Ziua Dobrogei – 14 noiembrie 1878

În data de 19 noiembrie 2013 a fost adoptat de Senat proiectul de lege

privind instituirea Zilei Dobrogei, iar la 9 septembrie 2015 documentul a fost votat de
plenul Camerei Deputaţilor, în calitate de for decizional.

Alegerea acestei date face trimitere la Războiul de Independenţă sau

războiul ruso-româno-turc, încheiat în 1878, în urma căruia Dobrogea a revenit la
teritoriul naţional, potrivit legii publicate pe www.cdep.ro. În data de 7 octombrie
2015 a fost publicată, în Monitorul Oficial, Legea 230/2015 privind instituirea acestei
zile.

Războiul ruso-româno-turc de la 1877-1878 a marcat cucerirea pe câmpul

de luptă a independenţei de stat a României. Deşi semnaseră, la 4 aprilie 1877, o
convenţie cu România, reprezentanţii ruşi nu au acceptat, iniţial, o participare directă
a armatei române pe frontul din Balcani. Pe fondul desfăşurării ostilităţilor militare la
Plevna, când al doilea asalt al trupelor ruse a fost înfrânt, marele duce Nicolae a trimis
o telegramă prinţului Carol al României, în care a cerut ajutorul trupelor române.

România a obţinut, după încheierea conflictului, în cadrul Congresului

Internaţional de la Berlin (1/13 iunie-1/13 iulie 1878), recunoaşterea independenţei de
stat şi revenirea în cadrul graniţelor naţionale a Dobrogei, cu Delta Dunării şi Insula
Şerpilor. La 14 noiembrie 1878, autorităţile române au preluat, oficial, administraţia
Dobrogei, potrivit volumului "Istoria României în date" (2003).

Unirea Dobrogei cu teritoriul naţional reprezenta, după unirea Moldovei

cu Ţara Românească din anul 1859, o nouă şi importantă etapă în cadrul procesului de
desăvârşire a unităţii de stat a românilor, proces definitivat prin Marea Unire din
1918.

 
 Între 14 și 18 noiembrie 1878 Dobrogea a trăit momente istorice comparabile cu
evenimentul petrecut cu patru secole în urmă, când ținutul dunăreano-maritim intra în
componența Țării Românești. La Babadag, Tulcea și Constanta au sosit primele unități ale
armatei române, abia reîntoarsă din glorioasa bătălie care dăduse țării independența și dreptul de
a reveni în ținuturile maritime strămoșești. La 23 noiembrie 1878 autoritățile românești au
preluat oficial administrația Dobrogei, dar trupele țariste au continuat să staționeze aici și la
începutul anului 1879, un an aproape de la semnarea păcii. Instaurarea, de facto, a suveranității
României în cadrul noilor frontiere maritime încununa un act național de cea mai mare
importanță: după Unirea Principatelor, în 1859, restabilirea autorității statului român asupra
Dobrogei, străveche provincie istorica românească, poate fi socotită ca fiind a doua etapă
fundamentală a procesului de desăvârșire a unității de stat a românilor. Noua fațadă maritimă, în
lungime de 240 km, împreună cu portul sau Constanța, deschidea României o largă fereastra spre
mările și oceanele lumii, permitându-i să participe, sub aspect economic, politic și spiritual, la
dialogul mondial, în spiritul tradițiilor și aspirațiilor sale de popor mândru, pașnic și talentat.
Astfel, istoria Dobrogei, parte a istoriei întregului pământ românesc,
demonstrează cu putere un adevar fundamental: acela ca jugul asupririi străine poate frâna sau
întarzia pentru un timp evoluția unui popor, dar nu poate impiedica realizarea aspirațiilor sale
legitime – cucerirea libertății și unității, asigurarea progresului social – dacă el este hotărât să
lupte până la capăt cu fermitate și eroism.
(Radulescu, Adrian; Bitoleanu, Ion. Istoria romanilor dintre Dunare si Mare. Dobrogea.
Bucuresti: Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1979, pag. 281, 284)

