde sărise în apă.
Frânghia a fost iar petrecută pe după gât, apoi câinele intră
în apă, şi din nou se avântă cu curaj, dar de data aceasta direct
către centrul şuvoiului. Calculase greşit o dată, dar nu se făcu
vinovat de aceeaşi greşeală şi a doua oară ! Hans dădea
drumul încet frânghiei,
" nelăsând-o nici să se întindă, dar nici
să slăbească prea mult, în vreme ce Pete o desfăcea din colac.
Buck înotă puternic drept înainte până când se găsi chiar în
linie cu Thornton, dar mai sus de el, apoi cârmi şi, cu iuţeala
unui tren expres, se îndreptă direct către om. Thornton îl văzu
şi când Buck îl izbi ca un berbec, împins de toată forţa
curentului, se ridică puţin şi îşi încolăci mâinile în jurul
gâtului cu păr Iăţos. Hans legă frânghia de un copac, şi
smucitura îi vâri pe Buck şi pe Thornton sub apă. Simţeau
cum le intră apa pe gât, cum se sufocă; se trezeau când unul,
când altul deasupra, pietrele de pe fundul râului îl zgâriau,
se izbeau de stânci şi crăci împotrnolite - dar în cele din urmă
ajunseră la ţărm.

84
 Când şi-a venit în fire, Thornton a văzut că este întins
pe burtă, şi tras zdravăn înainte şi înapoi, pe un buştean, de
Hans şi Pete. Prima grijă a lui a fost să-I caute din ochi pe
Buck. Lângă trupul moale al acestuia care părea lipsit de
viaţă, stătea Nig şi urla, în vreme ce Skeet lingea faţa umedă
şi ochii închişi ai lui Buck. Thornton, deşi era el însuşi plin
de vânătăi şi de zgârieturi, totuşi, se aplecă asupra câinelui
când i-a fost adus aproape, şi începu să-I cerceteze cu grijă.
Avea ţrei coaste rupte.
- In cazul ăsta, rămânem pe loc ! hotărî el. Poposim chiar
aici.
Şi poposiră acolo până când coastele lui Buck se vindecară
şi cAâinele putu s-o pornească din nou la drum.
In iarna aceea, la Dawson, Buck mai făcu o ispravă, poate
nu tot atât de eroică, dar care a făcut ca numele lui să fie trecut
cu câteva crestături mai sus pe răbojul celebrităţilor din Alaska.
Această ispravă a fost binevenită pentru cei trei oameni, căci
le-a dat putinţa să-şi cumpere echipamentul de care aveau
nevoie pentru a face n călătorie la care visau demult, în părţile
răsăritului încă neexplorat, unde căutătorii de aur încă nu-şi
făcuseră apariţia.
Lucrurile s-au petrecut la barul ,,Eldorado". Totul a înce­
put de la o discuţie în care oamenii îndrugau verzi şi uscate
pe seama câinilor lor favori�. Datorită faimei lui, Buck era ţinta
tuturor atacurilor, aşa că Thornton trebuia să-i ia cu hotărâre
apărarea. După vreo jumătate de oră de discuţii, un muşteriu
declară că unul din câinii lui poate urni din loc o sanie încărcată
cu cinci sute de pfunzi, ba poate chiar s-o ducă mai departe;
un altul o făcu pe grozavul, spunând că al lui poate trage şase
sute de pfunzi, iar un al treilea ajunse la şapte su!e.
- Haida-de ! interveni şi John Thornton. Buck al meu
este în stare să urnească din loc chiar o mie de pfunzi !
- Să urnească din loc o sanie cu o mie de pfunzi şi să
o ducă o sută de yarzi? întrebă Matthewson, unul din regii
bonanzelor1, cel care se Iăudase cu câinele lui care trage şapte
sute de pfunzi.
1 Bonnanza = mină de a ur (n.t . ).

85
 - Să umească din loc o sanie cu o mie de pfunzi şi să
o ducă o sută de yarzi ! spuse John Thomton calm.
- Bun ! zise atunci Matthewson încet şi apăsat, astfel
încât să fie auzit de toţi. Eu pun la bătaie o mie de dolari
şi spun că nu poate. Uite banii ! Şi spunând aceasta, aruncă
repede cu zgomot pe tejghea un săculeţ cu praf de aur, de
mărimea unui salam italian.
Nimeni nu scoase nici un cuvânt. Lăudăroşenia lui
Thomton, dacă lăudăroşenie era, avea să fie dată de gol.
9mul simţi cum un şuvoi de sânge cald îl năvăi eşte în obraji.
Il luase gura pe dinainte. Va putea oare Buck să tragă o mie
de pfunzi? O jumătate de tonă! Enormitatea greutăţii îl în­
spăimânta acum. Avea mare încredere în puterile lui Buck
şi se gândise deseori că ar putea trage orice greutate. Dar
niciodată nu fusese pus chiar în faţa încercării acestei
posibilităţi, ca acum, când ochii a vreo zece-doisprezece
oameni erau aţintiţi asupra lui. Aşteptau toţi şi tăceau. Şi apoi
nu avea nici cei o mie de dolari; şi nu-i aveau nici Hans şi
nici Pete.
- Am chiar în faţa uşii o sanie încărcată cu douăzeci de
saci cu făină a câte cincizeci de pfunzi fiecare - continuă
Matthewson, adresându�i-se direct şi brutal - aşa că n-o să
ai nici o greutate în privinţa asta.
Thornton nu răspunse. Nu ştia ce să spună. Î şi plimba
privirea de la om kt om, ca un buimac care şi-a pierdut
puterea gândirii şi căuta acum ceva care să-i pună din nou
mintea în funcţiune. Privirea i se opri pe chipul lui Jim
O ' Brien, un bogătan de prin partea locului, fost tovarăş de
călătorie cu el pe vremuri. Această întâmplare a fost ca un
imbold pentru el şi se trezi îndemnat să facă ceea ce altă
dată nu i-ar fi trecut prin cap.
- Poţi să-mi împrumuţi o mie? întrebă el aproape în
şoaptă.
- Bineînţeles, spuse O ' Brien, trântind un săculeţ
burduhănos lângă cel al lui Matthewson. Totuşi, John, nu
prea-mi vine să cred c-o să poată.

86
 Toţi clienţii barului ieşiră în stradă, ca să vadă totul cu
ochii lor. Mesele de joc au fost lăsate în părăsire, j ucătorii
ieşind şi ei afară ca să fie martori la acest spectacol şi să
pună şi ei pariuri. Câteva sute de oameni, înfofoliţ-i în blănuri
şi înmănuşaţi, se înghesuiră în jurul saniei, dar la oarecare
distanţă. Sania lui Matthewson, încărcată cu o mie de pfunzi
de făină, rămăsese nemişcată cam vreo două ore şi, în gerul
puternic (erau şaizeci de grade sub zero), tălpicile se
prinseseră de zăpada bătătorită. Unii începură să ofere sume
duble, susţinând că Buck n-are să poată mişca sania. Apoi
se ivi o mică dispută asupra sensului cuvintelor "a urni din
loc". O'Brien susţinea că Thomton are dreptul să desprindă
tălpicele lăsând apoi pe seama lui Buck să "urnească" sania
din loc. Matthewson susţinea însă că în aceste cuvinte este
cuprins şi sensul de a desprinde tălpi cele saniei din încleş­
tarea îngheţată a zăpezii. Când majoritatea celor ce fuseseră
de faţă la încheierea pariului hotărâră că Matthewson are
dreptate, pariurile ajunseră la trei la unu împotriva lui Buck.
Dar qu se găsiră amatori. Nimeni nu credea că Buck va
ieşi învingător. Thomton şi-o făcuse cu mâna lui, căci chiar
şi el se îndoia de reuşită. Iar acum, când vedea cu ochii lui
sania, obiectul acesta concret, cu echipa de zece câini înco­
Iăciţi pe zăpadă în faţa ei, isprava i se parea şi mai cu nepu­
tinţă. Matthewson jubila, triumfător.
- Trei la unu ! strigă el. Uite că am mai pus o mie de
dolari la bătaie; trei contra una, Thomton ! Ce spui?
Îndoiala lui Thomton era mare, dar îi fusese aţâţat spiritul
de :luptă - acel spirit războinic care nu ţine seama de
dezavantaje, nu vrea să recunoască i!"posibilul şi este surd
la orice, afară de zgomotul bătăliei. Ii chemă la el pe Hans
şi pe Pete. Săculeţii lor erau firavi de tot şi cei trei tovarăşi
reuşiră să încropească împreună de-abia două sute de dolari.
Acum, când stăteau prost cu banii, acesta era tot capitalul
lor. Totuşi îl depuseră fără să se codească, contra a şase sute
de dolari puşi de Matthewson.
Câinii saniei au fost mutaţi mai încolo şi Buck, cu hamul
lui, a fost pus la ham. Fusese şi el molipsit de înfrigurarea

