Universitatea “ Dunărea de Jos”, Galați

Facultatea de Educație Fizică și Sport

CALIT
ATEA
MOTRI
CĂ
VITEZ
A

STUDENT: NEDELCU ( căs. SBURLAN) GABRIELA

PROFESOR ÎNDRUMĂTOR: Prof. dr. univ. MOCANU GEORGE DĂNUȚ

ANUL I CONVERSIE
 CALITATEA MOTRICĂ VITEZA

Omul se naște cu predispoziții de tip intelectual, fizic, motric, afectiv, estetic, etc.,
predispoziții pe care le cultivă de-a lungul timpului, în funcție de voință, interese, motivații,
pentru a întreține sănătatea, a produce bucurie, pentru a produce surse financiare necesare vieții.
Calitățile, capacitățile reprezintă pentru dezvoltarea umană, suportul pe care se realizează
mișcarea. Creșterea potențialului de mișcare este un obiectiv important atât pentru viața de zi cu
zi, cât și pentru viața sportivă. Înțelegerea și cunoașterea a cât mai multor aspecte privind
calitățile motrice este un deziderat indispensabil procesului de antrenament.
Calitățile sunt considerate a fi proprietăți sau însușiri ce privesc activitatea
neuromusculară. În timp, acest sens a promovat concepte printre care: calități fizice, calități
motrice și aptitudini psihomotrice.
În domeniul educație fizică și sport s-a folosit termenul de calități fizice printre care
Novikov D. Si Matveev L.P. (1959, pag.183) înțelegeau ” aptitudini specifice pentru activitatea
motrică” și includeau în acestea ” forța, viteza, rezistenta și îndemânarea”.
În timp, conceptul de calitate fizică s-a schimbat, fiind considerat restrictiv, deoarece se
referea la determinări de ordin biologic, morfologic și funcțional și nicidecum determinări
privind parametrii actelor și acțiunilor motrice.
Calitățile motrice sunt prezente în efectuarea oricărui act de mișcare al omului. Nicio
mișcare nu se poate executa fără manifestarea în același timp și într-o anumită proporție a tuturor
calităților motrice, dar cu dominanta uneia sau cel mult două. Talentul cu care oamenii execută
anumite exerciții este variabil. Talentul ( calitatea) este în cea mai mare parte de natură genetică,
programat ereditar, dar care poate fi și perfecționat în procesul instructiv – educativ, atunci când
se acționează cu mijloace subordonate, pe fond motivațional.
Calitatea motrica se leagă și depinde de sfera ei cantitativă, în cadrul căreia mărimea
nivelurilor de forță, viteză și rezistență limitează efortul fizic, în condiții de solicitare calitativă.
Când se vorbește de calitatea motrică viteză, aceasta poate fi definită în mai multe
moduri.
Cârtea G. definește viteza ca fiind „capacitatea organismului de a executa acte sau
acțiuni motrice, cu întregul corp sau numai cu anumite segmente ale acestuia, într-un timp cât
mai scurt, deci cu rapiditatea maximă, în funcție de condițiile existente”.
V.M.Zaţiorski, în 1968 definea viteza ca fiind ”capacitatea omului de a efectua acțiunile
motrice într-un timp minim pentru condițiile respective”.
Pentru A. Demeter, viteza reprezintă „capacitatea omului de a executa mișcările cu
rapiditate și frecvență mare”.
T. Ardeleanu în 1981, punctează faptul că „din punct de vedere cinetic, viteza este o
dimensiune a relațiilor spațio-temporale ( V=s⁄t )”.
Se consideră că viteza are la bază procesele cognitive, de voință și de funcționare a
sistemelor neuro-musculare.
Manifestarea la nivel înalt a acestei aptitudini motrice este restricționată sau favorizată de
un complex de factori diversificați: de ordin psihologic, biochimic, biomecanic, fiziologic,
morfologic. Unii dintre aceștia pot fi ameliorați în limite reduse, ceea ce poate explica caracterul
mai puțin perfectibil al acestei calități, puternic determinată de fondul genetic.
Weineck, J., (1992), în domeniul jocurilor sportive, definește viteza, ca o capacitate
complexă psihofizică, cu mai multe componente:
 Viteza de percepție - capacitatea de a analiza situațiile de joc și de a acționa în timpul cel
mai scurt;
 Viteza de anticipare - capacitatea de a observa evoluția jocului și în mod particular,
comportamentului adversarului direct;
 Viteza de decizie - capacitatea de a opta în timpul cel mai scurt, pentru o acțiune
pozitivă;
 Viteza de execuție - capacitatea de a executa rapid un act sau mai multe acțiuni sub
presiunea
adversarului. Aceasta se măsoară prin timpul care trece de la începerea și până la încheierea
execuției și este determinată și de nivelul însușirii tehnicii de execuție a deprinderilor și
priceperilor motrice.
