CAPODOPERA SADOVENIANĂ – BALTAGUL

1. Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu:

Mihail Sadoveanu – „Ceahlăul literaturii române”, cum l-a numit Geo

Bogza, „Ştefan cel Mare al literaturii române”, cum i-a spus George Călinescu, are o
operă monumentală a cărei măreţie constă în densitatea epică şi grandoarea
compoziţională.
Viaţa satului românesc (tema spiritualităţii satului românesc) este principala
temă a epicii sadoveniene întrucât „ţăranul român a fost principalul meu erou”,
mărturisea Sadoveanu într-un discurs ţinut la Academia Română. Ţăranul sadovenian
este locuitorul de la munte, moldoveanul cu viaţa aspră ca şi meleagurile prăpăstioase pe
care este sortit să trăiască. Puternic individualizat în literatura româna, ţăranul lui
Sadoveanu se particularizează prin câteva trăsături specifice:
 ţăranul ca păstrător al lumii vechi, arhaice şi patriarhale;
 ţăranii moldoveni sunt oameni blajini şi înţelepţi, cu un acut
simţ al dreptăţii şi al libertăţii, apărători ai unor principii de viaţă fundamentale
statornicite din vremuri imemorabile;
 răbdători în suferinţă, ţin în sufletul lor dureri nestinse, se
retrag în sufletul naturii sau răbufnesc cu violenţă, împlinindu-şi dreptatea, menţinând
nealterat sentimentul demnităţii umane;
 universul sufletului ţărănesc se compune din adevăr, dreptate,
demnitate şi iubire pătimaşă: „Fă-ţi şi tu ce-i putea, dar mai ales un om cumsecade să te
faci! Să nu răpeşti munca săracului (…), să nu-ţi baţi joc de nevoiaşul care varsă lacrimi
pe brazdă”1 (M. Sadoveanu, „La noi în Viişoara).

2. Analiza structurală, compoziţională şi stilistică a romanului:

a) Delimitări conceptuale:
Romanul Baltagul apărut în 1930 este un adevărat „poem al naturii şi al
sufletului omului simplu”; o Mioriţă în dimensiuni mari. Versul moto: „Stăpâne,
stăpâne,/ Mai cheamă şi-un câne” argumentează viziunea mioritică a morţii, căreia
Sadoveanu îi dă o nouă interpretare, aceea a existenţei duale, ciclice, viaţă – moarte şi
din nou la viaţă.
Romanul a fost scris în numai 17 zile. Exegeţii au avut diferite păreri despre
încadrarea conceptuală a operei. George Călinescu îl considera un roman cu o intrigă
„antropologică” în care Sadoveanu evidenţiază „simţul automatismului vieţii ţărăneşti
de munte”. Perpessicius afirma că este „un poem de atitudine şi de largi perspective” iar
Nicolae Manolescu era de părere că este vorba despre „romanul unei intrepidităţi şi al
unei reuşite ce nu se mai explică în orizontul mitului”. La confluenţa acestor interpretări
divergente se află acea a lui Paul Georgescu din Polivalenţa necesară în care se
vorbeşte despre două structuri „complementare”: „una monografică, epică, realistă,
cealaltă simbolică, mitică”2 (Paul Georgescu, „Polivalenţa necesară”).
b) Sursele de inspiraţie:
Sursele de inspiraţie sunt reprezentate de baladele populare de la care
Sadoveanu preia idei şi motive mitologice româneşti: Şalga (preia setea de împlinire a
actului justiţiar, de înfăptuirea dreptăţii ce domină toate faptele eroinei), Dolca (preia
ideea profundei legături a omului cu animalul credincios), Mioriţa (tema, motivul,
conflictul, discursul epic simplu, concepţia asupra morţii reprezintă numai câteva
aspecte semnificative preluate).
La apariţia romanului, Perpessicius face disocieri între Mioriţa şi Baltagul,
vorbind printre primii de simbolistica acţiunii şi a personajelor, de proiecţia mitică a
subiectului: „Căci aşa cum balada populară a ridicat un incident sângeros din viaţa
păstorilor la înălţimea eternă a poeziei, tot aşa Mihail Sadoveanu a transfigurat balada
într-un poem de atitudine şi de largi perspective, expresie armonioasă a geniului său liric
şi narativ”3 (Perpessicius, „M. Sadoveanu”).
c) Tema romanului:
Romanul ilustrează lumea arhaică a satului românesc, sufletul ţăranului
moldovean ca păstrător al tradiţiilor şi al specificului naţional, cu un mod propriu de a
gândi, a simţi şi a reacţiona în faţa problemelor cruciale ale vieţii.
d) Titlul. Mit şi tradiţie:
Titlul este simbolic întrucât în mitologia autohtonă baltagul este arma
magică şi simbolică, menită să împlinească dreptatea, este o unealtă justiţiară. Ea este, în
basmele populare, furată de zmei şi redobândită de personajul pozitiv. Principala
trăsătură a baltagului este că, atunci când este folosit pentru împlinirea dreptăţii, acesta
nu se pătează cu sânge.
