APTITUDINEA MOTRICĂ VITEZA

Definiţie:
- Viteza reprezintă capacitatea organismului uman de a executa acte sau acţiuni motrice,
cu întregul corp sau doar cu anumite segmente ale acestuia într-un timp cât mai scurt, cu
rapiditate/iuţeală maximă, în funcţie de condiţiile existente- Cârstea G./1993.
- Viteza este capacitatea omului de a executa mişcările cu rapiditate şi frecvenţă mare-
Demeter A. /1981.
- Viteza reflectă rapiditatea executării mişcării sau actului motric în unitatea de timp-
Dragnea A. /2002
Din definiţiile prezentate rezultă că aprecierea ei se poate realiza în două modalităţi
distincte: prin stabilirea valorii distanţei parcurse în unitatea de timp dată, sau prin
înregistrarea intervalului de timp necesar rezolvării unei sarcini motrice trasate.
Factorii care condiţionează viteza
Manifestarea la nivel înalt a acestei aptitudini motrice este restricţionată sau favorizată de
un complex de factori diversificaţi: de ordin psihologic, biochimic, biomecanic, fiziologic,
morfologic. Unii dintre aceştia pot fi amelioraţi în limite reduse, ceea ce poate explica
caracterul mai puţin perfectibil al acestei calităţi, puternic determinată de fondul genetic.
Dezvoltarea ei se va canaliza pe influenţarea factorilor perfectibili în special, ca şi pe
educarea aptitudinilor care o influenţează prioritar în manifestare: capacitatea
coordinativă şi nivelul forţei musculare. Viteza se poate imbunătăţi astfel cu 15-20% -
Dragnea A. Bota A./1999. Prezentăm mai jos principalii factori ce influenţează
manifestarea vitezei:
Calitatea componentei senzoriale, adică fineţea şi acuitatea analizatorilor -auditiv,
tactil, kinestezic, vizual- implicaţi în efectuarea diferitelor mişcări, rapiditatea şi
calitatea transmiterii influxurilor nervoase senzitive pe căile ascendente.
Mobilitatea şi intensitatea proceselor psihice fundamentale -excitaţia şi inhibiţia-
rapiditatea alternării acestor doua procese, aspect ce determină coordonarea
neuro-musculară şi are ca efect o frecvenţă ridicată a mişcărilor efectuate.
Viteza de transmitere a influxurilor nervoase motorii pe căile descendente- 0,5-
100m/sec - este individualizată, condiţionată de specificul nervului respectiv şi
integritatea reţelei neuronale, fiind determinată genetic - Manno R./1996.
Tipul de inervaţie la nivelul plăcii motorii – inervaţia prin neuronii motori alfa mari
este benefică pentru eforturile de viteză, datorită impulsurilor nervoase rapide şi
discontinue - Raţă G., Raţă B.C./2006.
Tipul de fibră musculară implicat în contracţie- fibrele albe rapide/fazice/fast twich
au o viteza de contracţie superioară celor roşii, susţinând efortul de viteză bazat pe
energia eliberată rapid de procesele anaerobe, obosind însă mai repede. Cei cu
performanţe în eforturile de viteză au un procent superior de fibre albe-în jur de
60%- faţă de cei cu rezultate superioare în probele de anduranţă, unde procentul
de fibre lente este mai ridicat. Majoritatea specialiştilor susţin că prin
antrenamente bazate pe viteză şi putere se îngroaşă aceste fibre care devin mai
puternice prin forţa de contracţie superioară şi că nu s-ar multiplica neapărat
numărul lor, determinat genetic.