Realizarea diferitelor tipuri de mișcări implică viteza sub forme variabile de manifestare și
prin combinații cu celelalte aptitudini motrice. O persoană poate avea manifestări variabile ale
acestor forme de manifestare, adică rezultate favorabile pentru viteza de reacție și execuție, fără
ca cea de repetiție sau deplasare să fie la un nivel înalt. Există mai multe variante de clasificare a
diferitelor forme de manifestare, ultimele publicații de specialitate sintetizând următoarele:
 - forme de bază: viteza de reacție, execuție, repetiție, accelerare, decelerare, deplasare.
- forme derivate: viteza uniformă și neuniformă.
- forme combinate: viteză-forță, viteză-coordonare, viteză-rezistență.
Viteza de execuție este considerată a fi rapiditatea cu care sunt efectuate mișcările distincte
sau combinațiile de elemente distincte. Mai este întâlnită sub denumirea de viteza mișcărilor
separate, viteza propriu-zisă a mișcărilor sau viteza mișcărilor singulare. Este apreciată prin
intervalul de timp înregistrat de la debutul mișcării și până la finalizarea acesteia. Exemplu:
viteza de execuție a săriturilor din atletism, aruncărilor la poartă din handbal, șuturilor din fotbal,
loviturilor din artele marțiale. Este deci foarte importantă în ramurile si probele cu caracter
aciclic dominant. Este direct dependentă de un complex de factori, dintre care se disting forța
musculară, capacitatea de concentrare și calitatea tehnică a execuției, pe baza cărora se poate
ameliora.
 Viteza de reacție - capacitatea de a reacționa rapid la evoluția imprevizibilă a jocului.
Reacțiile motrice sunt de două feluri: simple – constau în răspunsuri motrice la excitanți
cunoscuți, dar care apar spontan, inopinat (startul la probele de alergare din atletism) și complexe
– implică elaborarea răspunsurilor motorii, în sensul alegerii, combinării sau corectării acestora.
Acțiunea de răspuns nu a fost exersată în prealabil în aceeași relație cu semnalul. Răspunsurile
sunt în funcție de acțiunile partenerilor sau adversarilor, condiții de întrecere (în jocuri sportive,
în jocuri de contact). Viteza de reacție este dependentă de: apariția excitației în receptor,
transmiterea pe cale aferentă și de analiza semnalului, transmiterea pe cale eferentă, excitația
mușchilor.
Această viteză este apreciată prin intervalul de timp scurs de la apariția semnalului ce solicită
diferiți analizatori și până la declanșarea răspunsului concretizat în contracție musculară. Mai
este întâlnit sub denumirea de timp de latență sau timp de reacție. Cu cât răspunsurile la
semnalele tactile, auditive, vizuale sunt mai rapide, cu atât timpul de latență este mai bun/mic.
Solicitarea fiecărui analizator prezintă valori medii diferite ale timpilor de reacție: 140 msec.
pentru cei tactili, 150 msec. pentru cei auditivi, 180 msec. pentru cei vizuali, sportivii prezentând
valori mai bune decât nesportivii. Timpul de reacție la stimulii vizuali poate fi ameliorat între 10-
30 ani cu valori de vârf între 20-30 ani, după acest interval intervenind plafonarea și apoi
regresul - Weineck J./1983. Timpul de reacție este influențat negativ de starea de oboseală sau
boală, fiind mai bun/scurt la bărbați decât la femei pentru toate etapele ontogenetice, mai scurt
pentru membrele superioare decât pentru cele inferioare.
 Viteza de repetiție – definită ca frecvență a mișcărilor, reprezintă capacitatea organismului de
a efectua rapid acte și acțiuni motrice cu caracter ciclic într-o unitate de timp. Este abordată și ca
variantă a vitezei de execuție. Are un rol decisiv în ramurile și probele cu caracter ciclic: canotaj,
înot, alergări, ciclism. Este dependentă în principal de tempoul mișcării – densitatea mișcării pe
unitatea de timp și ritmul mișcării – periodicitatea repetării mișcării . Tempourile maximale-
100%- nu pot fi menținute foarte mult timp, intervenind oboseala care scade frecvența
mișcărilor. Această reducere a frecvenței este generată și de creșterea încărcăturilor sau a duratei
de lucru la valori de peste 2/3 din potențialul maxim al subiectului.
 Viteza de deplasare – reflectă posibilitatea parcurgerii unei distanțe precizate într-un interval
de timp cât mai scurt, fiind de fapt o formă particulară de manifestare a vitezei de repetiție. Gh.
Cârstea o consideră o variantă a vitezei de repetiție. Depinde în probele atletice de: frecvența