Cuvântul baltag poate veni şi de la grecescul labrys care înseamnă secure cu
două tăişuri, dar şi labirint. În roman este vizibil simbolul labirintului ilustrat de drumul
şerpuit pe care îl parcurge Vitoria Lipan în căutarea soţului. Există atât un labirint
interior, al frământărilor sale de la nelinişte la bănuială şi apoi la certitudine, cât şi un
labirint exterior, al drumului săpat în stâncile munţilor pe care îl parcursese şi Nechifor
Lipan. Acest labirint, cu drumurile sale şerpuite, aminteşte curgerea continuă a vieţii
către moarte şi a morţii către viaţă. Vitoria porneşte în căutarea soţului din interior, din
întuneric pentru a putea ajunge în exterior, la lumină”4 (Cornel Regman, „M. Sadoveanu – Opere”).
În mitologie, labirintul este casa securii duble, sugerând dualitatea
existenţială, adică un simbol al vieţii şi al morţii. Centrul acestui labirint este râpa dintre
Suha şi Sabasa, unde zac osemintele lui Nechifor Lipan.
e) Structura romanului:
Sunt evidenţiate două componente: una simbolică – mitică şi cealaltă epică
– realistă, care se interferează pe parcursul întregului roman. Romanul debutează cu
legenda pe care Nechifor Lipan o povestea la nunţi şi la botezuri, în care este evidenţiată
viaţa aspră a locuitorilor de la munte care îşi câştigau pâinea cu toporul sau cu caţa,
foarte pricepuţi în meşteşugul oieritului şi cărora Dumnezeu le-a dat ca unică menire
existenţială stăpânirea în veci a acelor locuri. Structurat în 16 capitole, romanul
evidenţiază trei idei esenţiale:
 primele 6 capitole cuprind aşteptarea femeii dominate de nelinişte şi
speranţă, de semne rău prevestitoare, se prezintă gospodăria Lipanilor, oamenii şi
obiceiurile locurilor;
 capitolele 7 – 13 ilustrează căutările Vitoriei pe drumul parcurs de
Nechifor, în care sunt trimiteri la obiceiuri şi tradiţii (botez, nuntă, moarte) precum şi
descrierea locurilor abrupte ale munţilor;
 ultima parte, capitolele 14 – 16, evidenţiază găsirea rămăşiţelor
pământeşti ale lui Nechifor, ritualul înmormântării, demascarea criminalilor, înfăptuirea
actului justiţiar şi ideea de ciclicitate existenţială a vieţii către moarte şi din nou la viaţă:
„le-om lua toate de coadă de unde le-am lăsat”5 (M. Sadoveanu, „Baltagul”).
f) Subiectul romanului:
Carte a mamei şi a fiului, Baltagul se descifrează cititorului sub forma unui
scenariu mitic, motivul „drumului iniţiatic” fiind frecvent în culturile străvechi, prin
trecerea dintr-un tărâm într-altul, dintr-o condiţie într-alta, ca o epifanie. O călătorie
dintr-o lume în alta înseamnă redescoperirea sinelui colectiv – un act iniţiatic.
Romanul se deschide cu o prezentare a locuitorilor din „munţii ţărilor de
sus”, a trăsăturilor de caracter generate de traiul în locuri stâncoase. Acţiunea are o
determinare exactă a timpului şi a spaţiului, dar această dimensiune realistă a romanului
este proiectată pe coordonata mitică a existenţei păstoreşti, pentru că oamenii din satele
de la munte vin de departe, dintr-un timp arhaic, cu toate rânduielile lui străvechi:
„Izolaţi de lumea din văi, rânduri după rânduri de generaţii, în sute după sute de ani, se
veseliseră de creşterea zilei şi începutul anilor; toate urmau ca pe vremea lui Burebista,
craiul nostru cel de demult; stăpânii se schimbaseră, limbile se prefăcuseră, dar
rânduielile oamenilor şi ale stihiilor stăruiseră, aşa încât se cuvenea ca şi copiii să aibă
partea lor”6 (M. Sadoveanu, „Baltagul”).