Cantitatea şi calitatea resurselor şi reacţiilor energetice care susţin efortul de viteză, adică
fosfagenele- ATP şi CP, capacitatea de resinteză a ATP-. Eforturile de viteză pură ce durează
maxim 10 secunde –sărituri, aruncări, sprint pe distanţe scurte- nu necesită intervenţia
glicolizei anaerobe, cantitatea de lactat este neglijabilă iar efortul este susţinut de energia
furnizată de fosfagene. Depăşirea acestui prag atrage producerea unei cantităţi din ce in ce
mai crescute de acid lactic în sânge şi musculatura implicată în efort prin degradarea anaerobă
a glicogenului, această aciditate fiind reglată/diminuată de intervenţia aparatului enzimatic ce
transformă o parte din lactatul acumulat în glicogen Dragnea A./2002. Altfel aciditatea
exgerată: 20-25 mmoli/l în sânge limitează puternic procesul de contracţie musculară şi poate
determina blocarea acestui fenomen.
Capacitatea de concentrare a atenţiei, procesele volitive, motivaţia, echilibrul emoţional - Tipul
de sistem nervos, gradul de oboseală nervoasă şi musculară, concentrarea atenţiei, nivelul de
mobilizare sunt factori ce pot influenţa puternic performanţele în probele de viteză. Fiziologii
afirmă că o persoană nu poate valorifica decât maxim 75% din potenţialul total de viteză. Doar
prin efort volitiv acest procent poate fi imbunătăţit substanţial - Alexe N./1993.
Nivelul tehnicii de execuţie – economia energetică, uşurinţa în execuţie, precizia mişcărilor,
relaxarea antagoniştilor sunt premise pentru o viteză mai bună.
Lungimea segmentelor, înălţimea corporală – s-a constatat -în funcţie de specificul ramurii de
sport- că lungimea segmentelor reprezintă un factor favorizant sau limitativ al vitezei de
execuţie sau repetiţie. În haltere, lupte, box, mişcările rapide sunt favorizate de segmentele
mai scurte. În probele de sprint lungimea membrelor inferioare condiţionează mărimea
pasului, iar dacă sunt dublate de o frecvenţă de lucru bună pot conduce la rezultate superioare
faţă de cele ale alergătorilor cu segmente mai mici-deci cu o frecvenţă superioară, dar cu o
lungime a pasului mult mai mică-. Rezultă deci o relaţie optimă între lungimea paşilor şi
frecvenţa acestora pentru fiecare caz în parte, scurtarea timpului de sprijin contribuind la
creşterea tempoului.
 Vârsta şi sexul – se îmbunătăţeşte progresiv pentru ambele sexe, atingând valorile maximale după
maturizarea organismului -20-30 ani sau chiar ceva mai tardiv în cazuri de excepţie. Exceptând un
scurt moment-10-11 ani- când fetele au o viteză de deplasare uşor superioară băieţilor, rezultatele
mai bune aparţin bărbaţilor.
 Nivelul de dezvoltare a forţei musculare dinamice, în special a puterii musculare - viteza de
execuţie în mişcările ce presupun învingerea unei rezistenţe externe, a inerţiei obiectelor – gen
aruncări sau sărituri- este condiţionată de capacitatea organismului de a mobiliza sincronizat cât
mai rapid un număr suficient de formaţiuni neuro-musculare. Din acest motiv antrenamentele de
dezvoltare a forţei cu încărcături variabile au efecte favorabile şi asupra manifestării vitezei de
execuţie.
Calitatea proceselor de coordonare- presupune existenţa unor relaţii optime între fazele de