14 Noiembrie 1878
Lunga așteptare a populației dobrogene a încetat la 14 noiembrie 1878 – în marea
zi a unirii efective a Dobrogei cu România. În acea zi de neuitat, prințul Carol a lansat din Brăila
„Proclamația către dobrogeni” și „Înaltul ordin de zi” către armată, iar primele unități
militare au trecut Dunărea pe la Brăila și Galați, fiind întămpinate peste tot în Dobrogea cu o
imensă bucurie. Apele bătrânului fluviu uneau din acest moment, mai mult decaâ oricând în
trecut, inimile, speranțele și năzuintele românilor, purtând totodată nădejdea unui viitor mai bun
pentru toți locuitorii Dobrogei.
 Bustul Regelui Romaniei Bustul lui
CAROL I MIHAIL  KOGALNICEANU
Face parte din Aleea personalitatilor si a fost amplasat vis-a-vis de Muzeul de arta.
Face parte din Aleea personalitatilor si a fost amplasat in parcul Bisercii  SF.Nicolae
Printul Carol a ținut și el să pună piciorul pe pământul Dobrogei în ziua istorică
de 14 Noiembrie 1878. Trecând Dunarea cu o șalupă de la Brăila la Ghecet, a asistat împreună cu
I.C. Bratianu la serviciul divin oficiat de învățatul Vladica Melhisedec.
La Tulcea, capitala de până atunci a Dobrogei, pregatirile pentru întămpinarea
oficialităților și armatei române au fost coordonate de un comitet condus de institutorul
Constantin Andreian. Au fost amplasate trei mari arcuri de triumf – unul în port și celelalte două
de traseul spre Catedrala Sf. Nicolae. Tablourile prinse pe panouri înfățișau portretul prințului
Carol, figuri reprezentative de soldați români; textele cuprindeau referiri  la bătăliile de la
Plevna, Rahova, Smârdan,  și Vidin. Martori oculari au descris atmosfera de mare sărbătoare care
domnea în oraș. Cu multe ore înaintea sosirii bastimentelor de război, mii de oameni împănziseră
cheiurile Dunării și străzile principale. În dreptul debarcaderului așteptau notabilii orașului. Cei
aproximativ 3000 de dorobanți, cavalerești și tunari români au debarcat la orele 15 „în sunetul
muzicilor militare, a bubuitului tunurilor de pe vasele de razboi, a sunetului clopotelor de la
biserici și a strigătelor de urale nesfărșite ale mulțimii de pe cheiuri și străzi.” Generalului Gh.
Angelescu i s-a oferit tradiționala pâine și sare de pe o frumoasă tavă de argint.
Cinstea i-a revenit celui mai vârstnic dintre fruntașii românilor tulceni – Costache Boamba.
La Babadag, primele subunități române au ajuns pe data de 17 noiembrie,
bucurându-se, de asemenea, de o frumoasa primire. Autoritățile comunale, în fruntea unei mari
mulțimi, le-au ieșit în întămpinare în afara orașului, la podul Toprak – Kioprii.
Constanța a trăit momentul sărbătoresc al primirii armatei române la 23
noiembrie. Steaguri tricolore fluturau pretutindeni în oraș, iar în port navele diferitelor state
arborasera marele pavoaz cu sute de drapele. Au participat la festivități peste 5000 de persoane,
alături de constanțeni fiind prezenți mulți alți dobrogeni, veniti din localitățile apropiate Merită
să subliniem faptul că în zilele preluării Dobrogei, nu s-au înregistrat nici un fel de atitudini
potrivnice. Comunitățile etnice neromâne, în frunte cu clericii lor, au participat, alături de
români, la toate manifestările spontane care au avut loc. Nu era vorba de un festivism ieftin,
comandat, ci de exprimarea liberă și sinceră a unei opțiuni și a simpatiei față de statul român.
 Comisia guvernamentală însărcinată la 6 noiembrie cu instalarea noilor autorități
în Dobrogea, condusă de Nicolae Catargi, a început numirea primilor funcționari la 10
noiembrie. Subunități ale armatei au fost repartizate în diferite localități pentru asigurarea ordinii
și legalității. Au fost preluate, până la 23 noiembrie – data încetării formale a Administrației
rusești, toate atribuțiile îndeplinite până atunci de generalul Belotercovici. Retragerea armatei
ruse a mai întărziat însă, astfel încăt, abia la 4 aprilie 1879 se putea raporta părăsirea Constanței
de către ultimele unități și la 22 aprilie, același an, retragerea navelor militare ruse din portul
Tulcei.
Unirea Dobrogei cu România la 1878 reprezinta, dupa unirea Moldovei cu Țara
Românească la 1859, o noua și importantă etapa în procesul formării statului național unitar
român, proces încheiat prin marea unire de la 1918.
Importanța istorica a unirii din 14 noiembrie 1878 trebuie văzută atât sub aspectul
consecințelor benefice pentru întreaga societate românească, cât și prin prisma schimbărilor
fundamentale petrecute în viața dobrogenilor în perioada care a urmat.
Dobrogea aducea României în primul rând o fațadă maritimă în lungime de 240
km, relevându-și menirea de poartă a spațiului românesc spre marile și oceanele lumii. Încă din
momentul realizării unirii efective, conducătorii țării erau hotărâți să acționeze în sensul
valorificării noilor posibilități.
Legarea celor două maluri ale Dunării prin podul de la Cernavodă, cel mai mare din Europa la
acea vreme, construit de Anghel Saligny și dat în folosință în 1895, ridicarea Constanței la rangul
de mare port maritim, ca și punerea în valoare a fondului piscicol și a altor resurse ale Dobrogei,
aveau sa impulsioneze puternic economia țării.
Mulți intreprinzatori particulari – industriași și comercianți, au găsit un larg câmp
de activitate în Dobrogea, iar statul român a putut rezolva unele probleme sociale prin
împroprietăririle făcute în noua provincie.