„Nu este o carte cu elemente etnografice, cu decoruri rustice,
propagandistice, ca la sămănătorişti, ci una a reflectării spirituale a oamenilor din aceste
locuri, unde înţelepciunea pământului îşi dă mâna cu cea a Orientului reflexiv” 7 (Mircea
Tomuş, „M. Sadoveanu”) .
Vocea scriitorului, obiectivă în relatare, înregistrează gesturile ritualice ale
unor oameni care îşi păstrează „naivitatea”: „Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte
făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea, răbdători în suferinţe ca şi-n
ierni cumplite, fără griji în bucurii ca şi-n arşiţele lor de cuptor, plăcându-le dragostea şi
beţia şi datinele lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri şi de oamenii de la
câmpie şi venind la bârlogul lor ca fiara de codru – mai cu samă stau ei în faţa soarelui
c-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se desmiardă şi luceşte, de cântec, de
prietenie”8 (M.Sadoveanu, „Baltagul”).
După prezentarea locurilor şi a oamenilor prin intermediul legendei pe care
o spune Nechifor este prezentată Vitoria. În Măgura Tarcăului, Vitoria trăieşte zăvorâtă
în sine cu spaima că ceva rău s-a întâmplat cu bărbatul ei plecat la Dorna să cumpere o
turmă de oi. Defapt, în structura romanului se disting trei părţi (aşteptarea, călătoria şi
praznicul) care se deosebesc în funcţie de comportamentul personajului principal.
Aşteptarea şi călătoria încadrează gesturile femeii în tipare, aşa încât Vitoria are un
comportament mitologic, în vreme ce praznicul, cu toate cele aferente, ridică la cote
maxime o psihologie a personajului în sensul realist.
În ultima parte, femeia are o gândire „detectivistă”, disimulând, vorbind
aluziv, tălmăcind şi răstălmăcind cuvintele partenerului de discuţie, avansând idei şi
raţionamente, aducând probe incriminatorii; toate acestea conferă personajului o mişcare
psihologică în ordinea realismului.
De la starea de nelinişte Vitoria trece la îngrijorare. Nechifor plecase demult,
întârziase 73 de zile, acum era Sfântul Andrei (30 Noiembrie) şi el nu dădea nici un
semn de viaţă. El mai zăbovea câteodată la vreo petrecere căci îi plăcea cântecul şi vinul
bun. Vitoria îşi aminteşte că : „Nechifor trecea des pe la crâşmă să beie un pahar cu alţi
munteni ca şi dânsul. Când îi veneau paralele, răsăreau la crâşma lui domnu Iordan şi
lăutari. Oierului îi plăcea viaţa şi atunci când întârzia mai mult, Vitoria găsea de cuviinţă
să se arate supărată. Dar bărbatul îşi avea meşteşugul de a reintra în graţiile femeii: „îi
zicea râzând o vorbă aprigă <<Iar se oţărăsc în tine cei şapte draci>>, îşi mângâia
mustaţa groasă şi femeia se tulbura, cedând ea la mustaţa aceea neagră şi la ochii aceia
cu sprâncene aplecate şi la toată înfăţişarea lui îndesată şi spătoasă. Vitoria se uita
ascuţit şi cu îndârjire, căci era dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani. Aşa-i fusese
drag în tinereţă Lipan, aşa-i era drag ş-acum când aveau copiii mari cât dânşii” 9 (M.
Sadoveanu, „Baltagul”).
 În singurătatea ei femeia încerca să pătrundă până la Nechifor. Nu putea să-
i vadă chipul dar îi auzise glasul: „Astfel s-a frământat, fără să i se aline gândurile şi fără
să primească vreo veste de unde aştepta. În noaptea asta, cătră zori a avut cel dintâi
semn în vis, care a împuns-o în inimă ş-a tulburat-o şi mai mult. Se făcea că vede pe
Nechifor călare, cu spatele întors către ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape. O
clipă mişcarea casei se potoli şi vântul îşi spori zvonul pe deasupra satului. Găinile se
suiră pe prispă la adăpost, alungate de cele dintâi stropituri reci. Vitoria privi cu uimire
la cucoşul cel mare, porumbac, cum vine fără nici o frică şi se aşază în prag. Inima-i
bătu cu nădejde, aşteptând semnul cel bun. Dar cucoşul se întoarse cu secera cozii spre
focul din horn şi cu pliscul spre poartă şi cântă o dată prelung. Aşadar cucoşul dă semn
de plecare”10 (M. Sadoveanu, „Baltagul”).