87
oamenilor şi simţea instinctiv că trebuie să facă - nu ştia
cum, dar trebuia să facă - ceva foarte important pentru John
Thomton. Apariţia lui a fost salutată cu munnure de
admiraţie. Avea condiţie perfectă, neavând nici măcar o uncie
de carne inutilă; cei o sută cincizeci de pfunzi pe care îi avea
erau tot atâţia pfunzi de vlagă şi vigoare. Blana lui Iăţoasă
strălucea cu reflexe mătăsoase. Coama ce i se prelungea pe
gât şi umeri, deşi stătea nemişcată, era totuşi pe jumătate
zbârlită şi părea că se clatină la fiecare mişcare, ca şi cum
excesul de vigoare ar fi făcut activ şi viu fiecare fir de păr
în parte. Pieptul lat şi putemicele-i labe dinainte erau în pro­
porţie perfectă cu restul trupului, unde muşchii apăreau ca
nişte ghemotoace compacte sub piele. Oamenii pipăiră aceşti
muşchi şi spuseră că sunt tari ca oţelul, ceea ce făcu ca pariu­
riIe să scadă iar la doi contra unu.
- Ah, sir ! Ah, sir ! se bâlbâi unul dintre membrii ultimei
dinastii de regi ai aurului, un fost pensionar al temniţei din
Skookum, îţi ofer opt sute pentru el, sir, înainte de încer­
care, sir: opt sute, aşa cum este acum !
Thomton clătină din cap şi se duse lângă Buck.
- Să nu stai lângă el, protestă Matthewson. Lasă-l liber
că aşa-i cinstit j ocul.
Mulţimea amuţise. Puteau fi auzite doar glasurile celor
ce voiau să-şi încerce norocul, oferind pariuri doi contra unu;
dar îşi băteau gura degeaba. Toţi erau convinşi că B uck este
un animal superb, dar cei douăzeci de saci a câte cincizeci
de pfunzi erau prea mulţi, după părerea lor, pentru ca să-i
poată face să-şi dezlege băierile pungilor. A

Thomton îngenunche alături de Buck. Ii cuprinse capul

în mâini şi stătură aşa câtva timp, obraz lângă obraz. Nu-l
mai zgâlţâia în j oacă, aşa cum îi era obiceiul, şi nici nu-i
mai şoptea tot felul de vorbe de ocară pentru a-l dezmierda.
Ii munnură însă la ureche:
- D ac ă ţu 1 a mme, B uc k'. . . . D aca ţu 1 a mme
. . . � . . . ., . . .
Atâta îi şopti, iar Buck gemu reţinut, de nespusă nerăb­
dare. ,

88
 Oamenii se uitau curioşi . Cele ce se petreceau căpătau
un aer de mister. Părea aproape o vrăj itorie. Când Thomton
se ridică în picioare, Buck îi prinse în colţi mâna înmănuşată,
o strânse între dinţi şi apoi îi dădu drumul încet, aproape
cu părere de rău. Acesta era răspunsul; dacă nu în vorbe,
măcar în semne de dragoste.
Thomton se retrase.
- Gata, Buck ! exclamă.
Buck întinse şleaurile, apoi le slăbi puţin : Aşa fusese
învăţat.
- Ghii! răsună glasul lui Thomton, sfâşiind tăcerea grea.
Buck smuci spre dreapta, terminându-şi mişcarea cu o
opinteală care-i zgudui cei o sută cincizeci de pfunzi . Sania
se cutremură şi de sub tălpice se auzi un troznet ascuţit.
- Hau! porunci Thomton.
Buck repetă mişcarea, dar de data aceasta spre stânga.
Troznetul se transformă într-un scârţâit, sania mişcându-se
într-o parte, iar tălpicele alunecară lateral şi zgâriară zăpada
pe distanţă de câteva şchioape. Sania era umită. Oamenii
nici nu-şi dădeau seama că-şi opriseră toţi respiraţia.
:- Şi acum, MUŞ Ş !
Indemnul lui Thomton răsună ca un foc de pistol. Buck '
�e repezi înainte, cu un geamăt, încordându-se în şleauri .
Intregul corp îi era încordat într-un efort grozav ; muşchii i
se zvârcoleau ca nişte fiinţe vii şi se prefăceau în noduri sub
blana mătăsoasă. Pieptu-i lat aproape că atingea pământul,
capul îi era întins înainte, în vreme ce labele depănau
nebuneşte, ghearele-i scurmând zăpada bătătorită şi făcând
scrijilituri paralele. S ania se mişcă pieziş şi se cutremură.
Apoi, parcă, se mişcă puţin înainte. Una din labele câinelui
alunecă şi unul dintre oameni gemu tare. Apoi s ania se
clătină, mişcându-se puţin înainte, într-o succesiune rapidă
de smucituri, dar fără ca între smucituri să fie vreo clipă când
să stea pe loc . Şi aşa . . . o jumătate de şchioapă . . . o şchioa­
pă . . . două . . . Smuciturile dispăreau văzând cu ochii şi când
sania căpătă inerţia necesară, Buck profită de aceasta şi trase
întins, iar sania îşi continuă alunecatul.

89
 , Oamenii răsuflară uşuraţi şi apoi îşi recăpătară respiraţia
fără să-şi fi dat seama că stătuseră o vreme cu respiraţia
tăiată. Thornton mergea în urma saniei , încuraj ându-l pe
B uck cu vorbe s.curte şi pline de dragoste. Distanţa fusese
măsurată mai înainte şi când câinele se apropie de stiva de
lemne de foc care marca punctul final al celor o sută de yarzi,
izbucniră urale din ce în ce mai puternice, culminând cu o
explozie de urlete de .bucurie când câinele trecu de stivă şi
se opri la porunca stăpânului . Toţi erau entuziasmaţi, până
şi Matthewson. Căciuli şi mănuşi îmblănite zburau în văzduh.
Oamenii îşi strângeau mâinile, indiferent cine cu cine, şi
vorbeau toţi cu glas tare, de nu se mai înţelegea nimic.
Thornton însă se lăsă în genunchi lângă Buck. Stăteau
cap lângă cap şi omul legăna încoace şi-ncolo câinele. Cei
c are se apropiară auziră cum Thornton îi spunea lui Buck
vorbe de ocară. Şi Thomton îşi ocărî multă vreme şi cu multă
patimă câinele, dar cu glas blând şi plin de dragoste .
- Formidabil, sir, uluitor, sir, se bâlbâi din nou regele
din temniţa de la Skookum, îţi dau o mie pentru el, sir, o
mie, sir. . . o mie două sute, sir !
Thornton se ridică în picioare. Avea ochii umezi, iar
• lacrimile îi curgeau şiroaie pe faţă - şi el nu se ferea.
- S ir, îi răspunse el regelui din temniţa de la Skookum.
Nu primesc, sir. Dar te pot trimite dracului, sir ! Asta-i singura
favoare pe care ţi-o pot face, sir !
Buck cuprinse în gură mâna lui Thornton, iar acesta
începu diJ). nou să-I zgâlţâie încoace şi încolo. Cei de faţă,
parcă mânaţi de acelaşi impuls, se retraseră mai încolo pentru
că nu vroiau să fie prea indiscreţi şi să tulbure această scenă.

