UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

DEZVOLTAREA CAPACITĂȚII MOTRICE DE BAZĂ: VITEZA,

REZISTENȚA. ALERGAREA DE VITEZĂ – CONSOLIDAREA
STARTULUI DE JOS ȘI A LANSĂRII LA START

Referat la Educație Fizică și Sport

Student: Trîmbez Carmen Monica

Management ID anul I

2021
 Introducere
Capacitatea motrică reprezintă “totalitatea însușirilor de ordin motric, morfologic și
funcțional înnăscute și dobândite, prin care individul poate efectua exerciții și eforturi variate ca
structură și dozare”. Capacitatea unui individ de a efectua un exercițiu este cauza, iar mișcarea în
sine este efectul. Ceea ce solicită, deci, omul, este capacitatea de a controla cauza pentru a executa
cu succes efectul.
Calitatea motrică este considerată componentă a capacitătii motrice.
Calitatea motrică, în dicționarul ”Terminologie a educației fizice și sportului” (1974) este
definită ca fiind ”aptitudinea individuală de a executa mișcări exprimate în indici de viteză, de
forță, de rezistență, de îndemânare, de mobilitate”.
O definiție mult mai completă este dată în Enciclopedia educației fizice și sportului din
România, volumul IV, (2002): calitate motrică este ”însusirea psiho-fizică a individului, bazată pe
mecanisme fiziologice, biochimice si psihice care asigură execuția acțiunilor motrice cu indici de
viteză, forță, rezistență, îndemânare”. Apare astfel legatura dintre însusirile psihice și cele fizice.
Tudor Bompa, în 2001, folosește conceptul de calitati biometrice în care include “forța,
rezistența, viteza, suplețea și coordonarea. Motric se referă la mișcare, prefixul bio “ilustrează
importanța biologică a acestor calități”.

DEZVOLTAREA CALITĂŢII MOTRICE – VITEZA

Definiție.
În literatura de specialitate, viteza este prezentată în diferite maniere:
- ca făcând parte din categoria aptitudinilor mai puţin perfectibile şi este considerată ca fiind
capacitatea de a exersa o mişcare sau o suită de mişcări într-un timp cât mai scurt (Raţă G, Raţă,
B.C., 2006)
- poate fi înţeleasă din două perspective:
- prima este cea de calitate a actelor şi acţiunilor motrice de a fi executate cu rapiditate;
- a doua se referă la acea capacitate a organismului uman de a executa acte şi acţiuni
motrice, cu respectarea anumitor cerinţe de rapiditate, impuse în anumite condiţii. (Dragnea A,
2006)
- capacitatea omului de a executa mişcările cu rapiditate şi frecvenţă mare. (A. Demeter, în 1981)
- din punct de vedere cinetic, viteza este o dimensiune a relaţiilor spaţio-temporale (v=s⁄t).
(T.Ardeleanu în 1981)
Viteza poate fi definită drept „capacitatea organismului de a executa acte sau acţiuni
motrice, cu întregul corp sau numai cu anumite segmente ale acestuia, într-un timp cât mai scurt,
deci cu rapiditatea maximă, în funcţie de condiţiile existente”.
Se consideră că viteza are la bază procesele cognitive, de voinţă şi de funcţionare a
sistemelor neuro-musculare. Este o capacitatea foarte diversă, ce implică nu numai capacitatea de a
acţiona şi reacţiona rapid, rapiditatea de start, de mânuire a balonului, de sprint şi de oprire, dar de
asemenea şi rapiditatea de analiză şi de exploatare a situaţiilor de moment.

Forme de manifestare a vitezei.