contracţie şi cele de relaxare ce dau în esenţă simţul ritmului de execuţie/periodicitatea mişcărilor.
Stăpânirea ritmului corect de execuţie permite atingerea vitezei optime de repetiţie prin selectarea
tempourilor, conducând în final la eficientizarea şi fluenţa mişcărilor.
Mobilitatea articulară şi elasticitatea musculară- mobilitatea crescută favorizează amplitudinea
mişcărilor, viteza de execuţie a mişcărilor creşte faţă de cazurile de rigiditate articulară, dar
frecvenţa acestora scade datorită cursei mai lungi a execuţiilor. Elasticitatea musculară superioară
permite o contracţie mai puternică a agoniştilor şi o frânare mai redusă a antagoniştilor, ceea ce
duce la o viteză superioară. Sunt avantajaţi în contracţiile izotonice rapide sportivii cu
musculatura suplă, lungă şi elastică, spre deosebire de cei care prezintă musculatura globuloasă,
caracteristică eforturilor izometrice - Albu V./1999.
Rezistenţa musculară specifică/ puterea-rezistenţa/ rezistenţa musculară de scurtă durată – sunt
importante în menţinerea eforturilor de viteză atunci când când durata acţiunii depăşeşte 5-6
secunde. Este situaţia frecvent întâlnită în sprint, aruncări, sărituri, canotaj, înot, box, ciclism,
acţiunile din jocurile sportive ce trebuie reluate periodic la un nivel superior al vitezei de execuţie
sau repetiţie fără ca eficienţa acestora să fie afectată.
 Formele de manifestare a vitezei
Realizarea diferitelor tipuri de mişcări implică viteza sub forme variabile de manifestare
şi prin combinaţii cu celelalte aptitudini motrice. O persoană poate avea manifestări
variabile ale acestor forme de manifestare, adică rezultate favorabile pentru viteza de
reacţie şi execuţie, fără ca cea de repetiţie sau deplasare să fie la un nivel înalt. Există mai
multe variante de clasificare a diferitelor forme de manifestare, ultimele publicaţii de
specialitate sintetizând următoarele:
- forme de bază: viteza de reacţie, execuţie, repetiţie, accelerare, decelerare, deplasare.
- forme derivate: viteza uniformă şi neuniformă.
- forme combinate: viteză-forţă, viteză-coordonare, viteză-rezistenţă. 
Viteza de reacţie – este apreciată prin intervalul de timp scurs de la apariţia semnalului
ce solicită diferiţi analizatori şi până la declanşarea răspunsului concretizat în contracţie
musculară. Mai este întâlnit sub denumirea de timp de latenţă sau timp de reacţie. Cu
cât răspunsurile la semnalele tactile, auditive, vizuale sunt mai rapide, cu atât timpul de
latenţă este mai bun/mic.
-Solicitarea fiecărui analizator prezintă valori medii diferite ale timpilor de reacţie: 140
msec. pentru cei tactili, 150 msec. pentru cei auditivi, 180 msec. pentru cei vizuali,
sportivii prezentând valori mai bune decât nesportivii. Timpul de reacţie la stimulii
vizuali poate fi ameliorat între 10-30 ani, cu valori de vârf între 20-30 ani, după acest
interval intervenind plafonarea şi apoi regresul - Weineck J./1983.
-Timpul de reacţie este influenţat negativ de starea de oboseală sau boală, fiind mai
bun/scurt la bărbaţi decât la femei pentru toate etapele ontogenetice, mai scurt pentru
membrele superioare decât pentru cele inferioare.
 Fig. Schema formelor de manifestare a vitezei

