Student: Morar Sabina-Livia

Conf. dr. Mocanu George Dănuț

Conversie Educație Fizică și Sport (Seria 8): An înscriere 2021

REFERAT Examen: TEORIA EDUCAŢIEI

FIZICE ŞI SPORTULUI
1. Tema: APTITUDINEA MOTRICĂ VITEZA

‘‘Să te cunoști, să te stăpânești,să te învingi, iată

frumuseția eternă a sportului, aspirațiile
adevăratului sportiv și condițiile succesului
său„ –Pierre de Coubertin.

Educatia fizica este o componenta a educatiei globale. Prin continutul si sarcinile

sale specifice, prin influentele sale sistemice asupra individului, atat in plan motric, cat si
fizic, intelectual, afectiv, estetic, etc., ea se constituie intr-o cale spre educatia generala.
Conceptia despre educatia fizica reprezinta valorificarea conceptului de educatie fizica,
prin aplicarea lui la conditiile concrete ale anumitor societati. In Romania, expresia acestei
conceptii se materializeaza in „Legea educatiei fizice si sportului”. Conform acestui
document, educatia fizica si sportul sunt activitati de interes national, sprijinite de
stat. Prin educatie fizica si sport se intelege toate formele de activitate fizica menite,
printr-o participare organizata sau independenta, sa exprime sau sa amelioreze conditia
fizica si confortul spiritual, sa stabileasca relatii sociale civilizate si sa conduca la
obtinerea de rezultate in competitii de orice nivel.