Weineck, J., (1992), în domeniul jocurilor sportive, defineşte viteza ca o capacitate
complexă psihofizică, cu mai multe componente:
Viteza de percepţie - capacitatea de a analiza situaţiile de joc şi de a acţiona în timpul cel mai
scurt;
Viteza de anticipare - capacitatea de a observa evoluţia jocului şi în mod particular,
comportamentului adversarului direct;
Viteza de decizie - capacitatea de a opta în timpul cel mai scurt, pentru o acţiune pozitivă;
Viteza de reacţie - capacitatea de a reacţiona rapid la evoluţia imprevizibilă a jocului;
Viteza de reacţie este condiţionată de:
 durata perioadei latente de reacţie;
 acuitatea şi precizia analizatorilor;
 viteza de conducere a excitaţiei;
 viteza proceselor neurale fundamentale.
Viteza de execuţie - capacitatea de a executa rapid opţiuni specifice cu mingea sub presiunea
adversarului.
Viteza de execuţie este dependentă de:
 forţa şi nivelul tehnic al execuţiei;
 de valoarea rezistenţei care trebuie învinsă;
 de valoarea mobilităţii şi supleţei;
 de coordonarea neuro-musculară.
Viteza de repetiţie este determinată de:
 mobilitatea proceselor corticale (permit coordonarea musculaturii);
 dificultatea rezistenţei exterioare;
 durata acţiunilor;
 detenta musculaturii interesate;
 rezistenţa în regim de viteză;
 elasticitatea musculaturii, capacitatea de relaxare, tipul fibrei musculare (fibre „albe”).
Capacităţile parţiale menţionate (viteza de percepţie, anticipaţie şi de decizie) joacă un rol
esenţial în tratarea informaţiei. Pentru executarea acţiunii motrice adaptate la situaţia de moment
intervine viteza de reacţie (rezultatul proceselor de percepţie şi de analiză a situaţiei şi a proceselor
de decizie) şi viteza de mişcare şi de intervenţie (expresia vitezei motrice). Deci vitezei de acţiune
putem să o definim: ca o formă specifică de viteză sportivă complexă, este o calitate de execuţie
psihofizică rezultată din viteza proceselor cognitive şi motorii comandate de maniere diferite
individuale în funcţie de afectivitatea şi motivaţia lor (Weineck, J., 2003).
Dezvoltarea vitezei de alergare nu presupune numai factori de viteză ci printre altele şi
capacitate fizică, capacitate psihică şi capacitate de coordonare.

Metodologia dezvoltării vitezei.

Perioada optimă este cuprinsă între 8-18 ani: la clasele I-IV creşte viteza de reacţie, mai
puţin viteza de execuţie, la clasele V-VIII creşte viteza de repetiţie şi de execuţie.
Metodologia de lucru se bazează pe repetarea exerciţiilor cu viteză şi efort mare – de putere
– cu încărcături mici.
Durata acţiunilor: până la 5”-6” cu sarcini simple, uşoare. Pauzele asigură revenirea
completă.
Se lucrează cu intensitate mare şi maximă, în condiţii de excitabilitate optimă a scoarţei
cerebrale. În şcoală se practică repetarea structurilor de exerciţii din deprinderi motrice de bază şi
aplicative, exerciţii analitice, structuri din gimnastică, atletism, acţiuni tehnico-tactice din jocuri
sportive, executate în viteză.
Metode pentru dezvoltarea vitezei.
A. Viteza de reacţie:
- metoda repetărilor;
- metoda fracţionată;
- metoda senzo-motorie (Ghellerstein).
B. Viteza de execuţie:
- metoda repetărilor (cu tendinţa micşorării timpului de execuţie);
- metoda fracţionată;
- metoda integrală.
C. Viteza de repetiţie:
- metoda alternativă;
- metoda repetărilor.
La vârsta copilăriei viteza se manifestă pe baza mobilităţii proceselor corticale, a mobilităţii
şi supleţei articulaţiilor şi musculaturii; mai târziu, pe baza evoluţiei calităţilor motrice implicate
(detentă, îndemânare, coordonare etc.).
 DEZVOLTAREA CALITĂŢII MORTICE – REZISTENŢA

Definiție.
În literatura de specialitate, rezistența este astfel prezentată:
- capacitatea de a rezista oboselii provocate de efort. (E.Hahn, 1996)
- capacitatea unui sportiv de a rezista la oboseală. J.Weineck.
- capacitatea omului de a face faţă oboselii fizice provocate de activitatea musculară desfăşurată
într-un efort de o intensitate precizată şi un regim deteminat, fără modificarea intensităţii prescrise.
(T.Ardelean, 1981)
- capacitatea organismului de a efectua un lucru mecanic de o anumită intensitate, un timp
îndelungat, fără scăderea eficienţei, în condiţiile reprimării stării de oboseală”. (N.Alexe , 1993)
- capacitatea organismului uman de a depune o activitate, un timp cât mai îndelungat, fără scăderea
randamentului, în condiţiile funcţionării economice a organismului, învingerii oboselii şi a unei
restabiliri rapide. (A.Demeter,
- capacitatea de a executa un lucru cu o intensitate dată, într-o perioadă dată de timp”. (P.J.R.
Thompson, 1993)
- capacitatea organismului de a învinge oboseala într-un efort cu intensitate ridicată un timp cât mai
lung, cu un consum mic de energie. (G.Raţă, 2006)
G.Frey., în 1977, vorbeşte de rezistenţă psihică, ce desemnează capacitatea unui sportiv de
a rezista cât mai mult timp posibil la un stimul care i-ar cere întreruperea sarcinii, şi rezistenţă
fizică ce desemnează capacitatea de rezistenţă a organismului în ansamblul său sau capacitatea de
rezistenţă a diferitelor sale sisteme.
Este o calitate motrică de mare utilitate fiind transferabilă în acţiuni diferite. Valoarea
rezistenţei depinde de următorii factori:
 capacitatea de efort a sistemului cardio-vascular, respirator, muscular etc.;
 calitatea proceselor metabolice şi a resurselor energetice;
 coordonarea funcţiilor de către sistemul nervos central;
 calitatea proceselor volitive (în susţinerea efortului sau în reluarea lui);
 raportul între efort şi odihnă.