Vitoria, în neliniştea sa, căuta răspunsuri în reprezentanţii vieţii spirituale
(cere sfatul preotului satului) dar şi în reprezentantele lumii magice (baba Maranda). Ea
nu se declară pe deplin satisfăcută de răspunsurile primite mai ales că semnele rău
prevestitoare continuă să apară. Vitoria îl visează pe soţul ei din nou: „ Încearcă să-l
oprească şi să-i întoarcă spre ea obrazul ca să i-l citească. El era însă tot mai în fund.
Peste el se revărsau ape de primăvară. Îl mai chemă odată cu toată fiinţa, iertându-l
pentru orice dar Nechifor nu-i răspunse.” Un alt semn prevestitor îl constituie „nourul cu
bucluc dinspre Ceahlău”11 (M. Sadovranu, „Baltagul”).
Pune ordine în gospodărie cu o luciditate impresionantă: pe Minodora o duce
la mănăstire, vinde agoniseala pentru a face rost de bani pentru drum, lasă argatului cele
de trebuinţă şi porunci pentru timpul cât va lipsi. Îi comandă fiului ei, Gheorghiţă, un
baltag nou şi împreună pleacă în căutarea lui Nechifor, urmând întocmai drumul parcurs
de acesta.
Întreabă peste tot, pe la hanuri şi pe la oameni, „de bărbatul cu căciulă
brumărie şi cu cal negru ţintat”. Natura însăşi prevesteşte nenorocirea: „Când au intrat în
sat la Fărcaşa deodată s-a prăvălit de pe muntele cel mare un vânt rece, trăgând după
dânsul nouri negri şi vârtejuri de ninsoare”12 (M. Sadoveanu, „Baltagul”).
Motivul banului – acest credincios mesager- îşi are rădăcinile în credinţa
populară: „Dacă ai cunoaşte înţelesurile vântului şi ale ţipetelor de paseri, şi a
scheunatului dihăniilor, şi a umbletului gângăniilor, şi a tuturor urmelor care sunt, dar
care nu se văd dintr-o dată – atunci îndată ai ajunge la cel vinovat” 13 (M. Sadoveanu,
„Baltagul”). Vântul încearcă parca să-i vorbească. Când Vitoria simte că vântul a contenit
îşi dă seama că soţul ei nu trecuse mai departe. Ea află din aproape în aproape că la
Vatra Dornei Nechifor a cumpărat 300 de oi şi a pornit împreună cu ciobanii să le
coboare la iernat. Împreună cu el se mai aflau şi doi munteni care îl rugaseră să le vândă
100 de capete, lucru pe care Lipan l-a primit cu bucurie, căci aceştia doi erau cunoştinţe
vechi.
Vitoria urmează drumul spre Păltiniş, Broşteni, apoi Borca, loc în care turma
a părăsit apa Bistriţei ajungând la Sabasa. Trecu punţile de piatră ale Stânişoarei,
poposind la Suha unde constată cu uimire că aici nu mai ajunseseră trei ciobani ci numai
doi. În popasurile la Fărcaşa, Borca şi Cruci, Vitoria respectă şi onorează ceremoniile la
care asistă „cumetrie” sau nuntă (un alt semn rău prevestitor pentru că mai întâi
întâlneşte botezul apoi nunta) iar drumul său se desfăşoară numai „între răsăritul şi
asfinţitul soarelui”. La Călugăreni şi la Fărcaşa „va lepăda o picătură din păhăruţ înainte
de a bea rachiul”.
Vitoria se întoarce de la Suha la Sabasa. Pe măsură ce se apropie de locul
unde se află rămăşitele soţului, semnele devin tot mai explicite. Ea visează din nou:
„Din întunericul în care se află, pentru întâia oară, Lipan se întorsese, arătându-şi faţa şi
grăind lămurit, numai pentru urechile ei”14 (M. Sadoveanu, „Baltagul”).
 A doua zi găseşte câinele, pe Lupu, cu ajutorul căruia îl găseşte pe Lipan în
râpa Talienilor. Coborârea lui Gheorghiţă în râpa aceea pare a avea ceva din periplul lui
Dante prin Infern, la capătul lui aflându-se dovada micimii sufleteşti a semenilor,
păcatul lui Cain ce ne însoţeşte de milenii. Nechifor era păstor ca şi ciobănaşul Mioriţei,
ca şi Abel iar ucigaşul este la origine plugar ca şi Cain. Râpa unde se aflau osemintele
apare într-o ipostază mitică: „Îndată ce iese luna, toate au să se lumineze deplin. Are să
lumineze deplin şi jos în văgăună. Acolo s-a înălţat în picioare mortul, învelit în
pocladă, aşteptând binecuvântarea şi rugăciunile de care n-a avut parte” 15 (M. Sadoveanu,
„Baltagul”).