Calitatea motrică este aptitudinea individului de a executa mișcări exprimate în

parametrii de viteză,de forță, de rezistență, de îndemânare. Valoarea acestor indici reflectă,
în cele din urmă, nivelul pregătirii fizice atins la un moment dat. Calitățile motrice sunt
specifice activității motrice a omului sau sportivului. Calitățile motrice pot fi considerate ca
fiind forme de manifestare a corelației factorilor morfo-funcționali. Calitățile motrice
depend de anumite posibilități ale organismului, au la bază fondul ereditar al individului,
dar ele depind și de însușirile dobândite în cursul dezvoltării și maturizării organismului.
 Alegerea celor mai potrivite mijloace și metode de antrenament pentru educarea
calităților motrice poate viza dezvoltarea unei singure calități, a unei calități combinate sau
poate urmării dezvoltarea complexă și simultană a tuturor calităților motrice.
În general, acțiunea exercitată asupra unei calități motrice înfluențează și asupra
celorlalte, datorită faptului că fiecare calitate este o funcție a aparatului neuromuscular.
Caracterul și valoarea acestor influențe reciproce depin de:
- Eforturile aplicate; perfecționarea calităților motrice se produce atunci când
eforturile de antrenament sunt destul de mari;
- Gradul de pregătire; la începători este necesar să se acționeze pentru
dezvoltarea tuturor calităților motrice, în timp ce le consacrați se tine seama de
particularitățile sportului practicat.
Se pot obține indici mari la una din calitățile motrice numai ăn cazul când și
celelalte calități au ajuns la un anumit nivel de dezvoltare. De aceea educarea calităților
motrice trebuie să fie foarte complex. Manifestarea unei calități motrice nu poate fi privită
niciodată izolat, ci întotdeauna în corelație cu celelalte calități motrice. Calitățile motrice se
manifestă integral în orice exerciții fizice, dar ele sunt solicitate în proporții diferite.
Calitățile motrice sunt însușiri esențiale a activității musculare, exprimată prin
intermediul actelor motrice, condiționate de structura și capacitățile funcționale ale
diferitelor aparate și sisteme ale organismului uman, dar mediate și de procese și de
capacități psihice.
Modalitățile de influențare a calității actului motric au la bază corelația dintre
efect și cauză, conform căreia răspunsul organismului materializat prin procesul de
adaptare, depinde în principal de caracterul și intensitatea exercițiilor, respective a
exercițiilor fizice.
În handbal, calitățile motrice se manifestă concret, în primul rând prin intermediul
deprinderilor de alergare, săritură și aruncare.
Calitățile motrice se pot dezvolta mult prin nivelul care-l ating în cursul
dezvoltării obișnuite, normale a organismului. În dezvoltarea calităților motrice există
perioade de vârtsă optime și limite individuale și sex, acestea din urmă determinante pe
lângă zestrea ereditară. Educarea calităților motrice de bază, în handbal reprezintă o sarcină
fundamental a activității de educație fizică la clasele VI-VII.
Viteza este o calitate motrică care depinde cel mai mult de înzestrarea naturală a
individului, fiind considerat talent cel care are posibilitățile crescute de a executa acte
motrice cu o viteză mai mare comparative cu un alt individ, dar poate fi totuşi perfecţionată
printr –o pregătire sistematică –mai ales la vârstă mică. Ea exprimă, în general, iuţeala cu
care mişcările se pot efectua în structurile şi combinaţiile cele mai diferite.
Din punct de vedere cinematic, viteza este o dimensionare a relațiilor spațio-
temporale(V=S/T). orice mișcare se desfășoară într-un spațiu și timp determinate, inclusive
mișcările umane. Viteza este o mărime vectorială(are direcție) și se poate reprezenta și
compune grafic. Din punct de vedere al vitezei, mișcarea poate fi:
-uniformă, când corpul parcurge spații egale în interval de timp egale;
-variată, când corpul străbate spații inegale în interval de timp egale;
-accelerată,când viteza corpului crește;
-încetinită,când viteza corpului scade.
Factorii de ordin functional nu fac numai posibilă ci și necesară educarea
calităților motrice în general și vitezei în special, la elevii claselor VI-VIII. Astfel crește
rolul reglator al sistemului nervos central, respectiv al scoarței cerebrale, ceea ce determină
îmbunătățirea coordonării mișcărilor, precizia acestora și în consecință creșterea vitezei
mișcărilor.
În general se spune că viteza este capacitatea de deplasare cu cea mai mare viteză
sau capacitatea de a executa rapid, cu o frecvență mare diferite mișcări într-o unitate de
timp data.
Este unanim acceptat faptul că viteza este o calitate motrică mai mult înăscută,
decât dobândită, constituir o zestre ereditară fiind programată genetic.
 Calitatea motrică viteza, se poate manifesta atunci când există o mobilitate
funcțională a sistemului nervos central, o coordonare neuro-musculară bună, precum și o
coordonare corespunzătoare între fazele de lucru ale mușchilor agoniști și antagonoști.
În același timp mobilitatea, forța și echilibrul proceselor de excitație și inhibiție
sunt corelații care deosebesc tipurile de activitate nervoasă superioară. Aceste calități se
stabilizează în perioada de vârstă cuprinsă între 15-18 ani. Dezvoltarea vitezei este strâns
legată și de mecanismul de dezvoltare al corpului omenesc.
Luând ca bază datele prezentate de unii autori, în urma unor ample cercetări, la
care se adaugă concluziile unor experți și observații practice se apreciază că:
- Între 7 și 10 ani se însușește un număr mare de deprinderi motrice și
concomitant se dezvoltă coordonarea mișcărilor omului;
- Vârsta optima pentru dezvoltarea vitezei este de 11-12 ani;
- Între 11 și 14 ani se indică să se lucreze asupra frecvenței mișcărilor, cu
mențiunea că la 12-13 ani sarcinilor de până acum li se adaugă și cea privind dezvoltarea
tempoului maxim al mișcării;
- De la 13 ani se pune accent pe exercițiile de viteză în regim de forță;
- De la 15 la 18 ani, parallel cu însușirea corectă a tehnicii elementelor din
handbal se vor efectua exerciții de viteză în regim de forță și de rezistență în regim de
viteză;
- Între 9 și 14 ani pentru mâini și între 9 si 12 ani pentru picioare se apreciază
ca fiind perioada propice dezvoltării vitezei mișcărilor.
- Între 15-18 ani se mai pot obține progrese dar nu foarte mari;
- După 16 ani la fete și 17 ani la băieți, selecționarea exercițiilor duce la
oarecare modificări ale vitezei, dar fără a se obține transformări pozitive prea mari.
Educarea vitezei are implicații mult mai largi, fiind strâns legată de celelalte
calități motrice, de principalele component ale efortului (volum, intensitate, complexitate),
de celelalte componente ale antrenamentului și de perioadele de pregătire.
 Factorii care condiţionează viteza
Factorii de care depinde realizarea unei viteze mari în efectuarea mişcărilor sunt
numeroşi, unii ţinând de zestrea ereditară a fiecărui individ, iar alţii fiind rezultatul
influenţelor obţinute ca urmare a pregătirii, având ca principală orientare perfecţionarea
acestei calităţi. Dintre aceştia, mai importanţi sunt:

 mobilitatea şi forţa proceselor nervoase fundamentale (alternarea

rapidă între excitaţie şi inhibiţie)
 frecvenţa cu care se succed comenzile, impulsurile neuromotoare
 timpul de reacţie – viteza de răspuns
 ritmul optim de alternanţă a acontracţiilor şi relaxărilor
 forţa musculară
 lungimea segmentelor, mobilitatea articulară, elasticitatea musculară.

Valoarea indicilor la o parte dintre factorii amintiţi se îmbunătăţeşte ca rezultat al creşterii

excitabilităţii neuromusculare, scurtării perioadei latente a contracţiei, modificărilor
pozitive ale proceselor biochimice care au loc la nivelul muşchilor.