Forme de manifestare ale rezistenţei.

Clasificarea rezistenţei poate fi realizată din mai multe puncte de vedere:
A. al participării musculaturii:
1. Rezistenţa generală: capacitatea de a presta un efort de durată (aerob). Reprezintă baza
pregătirii de rezistenţă. Pune la contribuţie mai mult de 1/7 până la 1/6 din ansamblul
 muşchilor scheletici. Este limitată de către sistemul cardio-respirator.
2. Rezistenţă locală – corespunde unei participări musculare inferioare la 1/7 sau 1/6 din
masa musculară totală. Ea depinde nu numai de rezistenţa generală dar şi de forţa
specifică, de capacitatea anaerobă şi de variantele de forţă care depind de aceasta, de
calitatea capacităţilor neuro-musculare de coordonare specifice ale disciplinei în
chestiune (Haber,P., şi Pont, J., 1977).
B. al disciplinei sportive:
1. Rezistenţă generală – desemnează o formă de rezistenţă independentă de sport, numită
rezistenţă de bază.
2. Rezistenţă specifică – se manifestă într-o disciplină sportivă.
C. al producţiei energiei:
1. Rezistenţă aerobă – cantitatea oxigenului este suficientă pentru combustia substanţelor
energetice necesare contracţiei musculare.
2. Rezistenţă anaerobă – cantitatea de oxigen este insuficientă, dată fiind intensitatea mare
a sarcinii
D. al duratei:
1. Rezistenţă de scurtă durată (RSD) – are o durată de 45”-2’ , efort anaerob
2. Rezistenţă de durată medie (RDM) – efort între 2-8 minute, predominant aerob;
3. Rezistenţă de lungă durată (RLD) – efort aerob, peste 8-10 minute;
Rezistenţa de lungă durată se mai împarte în:
RLD I – acoperă tipul de efort care nu depăşeşte 30 minute;
RLD II – acoperă durata de la 30 la 90 minute;
RLD III – sarcinile care depăşesc 90 minute.
E. al formei de solicitare motrică:
1. Rezistenţă – forţă
2. Rezistenţă - forţă – viteză
3. Rezistenţă – viteză

Metodica dezvoltării rezistenţei.

Îndrumătorul cunoscând factorii care condiţionează dezvoltarea acestei calităţi motrice,

precum şi particularităţile de vârstă ale sportivilor, trebuie să ţină cont de ( J.Weineck, 1992, citat
de A.Dragnea şi colab., 2006, pag.128):
• „copiii şi adolescenţii au o capacitate de efort anaerob redusă, de aceea se vor folosi
metode de instruire care să solicite capacitatea de efort aerob;
• copiii cu vârsta cuprinsă între 3 şi 5 ani pot fi angrenaţi într-un proces de instruire care
 să vizeze, printre alte componente, şi dezvoltarea rezistenţei, cu condiţia ca aceasta să
fie condus ştiinţific;
• în perioada de vârstă cuprinsă între 7 şi 10/11 ani, se va viza dezvoltarea rezistenţei
generale, prin eforturi de lungă durată, în tempouri uniforme;
• capacitatea aerobă creşte progresiv până la 10-12 ani;
• se poate interveni asupra acestei calităţi motrice în primul stadiu al pubertăţii, ca
urmare a existenţei unor proporţii optime între dimensiunea şi greutatea inimii, precum
şi cea a plămânilor;
• rezultatele favorabile în privinţa dezvoltării rezistenţei se obţin şi după vârsta de 45 de
ani, contribuindu-se astfel la ameliorarea stării generale de sănătate a organismului.”
Antrenamentul de rezistenţă dozat raţional şi practicat metodic nu poate fi dăunător la nici o
vârstă, şi aşa cum susţine şi V.Fărcaş, în 2003, pag.118.
Rezistenţa generală (de bază) poate fi dezvoltată, educată în cadrul tuturor lecţiilor, având
prioritate temele de învăţare şi de dezvoltare a vitezei şi îndemânării în economia lecţiei”.45

Metode pentru dezvoltarea rezistenţei.