mișcărilor, lungimea pasului de alergare, forța explozivă a membrelor inferioare, tehnica de
alergare, suplețe, calitatea coordonărilor etc.
 Viteza de accelerare - capacitatea de a atinge nivelul maxim de manifestare a vitezei, în timp
cât mai scurt (I. Siclovan, 1972).
 Viteza în regim de coordonare – solicitată în multe situații caracterizate de complexitate și
variabilitate – jocuri sportive, gimnastică, schi, patinaj etc. Viteza în regim de forță – importantă
în actele motrice ce presupun mișcări efectuate exploziv – karate, sărituri, aruncări, haltere, judo,
box, scrimă etc. Cu cât valoarea rezistenței de învins va fi mai ridicată, cu atât este nevoie de mai
multă forță, în caz contrar valoarea vitezei de execuție este diminuată. Viteza în regim de
rezistență – permite executarea structurilor motrice cu viteză ridicată și relativ constantă, peste
limita de timp care caracterizează eforturile specifice de viteză. Se poate ajunge la maxim 60
secunde de menținere ridicată a tempoului planificat, peste această limită rolul rezistenței
specifice fiind tot mai dominant pentru continuarea efortului.
Pornindu-se de la premisa că viteza este o calitate motrică care are un coeficient de
ereditate de 0,90, ceea ce înseamnă că este foarte mult condiționată genetic, și luând în calcul și
afirmațiile lui Filin (1975) care spune că prin antrenament viteza se poate îmbunătăți doar cu
20%, educarea vitezei constituie în metodica educației fizice și în cea a antrenamentului sportiv o
problemă foarte delicată.
Metoda principală pentru dezvoltarea diferitelor forme de manifestare ale vitezei este
metoda exersării.
N. Ozolin (1972) sistematizează metodele pentru dezvoltarea vitezei în următorul mod:
1) Metoda exercițiului “din mers” (aceasta metodă presupune parcurgerea unei distanțe
în viteză maximă, după un elan prealabil; spre exemplu, alergarea lansată).
2) Metoda întrecerii cu “handicap” sau “egalizare”, care asigură condiții egale de
întrecere între concurenți cu posibilități diferite; această metodă presupune calcularea corectă a
handicapului.
3) Metoda ștafetelor și jocurilor - urmărește dezvoltarea vitezei prin exersarea pe un fond
emoțional favorabil, apelând la “spiritul emulativ al fiecărui subiect”.
4) Metoda întrecerii, alți autori o mai numesc și metoda competițională.
5) Metoda repetărilor în tempouri submaximale, maximale și supramaximale. În
literatura de specialitate se mai întâlnesc referiri și la o alta metodă, numită metoda fracționată
care constă în abordarea analitică și în condiții ușurate a repetării acțiunii prin influențarea
analitică a fiecărui element de care depinde manifestarea vitezei maxime din cadrul acțiunii
respective.
Valoarea calității motrice viteza este influențată de o serie de factori funcționali,
morfologici, biochimici, metabolici și psihologici.
Unii dintre acești factori sunt perfectibili, iar alții mai puțin perfectibili, raportat la
acest lucru, viteza poate depinde de:
 Funcționalitatea analizatorilor (vizual, auditiv și mai ales cutanat) în sens de nivel al
acuității, fineței și preciziei acestora
 Mobilitatea proceselor nervoase corticale fundamentale, excitația și inhibiția, care
condiționează alternanța contracției și relaxării mușchilor;
 Capacitatea de analiză și sinteză la nivelul scoarței cerebrale
 Timpul de latență și de reacție
 Viteza de transmitere a impulsurilor nervoase pe căile aferente și eferente
 Capacitatea de atenție și de concentrare a voinței individului, care depinde de analizatorii
implicați în “senzația de înaintare și perceperea reală a vitezei mișcărilor, respectiv aprecierea
corectă a vitezei de deplasare”.
 Viteza de contracție a mușchilor inervați
 Tipul fibrelor musculare care se contractă (fibrele albe sunt favorabile unei viteze
 bune,
sunt fibre “rapide”)
 Echilibrul afectiv
 Capacitatea de coordonare neuromusculară
 Mobilitatea articulară și elasticitatea musculară ce influențează viteza prin lungime, prin
amplitudinea mișcărilor, dar și prin capacitatea de întindere musculară
 Valoarea surselor și proceselor energetice, mai ales conținutul în A.T.P. (Adenozin –
trifosfat) și fosfocreatină a mușchilor
 Lungimea segmentelor ce participă la activitate
 Nivelul de pregătire, și anume tehnica de execuție a mișcărilor
 Vârsta și genul (feminin, masculin) subiecților
 Nivelul de dezvoltare a celorlalte calități motrice