CAPITOLUL VII

Răsună chemarea I

Câştigând cei o mie şase sute de dolari în cinci minute

pentru John Thomton, B uck i-a dat stăpânului său putinţa

90
 să-şi plătească unele datorii şi apoi să plece cu tovarăşii săi
spre răsărit, în căutarea unei legendare mine de aur părăsite,
a cărei poveste era tot atât de veche ca şi povestea melea­
gurilor acestora. Multi oameni căutaseră această mină, dar
putini o găsiră; şi destui dintre aceştia nu se mai înapoiaseră
niciodată. Această mină părăsită pricinui se multe tragedii şi
era învăluită în taină. Nimeni nu ştia cine era omul c are
lucrase pentru prima dată acolo. Legendele cele mai vechi
nu pomeneau nimic despre acele vremuri . Se vorbea la
început despre o colibă veche dărăpănată. Nişte oameni aflati
pe patul mortii au j urat că văzuseră coliba aceea şi mâna pe
care o ascundea sub ea, întărind cele spuse prin arătarea unor
nuggetj 1 , care erau mai mari decât orice grăunte de aur cu­
noscut până acum aici, în Ţara Nordului.
Dar nici un om în viaţă nu aj unsese la această colibă a
comorilor, iar cei morti erau morti. Iată de ce Thomton, Pete
şi Hans, cu Buck şi alţi vreo cinci-şase câini, se îndreptară
către răsărit, pe o pârtie necunoscută, ca să descopere ceea
ce nu reuşiseră să descopere alţi oameni şi alti câini, tot atât
de vrednici ca şi ei. Merseră şaptezeci de mile de-a lungul
Yukon-ului în . sus, cotiră la stânga pe râul Stewart, trecură
peste Mayo şi McQuestion, şi o ţinură aşa înainte până când
râul Stewart nu mai era decât un pârâiaş ce străpungea
piscurile înalte ale munţilor ce formează o adevărată coloană
.
vertebrală a continentului Americii.
John Thomton cerea prea puţin de la om sau de la natură.
Pe el nu-l înspăimântau nici firea sălbatică, nici fiarele. Cu
o mână de sare în tolbă şi cu puşca-n spate, el putea pătrunde
adânc în ţinutul sălbatic, hoinărind oriunde şi oricât îi plăcea.
Nefiind grăbit, îşi vâna hrana după felul indienilor, chiar în
timpul drumului. Şi dacă nu dădea peste vânat, el c ălătorea
mereu înainte, tot după felul indieniloi, fiind convins că mai
devreme sau mai târziu are să-i iasă vânatul în c ale. Aşa că,
pentru această lungă călătorie în răsărit nu luară aproape
deloc carne, principala încărcătură pe sanie constând în

I Nuggeti = bu lgări de aur (n.t.) .

91
muniţii şi unelte. Şi-apoi programul călătoriei se întindea
peste un viitor ale cărui graniţe nu erau cunoscute.
Pentru B uck, mersul la vânătoare, la pescuit, şi hoin�eala
aceasta fără ţintă prin locuri ciudate erau o mare plăcere.
Uneori se aşterneau drumului zi de zi, săptămâni întregi , ca
apoi să poposească tot săptămâni întregi ici şi colo, câinii
hoinărind fără treabă, iar oamenii făcând găuri prin explozii
în pământul sau pietrişul îngheţat şi spălând la căldura focului
nenumăratele găvane cu mâl şi nisip, în căutarea aurului.
Uneori sufereau de foame, alteori se ospătau ca nişte
căpcăuni, potrivit belşugului de animale care puteau fi prinse
sau norocului pe care-l aveau la vânătoare. Veni apoi vara,
aşa că atât câinii cât şi oamenii luară pachetele în spate,
trec ură cu plutele de-a curmezişul lacurilor alpine albastre
şi vâsliră în susul sau în j osul unor râuri necunoscute, că­
lătorind în nişte ambarcaţiuni zvelte, cioplite din trunchiurile
copacilor din pădurea înconjurătoare.
Lunile veneau şi treceau, iar ei se tot învârteau încolo
şi-ncoace pe meleagurile acestea neînsernn ate pe nici o hartă,
unde nu era ţipenie de om, dar unde trebuie să fi fost cândva
oameni, dacă legenda colibei părăsite avea în ea vreun pic
de adevăr. Trecură peste lanţuri de munţi , înfruntând
aşa-numitele blizzard -viscole, cu tunete şi fulgere în miez
de vară - se zgribuliră la lumina soarelui de la miezul nopţii,
poposind pe munţi pleşuvi, situaţi între linia limită a pădurilor
şi a zăpezilor eterne, coborâră în văi încălzite de soarele verii
unde erau nevoiţi să se bată cu roiuri de ţânţari şi de muşte,
iar la umbra gheţarilor culeseră căpşuni atât de coapte şi de
fruglOase, cum numai în Ţările Sudului ar părea că se găsesc.
In toamna acelui an pătrunseră într-o regiune ca cele
fennecate, despre care pomenesc basmele, plină de lacuri,
tristă şi tăcută, pe unde trecuseră păsări sălbatice, dar unde
acum nu mai exista nici viaţă şi nici semne de viaţă afară
de bătaia vânturilor geroase, de gheaţa fonnată în locurile
adăposti te şi clipocitul melancolic al valurilor ce loveau
ţărmurile singuratice.

92
 Iar în cursul celeilalte ierni ei dădură peste urmele uitate
ale unor oameni care merseseră pe acolo mai demult. S-au
pomenit deodată că dau peste o potecă croită prin pădure, o
potecă foarte veche, şi atunci şi-au zis că se găsesc aproape
de tot de coliba părăsită. Dar poteca pornea de undeva - nu
se ştia de unde, şi se tennina undeva - nu se ştia unde, rămâ­
nând învăluită în taină după cum omul care o croi se şi motivele
pentru care o croise rămâneau învăluite în taină Altădată dădură
din întâmplare peste ruinele rnăcinate de vremuri ale unei colibe
de vânător, unde, printre fâşiile de pături putrezite, John
Thomton găsi o fIintă cu cremene şi cu ţeava lungă. Şi-a dat
seama că este o puşcă din cele pe care le avea Compania
Golfului Hudson, în primele zile ale exodului către nord-est,
când o asemenea fIintă preţuia cât o grămadă de piei de biber
bine împăturite şi puse una �ste alta până ajungeau la înălţimea
puştii. Atâta mai rămăsese. Incolo, nici urmă de omul care în
vremurile de demult ridicase această colibă şi îşi lăsase fiinta
printre pături.
Primăvara veni încă o dată şi, la capătul pribegiei lor, găsiră
nu coliba pierdută, ci un placeri chiar la suprafaţa pământului,
într-o vale largă. Aurul strălucea ca untul galben pe fundul
ciurului de spălat nămolul. N-au mai căutat alte locuri. Fiecare
zi de lucru le aducea mii de dolari în praf de aur şi nuggeţi -
şi ei lucrau din zori şi până-n noapte. Aurul era strâns în săculeţi
din piele de elan, câte cincizeci de pfunzi în fiecare, şi apoi
stivuiţi ca lemnele de foc lângă cerdacul făcut din crengi de
brad. Munceau cu puteri de uriaşi; zilele treceau ca în vis, una
după alta, iar comoara adunată creştea mereu.
Câinii nu aveau de făcut nimic altceva decât să care din
când în când vânatul, aşa că Buck îşi petrecea multe ceasuri
adâncit în gânduri lângă foc. Arătarea omului păros şi cu
picioarele scurte îi apărea în faţă mult mai des acum, când
nu prea avea ce face. Şi de multe ori, stând cu ochii aţintiţi
spre flăcări, Buck pribegea cu el în acea altă lume, de care
îşi aducea aminte.