A. Metode bazate pe variaţia volumului:
- metoda eforturilor uniforme (rezistenţă generală, capacitate de efort aerob);
- metoda eforturilor repetate (şi rezistenţă specifică la intensitatea anticipată).
B. Metode bazate pe variaţia intensităţii:
- metoda eforturilor variabile (Fartlek – teren variat);
- metoda eforturilor progresive (alergări repetate cu timpi progresiv mai mici) – rezistenţă
în eforturi de intensitate maximală.
C. Metode bazate pe variaţia volumului şi intensităţii:
Metoda antrenamentului cu intervale
Constă în efectuarea unor eforturi cu durata de 45” cu intensităţi de 2/4 – 3/4 astfel ca
frecvenţa cardiacă să ajungă la 170 – 180 bătăi/min.
„Intervalul” – formă de odihnă de regulă activă, cu durata de 90”, trebuie să aducă frecvenţa
cardiacă la 120 - 130 bătăi/min. Intensitatea efortului se reglează astfel încât să se realizeze această
revenire.
Efortul se repetă de atâtea ori până ce, în urma intervalului obişnuit, frecvenţa cardiacă
rămâne superioară cifrei de 120-130 bătăi/min.
Element de progresie: creşterea numărului de repetări atât timp cât revenirea până la 120-
130 bătăi/min în 90” este constantă.
Avantajele metodei:
 • foloseşte diverse exerciţii ca mijloace de bază;
• permite adoptarea unui program precis delimitat, cu efecte relativ rapide;
• favorizează capacitatea de refacere a organismului;
• influenţează calităţile volitive;
• subiecţii participă activ la organizare şi desfăşurare;
• creşte responsabilitatea subiecţilor faţă de propria pregătire
D. Joggingul şi Gimnastica aerobică
Sunt metode bazate pe efort moderat, aerob, accesibile şi vârstelor mature, având obiective
mai degrabă igienice, de menţinere a stării de funcţionalitate a sistemelor şi aparatelor organismului,
de obţinere a unei pregătiri de rezistenţă generală sau musculară şi a greutăţii corporale optime.
Joggingul
Constă în practicarea alergării de durată în tempo moderat în vederea prevenirii unor
afecţiuni cardio-vasculare, menţinerea greutăţii optime, obţinerii unei pregătiri fizice de rezistenţă
generală prin mobilizarea marilor funcţiuni.
Dozarea alergării: de 3 ori/săptămână câte 20 min. cu un nivel de solicitare de maxim 80%.
Sistem de calcul orientativ al nivelului de efort în funcţie de vârstă, pentru persoanele sănătoase:
220 – vârsta în ani x 0,8 = frecvenţa cardiacă optimă la care trebuie să ajungă în finalul şedinţei
de alergare. Nu se urmăreşte creşterea nivelului de solicitare, obţinere de „performanţă”!
Gimnastica aerobică
Este o metodă imaginată şi utilizată mai ales de către femei, bazată pe efectuarea unor
exerciţii de prelucrare analitică a aparatului locomotor, executate ritmic (muzică).
Durata unei şedinţe este de 50 min. şi se practică exerciţii eşalonate progresiv cu o frecvenţă
de la 2-3 ori/săptămână până la şedinţe zilnice.
Particularităţi:
• exerciţiile de bază se execută fără pauză (exerciţii libere);
• alternează marile grupe musculare;
• lucru cu arcuiri, cu amplitudine şi ţinută corectă;
• se execută structuri de forţă (rezistenţă musculară);
• efortul este de tip aerob;
• să poată asigura prelucrarea preponderentă a anumitor zone;
• exerciţiile au o complexitate medie dar o mare varietate;
• are o largă accesibilitate;
• muzica asigură un tempo antrenant şi menţine o stare de emulaţie. Efecte:
 îmbunătăţeşte activitatea sistemului cardio-vascular şi respirator;
  creşte rezistenţa generală şi rezistenţa musculară, capacitatea de efort;
 sporesc indicii de mobilitate şi supleţe;
 combate sedentarismul, are efecte psihologice;
 creşte tonusul musculaturii, are efecte plastice;
 asigură ţinuta corectă a corpului.
Are aplicativitate în şcoală, în lecţia de educaţie fizică sau de activităţi sportive.