În cinstea eroilor neamului căzuți în războiul de independență și pentru

imortalizarea momentului istoric al unirii Dobrogei cu România, au fost ridicate, prin contribuția
bănească a populației, monumente în numeroase localități dobrogene. În primii ani de la unire,
inimosul prefect al județului Constanța, Remus Opreanu, a luat inițiativa colectării de fonduri
pentru construirea unui mare monument la Constanta, dar strădăniile sale nu s-au putut finaliza.
Ceea ce n-a reușit el, au reușit tulcenii. „Monumentul Reanexarii” înălțat pe promontoriul ce
domină orașul de la porțile Dunării, este nu numai o prețioasa podoabă a Tulcei, ci și o mărturie,
peste timp, a sentimentelor patriotice de care erau animați dobrogenii în secolul trecut.
Piatra fundamentală a monumentului a fost pusa la 17 octombrie 1879 în prezența
prințului Carol și a lui Mihail Kogălniceanu.

Pentru postament s-a folosit granit dobrogean, iar pentru corpul construcîiei,
granit tăiat și șlefuit la Veneția. Obeliscul era înalt de 16 m. și avea la baza doua piese din bronz,
realizate de sculptorul Vasilescu-Ploiesti. Prima înfățisa un dorobanț cu goarnă la gura, îndreptat
cu fața spre Basarabia, iar a doua, un vultur, gata să-și ia zborul spre Ardealul aflat sub dominația
austro-ungară.
Monumentul a cunoscut, ca și oamenii, vitregiile vremurilor. În anii 1916-1918, pe timpul
ocupației bulgaro-germane, a fost deteriorat cu sălbăticie, fiind necesare mari eforturi pentru
refacerea lui, încheiată abia în 1937. A doua mare urgie s-a abătut asupra monumentului în anii
celui de-al doilea război mondial, din cauza bombardamentelor care aveau ca țintă cazematele
nemțești de pe Colnicul Hora. A fost reconstruit cu ocazia sărbătorii centenarului unirii Dobrogei
cu Romania (1978).
 Dobrogea mea
de Cristian Stancu

Să mergem cu piciorul gol pe piatră

Şi pe nisipul fin la ţărmul nostru,
La marginea pământului de vatră
Aici stau eu ferit de dorul vostru.