1 Teren în care se găs eşte aur (n.t.) .

93
 Principala caracteristică 'a acestei alte lumi părea să fie
teama. Când se uita la omul păros care dormea lângă foc
cu capul între genunchi şi cu �âinile încleştate deasupra
creştetului, Buck îşi dădea seama că omul doarme neliniştit,
tresărind şi trezindu-se mereu. Omul se uita atent şi înspăi­
mântat în bezna ce-l înconjura şi arunca lemne mai multe
în foc. Când hoinăreau pe malul unui lac, de unde omul păros
aduna scoici pe care le mânca de îndată ce le lua în mână,
el făcea aceasta nu fără grij i , căci privirea i se -îndrepta în
toate părţile căutând primejdia ascunsă, iar picioarele-i erau
mereu pregătite să fugă cu iu ţeala vântului, de cum s-ar fi
ivit o primej die. Prin pădure se strecurau fără zgomot, Buck
fiind totdeauna pe urmele omului păros. Şi amândoi, câine
şi om, erau mereu la pândă şi gata la orice, cu urechile ciulite
şi mişcându-Ie în toate părţile şi cu nările fremătând, căci
omul avea mirosul şi auzul tot atât de ascuţite cum le avea
şi Buck. Omul păros putea să se caţere cu uşurinţă în copaci
şi să călătorească din pom în pom tot atât de repede ca pe
pământ, aruncându-se cu aj utorul braţelor din creangă în
creangă, câteodată la trei-patru metri depărtare, înaintând
mereu, agăţându-se şi nedând niciodată greş. De fapt, părea
că se simte tot atât de bine în copaci ca şi pe pământ. Buck
îşi mai aducea aminte de nopţi de veghe petrecute sub vreun .
copac, în vreme ce omul păros stătea cocoţat pe vreo creangă
de fare se ţinea încleştat, deşi dormea.
In strânsă legătură cu arătarea omului păros era şi che.,
marea care mai răsuna şi acum din străfundurile pădurii.
�hemarea aceasta îl umplea de nelinişte şi de dorinţe stranii .
I l făcea să simtă o fericire nedefinită dar dulce, şi unele im­
pulsuri sălbatice de care nu-şi dădea prea bine seama. Uneori
urmărea chemarea în inima pădurii, căutând-o ca şi când ar
fi fost ceya pipăibil, Iătrând încet sau furios, aşa cum îi .erau
toanele. Işi vâra nasul în muşchiul rece al copacilor sau în
huma neagră de unde creşteau curpeni lungi şi sforăia plin
de bucurie când simţea mirosul pământului gras. Alteori stă­
tea chircit ceasuri întregi la pândă pe după trunchiurile co­
pacilor cJoborâţi de furtună acoperite cu iască verde, privind

94
cu ochii mari şi ascultând cu urechile ciulite la tot ceea ce
se mişca sau făcea zgomot în j urul lui. S-ar fi putut crede
că, aşa cum stătea, el trăgea nădejde să surprindă această
chemare care îl obseda şi pe care nu o putf,a înţelege. Dar
el nu-şi dădea seama de ce făcea toate aceste lucruri. Era
silit să le facă şi nu se întreba deloc de ce le face.
Instinctele puseseră stăpânire pe el. Uneori stătea în
tabără, dormitând leneş în lumina zi lei, când ridica deodată
capul şi ciulea urechile, ascultând cu atenţie, ca apoi să se
scoale în picioare şi să o tulească încotro vedea cu ochii,
departe, tot mai departe, ceasuri întregi, prin viroagele pădurii
sau prin locuri întinse unde creşteau câmQ.ii întregi din acele
flori cărora li se spune "cap de negru". Ii plăcea să alerge
de-a lungul albiilor secate şi ap oi să se strecoare şi să spio­
neze viaţa păsărilor din pădure. Alteori stătea câte o zi în­
treagă ascuns în vreun tufiş, de unde putea să privească potâr-
nichile cum gânguresc şi se foiesc încolo şi-ncoace. Dar mai
presus de orice îi plăcea să gonească în amurgul palid al nop­
ţilor de vară, ascultând şoaptele îmbătătoare şi atrăgătoare
ale pădurii, citind semnele şi zgomotele aşa cum omul poate
citi o carte şi fiind tot timpul în căutarea acelui misterios
ceva, care-l chema, îl chema mereu, fie că era treaz sau ador­
mi� îmbiindu-l tot timpul să vină la el.
Intr-o noapte tresări din somn, şi sări drept în picioare
cu ochii la pândă, adulmecând, cu nările fremătând şi c u
coama zbârlindu-i-se î n valuri mişcătoare. Dinspre pădure
venea chemarea (sau o notă din ea, deoarece chemarea avea
mai multe note). Era clară şi precisă cum nu mai fusese
niciodată până acum: un urlet prelung, asemenea şi totuşi
nu chiar asemenea urletului scos de câinele sălbatic. B uck
cunoştea chemarea - aşa cum îi erau familiare şi unele fapte
din trecut - şi o socotea ca ceva auzit şi mai înainte. Făcu
apoi câteva salturi prin tabăra în c are dormeau toţi şi, uşor
dar repede, ţâşni ca o săgeată în pădure. Când ajunse mai
aproape de strigătul acela, începu să meargă mai încet,
prevăzător la fiecare mişcare, până când ctj l}Dse la o poiană
ce se deschidea printre copaci, unde văzu yn lup de pădure

95.
 slab şi înalt, aşezat pe labele dinapoi şi cu botul ridicat spre
cer.
B uck nu făcuse nici un zgomot. Totuşi, lupul îl simţise
şi încetă să mai urle. Câinele se strecură pe furiş în poiană,
aproape târându-se, cu trupul întreg încordat, cu coada
dreaptă şi băţoasă, păşind cu nespusă atenţie. Fiecare mişcare
arăta un amestec de ameninţare şi de îmbiere la prietenie.
Acesta era răgazul ameninţător care caracterizează întâlnirea
a două fiare. Dar lupul o rupse la fugă când îl văzu pe Buck.
Acesta îl urmă, cu sărituri sălbatice, cuprins de frenezia în­
trecerii. Goniră aşa până într-o fundătură a unei albii uscate,
croită de vreun torent, unde un desiş de mlajă astupa drumul.
Lupul se răsuci ca un vârtej , rotindu-se pe labele dinapoi- aşa
clIm făcea şi Joe şi toţi dulăii căliţi de viaţă - mârâind,
arătându-şi colţii, zbârlindu-se şi clănţănind din dinţi într-o
succesiune rapidă şi continuă de muşcături în gol.
Buck nu-l atacă, ci începu să-i dea târcoale, încercând să-i
dovedească intenţiile sale paşnice. Lupul era bănuitor şi
speriat, căci Buck îl întrecea de trei ori în greutate, iar capul
lui dacă ajungea până la umărul câinelui. Căutându-şi scă­
parea, el ţâşni pe lângă acesta şi goana începu iar. Din când
în când era din nou prins la strâmtoare şi scena se repeta.
Dar deşi lupul era din ce în ce mai obosit, totuşi Buck nu-l
putea aj unge atât de uşor. Gonea până când Buck aj ungea
cu capul la şoldul lui, apoi se răsucea brusc , ca s-o rupă din
nou la fugă.
Dar în cele din urmă, stăruinţa lui Buck a fost răsplătită.
Lupu l , dându-şi seama că acesta nu vroia să-i facă nici un
rău, se opri , întinse nasul şi se mirosiră unul pe altul. Apoi
se purtară prieteneşte , jucându-se în chipul acela nervos şi
aproape timid, prin care animalel� feroce îşi dezmint fero­
citatea lor. După câtăva vreme, lupul o luă razna într-o parte, .
dar încet, într-un fel p,.,rin care arăta clar c ă s e îndreaptă totuşi
către un loc anumit. Ii arătă limpede lui Buck că trebuie să
vină şi el, şi goniră aşa, umăr la umăr, prin amurgul mohorât,
în sus prin albia secată a torentului, către peştera de unde
ieşise lupul şi dincolo de stânca pleşuvă, de unde izvora
pârâul.