După săvârşirea înhumării se cere împlinită pedepsirea ucigaşilor. Moartea
lui Lipan nu înseamnă atât o tragedie a familiei, a satului arhaic de oieri, cât o catastrofă
cosmică pe care soţia sa are datoria sacră s-o descopere şi, împlinind cele necesare, s-o
izoleze şi s-o înscrie, restabilind echilibrul în circuitul etern al lumii.
„Există la Sadoveanu o adevărată obsesie a morţii şi ea capătă o infinitate de
expresii, una mai eufemistică sau mai tabuistică decât alta. Tocmai de aceea moartea
eroilor sadovenieni nu sperie, ci, aidoma elefanţilor, creează un mister mai degrabă
fascinant decât incitant. Moartea înseamnă tot contopire în cosmos, dar acest cosmos
înseamnă totul, inclusiv … natura umană. Cunoscându-şi în amănunt îndatoririle, femeia
nu se va lăsa răpusă de durere (doar atunci când descoperă osemintele soţului din pieptul
ei scapă strigătul durerii care sfâşie pustietăţile). Ea îl strigă pe Nechifor pe numele lui
tainic – Gheorghiţă”16 (Fănuş Băileşteanu, „Introducere în opera lui M. Sadoveanu”).
Recăpătându-şi luciditatea, ea găseşte puterea de a săvârşi actul justiţiar.
Sunt clipe în care şi ea este uimită de forţa morală ce-o ajută să depăşească toate
suferinţele: „Stau şi mă mir într-o privinţă, cum de am găsit în mine puterea să rabd
atâta şi să îndeplinesc toate”17 (M. Sadoveanu, „Baltagul”).
După înmormântarea osemintelor Vitoria urmăreşte înfăptuirea legii: „Dac-
aş putea să-l lovesc şi eu cu acelaşi baltag, în locul unde l-a pălit el pe Nechifor, m-aş
simţi mai uşurată. Dar asta nu se poate. Aşa că vreau să-l împung şi să-l tai altfel ca să
mai scot din mine obida care m-a înăbuşit atâta vreme” 18 (M. Sadoveanu, „Baltagul”). Cu o
logică impecabilă, cu un spirit detectivist conduce cu iscusinţă interogatoriul, face idei şi
aluzii determinându-i pe vinovaţi să se autodemaşte.
Vitoria Lipan nu acuză făţiş pe nimeni, doar modul insinuant în care îşi
exprimă nedumeririle în legătură cu dispariţia unui posibil martor care luase parte la
târgul făcut de cei trei oieri la cumpărarea oilor, ori în legătură cu existenţa chitanţei de
primire a banilor ce ar fi trebuit să se afle în chimirul mortului sunt sugestive pentru
inteligenţa Vitoriei şi înclinaţiile ei de detectiv. Este foarte insistentă atunci când îi
pofteşte la „îngropăciune” pe subprefectul Balmez, dar şi pe Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui
cu scopul de a pune în scenă demascarea criminalilor, dovedind o dibăcie deosebită în
cunoaşterea firii umane.
Pe fondul unei puternice stări de tensiune pe care ea o creează, ea pune
întrebări viclene şi iscusite, apoi afirmă că ştie cum s-au petrecut lucrurile, relatând cu
uimitoare precizie crima celor doi. Bogza se pierde cu firea când femeia îi spune lui
Gheorghiţă să vadă că pe baltag e sânge şi se repede la băiat, dar cade pălit în frunte de
baltagul flăcăului şi muşcat de Lupu. În cele din urmă, făptaşii mărturisesc crima şi sunt
luaţi de autorităţi.
Îndeplinind legea, restabilind echilibrul, Vitoria se poate întoarce la ale sale.
Se gândeşte că are o fată de măritat şi-şi planifică împlinirea în timp a celor cuvenite
pentru memoria lui Nechifor: „Plătim preoţilor, oamenilor care s-au ostenit şi tuturora.