Importanţa rezistenţei.
Un nivel bun al rezistenţei este o condiţie esenţială în ameliorarea capacităţii de performanţă
sportivă în toate disciplinele sportive. Acest nivel determină (Weineck, J., 2003):
• îmbunătăţirea capacităţii de performanţă fizică – o bună rezistenţă generală exercită
un efect benefic asupra însăşi performanţei de competiţie.
• dezvoltarea optimală a capacităţii de recuperare;
• reducerea riscurilor de leziuni – sportivii bine antrenaţi se rănesc mai rar decât cei care
obosesc prematur;
• îmbunătăţirea toleranţei la sarcina fizică – sportivul antrenat are o mai mare
rezistenţă la tensiunea nervoasă şi o mai mare stabilitate psihică. El trece mai bine peste
eşecuri, fără a se ciocni de probleme de motivare şi de disconfort psihologic;
• o viteză constantă de acţiune şi de reacţie – sportivul rămâne vigilent, atent
şi concentrat până în ultimul minut;
• reducerea defectelor tehnice – sportivul antrenat la rezistenţă rămâne de asemenea
concentrat, atent şi rapid până la capăt, procentul său de greşeli tehnice rămâne
nesemnificativ – ceea este important mai ales în disciplinele de joc;
• eliminarea erorilor tactice din cauza oboselii;
• o sănătate mai stabilă – antrenamentul de rezistenţă prezintă cea mai mare importanţă
pentru sănătate în cadrul unui sport, datorită efectului său preventiv împotriva
problemelor cardio-vasculare şi afecţiunilor rezultate din sedentarism.

ALEGAREA DE VITEZĂ
Descriere.
Obiectul activităţii alergătorului de viteză este acela de a parcurge distanţa respectivă într-un
timp cât mai scurt, de a-şi însuşi şi perfecţiona tehnica probei şi de a-şi rezolva dezvoltarea
calităţilor fizice la un nivel cât mai ridicat.
Cursele de viteză se aleargă în linie dreaptă şi pe turnantă, pe culoare delimitate prin benzi
cu o lăţime de 5 cm. Liniile de start şi de sosire delimitează distanţa foarte exact; pista nu trebuie să
aibă obstacole şi nici o înclinare mai mare decât prevede regulamentul (1/1000 m în sensul alergării
 şi 1/100 m înclinarea laterală).
Nerespectarea prevederilor regulamentare împiedică omologarea oricărui record.
Pentru efectuarea alergării de viteză, alergătorul întreprinde următoarele acţiuni: porneşte
din startul de jos, la comandă şi aleargă în plină viteză, acesta fiind scopul principal al
alergătorului, adică de a parcurge distanţa respectivă în cel mai scurt timp.
Probele de viteză clasice sunt: 100 m; 200 m; 400 m bărbaţi şi femei, în aer liber şi 60 m;
200 m; 400 m bărbaţi şi femei, în sală
Alergarea se desfăşoară în sală (de obicei pe distanţa de 60 m în locul celei de 100 m) şi în
aer liber, pe piste sintetice de diferite compoziţii şi în condiţii atmosferice foarte diferite (căldură,
frig, ploaie, vânt).
Dintre toate acestea, vântul influenţează cel mai mult alergarea. Când suflă din faţă cu
intensitate mare rezultatele sunt slabe, iar când direcţia vântului este în sensul alergării şi depăşeşte
2 m/s rezultatele nu se omologhează (exceptând proba de 400 m).
Deoarece alergarea pe distanţa de 100 m este cea mai specifică probă de viteză, descrierea
tehnicii de viteză se va face în legătură cu această distanţă.

Terenuri, instalaţii, materiale şi echipament.