96
 De cealaltă parte a cumpănei apelor dădură peste nişte
meleaguri întinse, umbrite de fâşii mari de pădure şi străbă­
tute de nenumărate pârâiaşe. Şi prin aceste nesfârşite fâşii
de pădure ei alergară ceasuri întregi, în vreme ce soarele se
ridica tot mai sus şi se făcea tot mai cald. Buck era în culmea
fericirii. Işi dădea seama că, în sfârşit, răspundea acum
chemării gonind alături de fratele său din pădure către locul
de unde cu siguranţă venea chemarea. Amintiri vechi îi nă­
pădiră mintea şi îl tulburară aşa cum altădată îl tulburaseră
realităţile ale căror năluci erau tocmai aceste amintiri. Mai
făcuse lucrul acesta şi mai înainte, cândva, în acea altă lume
de care îşi amintea vag, şi făcea lucrul acesta şi acum, aler­
gând din răsputeri prin coclauri neumblate, cu cerul întin s
deasupra capului.
. Se opriră să se adape dintr-o apă care curgea repede şi,
deodată, Buck îşi aduse aminte de John Thomton. S e aşeză
pe pământ. Lupul o pomi din nou către locul de unde cu SI­
guranţă că venea chem<l!:ea, apoi se întoarse la el, mirosindu-l
la nas şi făcând diferite mişcări ca pentru a-l încuraj a . Dar
Buck o apucă agale înapoi pe urmele lăsate. Vreme de mai
bine de-b oră, fratele sălbatic alergă alături de el, scâncind
încet. Apoi se aşeză pe labele dinapoi, ridică botul spre cer
şi începu să urle. Era un urlet asemănător bocetului. Buck
îşi continuă singur drumul şi pe măsură ce se încţepărta,
urletul se auzea mai încet, tot mai încet, până când se pierdu
în depărtări .
John Thomton era la cină când B uck, apăru ca o săgeată
în tabără şi se năpusti cu afecţiune pătimaşă asupra lui,
răstumându-l, căţărându-se pe el, lingându-i faţa, muşcându-i
mâna - "făcând-o pe nebunul", după cum spunea Thomton
- în vreme ce el îl zgâlţâia pe Buck încoace şi încolo şi îl
ocăra.
Vreme de două zile şi două nopţi Buck nu a Il)ai părăsit
tabăra şi nici nu l-a pierdut din ochi pe Thomton. Il urmărea
pas cu pas când era la muncă, stătea de pază c ând mânca,
era cu ochii pe el seara, când intra în plapumă să se culce,
şi dimineaţa, când ieşea din plapumă. Dar după două zile,
chemarea din pădure începu să răsune mai poruncitoare ca

97
 oricând. Neliniştea îl cuprinse din nou şi începu să fie chinuit
de amintiri : întâmplarea cu fratele lui sălbatic , ţinutul vesel
de dincolo de creastă, goana umăr la umăr prin pădurile
întinse . . . începu iarăşi rătăcirile prin codru, dar fratele sălbatic
nu se mai arăta. Şi deşi asculta, veghind vreme îndelungată,
n-aA mai prins în auz urletul acela ca un bocet.
Incepu să doarmă noaptea în afara taberei, uneori rămâ­
nând prin alte locuri zile întregi. O dată trecu dincolo de cum­
păna apelor şi pătrunse din nou în ţara cu păduri şi ape cur­
gătoare. A cutreierat ţinutul acela o săptămână încheiată,
căutând zadarnic urme proaspete ale fratelui său sălbatic ,
ucigând în cale vietăţi cu care se hrănea şi fugind uşor şi în
salturi, aşa că nu obosea niciodată. Pescuia somoni într-un
fluviu l arg care se revărsa undeva în mare şi tot lângă acest
. fluviu ucise un mare urs negru . Ursul, orbit de ţânţari în
vreme ce căuta să prindă peşti, începuse să fugă prin pădure,
disperat şi înfiorător. Dar chiar aşa stând lucrurile, a avut
totuşi loc o luptă aprigă, Buck fiind nevoit să-şi folosească
întreaga feroci tate. Iar după două zile, când se înapoie la locul
unde ucisese ursul şi găsi vreo zece wolverinjl încăierându-se
pentru rămăşiţele cadavrului, el îi împrăştie ca pleava în vânt.
I�r cei ce apuc ară să fugă au lăsat în urma lor pe unii care
nu aveau să se mai certe niciodată.
Pofta de sânge a lui Buck era mai mare ca oricând. Era
un ucigaş, o fiinţă care avea nevoie de pradă, trăind · din
carnea fiinţelor vii, neajutat, singur, numai cel puternic putea
supravieţui. Din pricina tuturor acestor lucruri, el a fost cu­
prins de o mare mândrie de sine însuşi, care se comunica
aidoma unei boli molipsitoare întregii sale fiinţe fizice. Mân­
dria aceasta se făcea simţită în toale mişcările lui , reieşea
din j ocul fiecărui muşchi, grăia limpede ca glasul omenesc
în felul cum mergea, făcând ca blana lui strălucitoare să pară
şi Ulai strălucitoare. Dacă nu ar fi fost fâşia de păr castaniu
în j urul botului până peste ochi şi pata albă care se prelungea
de la mijlocul pieptului în jos, ar fi putut fi luat din greşeală
drept un lup uriaş, dar care întrecea în mărime cel mai mare

I Wolverini = animale din America de Nord , Cl;. nişte lupi mici (n.t.)

98
 exemplar din -rasa lupilor. De la tatăl său - un Saint-Bemard
- moştenise înălţimea şi greutatea, dar fiinţa care dăduse
lustru şi ciopleală înălţimii şi greutăţii lui era mama sa, din
neamul câinilor ciobăneşti. Botul lui era aidoma botului lung
al lupului, numai că era mai mare decât al oricărui lup. Iar
cap,..ul lui, un cap de lup, era masiv şi 'poate ceva mai lat.
Indemânarea şi şiretenia lui erau îndemânarea şi şiretenia
lupului, a animalului de pradă; inteligenţa însă era inteligenţa
unui c âine Saint-Bemard şi a unui câine ciobănesc. Toate
acestea, plus experienţa câştigată la cea mai aspră dintre şcoli,
făceau din el o creatură tot atât de formidabilă ca oricare
altă creatură ce dă târcoale după pradă prin natura sălbatică.
Era un animal camivor, trăind strict din mâncatul cărnii. Se
afla în floarea vieţii, în punctul ei culminant, strălucind de
putere şi virilitate. Când Thomton îl mângâia cu mâna pe
spate, în urma mâinii se produceau trosnituri şi pocnituri,
fiecare fir de păr descărcându-şi, în contact cu mâna elec­
tricitatea înmagazinată. Fiecare părticică din el, fie ea creier
sau trup, ţesut nervos sau fibră muşchiulară, repr�zenta cul­
mea perfecţiunii ; şi între toate aceste părţi exista un echi­
libru . perfect, o înţelegere perfectă. Când vedea sau auzea
ceva, ori cân d intervenea o întâmplare care cerea acţiune
imediată, el răspundea cu o repeziciune fulgerătoare. Oricât
de rapid ar fi putut să facă un salt unul din câinii de pe-aici.
pentru a se apăra de un atac sau pentru a ataca, Buck îl t1cea
de două ori mai repede. El vedea mişcarea sau auzea sunetul
şi răspundea într-un timp mai scurt decât ar fi putut oricare
alt câine să perceapă prin văz sau auz ceea ce se petrecea.
El percepea, lua o hotărâre şi răspundea în aceeaşi clipă. La
drept vorbind, cele trei acţiuni, şi anume: perceperea, hotă­
rârea şi răspunsul, veneau una după alta; dar intervalul dintre
ele era atât de scurt, încât păreau simultane. Muşchii lui erau
supraîncărcaţi de vitalitate şi intrau în acţiune cu vioiciune,
ca nişte resorturi de oţel. Viaţa curgea prin el într-o revărsare
tumultoasă, veselă şi clocotitoare, încât părea că va face
explozie prefăcându-1 în firimituri de fericire care să se
reverse generos asupra întregii lumi .