Pe urmă, stăm şi ne hodinim trei zile, după care facem parastasul întâi tatălui tău. Îndată
ne încălărim şi ne ducem la apa Prutului, la Ştefăneşti, ca să cunoaştem turma de la
Rarău. Socot că mergând cu spor pe vreme bună, ne putem întoarce iar aici la Sabasa ca
să facem parastasul de nouă zile. Apoi ne ducem dincolo la Jijia, ca să vorbim cu baciul
Alexa şi să ne alcătuim cu el pentru întoarcerea oilor cătră munţi, unde avem tocmită
păşunea de vară. La patruzeci de zile vom fi iar aici şi vom ruga pe domnu Toma şi pe
părintele să ne ajute a împlini datoria de patruzeci de zile. Atunci om face praznic mai
bun, cu carne de miel de la turma cea nouă, om aduce atuncea de la mănăstirea
Văraticului şi pe sora-ta Minodora ca să cunoască mormântul. Ş-apoi după aceea ne-om
întoarce iar la Măgura, ca să luăm de coadă toate câte le-am lăsat. Iar pe soră-ta să ştii că
nici c-un chip nu mă pot învoi ca s-o dau după feciorul acela nalt şi cu nasul mare al
dăscăliţei lui Topor”19 (M. Sadoveanu, „Baltagul”).
„Vitoria e energică, isteaţă, hotărâtă şi deloc resemnată” – scria Ion Dodu
Bălan. Ea dispune de o mare forţă şi perseverenţă, ştie să disimuleze magistral pentru a
se apăra şi a-şi atinge scopul. Ea se luptă cu soarta şi Sadoveanu o face sensibilă ca-n
tragediile greceşti şi până la urmă va birui, asigurând triumful dreptăţii. Prin puternica ei
personalitate, Vitoria se înscrie în galeria marilor tipuri feminine din literatura română şi
universală. Se aseamănă cu Doamna Chiajna din nuvela lui Alexandru Odobescu, cu
Vidra din piesa lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, cu Doamna Clara din drama istorică a
lui Alexandru Davilla sau Ana Neculai din nuvela cu acelaşi nume a lui Remus Luca.
George Călinescu spune despre Vitoria că este „un Hamlet feminin” iar
Perpessicius că, prin mentalitate este o „Antigonă” iar lui Cornel Regman îi apare ca un
„Robinson” căci, asemenea lui, are eroismul de a înfrunta singură o realitate nouă care
trebuie cunoscută şi cucerită pas cu pas. Spiritul justiţiar o apropie de Anca din Năpasta
a lui Ion Luca Caragiale. Important este că acest personaj, fie că e un Hamlet, fie o
Antigonă sau un alt Robinson, se integrează unei caracterologii străvechi, bine
configurate în literatura universală.
„Vitoria este un personaj complex, de o mare originalitate, aparţinând numai
unei spiritualităţi est-europene. Ea se remarcă prin tenacitate, pragmatism, voluntarism.
Are o „vocaţie hermeneutică” ştiind deci să descifreze şi să interpreteze „semne” de pe
chipul omului şi din natură. În toate acţiunile sale, femeia dovedeşte spirit justiţiar,
inteligenţă, luciditate, stăpânire de sine, devotament şi neclintire în împlinirea tradiţiilor
şi datinilor străvechi”20 (Gheorghe Mitrache, „Scriitori români comentaţi – M. Sadoveanu”).
g) Elemente stilistice. Stilul:
„Cea mai uimitoare izbândă a lui Sadoveanu este aceea cu privire la
limbă”, spunea George Călinescu. Stilul sadovenian are câteva particularităţi din care
reies farmecul şi vraja pe care o degajă întreaga sa proză:
 solemnitatea – este dată de epitete, comparaţii, metafore
elogiative, de preamărire a spiritului ţărănesc sau a trăsăturilor comparabile cu ale
personajelor mitologice;
 arhaitatea – este ilustrată de folosirea arhaismelor fonetice,
semantice şi lexicale (a se tângui = a se văita; cetăţuie = cetate; lunatice = femei nebune;
lăcaş = mănăstire);
 muzicalitatea limbajului este ca o simfonie, „o partitură intonată
sub cupola lui Dumnezeu, auzindu-se lina jeluire a doinelor, viforul strigătelor de
război, larma petrecerilor cu vin şi lăutari, vaietele noroadelor învinse.
Timpul în care se petrec faptele este un timp mitic, un timp al credinţelor
strămoşeşti, într-o lume arhaică, primitivă, foarte puternic legată de natura
înconjurătoare, un timp care se măsoară după semnele vremii, după superstiţii, după legi
strămoşeşti nescrise dar păstrate cu sfinţenie de generaţii şi transmise cu credinţă
urmaşilor. Însuşi Sadoveanu plasează de multe ori întâmplările „în vreme veche” sau
„vreme adâncă”.
 Solemnitatea romanului este redată prin trăsăturile personajelor, prin
puternica spiritualitate pe care o degajă.