FACTORII DETERMINANŢI AI VITEZEI

Factori constituționali de Factori senzoriali, Factori neurologici Factori musculari

antrenament cognitivi, psihici

Vârsta Concentrația (atenția selectivă) Solicitarea capacității motrice Repartiția tipurilor de

(coordonarea fibre nervoase
Intramusculară)
Sexul
Recepția și transmiterea Creșterea secțiunii de
informației, comanda și Alternarea proceselor de fibre musculare
Tipul antropologic excitație cu cele de inhibiție
reglarea
(coordonare intramusculară) Viteza contracției
Constituția Motivația, voința, dispoziția musculare
pentru efort
Viteza de transmitere a
Tehnica sportivă Elasticitatea mușchiului
Experiența, capacitatea de stimulului
și a
anticipație tendoanelor
Talent Pre-inervația
Forța mentală Lungimea mușchiului în
Factori sociali Inervația reflexă raport cu lungimea
Capacitatea de antrenament extremităților trunchiului
Schema inervației neuro-
musculare (programarea
cronologică) Producerea de energie

Temperatura mușchiului
Biochimia nervoasă
 Fig. Factorii vitezei (după Grosser, M., 1991)

În ceea ce privește dezvoltarea vitezei, concepțiile privitoare la vârsta de începere și de