Pentru concurs, atât terenul, instalaţiile, materialele, cât şi echipamentul sunt destul de
sumare, dar foarte pretenţioase pentru obţinerea unor rezultate de valoare. Competiţia impune
existenţa următoarelor: piste pentru alergare; blocstarturi; pistol; cronometre; echipamentul
atletului (pantofi cu cuie, maiou, chiloţi- şort).
Pista nu va trebui să măsoare mai puţin de 400 m în lungime. Pista nu va trebui să măsoare
mai puţin de 7,32 m lăţime iar marginea sa interioară va fi prevăzută, pe cât posibil, cu o bordură.
Măsurarea seva face spre exterior, la 0,30 m de bordură sau la 0,20 m de linia ce marchează
interiorul pistei.
Pentru alergările până la 400 m inclusiv, fiecare concurent va dispune de un culoar separat
cu o lăţime minimă de 1,22 m şi cu o lăţime maximă de 1,25 m, marcat de linii cu o lăţime de 5
cm.
Blocurile de plecare trebuie să fie conforme următoarelor caracteristici generale:
- ele trebuie să fie de construcţie absolut rigidă şi nu va trebui să aducă un avantaj neregulamentar
atletului;
- ele pot fi fixate pe o pistă printr-un număr minim de cleme sau de cuie pentru a strica cât mai puţin
posibil pista. Această dispunere trebuie să permită ca blocurile să fie ridicate rapid şi uşor;
- blocurile de plecare trebuie să fie constituite din două plăci pentru picioare, pe care picioarele
atleţilor să se sprijine în poziţia de plecare. Plăcile pentru picioare trebuie să fie montate pe un
cadru rigid care să nu poată jena în nici un fel picioarele atleţilor când acestea părăsesc blocurile.
Plăcile pentru picioare trebuie să se poată înclina pentru a conveni poziţiei de plecare a
atletului şi pot fi plate sau uşor concave spre direcţia de plecare. Suprafaţa plăcilor pentru picioare
va trebui să fie adaptată pentru a conveni cuielor de pe pantofi, fie având caneluri, fie acoperindu-
le cu un material oarecare care să permită folosirea pantofilor cu cuie.
Montarea plăcilor pentru picioare pe un cadru rigid poate fi reglabilă, dar nu trebuie să
permită niciun fel de mişcare a lor în timpul plecării propriu-zise. În toate cazurile plăcile pentru
picioare trebuie să fie reglabile, atât una, cât şi cealaltă, înainte şi înapoi.
Reglarea trebuie să fie completată cu un sistem de strângere sau de zăvorâre care să poată fi
manevrat uşor şi rapid de către atlet.

Probleme de regulament.
Pentru alergările până la 400 m inclusiv, fiecare concurent va dispune de un culoar separat.
Direcţia alergării va fi în interior pe stânga, iar numerotarea se va face începând cu culoarul
nr.1 în interior pe stânga.
Direcţia alergării va fi în interior pe stânga, iar numerotarea se va face începând cu culoarul
nr. 1 în interior pe stânga.
Plecarea şi sosirea unei alergări sunt indicate printr-o linie albă, lată de 5 cm, trasată în unghi
drept în raport cu marginea interioară a pistei. Distanţa de parcurs este măsurată de la marginea
liniei de plecare, cea mai îndepărtată de linia de sosire, până la marginea liniei de sosire, cea mai
apropiată de linia de plecare,
In toate reuniunile internaţionale pentru alergările până la 400 m inclusiv (ca şi pentru 4x100
m şi 4x400 m) comenzile starterului în limba maternă, vor fi echivalente lui "Pe locuri", "Gata" şi,
când toţi concurenţii sunt gata, starterul va trage focul de pistol.
In toate cursele până la 400 m inclusiv (incluzând şi primul schimb la 4x100 m şi 4x400 m)
startul de jos şi utilizarea blocstarturilor sunt obligatorii. Ambele picioare ale concurenţilor trebuie
să fie în contact cu blocstarturile şi ambele mâini trebuie să fie în contact cu solul, chiar când ei sunt
în poziţia "gata".
La comanda "Pe locuri" sau "Gata", după caz, toţi concurenţii îşi vor lua imediat şi fără
întârziere poziţiile de plecare, complete şi finale. Neluarea în seamă a acestei obligaţii, într-un
interval de timp rezonabil, va constitui o plecare greşită.
Dacă după comanda "Pe locuri" un concurent deranjează pe ceilalţi participanţi la alergare,
făcând zgomote sau în orice alt fel, aceasta va putea fi considerată ca o plecare greşită,
Dacă un concurent îşi începe mişcarea de start, după ce şi-a luat în întregime poziţia finală,
înainte de a se fi produs pocnetul pistolului de start, va fi considerat un start greşit.
 Orice concurent care va face o plecare greşită va fi descalificat.
Concurenţii vor fi clasaţi în ordinea în care o parte oarecare a corpului lor (înţelegând bustul
lor, dar nu capul, gâtul, braţele, gambele, mâinile sau picioarele) ating planul vertical al marginii
interioare a liniei de sosire.

Caracteristici Tehnice.
Mecanismul de bază în cazul alergării de viteză este: startul (poziţiile de start corespunzător
comenzilor); lansarea de la start; alergarea pe parcurs; finişul şi sosirea.