SIMPLĂ COMPLEXĂ

ACCELERARE/
REACŢIE EXECUŢIE REPETIŢIE DEPLASARE
DECELERARE

FORME DE BAZĂ

FORME DE MANIFESTARE
A VITEZEI

FORME DERIVATE FORME COMBINATE

VITEZĂ VITEZĂ VITEZĂ- VITEZĂ-

UNIFORMĂ NEUNIFORMĂ REZISTENŢĂ COORDONARE

VITEZĂ-
FORŢĂ/
PUTERE
Rapiditatea reacţiilor depinde de calitatea şi funcţionalitatea întregului traseu ce este
implicat în receptarea stimulilor, transmiterea şi interpretarea semnalelor, inervarea
musculaturii. Analizat din punct de vedere fiziologic, traseul cuprinde 5 elemente
distincte:
Apariţia excitaţiei/semnalului la nivelul unuia sau mai multor receptori/analizatori.
Transmiterea influxului nervos pe căile senzitive la etajele superioare.
Analiza şi interpretarea semnalului primit, producerea semnalelor efectori/ are cea
mai mare durată
Transmiterea influxului motor pe căile descendente la musculatură.
Excitarea musculaturii, producerea contracţiei musculare materializată în mişcare.
Reacţiile motrice sunt clasificate în reacţii simple şi complexe.
Reacţia motrică simplă – presupune realizarea unei mişcări ca răspuns la un
semnal care este cunoscut şi exersat anterior, chiar dacă acest semnal intervine
inopinat. Exemplu: trecerea din alergare în ghemuit la semnal auditiv sau vizual,
plecarea la stimuli auditivi specifici în probele de alergări din atletism sau cele din
inot.
Reacţia motrică complexă – se manifestă conform lui Bompa T.2001 în două
situaţii distincte: ca răspuns la obiecte sau segmente ale corpului ce sunt în mişcare
şi ca modalitate de a decide între mai multe variante de răspuns. Această ultimă
variantă este abordată separat în unele cărţi de specialitate ca viteză de
decizie/combinaţie între cea de reacţie şi execuţie sau viteză de opţiune.
Reacţia complexă la obiectele sau segmentele aflate în mişcare este definitorie pentru
sporturile de luptă şi jocurile sportive. Exemplu: prinderea şi pasarea mingii implică
vizualizarea rapidă/urmărirea obiectului, adoptarea unui plasament în concordanţă cu
viteza, traiectoria şi direcţia acestuia, conceperea sau selectarea unui plan de acţiune şi
realizarea practică a acestuia. Modificarea poziţiilor şi direcţiilor de efectuare a mişcărilor,
creşterea sau limitarea vitezei de execuţie, schimbarea partenerilor şi adversarilor,
favorizează adaptarea la stimuli noi şi îmbunătăţesc acest tip de reacţie.
Reacţia complexă selectivă presupune selectarea unei variante de răspuns motric din mai
multe opţiuni cunoscute la modificările condiţiilor de mediu –de exemplu schiatul pe
diferite porţiuni de traseu ce au particularităţi distincte- sau la comportamentul
coechipierilor şi adversarilor din jocurile sportive. Cu cât experienţa şi nivelul de măiestrie
sunt mai ridicate, cu atât existe şansele de a anticipa care vor fi acţiunile întreprinse de
adversari, răspunsurile/deciziile rapide permiţând contracararea acestora şi crescând astfel
adaptarea la factorii consideraţi imprevizibili. 
Viteza de execuţie – este considerată a fi rapiditatea cu care sunt efectuate mişcările
distincte sau combinaţiile de elemente distincte. Mai este întâlnită sub denumirea de viteza
mişcărilor separate, viteza propriu-zisă a mişcărilor sau viteza mişcărilor singulare.
Este apreciată prin intervalul de timp înregistrat de la debutul mişcării şi până la finalizarea
acesteia. Exemplu: viteza de execuţie a săriturilor din atletism, aruncărilor la poartă din
handbal, şuturilor din fotbal, loviturilor din artele marţiale. Este deci foarte importantă în
ramurile si probele cu caracter aciclic dominant.
 Este direct dependentă de un complex de factori, dintre care se disting forţa musculară,
capacitatea de concentrare şi calitatea tehnică a execuţiei, pe baza cărora se poate ameliora.
Viteza de repetiţie – definită ca frecvenţă a mişcărilor, reprezintă capacitatea organismului de
a efectua rapid acte şi acţiuni motrice cu caracter ciclic într-o unitate de timp. Este abordată şi
ca variantă a vitezei de execuţie.
Are un rol decisiv în în ramurile si probele cu caracter ciclic: canotaj, înot, alergări, ciclism. Este
dependentă în principal de alternanţa dintre excitaţie şi inhibiţie, de ritmul şi tempoul
mişcărilor. Tempourile maximale-100%- nu pot fi menţinute foarte mult timp, intervenind
oboseala care scade frecvenţa mişcărilor. Această reducere a fecvenţei este generată şi de
creşterea încărcăturilor sau a duratei de lucru la valori de peste 2/3 din potenţialul maxim al
subiectului.  