99
 - Cred că nu mai este şi nici n-a mai fost un asemenea
câine pe lume, spuse John Thomton într-o zi, în vreme ce
tovarăşii lui se uitau la B uck, care tocmai pleca din tabără.
- După ce a fost făcut, tiparul lui a crăpat şi n-a mai
putut fi folosit niciodată ! spuse Pete.
- Zău că aşa cred şi eu ! confirmă Hans.
Ei l-au văzut pe Buck cum pleacă din tabără, dar nu au
văzut brusca şi teribila lui transformare imediat ce se găsi
în inima pădurii. Acum nu mai mergea. Se transformase
într-o creatură a sălbăticiei, strecurându-se încet înainte,
păşind ca o pisică - o umbră mişcătoare care apărea şi dis­
părea printre umbre. Ş tia cum să profite de orice acoperire,
ştia să se târască pe pântece ca un şarpe şi tot ca un şarpe
să sară şi să muşte. Putea să înhaţe un ptarmingan din cuib,
să surprindă şi să ucidă în somn un iepure şi să hăpăiască
din zbor veveriţele care se avântau prea târziu în copaci.
Peştii, în eleşteele neîngheţate, nu erau destul de rapizi ca
să scape de el ; şi nici biberii , care tot meşteresc la dig urile
lor, nu enm destul de prudenţi în faţa lui. El ucidea ca să
mănânce, nu ca să se desfete. Ii plăcea însă ca să mănânce
numai ceea ce �cidea el însuşi . Toate acţiunile lui aveau
pecetea pândei. Ii plăcea mult să stea la pândă după veve riţe
şi după ce le prindea, să le dea drumul să se tot ducă,
clănţănind de groază, până în v ârful copacilor.
Când veni toamna, elanii apărură în număr mare, călă­
torind încet spre sud, pentru a întâmpina iarna în văile mai
de jos care sunt mai puţin geroase. Buck reuşise încă de mai
multă vreme să doboare un pui de elan rătăcit, dar el dorea
din toată inima o pradă mai mare şi mai primej dioasă. Şi a
dat peste ea într-o bună zi, colo sus pe culme, la cumpăna
apelor. O cireadă de vreo douăzeci de elani tocmai trecuse
creasta, venind din ţara cu ape şi păduri. Şeful lor era un
elan mare. Era foarte furios şi, cum avea aproape doi metri,
era un adversar rar; Buck nu şi-ar fi putut dori un altul mai
potrivit. Elanul îşi clătina înainte şi înapoi marile sale coarne
cu încrengături, având paisprezece ramuri şi o distanţă de
doi metri între vârfuri . In ochii lui mici licărea o lumină

100
10 1
răutăcioasă . şi plină de cruzime când începu să mugească,
văzându-1 pe Buck.
Dintr-o coastă a elanului, chiar de lângă pulpa piciorului
dinainte, ieşea coada unei săgeţi cu pene - fapt care explica
de ce era furios animalul. Mânat de instinctul care îşi are
originea în vechile zile de vânătoare din lumea primitivă,
B uck căuta să desprindă elanul din cireadă. Treaba nu era
însă uşoară. Lătra şi sărea în faţa lui, dar la destulă depărtare
ca să nu poată fi atins de coarnele mari sau de putemicile
copite late, care ar fi putut să smulgă viaţa din el printr-o
singură lovitură. Neputând să întoarcă spatele primejdiei cu
�olţi ascuţiţi şi să-şi vadă de drum, elanul era în culmea furiei.
In asemenea clipe, el îl ataca pe Buck, care se retrăgea cu
şiretenie, căutând să-I atragă după el şi prefăcându-se că nu
ştie cum să scape. Dar după ce era despărţit astfel de cireadă, .
doi-trei elani mai tineri dădeau şi ei năvală asupra lui Buck,
dându-i celui rănit posibilitatea să se înapoieze la ai săi.
Există o răbdare a fiarelor - răbdare încăpăţânată, neo­
bosită, persistentă ca viaţa însăşi - cea care face păianjenul
să stea nemişcat ore întregi în pânza lui, şarpele să stea
încolăcit ca un ghem, pantera să stea la pândă în ascunzişul
ei; această răbdare trebuie să o aibă mai ales fii n ţa care îşi
vânează hrana. Această răbdare o avea şi Buck când se ţinea
ca scaiul de tunna de elani, încetinindu-i mersul, întărâtând
elanii tineri, necăjind femeile cu puii lor şi făcându-1 pe
elanul rănit să fie cuprins de o adevărată nebunie din pricina
furiei lui neputincioase. Situaţia aceasta a durat o jumătate
de zi . Buck parcă se multiplica el însuşi, atacând din toate
părţile, învăluind cireada într-un vârtej de ameninţări,
atrăgându-şi victima imediat ce ajungea cireada şi măcinând
astfel răbdarea creaturii sortite de el să-i fie pradă; căci
răbdarea acestor fiinţe este mai slabă decât cea a creaturilor
care caută prada.
Când ziua se scurse şi soarele se lăsă în patul lui din
nord-vest (căci întunericul venise din nou pe lume şi nopţile
de toamnă ţineau acum şase ore), elanii tineri începură să
vină cu tot mai multă neplăcere în ajutorul conducătorului
lor atacat. Iarna care se apropia îi mâna către ţinuturile mai

102
 sudice şi părea că n-au să scape niciodată de această creatură
obositoare, care-i ţinea pe loc. Şi-apoi nu era ameninţată viaţa
întregii cirezi sau a elanilor tineri. Era cerută doar viaţa unuia
singur dintre ei; deci nu trebuiau să-şi jertfească propria lor
viaţă, aşa că, la urma urmei, erau bucuroşi să plătească doar
atâta vamă.
Când se lăsă amurgul, bătrânul elan se opri cu capul
plecat, uitându-se cum ai lui - femelele pe care le cunoscuse,
puii al căror tată era, elanii pe care îi strunise - merg repede,
bălăbănindu-se, în lumina palidă a lunii. El nu putea să-i
urmeze, căci în faţa botului său lipăia nemiloasă teroarea cu
colţi care nu-l lăsa să meargă mai repede. , Avea mai mult
de-o jumătate de tonă; trăise în plină putere o viaţă lungă,
în cursul căreia luptase şi se zbătuse �u multe primejdii, iar
acum vedea moartea în faţă, întruchipată în· colţii unei crea­
turi al cărui cap nu trecea mai sus de genunchii săi mari şi
noduroşi.
De atunci, zi şi noapte, Buck nu şi-a mai părăsit prada,
nu i-a mai dat o clipă de răgaz, nu i-a mai permis să pască
frunza copacilor sau smicelele mestecenilor şi sălciilor tinere,
şi nici nu l-a mai lăsat să-şi potolească setea arzătoare în
apele peste care treceau şi care susurau cristalin. De multe
ori, cuprins de disperare, elanul o rupea la fugă pe o distanţă
bună: Atunci Buck nu încerca să-I oprească, ci sărea uşor
pe urmele lui, satisfăcut de întorsătura pe care o lua jocul,
tolănindu-se pe pământ când elanul se oprea, dar atacându-l
cu feroci tate când încerca să pască sau să se adape.
Capul mare al elanului se apleca tot mai mult sub pădurea
coamelor, }ar mersul lui şovăielnic era din ce în ce mai lipsit
de vlagă. Incepu să stea pe loc vreme mai îndelungată, cu
botul în pământ şi cu urechile pleoştite de deznădej de, astfel
că Buck avu timp Amai mult ca s'ă 'caute apă pentru sine sau
să se odihnească. In asemenea clipe, răsuflând din greu, cu
limba scoasă şi cu ochii aţintiţi asupra uriaşului elan, lui Buck
i se părea că pe lume se petrece o schimbare. Părea că simte
o nouă mişcare pe aceste meleaguri. Aşa cum veneau în ţara
aceasta elanii, aşa veneau şi alte feluri de vieţi. Părea că
pădurea, apa şi văzduhul freamătă de prezenţa lor. Conştiinţa