Startul.
La alergările de viteză se utilizează starul de jos care prezintă avantajul că pune alergătorul
într-o poziţie favorabilă începerii alergării cu maximum de eficacitate, concretizat prin obţinerea
unei viteze cât mai mari, într-un timp scurt.
Poziţia alergătorului în startul de jos este determinată în primul rând de modul de dispunere a
blocurilor de start, în decursul timpului s-au încercat diferite variante în ceea ce priveşte poziţia de
aşezare a blocurilor de start. Nu vom descrie poziţia de start clasică şi care în cele din urmă a fost
adoptată de majoritatea alergătorilor de valoare.
Principalele caracteristici ale poziţiei startului clasic: blocul din faţă se aşează faţă de linia de
plecare la o distanţă de 35-40 cm, iar blocul din spate în raport cu cel din faţă, la o distanţă de 25-35
cm.
In funcţie de înălţimea alergătorului, în special de lungimea membrilor inferioare, aceste
distanţe pot varia în plus sau în minus, în aşa fel încât să se asigure o poziţie convenabilă, neforţată.
Pe lateral (planul perpendicular pe direcţia alergării) distanţele intre blocuri, în funcţie de
lăţimea bazinului alergătorului, variază între 12-15 cm.
Suprafeţele de sprijin ale blocurilor au diferite înclinaţii. Astfel, unghiul de înclinare a
blocului din faţă este de aproximativ 45 grade, iar a celui din spate de 75 grade.
In afară de modul de dispunere a blocurilor de start, poziţiile alergătorului se modifică în
funcţie de comenzile de start.
La comanda pregătitoare "la start", alergătorul se aşează în spatele blocurilor de start la 1-2m.
La comanda "pe locuri", alergătorul trece în fata blocurilor de start şi din poziţia de sprijin pe
braţe, printr-o mişcare dinainte-înapoi, fixează întâi piciorul, de regulă cel mai puternic, în blocul
din faţă, apoi fixează piciorul celălalt în blocul din spate şi aşează genunchiul acestui picior pe sol,
sprijinindu-se pe palme cu braţele întinse din articulaţia cotului. Palmele se aşează pe sol, înapoia
liniei de plecare, la lăţimea umerilor, cu degetul mare orientat spre interior, iar degetele arătător,
mijlociu şi inelar întinse între ele, paralel cu linia de plecare. In această poziţie proiecţia umerilor
cade aproximativ pe suprafaţa de sprijin a palmelor. Greutatea corpului este repartizată pe braţe şi
mai mult pe genunchii piciorului din spate. Poziţia capului trebuie să fie firească, nedeformată;
alergătorul priveşte în faţă la 1-1,1/2 m.
Unii alergători ţin capul cu gâtul aplecat, cu bărbia în piept. Ridicarea capului deasupra liniei
trunchiului provoacă o contracţie a musculaturii spatelui, care se transmite apoi şi musculaturii
membrelor inferioare, de aici rezultând o stare de crispare generală, nefavorabilă activităţii
musculare.

Poziţia corespunzătoare comenzii „Pe locuri!”

La comanda "gata", alergătorul, desprinzând genunchiul de pe pistă, ridică lin bazinul în sus,
depăşind puţin planul umerilor, adică cu puţin peste orizontală.
In această poziţie proiecţia umerilor cade puţin înaintea liniei de plecare; greutatea corpului
este egal repartizată pe braţe şi piciorul din faţă; poziţia capului naturală, neforţată, ca şi în poziţia
"pe locuri".
Poziţia "gata" trebuie să fie comodă, relaxantă, astfel ca alergătorul să poată sta concentrat 3-
6 secunde.

Poziţia corespunzătoare comenzii „Gata!”