educare a vitezei sunt împărțite.
A. Dragnea şi colab., în 2006, arată că în conformitate cu materialelor din literatura de
specialitate (J. Weineck, 1994, citat de C. Bota, B. Predescu, 1997, și V. Tudor, în 1999) se
constată:
 între 5 și 7 ani creste frecvența mișcărilor, și de asemenea, se înregistrează progrese la
nivelul vitezei de reacție ( Kohler, 1977, Temmle, 1977, Koinzer, 1978, J.Weineck, în 1994);
 între 7 și 10 ani, procesele de creștere și dezvoltare favorizează manifestarea unei viteze
de
reacție și execuție crescute;
 între 10 și 14-15 ani se pot atinge, prin antrenamente corespunzătoare, indicii vitezei de
reacție aceiași cu cei ai adulților; se poate interveni și asupra dezvoltării vitezei de deplasare,
precum și a vitezei în regim de forță;
 în perioada adolescenței pot fi abordate toate formele de manifestare ale vitezei.
V. Tudor, în 1999, consideră că în vederea dezvoltării vitezei trebuie să se respecte o
serie de cerințe în procesul instruirii:
 durata exercițiilor de viteză trebuie să fie de circa 5-6 s până la maximum 40- 43 s.
 pauzele dintre repetări trebuie să fie suficient de lungi pentru a permite revenirea
funcțiilor
vegetative, dar nu și reducerea stării de excitabilitate optimă obținută la nivelul scoarței cerebrale
ca urmare a lucrului cu viteză maximă;
 subiecții trebuie să aibă structura exercițiilor bine însușită;
 exercițiile pentru dezvoltarea vitezei se vor planifica la începutul lecțiilor.
G. Raţă, B. C. Raţă, în 2006, concluzionează că pe „timpul școlarității mici și mijlocii (8-
14 ani), antrenamentul vitezei trebuie orientat spre dezvoltarea vitezei de reacție, spre
dezvoltarea capacității de accelerare și spre îmbunătățirea capacității de coordonare.”
Metodele de dezvoltare a vitezei sunt foarte variate și controversate deoarece există
specialiști care consideră că acestea sunt doar procedee metodice care pot fi incluse în cadrul
metodei repetărilor. A. Dragnea face o clasificare a metodelor diferențiat pentru fiecare formă de
manifestare a vitezei, unele fiind astfel comune pentru toate aceste forme, cum ar fi metoda
întrecerii sau competițională, metoda repetării, metoda jocului.
Printre cele mai importante metode de dezvoltare a vitezei sunt:
- Metoda repetărilor (intensitate supramaximală, maximală, submaximală, alternativă)
este considerată a fi metoda de bază specifică antrenamentului de viteză, având însă aplicații și în
procesul dezvoltării altor calități motrice. Repetările pentru optimizarea vitezei au efecte
indirecte și asupra proceselor de coordonare, perfecționează tehnica de execuție, dezvoltă
mobilitatea articulară și rezistența musculaturii implicate, iar dacă sunt realizate cu diferite
încărcături influențează forța musculară.
- Metoda senzorio-motrică favorizează capacitatea de apreciere și percepere a timpului
de reacție și formarea simțului ritmului și tempoului
- Metoda întrecerii cu handicap presupune existența unui ecart/decalaj între subiecții
implicați în realizarea unui efort de viteză. Diferența este concretizată în distanță, interval de
timp sau valoarea încărcăturii, care favorizează execuția celui mai slab, oferindu-i astfel un
avantaj/avans și evitând demoralizarea.
- Metoda competițională este utilizată pentru toate formele de manifestare a vitezei.
Indiferent de metodele utilizate, pentru dezvoltarea vitezei trebuie să se țină cont de
intensitatea, durata, volumul/nr. de repetări și frecvența stimulilor, pauzele dintre repetări.
Dezvoltarea vitezei de reacție. Pentru dezvoltarea vitezei de reacție, de regulă, se
folosește și se exersează “reacția” la diferite semnale (sonor, tactil, vizual) și de cele mai multe
ori (dar nu este obligatoriu întotdeauna), trecerea în alergare accelerată pe distanțe scurte 10-15
m.
Pentru ca varietatea și eficienta exersării să crească, de asemenea, se mai folosesc și
diferite poziții de plecare, cum ar fi : culcat facial sau dorsal, sprijin ghemuit, așezat, fandat
înainte, așezat cu spatele la direcția de alergare, etc.)
Pentru dezvoltarea vitezei de reacție a unor anumite segmente se mai pot folosi și alte
mijloace, dar care în principiu se bazează tot pe reacția la diferiți stimuli, fără însă a mai fi
urmate de alergare.
În continuarea, voi prezenta câteva mijloace pentru dezvoltarea vitezei de reacție. Spre
exemplu:
- ghemuit, cu spatele la direcția de alergare la un semnal sonor întoarcere și alergare pe
10 m, tempo 100%; dozare 2-4x; pauza 1 min. pasivă;
- doi parteneri, față în față, unul dintre parteneri are un baston de capete apucat. Celălalt
se află cu mâna la 15 cm deasupra bastonului; partenerul cu bastonul poate da drumul la baston
oricând dorește, celălalt trebuie să prindă bastonul înainte ca acesta să atingă solul. Tempoul
100%, dozare 10-15x (după care se schimbă rolurile), pauza între repetări 15” (pasivă).
Dezvoltarea vitezei de execuție. Pentru dezvoltarea vitezei de execuție, de regulă, se
repetă în condițiile procedeelor metodice menționate mai sus fie diferite acte motrice singulare
sau executarea unor fragmente ale unor acte sau acțiuni motrice (spre exemplu, în cazul
alergătorilor de garduri, se lucrează analitic pentru dezvoltarea vitezei piciorului de atac, a
vitezei piciorului - remorcă; a vitezei flexiei trunchiului pe piciorul de atac, etc.) sau în cazul
aruncărilor (se lucrează analitic pentru viteza elanului, a saltării la greutate, a piruetei la disc și
ciocan și pentru viteza impulsului final).
Dezvoltarea vitezei de repetiție. Pentru dezvoltarea acestui tip de viteză, se urmărește,
în special, creșterea frecvenței mișcărilor; spre exemplu, frecvența loviturilor, în box; frecvența
vâslirii, în canotaj și înot, frecvența pașilor, în probele de alergare, etc.
Formarea și dezvoltarea capacității de accelerare. Mai întâi se realizează în prealabil
formarea simțului accelerării, care reprezintă finețea angajării, în mod progresiv, a forței de
impulsie, a frecvenței și amplitudinii mișcărilor, în condiții de relaxare perfectă. După formarea
simțului accelerării, se urmărește dezvoltarea capacității de accelerare. După aceea, se urmărește
educarea capacității de relaxare.
Dezvoltarea vitezei de deplasare. Dezvoltarea vitezei de deplasare este influențată
direct de ameliorarea vitezei de accelerare, dar o importanță majoră este formarea raportului
optim între frecvența și lungimea pasului. Dezvoltarea vitezei de deplasare se poate realiza prin
alergări între 20 și 100 m, și nu numai.
Exemplu:
- Alergare pe 60 m cu plecare din start de jos, tempoul 100%, dozare 2-4 x, pauza 2’
(mers cu scuturarea brațelor și picioarelor); formația de lucru 6 linii a câte 5 (dar formațiile pot
varia în funcție de condiții).
Problema dezvoltării vitezei capătă aspecte de diferențiere majore în cele două activități
motrice fundamentale, adică în educația fizică și în antrenamentul sportiv specializat.
În educația fizică, dezvoltarea vitezei se poate face în toate subsistemele, dar în mod
special în subsistemul educației fizice a tinerei generații, unde educația fizică are un caracter
obligatoriu, cu un număr de lecții (1-3) pe săptămână stabilit de factorii de decizie.
Dezvoltarea vitezei în lecțiile de educație fizică școlară poate îmbrăca următoarele
aspecte metodice:
- viteza se poate dezvolta în orice perioadă a anului, fie că se lucrează afară, în spațiu
liber, fie că se lucrează în interior, în sală;
- viteza poate fi programată ca primă temă de lecție și i se vor acorda 10-15 minute, în
funcție de numărul de teme de lecții din lecția respectivă;
- este recomandabil ca viteza să fie programată în sisteme de lecții formate din 10-12
lecții;
- mijloacele folosite pentru dezvoltarea vitezei în lecțiile de educație fizică trebuie să fie
adaptate la condițiile materiale și la particularitățile morfo-funcţionale ale subiecților.
În antrenamentul specializat, pentru dezvoltarea vitezei, condițiile sunt cu totul altele, și
anume:
- subiecți cu un nivel bio-motric bun sau foarte bun;
- condiții materiale mai bune;
- mijloacele care pot fi folosite pentru dezvoltarea vitezei au un caracter mai specializat;
- timp suficient care poate fi acordat pentru dezvoltarea vitezei;
- reguli metodice mult mai riguros respectate.
BIBLIOGRAFIE:

1. Cârstea G. Teoria și metodica educației fizice și sportului. București: Universul,

1993
2. Dragnea A. Teoria şi metodica dezvoltării calităților motrice. București: ANEFS,
1991
3. Dragnea A., Bota A. Teoria activităților motrice. București: Didactică și
Pedagogică, 1999
4. Dragnea A., Teodorescu Mate S. Teoria sportului. București: FEST, 2002.
5. Mateescu, A. - Tehnici și metode de dezvoltarea calităților motrice, 2017
6. Mitra, Gh. ,Mogoș, Al., Dezvoltarea calităților motrice, Editura Sport-Turism,
București, 1977
7. Mocanu, G. D., Teoria educației fizice și sportului. Galați, Dunărea de Jos, 2015
8. Mocanu, G. D., Dezvoltarea calităților motrice în lecțiile de educație fizică din
gimnaziu prin tratare diferențiată, Galați, Dunărea de Jos, 2015
9. Rață G., Rață B.C. Aptitudinile în activitatea motrică. Bacău: EduSoft, 2006.
10. Tudor, V. - Măsurare și evaluare în cultură fizică și sport, București, Alpha, 2005
11. Weineck J. Biologie du sport. Paris: Vigot, 1993
12. https://romanialuiradu.files.wordpress.com/2015/07/
ghid_pentru_profesorii_de_educatie_fizica_si_sport.pdf
13. https://www.academia.edu/10196848/capacit%C4%83%C8%9Bi_motrice
14. Teoria Educaţiei Fizice Şi Sportului | PDF (scribd.com)