Este de reţinut asemănarea dintre personajele lui Sadoveanu şi personajele
mitice. Vitoria este o „Penelopă” dar pânza pe care o ţese ea nu este „pânza aşteptării” ci
„pânza dreptăţii”, o „pânză justiţiară”. Dragostea dintre Vitoria şi Nechifor este o
dragoste mitologică între un muritor şi o zeiţă.
Arhaitatea nu este reliefată numai prin folosirea arhaismelor ci şi prin
relevarea unei lumi cu totul originală, o lume care se ghidează după legi proprii.
Oamenii trăiesc aici după reguli arhaice transmise de-a lungul generaţiilor. Datinile,
ritualurile de tot felul şi mai ales grijile gospodăreşti distribuite în funcţie de un calendar
ţărănesc şi oieresc punctează într-un fel specific viaţa locuitorilor muntelui.
Există în roman o antiteză puternică între lumea muntelui şi lumea modernă
civilizată. Sadoveanu vorbeşte chiar de o contaminare a vieţii muntenilor cu elemente
moderne. Semnele se regăsesc în atitudinea oamenilor şi în faptele lor. De exemplu ,
Minodora îndrăgeşte tot mai mult fusta scurtă şi podoabele în detrimentul costumului
pur popular. Poate cu timpul, datorită influenţelor moderne, Minodora va uita valorile
spirituale ale lumii din care provine şi va accepta valorile moderne. Dar atâta timp cât
există o Vitorie, există certitudinea că valoarea nu se va pierde.
Civilizaţia cea nouă îşi trimite relele în această lume străveche în care
asasinatul trebuie descoperit iar făptaşul pedepsit: „Dacă făptuieşte unul o poznă, ori o
moarte de om, se duce prin stâncile munţilor şi se hrăneşte cu zmeură ca urşii, până ce-l
alungă la vale iarna. Atuncea-l prind oamenii, îl leagă şi-l dau pe mâna stăpânirii
devale”. Rânduiala nouă, venită „devale”, demonul banului, devenit mit al acestei vremi,
îşi trimit umbra în această lume arhaică stăpânită de moralitate.

3. Consideraţii generale. Încheiere:

Baltagul este „Cartea Re – facerii prin jertfă”. El începe cu mitul creării

unei lumi şi se încheie, simbolic, cu acela al re – creării. De la haos la cosmos se trece
printr-o moarte violentă. Într-o celebră carte - Mituri, vise şi mistere - Mircea Eliade
afirmă: „Mitul creaţiei prin moarte violentă depăşeşte, prin urmare, mitologia
Pământului – Mamă. Ideea fundamentală este că viaţa nu se poate naşte decât dintr-o
altă viaţă sacrificată; moartea violentă este creatoare în sensul că viaţa sacrificată se
manifestă într-o formă mai strălucită, la un alt nivel de existenţă. Sacrificiul operează un
uriaş transfer: viaţa concentrată într-o persoană depăşeşte această persoană şi se
manifestă la scara cosmică sau colectivă”21 (Mircea Eliade, „Mituri, vise şi mistere”).
În toate cărţile lumii, de la Biblie până la Amintiri din copilărie, motivul
drumului se asociază misterului iniţierii. Pornind de la acest lucru putem afirma că
Baltagul este un „bildungsroman”, în care „novicele” descifrează căile vieţii cu ajutorul
personajului iniţiatic: „Iau cu mine şi pe băiet să am alături o putere bărbăteasca. Mâine
dau faurului o bucată de fier să bată din el baltagul şi sfinţia te vei face un bine să-l
blagostoveşti”22 (M. Sadoveanu, „Baltagul”).
Carte a mamei şi fiului, Baltagul recuperează o umanitate, un univers închis
în care fiinţa omenească face din existenţă un act ritualic petrecut în mijlocul unei naturi
care şi ea îşi dezvăluie „sufletul”. Când Gheorghiţă mânuieşte baltagul, actul de iniţiere
s-a terminat, flăcăul intrând în rândul bărbaţilor: „Împuns de un alt ţipăt al femeii,
feciorul mortului simţi în el crescând o putere mai mare şi mai dreaptă decât a
ucigaşului”23 (M. Sadoveanu, „Baltagul”).
Dacă din opera lui Balzac s-a învăţat mai mult decât din toate tratatele
ştiinţifice despre ascensiunea şi declinul burgheziei franceze, în opera lui Sadoveanu se
regăseşte întreaga evoluţie istorică, socială şi politică a poporului român, de la originile
sale până la mijlocul secolului al XX – lea, întreaga fizionomie geologică şi biologică a
peisajului românesc, întreaga psihologie etnică, religie, cultură şi filozofie stenică
spaţiului românesc şi nu mai puţin geografia ţării, cu toate formele sale fizice şi
administrative, limba şi folclorul locuitorilor săi, cu toate variantele lor dialectale, însă
aflate într-o deplină armonie ăi indestructibilă unitate.