Viteza de deplasare – reflectă posibilitatea parcurgerii unei distanţe precizate într-un interval
de timp cât mai scurt, fiind de fapt o formă particulară de manifestare a vitezei de repetiţie.
Depinde în probele atletice de: frecvenţa mişcărilor, lungimea pasului de alergare/foule, forţa
explozivă a membrelor inferioare, tehnica de alergare, supleţe, calitatea coordonărilor etc.
Strâns legate de viteza de deplasare sunt noţiunile de viteză de accelerare şi viteză de decelerare.
Prima variantă este denumită şi viteză de demaraj/capacitate de demaraj şi exprimă
posibilitatea atingerii cât mai rapid a vitezei maxime de deplasare, între frecvenţa paşilor şi
lungimea acestora fiind o relaţie de inversă proporţionalitate. A doua variantă presupune
fenomenul invers, de scădere rapidă a vitezei de deplasare atunci când condiţiile cer acest
lucru. Această capacitate de accelerare şi decelerare controlată voluntar este numită simţ al
vitezei, importantă în multiple ramuri de sport- jocurile sportive, tenis- unde fazele de joc
impun alternarea tempourilor, accelerări sau opriri rapide, modificarea permanentă a vitezei de
deplasare în funcţie de context. Se susţine astfel ideea că realizarea deplasărilor cu viteză
constantă/uniformă este posibilă doar în condiţii izolate, orice modificare din mediu atrăgând
după sine şi necesitatea reglării vitezei mişcărilor efectuate.
Viteza în regim de coordonare – solicitată în multe situaţii caracterizate de
complexitate şi variabilitate – jocuri sportive, gimnastică, schi, patinaj etc.
Viteza în regim de forţă – importantă în actele motrice ce presupun mişcări
efectuate exploziv – karate, sărituri, aruncări, haltere, judo, box, scrimă etc. Cu
cât valoarea rezistenţei de învins va fi mai ridicată, cu atât este nevoie de mai
multă forţă, în caz contrar valoarea vitezei de execuţie este diminuată.
Viteza în regim de rezistenţă – permite executarea structurilor motrice cu
viteză ridicată şi relativ constantă, peste limita de timp care caracterizează
eforturile specifice de viteză. Se poate ajunge la maxim 60 secunde de menţinere
ridicată a tempoului planificat, peste această limită rolul rezistenţei specifice fiind
tot mai dominant pentru continuarea efortului.
 
Metodele de dezvoltare a vitezei
Clasificarea acestora a stârnit controverse, existând opinia că toate ar fi de fapt
doar procedee metodice care pot fi incluse în cadrul metodei repetărilor -
AlbuV./1999. Alţi autori fac o clasificare a metodelor diferenţiat pentru fiecare
formă de manifestare a vitezei, unele fiind astfel comune pentru toate aceste
forme – metoda întrecerii sau competiţională, metoda repetării, metoda jocului -
Dragnea A./2002.
Realizând o sinteză a celor mai importante clasificări analizate în literatura de
specialitate, sunt prezentate următoarele metode:
 Fig. Principalele metode de dezvoltare a vitezei

INTENSITATE SUPRAMAXIMALĂ/ INTENSITATE SUBMAXIMALĂ/

CONDIŢII UŞURATE CONDIŢII ÎNGREUIATE

INTENSITATE MAXIMALĂ/ INTENSITĂŢI

CONDIŢII STANDARD ALTERNATIVE

METODA REPETĂRILOR

METODELE DE DEZVOLTARE A VITEZEI

METODA METODA ÎNTRECERII METODA

SENZORIO-MOTRICĂ CU HANDICAP COMPETIŢIONALĂ
Metoda senzorio-motrică – favorizează capacitatea de apreciere şi percepere a timpului de
reacţie şi formarea simţului ritmului şi tempoului. Conform lui Bompa T./2001 metoda
presupune execuţia mişcărilor de start în 3 faze distincte:
Executarea la diferite semnale a mai multor starturi pe distanţe identice, cu comunicarea
timpilor obţinuţi.
Executarea aceloraşi starturi pe distanţele din prima fază, cu estimarea timpului făcută
obligatoriu întîi de sportiv, apoi comunicarea timpului real de către profesor şi compararea
acestora. Cu cât diferenţele dintre timpii estimaţi şi cei comunicaţi sunt mai reduse, cu atât
perceperea timpului de reacţie este mai corectă.
Ultima fază necesită executarea şi reglarea/adaptarea vitezei mişcărilor astfel încât acestea să
se încadreze în diferiţi timpi impuşi şi comunicaţi anterior de către profesor. În acest mod se
poate ajunge la capacitatea de apreciere/distingere obiectivă a intervalelor de timp extrem de
scurte.