103
despre această schimbare se născuse în el nu prin mijlocirea
văzului, a auzului, a mirosului sau a altui simţ mai subtil.
El nu auzea nimic, nu vedea nimic şi totuşi ştia că lumea
din jur se deosebea de cea de până acum, că prin ea cutreieră
fiinţe străine. Buck se hotărî să cerceteze despre ce poate fi
vorba, dar numai după ce va tennina treaba de care se
apl!.case . .
In cele din urmă, către sfârşitul celei de a patra zile, el
răpuse elanul. O zi şi o noapte rămase lângă fiinţa ucisă de
el, inâncând şi dormind, donnind şi mâncând, rând pe rând.
Apoi, odihnit, înviorat şi puternic îşi aduse aminte de tabără
şi de John Thornton. Pomi într-o goană uşoară, dar de lungă
durată, şi merse aşa ceas de ceas, fără să se abată măcar o
dată din drumul acesta încurcat, mergând de-a dreptul spre
tabără printr-un ţinut necunoscut şi cu o siguranţă a
direcţiei care ar fi făcut de ruşine omul cu busola lui.
Şi cum mergea aşa, devenea din ce în ce mai conştient
că ceva s.e nu exista mai înainte se mişca acum prin aceste
ţinuturi. In acest ceva, se integra şi viaţa din jur, diferită de
viaţa care existase aici în timpul verii. Lucrul acesta îi era
arătat acum şi în alt fel, nu numai în mod misterios, în mod
subtil. Vorbeau despre aceasta păsărelele, sporovăiau între
ele veveriţele gureşe; până şi boarea vântului şoptea despre
aceasta. De multe ori, el se opri şi trase pe nări; în sorbituri
adânci, aerul proaspăt al dimineţii, citind parcă un mesaj
c are-l făcea să sară cu mai multă repeziciune. Era copleşit
de sentimentul că se întâmplă chiar acum o nenorocire dacă
nu cumva s-o fi şi întâmplat. Când trecu de-a curmezişul
ultimei întinderi de apă şi coborî în fundul văii, către tabără,
el făcu asta cu mare prevedere.
La vreo trei mile depărtare de tabără, a dat peste o urmă
proaspătă care-l făcu să-i freamăte şi să i se zburlească părul
pe grumaz. Urma aceasta ducea direct către tabără, către John
Thornton. Buck se repezi într-acolo, repede, dar pe furiş, cu
fiecare nerv încordat şi atent, citind mulţimea de amănunte
care îi spuneau o întreagă poveste - afară de sfârşitul ei.
Mirosul său îi spunea că a trecut pe aceste meleaguri viaţa

104
pe urmele căreia călătorea el acum. Observă tăcerea pătrun­
zătoare. a pădurii. Viaţa păsărelelor dispăruse. Veveriţele stă­
teau în cuiburi. Văzu doar una singură - de un cenuşiu scli­
visit - chircită pe o creangă cenuşie, uscată, încât părea chiar
o parte din ea, o excrescenţă lemnoasă pe copac.
Cum Buck se strecură înainte neobservat, ca o umbră ce
alunecă, nasul i-a fost atras brusc într-o parte, de parcă ar
fi fost prins şi împins într-acolo de o forţă. Urmări mirosul
nou până ajunse într-un tufiş unde o găsi pe Nig. Era întinsă
pe o coastă, moartă, aici, unde se târâse singură, străpunsă
de o săgeată al cărui vârf ieşise printr-o parte a trupului cu
penele din coada săgeţii rămânând în cealaltă.
La vreo sută de paşi mai încolo, B uck dădu peste unul
din câinii de povară pe care Thornton îi cumpărase la
Dawson. CâineLe acesta se târa, zbătându-se cu moartea, de-a
lungul potecii, dar Buck îl ocoli fără să se oprească. Dinspre
tabără se auzea un zgomot slab de glasuri, modulându-se în
ţonuri înalte sau joase, într-o psalmodie ce aducea a cântec.
Inaintând pe burtă către marginea poienii îl găsi Ape Hans,
lungit cu faţa în jos, împănat cu săgeţi ca un arici. In aceeaşi
clipă, Buck îşi aruncă privirea către locul unde fusese
cerdacul din crengi de brad şi văzu ceva ce-l făcu să i se
zbârlească brusc părul pe grumaz. A fost năpădit de o furie
împotriva căreia nu putea lupta. Nu şi-a dat seama că urlă,
dar scoase un urlet puternic în care se citea o extraordinară
ferocitate. Pentru ultima dată în viaţa lui a lăsat ca pasiunea
să înlocuiască şiretenia şi înţelepciunea, dar numai din pricina
prea marii dragoste pentru lohn Thomton îşi pierduse capul.
Indienii din tribul yehaţilor dănţuiau pe sfărâmăturile
colibei din ramuri de brad, când auziră un urlet înspăimân­
tător şi văzură' năpustindu-se asupra lor o fiară cum nu mai
văzuseră niciodată. Era Buck. un urapan viu de furie, dând
nă"ală asupra lor plin de dorinţa înfocată de a distruge. Sări
asupra omului aflat mai în faţă (era chiar căpetenia
yehaţilor), sfâşiindu-i gâtlejul încât din vâna gâtului ţâşni
un torent de sânge. Dar nu se opri ca să muşte victima, ci
sfâşie în treacăt, în saltul următor, gâtlejul unui alt om. Nu

105
 era cu putinţă să i se împotrivească cineva. Dăduse năvală
chiar în mij locul lor, sfâşiind, rupând, distrugând într-o
continuă şi înspăimântătoare mişcare, care făcea SI! nu poată
fi atins de nici una din săgeţile pe care oamenii le trăgeau
asupra lui. De fapt atât de necrezut de rapide îi erau mişcările
şi atât de înghesuiţi unul într-altul erau indienii, încât se
străpungeau unii pe alţii cu săgeţile; iar un vânător tânăr,
când îşi repezi suliţa în Buck care tocmai făcea un salt, nu
reuşi decât să o înfigă cu atâta forţă în pieptul unui alt
vânător, încât vârful îl străpunse pe acesta, ieşindu-i prin
spinare. Apoi yehaţii fură cuprinşi de panică şi o rupseră,
înspăimântaţi, la fugă în pădure, ţipând în goana lor că s-a
pogorât pe pământ Duhul Rău.
Şi într-adevăr, cum îi gonea din urmă, şi-i dobora printre
copaci ca pe nişte cerbi, Buck părea un diavol în carne şi
oase. Ziua aceea a fost o zi tristă pentru yehaţi. S-au îm­
prăştiat ca potâmichile pe mele gurile acelea şi de-abia după
o săptămână ultimii dintre cei rămaşi în viaţă s-au strâns
într-o vâlcea adâncă şi au făcut socoteala celor care
pieriseră.
B uck, după ce repunţă să-i mai urmărească, se înapoie
în tabăra devastată. Il găsi pe Pete aşa cum fusese ucis, în
plapumă, luat pe neaşteptate. Lupta disperată a lui Thomton
era scrisă proaspăt pe pământ şi B uck citi cu mirosul fiecare
amănunt al ei, până la ţărmul unui eleşteu adânc. Pe ţărm,
cu capul şi cu picioarele dinainte în apă, se găsea Skeet,
credincioasă stăpânului până la moarte. Eleşteul, plin de apă
tulbure şi de mâl, ascundea bine ceea ce se afla pe fundul
lui. Acolo se afla John Thomton; Buck îi urmărise paşii până
la apă, de unde nu mai era nici o altă urmă.
Ziua întreagă, B uck dădu târcoale eleşteului sau pribegi
în neştire prin tabără. Ştia ce este aceea moarte : o încetare
a mişcării, o dispariţie din viaţa celor care trăiau ; şi înţelegea
şi că John Thomton este mort. Simţea un mare gol în el, ceva
asemănător cu foamea, dar un gol care îl durea tare, tot mai
tare şi care nu putea fi ostoit prin mâncare. Uneori, când se
.' oprea să privească leşurile yehaţilor, uita de durere; atunci
simţea că-l cuprinde o mare mândrie - o mândrie nespusă

106
 cum nu mai simţise niciodată până acum. Ucisese oameni,
cea mai nobilă specie dintre toate vieţuitoarele, şi putuse să-i
ucidă în numele legii bâtei şi a colţilor ! Mirosi curios
stârvurile. Muriseră atât de uşor ! Era mai greu să ucizi un
câine al Nordului, decât un om ! Oamenii nu sunt buni de
nimic dacă n-au săgeţi, suliţe sau bâte. De acum înainte n-are
să-i mai fie teamă de ei, decât dacă poartă în mâini săgeţi,
suliţe sau bâte.
Se lăsă noaptea şi luna plină apăru ridicându-se tot mai
sus pe cer, pe deasupra copacilor, luminând priveliştea până
când o scăldă într-o lumină fantomatică, de părea aproape
ziuă. Şi o dată cu căderea nopţii, Buck, care stătea pe
marginea eleşteului, întins la pământ, şi scheuna trist din când
în când, surprinse se mişcarea unei altfel de vieţi în pădure
- o altă mişcare decât cea a yehaţilor. Se ridică în picioare,
ciulindu-şi urechea şi adulmecând. De undeva de departe
pomi un urlet stins şi singuratic, dar totuşi pătrunzător, urmat
de Un cor de urlete asemănătoare. O dată cu trecerea clipelor,
urletele se auzeau tot mai aproape şi tot mai puternice. Buck
îşi dădu seama încă o dată că aşa ceva a mai auzit în cealaltă
lume, care dăinuia mereu în amintirea lui. S e duse cu paşi
mari în mijlocul poienii şi ascultă. Era chemarea, chemarea
pe mai multe melodii, răsunând mult mai îmbietor şi mult
mai poruncitor ca oricând. Şi, mai mult ca oricând, el era
gata să-i dea ascultare. John Thornton era mort. Ultima le­
gătură era ruptă. Omul şi pretenţiile omului nu-l mai ţineau
legat.
Vânându-şi carnea vie - aşa cum şi-b vânau yehaţii - prin
urmărirea cirezilor de elani care se duceau la iernat, hai ta
de lupi trecuse în cele din urmă dincoace de granita ţării cu
ape şi păduri şi năpădise valea lui Buck. Lupii intrau acum
ca un torent argintiu în poiana scăldată -de lumina lunii, iar
în centrul poienii stătea Buck, nemişcat ca o statuie, aşteptând
sosirea lor. Le impunea respect, aşa cum stătea, nemişcat şi
puternic, astfel că trecură câteva clipe până când cel mai
îndrăzneţ dintre ei făcu o săritură, năpustindu-se drept spre
el. Buck ripostă fulgerător şi-i rupse junghetura. Apoi se opri