Unde străbunii au stat jos pe hotar

Şi s-au făcut pământ umblat de noi,
S-au ridicat şi mari cupole şi bazar
Iar azi ne este casă pentru amândoi.

Prietenă îmi eşti cu farmecul tău pur

Nu doar tărâm cu multe ape şi cu vânt,
Lângă albastre zări, gonit de traiul dur
Şi Eminescu te-ar fi dorit mormânt.
 Dobrogei la zi aniversară
poezie de Gigi Stanciu

Bătrân ţinut de ape ocrotit,

De multe seminţii ai fost poftit!
Ne spune Herodot că în vechime
Un împărat persan a dat de tine.

Când grecii corăbieri au poposit,

Oraşe noi la mare ţi-au zidit;
Din liră ţi-au cântat în temple albe,
În amfiteatre purtai straie dalbe.

Romanii şi-au trimis al lor poet

Să-i cânte Mării Negre un duet,
Al Tristelor şi Ponticelor rime,
Melancolia dorului s-anime.

Ai fost şi vatră veche de credinţă,

Ai tăi întâi creştini cu biruinţă
Şi-au dus cu cinste crucea lor de piatră,
Îngenunchiaţi prin vremuri să răzbată.
Ţi-a dat apoi un nume Dobrotiţă,
Ori poate fiica lui cu grea cosiţă
De grâne aurii cu unde line,
Sub briza mării-albastre şi senine.

Iar Mircea cel Bătrân te-a înălţat,

Cetăţi de apărare el ţi-a dat,
Dar vântul Semilunei te-a găsit,
Sub iatagane de spahii te-ai prăbuşit.

Sultanul cel păgân când te-a râvnit,

El paşalâc prin veacuri te-a sortit
Şi dobrogenii astfel s-au plecat,
Dar vatra şi credinţa şi-au păstrat.

Un val prielnic marea a adus,

De patru veacuri jumătate-apus
Când roşiorii-n lupte s-au jertfit
Să-i deie ţării sceptrul regăsit.

Şi regele-a păşit apoi semeţ,

Călare-n fruntea oştii, îndrăzneţ,
Ca Dobrogea, ţinut scăldat de apă,
La pieptul României să încapă.

În evul tău cel nou ce-a început,

Tărâm prea blând de ape şi de lut,
Cusut ai fost c-un pod de ţara-mamă
Spre-a scrie o istorie de seamă.

Ca azi să ne-nchinăm la chipuri care,

Preacunoscute şi nepieritoare
Ţi-au desenat destinul potrivit,
Bătrân ţinut de ape ocrotit!
 Imnul Dobrogei
*************************
Dobroge străvechi pământ,
Creștinat de-Andrei cel sfânt,
Cu legendă și povești,
Unde să te regăsești.

Refren:
Dobrogea, Dobrogea,
Ne-ai unit pe toți,
Dobrogea, Dobrogea,
Cu iubirea ta.

Dobrogea, Dobrogea,
Vatră de delfini,
Dobrogea, Dobrogea,
Toți ai tăi copii.

Dobrogeni-s truditori,
Marinari, Agricultori,
Stau de veghe la hotar,
României veșnic far.