Metoda întrecerii cu handicap – presupune existenţa unui ecart/decalaj între subiecţii

implicaţi în realizarea unui efort de viteză. Diferenţa este concretizată în distanţă, interval de
timp sau valoarea încărcăturii, care favorizează execuţia celui mai slab, oferindu-i astfel un
avantaj/avans şi evitând demoralizarea. Cel mai puternic dintre concurenţi este şi el motivat
superior pentru a recupera decalajul creat iniţial. Cu cât diferenţa valorică este mai ridicată,
cu atât avansul acordat celui mai slab este mai mare. Metoda permite lucrul împreună pentru
sportivi cu potenţial de pregătire diferit, stimulând puternic implicarea psihică a acestora.

Metoda competiţională – utilizată pentru toate formele de manifestare a vitezei. Pricipalul

avantaj rezultă din agrenarea puternică a elevilor pe toate planurile: fizic, afectiv, volitiv etc. 
 Metoda repetărilor – considerată a fi metoda de bază specifică antrenamentului de
viteză, având însă aplicaţii şi în procesul dezvoltării altor calităţi motrice. Repetările
pentru optimizarea vitezei au efecte indirecte şi a asupra proceselor de coordonare,
perfecţionează tehnica de execuţie, dezvoltă mobilitatea articulară şi rezistenţa
musculaturii implicate, iar dacă sunt realizate cu diferite încărcături influenţează
forţa musculară. În funcţie de condiţiile de lucru şi de intensitatea efortului,
dezvoltarea vitezei se face prin 4 variante concretizate în procedee metodice:
Efectuarea acţiunilor motrice cu intensitate maximală în condiţii
standardizate/constante. În această situaţie se lucrează deseori, activitatea
presupunând: aruncări atletice cu obiectele de concurs, alergări în echipament şi
condiţii ca de concurs, pase, driblig, aruncări la poartă sau la coş cu minge
regulamentară, alergări pe plat etc. Această variantă permite creşterea progresivă a
vitezei, atingerea şi chiar menţinerea valorilor ei maximale.
 Efectuarea acţiunilor motrice cu intensitate supramaximală în condiţii
uşurate/favorizante. Varianta este foarte importantă atunci când intervine fenomenul
numit barieră de viteză, cauzat de stabilizarea stereotipului dinamic şi se doreşte
depăşirea acestui stadiu. Exemple de condiţii uşurate: aruncări cu obiecte mai uşoare
decît cele din concurs, ridicări cu haltere cu încărcătură redusă sau doar cu bara,
alergări pe pistă uşor înclinată cu 2-3 grade sau cu vântul din spate, alergări cu
echipament mai uşor, reducerea amplitudinii mişcărilor, reducerea suprafeţei palelor
care iau contactul cu apa în canotaj etc. Toate aceste variate contribuie la depăşirea
plafonului individual de viteză, prin adaptarea sistemului nervos şi coordonărilor
neuro-musculare la noile condiţii de lucru, eliminându-se monotonia
antrenamentelor.
Efectuarea acţiunilor motrice cu intensitate submaximală în condiţii
îngreuiate/cu rezistenţă. Varianta conduce la mobilizarea unui număr
suplimentar de fibre musculare pentru a executa aceeaşi structură cunoscută şi
exersată anterior, dar cu o încărcătură suplimentară, mişcarea fiind percepută ca
fiind mai dificil de executat. Exemple: alergări cu echipament mai greu, în
rampă, contra vântului, cu săculeţi cu nisip, tractând diferte obiecte, aruncări sau
ridicări de obiecte mai grele decât în concurs, pase cu mingea medicinală şi
dribling cu mingi mai grele etc. Când se revine la execuţiile in condiţii standard,
câştigul de forţă obţinut prin sincronizarea unui număr mai mare de unităţi
neuro-musculare va fi transferat asupra vitezei de execuţie.
Efectuarea acţiunilor motrice cu intensităţi variabile-submaximale, maximale,
supramaximale-. Are astfel loc o alternare conştientă a diferitelor intensităţi ce