107
 din nou, nemişcat, ca şi mai înainte, în vreme ce lupul răpus
se zvârcolea în ghearele morţii. Alţi trei lupi făcură aceeaşi
încercare, dând năvală rapid unul după altul; dar fură respinşi
tot unul după altul, scăldaţi în sângele ce le curgea şiroaie
din rănile de la gât sau de la umeri.
Lucrul acesta a fost de ajuns pentru ca întreaga haită să
se năpustească asupra lui; lupii tăbărâră pe el grămadă, în­
curcându-se şi stingherindu-se unii pe alţii în graba lor de
a răpune adversarul. Uimitoare mobilitate şi agilitate a lui
B uck oi-au fost de mare ajutor. Răsucindu-se pe labele
dinapoi, muşcând şi sfâşiind, Buck era pretutindeni în acelaşi
timp, asigurându-şi o apărare ce părea că nu poate fi pătrunsă
- atât de repede se rotea şi se apăra în toate părţile. Dar
pentru a-i împiedica să ajungă în spatele lui, Buck a fost silit
să se retragă încet până dincolo de eleşteu şi apoi în albia
secată a pârâului, până când ajunse sub un mal înalt de pie­
triş. Se retrase apoi mai departe, până la un unghi drept al
malului, făcut de oameni pe când săpau după aur. Alături
era apa adâncă, aşa că în locul acesta Buck era apărat din
trei părţi, neavând de luptat decât cu cei ce puteau ajunge
în faţa lui.
Şi atât de bine le-a ţinut piept, încât după o jumătate de
oră lupii se retrăseseră, învinşi. Toţi erau cu limbile scoase
şi răsuflau greu. Colţii le străluceau albi şi fioroşi în lumina
lunii. Unii din ei se tolăni seră pe pământ, cu capetele ridicate
. şi urechile ciulite pe spate; alţii stăteau în picioare,
- uitându-se la el, iar câţiva hăpăiau apă din eleşteu. Un lup
sur, înalt şi slab, înaintă prevăzător, într-un fel care arăta
prietenie, şi Buck îl recunoscu: era fratele sălbatic cu care
goni se o zi şi-o noapte. Scheuna încetişor şi, după ce şi Buck
începu şi · el să scheaune, se apropiară şi începură să se
.
miroasă, nas lângă nas.
Apoi un lup bătrân, jigărit şi plin de cicatrice, păşi înainte.
B uck îşi răsfrânse buzele, ca o pregătire pentru a mârâi dar
apoi îşi întinse botul şi se mirosiră unul pe altul. După aceea,
bătrânul lup se aşeză pe labele dinapoi şi îşi îndreptă botul
spre lună, dând glas urletului lung de lup. Ceilalţi se aşezară

108 ·
 şi ei pe labele dinapoi şi începură să urle. Acum Buck nu
se mai putea înşela; melodia aceasta era chemarea. Se aşeză
şi el pe labele dinapoi şi prinse să urle. Apoi Buck ieşi din
colţul unde se retrăsese. Lupii se strânseră grămadă în j urul
lui, întinzându-şi . nasurile şi mirosindu-se pe jumătate cu
prietenie, pe jumătate cu ferocitate. Conducătorii dădură apoi
drumul urletului haitei şi se repeziră în salturi în pădure.
Ceilalţi lupi ţâşniră în urma lor, urlând în cor, iar Buck pomi
şi el în aceeaşi goană, umăr la umăr cu fratele sălbatic, urlând
şi alergând.
Şi, cu aceasta, s-ar putea foarte bine ca povestea lui B uck
să se termine.
Dar nu trecură mulţi ani şi yehaţii observară o schimbare
în rasa lupilor din codru: au fost văzuţi câţiva dintre aceşti
lupi având pete de păr castaniu pe cap şi pe bot sau câte o
dungă albă de la mijlocul pieptului în jos. Dar mult mai im­
portant era un alt fapt despre care povesteau yehaţii şi anume
că un strigoi de câine goneşte în fruntea haitei de lupi . Erau
îngroziţi de acest strigoi, căci era mult mai viclean decât lupii.
El se strecura ca să fure până şi din taberele lor, în iernile
aspre, le răpea vânatul prins în capcane, le sfâşia câinii şi
înfunda până şi pe cei mai viteji vânători.
Ba se spuneau lucmri şi mai rele. De multe ori vânătorii
nu mai apucau să se întoarcă în tabără şi alţi vânători fuseseră
găsiţi de oamenii din trib zăcând cu beregăţile sfâşiate. Pe
zăpada de lângă stârvurile acestora se vedeau urme de lup,
dar mai mari decât urmele care ar fi putut fi lăsate de label�
oricărui lup.
Toamna, când yehaţii urmăresc turmele de elani, ei nu
intră nici în ruptul capului într-o anumită vale. Şi sunt unele
femei care încep să plângă de tristeţe când la focurile din
tabără cineva începe să povestească dip nou cum Duhul Rău
şi-a ales valea aceea ca loc unde să sălăşluiască de acum
înainte.
Şi totuşi, în timpul verii, o fiinţă vizitează valea aceea,
dar yehaţii nu ştiu nimic despre aceasta. Oaspetele este un

109
lup uriaş, cu blana strălucitoare, asemenea şi totuşi nu chiar
asemenea celorlalţi lupi . El vine de unul singur din ţinutul
cu păduri vesele şi se duce până într-o poiană deschisă printre
copaci. Acolo, un torent de metal galben se revarsă din nişte
saci putrezi din piele de elan. Torentul acesta este acoperit
de bălăriile care cresc şi ascuns de muşchiul verde care îl
năpădeşte din toate părţile. Aici, lupul acesta ciudat stă
adâncit în gânduri o vreme, apoi începe să urle lung, ca un
bocet, şi pe urmă pleacă.
Dar nu întotdeauna vine singur. Când pe pământ se lasă
lungile nopţi de iarnă şi lupii îşi caută carnea lor vie pentru
hrană până în vâlcelele dinspre sud, el poate fi văzut gonind
în fruntea haitei, prin lumina palidă a lunii sau prin razele
pâlpâitoare ale aurorei boreale, făcând salturi uriaşe şi cu
gâtlej ul parcă umflat, deoarece el cântă un cântec vechi -
de pe vremea când lumea era tânără - care este totodată şi
c ântecul haitei de lupi.

1 10
 •

CUPRINS:

Capitolul I. Spre viaţa primitivă . . . . . . . . . . . . . . . . 1 1

Capitolul II. Legea bâtei şi a colţilor . . . . . . . . . . . . 23

Capitolul III. Puternica fiară primitivă . . . . . : . . . . . 33

Capitolul IV. Cel care a câştigat supremaţia . . . . . . . 49

Capitoiul V. Truda hamului şi a pârtiei . . . . . . . . . . 59

Capitolul VI. Din dragoste pentru un om . . . . . . . . . 76

Capitolul VII. Răsună ·chemarea . . . . . . . . . . . . . . 90

.