Refren:
Tradiţii şi obiceiuri. 
În Dobrogea, întâlnim obiceiuri care s-au păstrat din vremuri
de demult și încă mai sunt practicate:
"Lazărelul" - practicat în Sămbăta de Florii - practicat și ăn
prezent ăn localitatea cu populatie preponderent greceasca, Izvoarele.
Obiceiul povestește că Lazar, moare într-un accident în timp ce se afla
la pădure pentru a aduce hrană pentru animale. Mama și fecioarele
din sat îl plâng, iar din mormântul lui Lazar se dezvoltă un copac
cu ramuri bogate.
"Olaria" - Este o tradiție dobrogeană ce reprezintă purificarea
aerului și gonirea duhurilor rele din zona localității, înainte de începerea
Postului Mare. Se mai numeste “Orarie” sau Hurhumbalu în funcție de
localitate (Izvoarele, Niculitel, Parches). Obiceiul constă în aprinderea
pe dealuri a unor focuri din resturi vegetale sau din furajele consumate
de animale în timpul iernii, simbolizând purificarea vechii vegetații,
pentru a face loc unei vegetații noi și prospere. Rostogolirea pe dealuri a
roților de căruță înfășurate în paie, simbolizand cursul soarelui pe cer,
simboliză și purificarea a tot ce a fost rau pentru comuniune.
"Caloianul" practicat după Paște - Obiceiul constă în
fabricarea unei păpuși de lut, ce era îngropată în câmp, ca apoi după o
perioada de timp să fie deshumată, ruptă în bucați și împrăștiată pe
câmp, simbolizând fertilitatea, belșugul culturilor și regenerarea
vegetatiei.
"Paparuda” - practicată în a treia zi de Paști în localitățile
Niculitel, Luncavita, Vacareni, Jijila Obiceiul constă în stropirea cu apă
a unui alai de tinere sau de femei bătrâne, împodobite cu flori sau cu
ramuri verzi, ce intră din curte în curte. Tinerele sau bătrânele, dansează
și cântă pentru ploaie, apoi sunt udate de gazdă sau se udă între ele.
"Colindatul" - mersul cu Moș Ajunul, practicat în seara
Ajunului de Crăciun este un obicei pe care îl întâlnim și azi, practicat în
general de copii care reiau colindele cântate altadată de cetele de feciori
și bărbați.
"Ursul", "Brezaia","Capra" practicate în seara Ajunului de
Crăciun - obiceiuri al colindatului cu măști, ce se mai practica în
localitățile Niculițel, Valea Teilor, Greci, Enisala.
"Mosoiul" - se practică și azi, numai la Luncavița, obicei al
colindatului cu măști ce a devenit o emblemă nu numai a Luncaviței, dar
și a Dobrogei.
"Oleleu"- practicat în seara Ajunului de Craciun de grupuri
de flăcăi ce bat cu talangile în pământ fiind așezati în cerc sau semicerc
ăn fața casei sau porții simbolizând protejarea gospodăriei de spiritele
rele. Obiceiul se mai practică în zona Macinului.
"Semanatul"- practicat în ziua de Anul Nou Obicei practicat
de copii ce intră din casa în casa și aruncă cu boabe de grâu, spunând
vorbe de bun augur pentru rodul pământului în anul nou ce va veni.
"Boboteaza"- practicat în ziua de 6 ianuarie- Obiceiul constă
în recuperarea de către flăcăi a crucii aruncate în apă, dovedind astfel
trecerea lor în rândul bărbaților.
În seara de Sfântul Vasile se pun afară, pe pervazul ferestrei, atâtea coji
de ceapă, câți inși sunt în casa. În fiecare coaja de ceapă se pune câte
puțina sare si așa se lasă până a doua zi, cînd se caută ca să se vadă în
care coaja este mai multă apa sau în care s-a umezit sarea prea mult,
pentru ca să se vadă astfel cine va avea mai mult noroc peste an.
În ziua de Paști se oprește un ou roșu, se acoperă cu o fâșie de ceară pe
la mijloc, ca să se poată lega, și apoi se atârnă în cui , în casă, și la un an,
la celălalt Paști, se sparge; dacă se găsește cu viemi, cel ce l-a pus va fi