Lansarea de la start.
La comanda de plecare (pocnetul de pistol) prima mişcare care o face alergătorul este
desprinderea mâinilor de pe sol, care este urmată, datorită lipsei sprijinului din faţă, de o cădere
spre înainte, cădere care favorizează efectuarea impulsiei de către membrele inferioare.
Mişcarea alergătorului la start se poate asemăna cu cea a unui resort strâns în prealabil şi
care fiind eliberat se destinde rapid.
Lucrul de bază la start revine piciorului din faţă, care se întinde energic şi rapid, în acţiunea
aceasta intră, însă cu o fracţiune de secundă mai devreme, piciorul din spate care se întinde uşor şi
înapoi şi apoi este tras fulgerător înainte şi în sus, ajutând mult la întinderea piciorului impulsor
(din faţă).
Braţele, după ce s-au desprins de pe sol, ajută şi ele la efectuarea impulsiei rapide. Astfel,
braţul din partea piciorului din faţă, îndoit sub un unghi de aproximativ 90 grade, este dus energic
înainte şi în sus, concomitent braţul opus, îndoit sub acelaşi unghi, este tras puternic înapoi.
Piciorul din faţă, după ce s-a întins complet din toate articulaţiile, se desprinde de pe
blocul de start şi din acest moment începe accelerarea de la start.
Unghiul sub care se efectuează impulsia la start şi care se realizează printr-o aplecare
artificială a corpului înainte, variază între anumite limite, în primul rând în funcţie de pregătirea
de forţă a alergătorului.
Alergătorii de valoare se desprind la start sub un unghi de 42-43 grade. La alergătorii mai
puţin pregătiţi, acest unghi este de 53-57 grade.
Accelerarea de la start are de 53-57 grade şi are ca scop obţinerea unei viteze optime şi
reprezintă aproximativ 80-90% din posibilităţile alergătorului. In urma unor cercetări s-a stabilit
că sprinterul atinge viteza cea mai mare în 40-50 m şi nu mai devreme.
Caracteristica tehnicii modeme a accelerării de la start este aceea ca atletul aleargă
"normal" de la primii paşi. Frecvenţa paşilor, în timpul accelerării de la start, fiind suficient de
mare, câştigul de viteză se realizează pe seama lungimii pasului. Din acest punct de vedere este
foarte important ca lungimea paşilor să crească treptat.
Primul pas (distanţa de la blocul din fază până la urmă a piciorului din spate) trebuie să
aibă o lungime de 90-95 cm. şi se realizează în bune condiţii atunci când piciorul din spate
coboară numai după ce piciorul din faţă s-a întins complet. In continuare, lungimea fiecărui pas
trebuie să crească cu 13-15 cm. faţă de lungimea pasului anterior.
Pe măsură ce creşte lungimea paşilor, se produce şi îndreptarea treptată a corpului
alergătorului. După aproximativ 7-8 paşi alergătorul atinge lungimea optimă a paşilor cu care va
acoperi întreaga distanţă, tot atunci termină şi aplecarea artificială a corpului înainte .
Foarte important de ştiut este că în timpul accelerării de la start, mişcarea principală este
ducerea energică a coapsei piciorului din spate înainte şi în sus şi nu coborârea rapidă a piciorului
din faţă înapoi şi în jos. De asemenea, în timpul accelerării de la start, braţele sunt mai active în
faţă.
Unghiul între planul posterior al coapsei ridicate şi verticală, trebuie să atingă 40-45 grade.
Urmele paşilor, în timpul accelerării de la start, compun două linii separate, care se unesc după 10-
12 paşi.
BIBLIOGRAFIE

1) Alexe, N., Antrenamentul sportiv modern, Editura Editis, Bucureşti, 1993

2) Ardelean, T., Fundamentarea teoretică şi metodică generală a dezvoltării calităţilor
motrice în atletism(I), Revista Educaţie Fizică şi Sport,nr.12,Bucureşti,1981
3) Bompa,O.T., Dezvoltarea calităţilor biomotrice-Periodizarea, Editura Ex Ponto,
C.N.F.P.A.,2001
4) Dragnea A., Bota, A., Teodorescu, S., Stănescu, M., Şerbănoiu, S., Tudor, V., Educaţie
fizică şi sport – teorie şi didactică-, FEST, Bucureşti, 2006
5) Hahn, E., Antrenamentul sportiv la copii, traducere, C.C.P.S., Bucureşti, 1996
6) Mitra, Gh., Mogoş, Al., Dezvoltarea calităţilor motrice, Editura Sport-Turism, Bucureşti,
1977
7) Raţă G, Raţă, B.C., Aptitudinile în activitatea motrică, Bacău, Editura EduSoft, 2006
8) Thompson, P.J.R., Introducere în teoria antrenamentului în atletism, traducere, Editura
CCPS,Bucureşti,1993
9) Weineck Jurgen - “Manuel d’entraînement”, Editions Vigot, 4 -eme edition , Paris, 2003.
10) Weineck, J., Biologia sportului, Ediţia a-II-a, Editura Vigot, Paris, 1992

11) Enescu, Dan., Curs de bază - Atletism – Academia de Poliție București

12) Sabău, E., Gheorghe D., – Note de curs Atletism, Universitatea Spiru Haret Facultatea de
Educaţie Fizică şi Sport, ed. Fundației Romînia de Mâine, București, 2012

13) Mateescu A - Note de curs Tehnici și Metode de Dezvoltarea Calităţilor Motrice, 2017