permite dezvoltarea simţului de accelerare şi se evită suprasolicitarea. Varianta
poate fi programată în cadrul aceleiaşi repetări sau de la o repetare la alta.
Exemplu pentru aceeaşi repetare pe 100m: 50m submaximal+20m maximal+30m
submaximal. Exemplu pentru repetări diferite pe 50m: 90% repetarea 1 , 100%
repetarea 2, 85% repetarea 3.
Indiferent de metodele utilizate, dezvoltarea vitezei va ţine cont de următoarele
elemente/reguli care facilitează o abordare ştiinţifică a acestui proces:
intensitatea, durata, volumul/nr. de repetări şi frecvenţa stimulilor, pauzele
dintre repetări.
Intensitatea stimulilor: valoarea minimală a tempoului de lucru trebuie să fie de
80-85%, pentru ca efectele sa fie îndreptate asupra vitezei. Se pot folosi toate
intensităţile încadrate la nivelul maximal, submaximal şi supramaximal - Alexe
N./1993. Utilizarea acestor intensităţi ridicate presupune stăpânirea perfectă a
tehnicii de execuţie a mişcărilor folosite şi o excitabilitate optimă a SNC şi a fibrelor
musculare solicitate, la nivel muscular excitabilitatea fiind menţinută mai mult
decât la nivelul SNC.
Durata stimulilor: va fi astfel stabilită astfel încât pe partea finală a execuţiei,
viteza să nu scadă ca urmare a instalării stării de oboseală. Dacă starea de oboseală
persistă, efortul va fi sistat. Totodată durata stimulilor trebuie să permită atingerea
vitezei maxime, în caz contrar este influenţată favorabil doar capacitatea de
accelerare. Sunt utilizate frecvent eforturi plecând dela 2-4 secunde, mergând până
la 20 de secunde în cazul alergătorilor de viteză. Eforturile submaximale permit
durate de 10-15 sec, în antrenamentul sportiv pot fi programate solicitări ce
depăşesc şi 30 sec, în funcţie de cerinţele specifice ale ramurii de sport.
Volumul/distanţele/nr. de repetări/pauzele dintre repetări: se pleacă de la
relaţia de proporţionalitate inversă între volumul şi intensitatea efortului. Cum
eforturile pentru dezvoltarea vitezei sunt caracterizate de intensităţi ridicate,
rezultă că volumele de lucru exprimate în distanţe, timpi, nr. de serii şi repetări vor
fi reduse comparativ cu cele destinate altor aptitudini motrice. Distanţele utilizate
la antrenament pot depăşi cu 10-12% distanţa probei pentru care se realizează
pregătirea. Cel mai des folosite în atletism sunt distanţele cuprinse între 30-200 m.
Valoarea medie a nr.de repetări este legată de timpul de execuţie,
numărul lor fiind mai mare când timpul de execuţie este mai mic şi
invers. Dragnea A/2002 propune următoarele valori: 5-6 rep. X 5-10 sec.
/ 3-4 rep. X 15-20 sec./ 2-3 rep. X 25-30 sec, cu pauze individualizate
între 2-5 minute care permit revenirea funcţiilor vegetative, păstrând
însă excitabilitatea optimă a scoarţei cerebrale pentru menţinerea
intactă a potenţialului de viteză la următoarele repetări.
Sunt indicate pauzele active, bazate pe alergare uşoară sau mers, care
permit restabilirea funcţiilor şi lichidarea datoriei de oxigen în procent
de 95%. Dacă sunt efectuate mai multe serii, pauzele dintre acestea vor
avea valori medii de 8-10 min.
Frecvenţa stimulilor: datorită intensităţilor ridicate, starea de
oboseală se instalează rapid în lecţiile în care este abordată viteza,
apect ce conduce la limitarea repetărilor cu intensitate maximală la 5-6
pe lecţie. Frecvenţa lecţiilor ce abordează viteza este de 2-4
ori/săptămână în perioada competiţională, fiind intercalate cu lecţii de
descărcare/restabilire caracterizate de intensităţi reduse, axate pe alt
tip de efort – Bompa T./2001.
 Priorităţi metodice privind educarea vitezei în educaţia fizică şcolară:

- Este importantă educarea formelor de manifestare ale acestei calităţi de la vârste mici atât la
interior cât şi în aer liber, mai târziu eforturile fiind lipsite de perspective dacă au fost pierdute
perioadele favorabile de influenţare, când procesele de creştere şi maturizare biologică permit
progrese puternice.
-La vârste mici/ciclul primar se insistă la început pe viteza de reacţie si execuţie la stimuli
variaţi (vizuali, tactili, auditivi), care la 14-15 ani se apropie de valorile adulţilor. Pentru viteza
de execuţie şi deplasare se recomandă întâi stăpânirea foarte bună a tehnicii de execuţie-
pentru alergări se insistă pe tehnica startului, a pasului alergător accelerat şi lansat de viteză-
şi apoi dezvoltarea vitezei pe baza eforturilor scurte ca durată şi cu intensitate maximală.
- Distanţele scurte nu permit atingerea vitezei maxime, prin urmare pauzele pot fi ceva mai
scurte: 1-3 min. Distanţele optime la clasele mici sunt 15-25-30-40m, viteza pură
manifestându-se într-un interval de 3-5-7 secunde, peste aceste valori intervenind oboseala ce
anulează câştigul în viteză. Distanţele prea mari (200-600m) nu educă viteza de deplasare,
intervenind mecanismul anaerob lactacid care nu poate fi suportat corespunzător la vârste
mici.
- Nu se educă doar prin alergare, existând şi alte mijloace ce permit abordarea diferitelor
forme de manifestare sau combinaţii (sărituri, aruncări- lucrul cu greutăţi mici-) diferite
procedee tehnice. În programarea efortului de viteză se va ţine cont şi de faptul că
manifestarea ei la nivel înalt este dependentă de forţa musculară (ce conduce la manifestarea
puterii de aruncare, desprindere, start, accelerare) dar şi de precizia, coordonarea şi
stabilitatea mişcării (deci de calitatea tehnicii).
- Se recomandă o durată de 2"-4" pentru mijloacele folosite în dezvoltarea vitezei de
reacţie şi execuţie şi de 7"-8"-10" pentru viteza de accelerare (deplasare). Numărul de
repetări poate varia 4-10, cu încărcături mici sau fără încărcătură, acest număr de
execuţii fiind ales astfel încât viteza maximă obţinută să nu scadă, pauzele asigurând o
refacere aproape totală – 95% din posibilităţi.
- Eficacitatea eforturilor este ridicată dacă ele vor fi efectuate pe fond de excitabilitate
optimă a S.N.C., deci în absenţa oboselii, din acest motiv temele din viteză fiind
planificate întotdeauna primele în lecţie, în prima verigă tematică cu o durată de 7-10
min., după influenţarea selectivă a aparatului locomotor. Nu se planifică niciodată ca
temă singulară de lecţie sau ca ultimă temă în educaţia fizică şcolară!
- Repetările în cadrul aceleiaşi lecţii este indicat să se facă cu viteză care creşte progresiv,
astfel încât ultima va fi realizată cu viteză maximă, iar ultima parte a structurilor folosite
să fie executată cu viteză superioară primei părţi.
- Perioada pubertară este mai puţin recomandată- mai ales în prima ei parte- pentru
educarea combinaţiilor (viteză-rezistenţă), datorită incapacităţii organismului de a
tolera la momentul respectiv o creştere a acidozei, nefinalizându-se procesele de
maturizare.
- Evaluarea se face prin probe specifice din SNSE: naveta 5x10m sau alergarea de viteză
pe 50m, rata de progres fiind cu atât mai redusă cu cât nivelul iniţial de pregătire şi
performanţă este mai bun.
- Plafonarea rezultatelor se previne sau înlătură prin alternarea/creşterea tempourilor de
lucru, prin schimbarea exerciţiilor cu care organismul s-a acomodat, prin îmbunătăţirea
coordonărilor, prin creşterea forţei explozive care condiţionează manifestarea vitezei.