un om norocos; daca nu va avea viermi va fi fără noroc;
La Sânziene, se culeg flori cu scai, se tund de puf în întregime, și se
atârnă de streașina casei, unde se lasă până a doua zi dimineața. Când se
ia scaiul , puful este găsit crescut. După cum acesta a crescut mai mult
sau mai puțin, așa se va considera și norocul omului. Cu toate cî norocul
este o particică din “scrisa” sau “data” omului , poporul are credința că
uneori se poate aduce, se poate mări și deci, se poate și micșora dacă nu
se ține seamă de unele lucruri.
Ursitoarele. Prin unele părți ale Dobrogei bătrânii spun că exista trei
Ursitoare, care trăiesc laolaltă într-o casă, îngrijindu-se de “candelele”
vieții omenești. Un lucru important de precizat este faptul că acestea se
hrănesc cu carne pe care o fură. Obișnuiesc să coboare în casă pe hornul
acesteia, pentru a veghea la căpătâiul nou-născutului împreună cu mama
copilului. În zona mai nordică a Dobrogei, a treia seară după naștere,
mama copilului pune pe masă pâine, sare, mălai, o jumatate de sticla de
vin, două lumânări și câteva fire de busuioc, și le lasă așa pentru ca
Ursitoarele să aibă cu ce se ospăta. A doua zi, moașa este cea care ia
aceste bucate. Tot în această zonă, moașa trebuie să viseze în această
noapte pentru a-i putea tălmăci viitorul pruncului nou-născut. După
unele credințe Ursitoarele se numesc: 
Ursitoarea care este cea mai mare dintre ele, fiind cea care ține fusul și
furca, Soarta cea care-i prezice destinul pruncului și Moartea, cea care
curma firul. Uneori se spune că acest fir este dat de către Dumnezeu
Ursitoarelor, iar acestea trebuie să îl pună pe pământ, așezând pe el toate
întămplările pe care le va avea omul și de la care dânsul nu se va putea
abate cu nici un chip.
Mărtișorul. În Dobrogea mărtișorul se purta până la venirea berzelor,
apoi era aruncat spre înaltul cerului ca norocul să fie mare și înaripat.
Mărtișorul era un dar ce-și trimiteau românii, unul altuia, în ziua de 1
Martie. Se constituia dintr-un bănuț de aur spânzurat de un gaietan de
mătase împletit cu fire albe și rosii, pe care persoana ce-l primea în dar îl
purta la gât pâna când întâlnea cea dintâi roză înflorită, pe crengile
căreia depunea apoi darul primit.
Costumul popular bărbătesc din Dobrogea conține următoarele
elemente:
 Căciula țuguiată, realizată din lână de miel;
 Cămașa dreaptă, decorată cu motive geometrice și florale, are
broderii la guler, la manșete și pe piept;
 Chimirul roșu, un brâu țesut la război sau realizat din piele, se
încinge peste cămașă;
 Pantaloni largi, încrețiți, realizați din stofă albă, din borangic sau
din postav, ornamentați cu găitane;
 Bundița, confecționată din lână de oaie, decorată cu motive
geometrice și florale.
Costumul popular femeiesc din Dobrogea cuprinde:
 Marama, realizată din borangic, care conferă costumului tradițional
o notă aparte de eleganță;
 Cămașa, din pânză albă, bogată în ornamente. Acestea sunt de
dimensiuni mici, dar dispunerea lor pune în valoare frumusețea și
eleganța acestei piese vestimentare. Motivele geometrice și florale,
în care predomină roșul și negrul, sunt dispuse pe mâneci, pe piept
și pe poalele cămășii;
 Bundița, confecționată din lână de oaie;
 Două pestelci dreptunghiulare, care se așază peste poalele cămășii
și acoperă corpul în partea de jos. Sunt bogat ornamentate cu
motive geometrice – romburi, pătrate, dreptunghiuri, linii frânte. În
trecut, se putea purta și o singură pestelcă, anume cea din față,
atunci când peste poalele cămășii se îmbrăca o fustă țesută din
lână;
 Bârneața, un brâu de lână țesut în casă.