„Condiţie „sine qua non” a existenţei individuale, colocviul sadovenian este
nu numai un caragialian „modus vivendi”, dar şi un „modus cognoscendi”. Ceea ce
pentru Eminescu înseamnă fantazie şi monolog interior, pentru Sadoveanu devine
spovedanie colocvială, dialog. Dacă, însă pentru individ, pentru destinul individual,
acest dialog colocvial reprezintă însăşi coloana vertebrală a existenţei sale, pentru marea
comunitate românească, pentru destinul istoric al ţării, dialogul spiritual cu alte culturi şi
civilizaţii constituie însăşi specificitatea permanenţei sale, în pofida atâtor vitregii ale
zbuciumatei lui deveniri în timp şi spaţiu”24 (Constantin Ciopraga, „M. Sadoveanu”).
Epopee a neamului românesc, opera sadoveniana are la bază o existenţă
paşnică, desfăşurată într-un cadru spaţial al unei geografii milenare, imuabile, dar într-
un permanent contact spiritual cu toata lumea, într-o mereu vie şi conştientă perspectivă
cosmică, centrul ei politic, voievodul, devenind o veritabilă „axis mundi”, către care şi-
au îndreptat privirile curioase sau patetic- admirative numeroase alte popoare din jur.
Aidoma unui veritabil Demiurg, Sadoveanu a recreat un popor (poporul
român cu istoria şi obiceiurile sale) şi o limbă (limba română) şi le-a proiectat pe orbita
universalităţii. În constelaţia spiritualităţii româneşti, steaua sa va domnii în veci sau cel
puţin cât va dăinui pământul pe care s-a născut şi neamul omenesc din mijlocul căruia s-
a ridicat şi pe care, ulterior, el l-a înălţat prin forţa geniului său pe culmi astrale.

Note bibliografice:

1 Mihail Sadoveanu - „La noi în Viişoara”, Editura Minerva, Bucureşti, 1990, p. 22;
2 Paul Georgescu - „Polivalenţa necesară”, Editura Corint, Bucureşti, 1987, p. 163;
3 Perpessicius – „Mihail Sadoveanu”;
4 Cornel Regman – „Mihail Sadoveanu – Opere”, Editura Ion Creangă, Bucureşti,
1987, p. 19;
5 Mihail Sadoveanu – „Baltagul”;
6 Idem;
7 Mircea Tomuş – „Mihail Sadoveanu”, Editura Şcoală Albă, Bucureşti, 1994, p. 176;
8 Mihail Sadoveanu – „Baltagul”;
9 Idem;
10 Idem;
11 Idem;
12 Idem;
13 Idem;
14 Idem;
15 Idem;
16 Fănuş Băileşteanu – „Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu”, Editura Minerva,
Bucureşti, 1977, p. 137-138;
17 Mihail Sadoveanu – „Baltagul”;
18 Idem;
19 Idem;
20 Gheorghe Mitrache – „Scriitori români comentaţi - Mihail Sadoveanu”, Editura
Recif, Bucureşti, 1994, p. 126;
21 Mircea Eliade – „Mituri, vise şi mistere”, Editura Minerva, Bucureşti, 1979, p. 215;
22 Mihail Sadoveanu – „Baltagul”;
23 Idem;
24 Constantin Ciopraga – „Mihail Sadoveanu”, Editura Tineretului, Bucureşti, 1991, p.
178-188;

Bibliografie:

 Fănuş Băileşteanu – „Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu”, Editura Minerva,

Bucureşti, 1977, p. 7-66, 127-168, 250-351;
 Gheorghe Mitrache – „Scriitori români comentaţi”, Editura Recif, Bucureşti, 1994, p.
99-126, 208-215;
 Cornel Regman – „Mihail Sadoveanu – Opere”, Editura Ion Creangă, Bucureşti,
1987, p. 5-20;
 Constantin Ciopraga – „Mihail Sadoveanu”, Editura Tineretului, p. 29-37, 111-121,
178-188;
 Mariana Badea – „Limba şi literatura română”, Editura Regis, Bucureşti, 2000, p.
151-159;
 Mircea Tomuş – „Mihail Sadoveanu”, Editura Şcoala Albă, Bucureşti, 1994, p. 157-
243, 290-304.