Principalele elemente prin intermediul cărora se poate determina valoarea vitezei sunt:

viteza reacţiei de răspuns – timpul scurs de la emiterea semnalului pentru efectuarea

acţiunii până la înregistrarea reacţiei de răspuns şi frecvenţa mişcărilor
numărul de execuţii efectuate într-o unitate de timp determinată.

Forme de manifestare a vitezei sunt:

- forme de bază: viteza de reacţie, execuţie, repetiţie, accelerare,
decelerare, deplasare.
- forme derivate: viteza uniformă şi neuniformă.

- forme combinate: viteză-forţă, viteză-coordonare, viteză-rezistenţă.

-
Viteza de reacţie – se referă la iuţeala cu care individul răspunde la semnale (comenzi), la
rapiditatea cu care sesizează anumite situaţii, , la durata necesară pentru a acţiona.

Viteza de execuţie – se referă la iuţeala cu care se efectuează o acţiune motrică, unitară ca

structură (unicatul unei acţiuni mai complexe).

Viteza de accelerare - creşterea indicilor de frecvenţă ai mişcării până la valoarea maximă

a acestora.
Viteza de deplasare – capacitatea de parcurgere a unei distanţe date într-un timp cât mai
scurt. Este analizată în special în probele de alergări pe distanţe scurte.

La aceste forme de manifestare ale vitezei se pot adăuga şi cele ce rezultă din
combinaţia cu celelalte aptitudini psihomotrice

 viteza în regim de forţă

 viteza în regim de rezistenţă
 viteza în regim de coordinare îndemânare
Cunoscând particularităţile morfo-funcţionale ale copiilor de această vârstă pentru
dezvoltarea vitezei respectăm următoarele cerinţe
 execuţiile utilizate trebuie să fie cunoscute bine, cu structuri motrice simple,
efectuate pe fond de odihnă când excitabilitatea corticală este optimă.
 Exersarea actelor şi sau acţiunilor motrice prin eforturi variate ca intensitate
şi dozare.
 Dozarea repetărilor în execuţie se face prin menţinerea tempoului impus sau
a rapidităţii mişcării.
 Pauza după efort este respectată, reluarea exerciţiilor de viteză se va face
după revenirea completă (90-96%)
 Efectuarea unor acte şi sau acţiuni motrice cu intensităţi submaximale în
condiţii uşurate.

Metodele de dezvoltare a vitezei

Realizând o sinteză a celor mai importante clasificări analizate

în literatura de specialitate, sunt prezentate următoarele metode:

INTENSITATE INTENSITATE
SUPRAMAXIMALĂ/ SUBMAXIMALĂ/ CONDIŢII
CONDIŢII UŞURATE ÎNGREUIATE

INTENSITATE
MAXIMALĂ/ CONDIŢII INTENSITĂŢI
STANDARD ALTERNATIVE

METODA REPETĂRILOR

METODELE DE DEZVOLTARE A VITEZEI

METODA METODA
SENZORIO- ÎNTRECERII CU METODA
MOTRICĂ HANDICAP COMPETIŢIONAL Ă
 Fig. 19 Principalele metode de dezvoltare a vitezei

1. Metoda senzorio-motrică – favorizează capacitatea de

apreciere şi percepere a timpului de reacţie şi formarea simţului
ritmului şi
 tempoului. Conform lui Bompa T./2001 metoda presupune
execuţia mişcărilor de start în 3 faze distincte:
- Executarea la diferite semnale a mai multor starturi pe distanţe
identice, cu comunicarea timpilor obţinuţi.
- Executarea aceloraşi starturi pe distanţele din prima fază, cu
estimarea timpului făcută obligatoriu întîi de sportiv, apoi
comunicarea timpului real de către profesor şi compararea
acestora. Cu cât diferenţele dintre timpii estimaţi şi cei
comunicaţi sunt mai reduse, cu atât perceperea timpului de
reacţie este mai corectă.
- Ultima fază necesită executarea şi reglarea/adaptarea vitezei
mişcărilor astfel încât acestea să se încadreze în diferiţi timpi
impuşi şi comunicaţi anterior de către profesor. În acest mod se
poate ajunge la capacitatea de apreciere/distingere obiectivă a
intervalelor de timp extrem de scurte.

2. Metoda întrecerii cu handicap – presupune existenţa unui

ecart/decalaj între subiecţii implicaţi în realizarea unui efort de
viteză. Diferenţa este concretizată în distanţă, interval de timp sau
valoarea încărcăturii, care favorizează execuţia celui mai slab,
oferindu-i astfel un avantaj/avans şi evitând demoralizarea. Cel mai
puternic dintre concurenţi este şi el motivat superior pentru a
recupera decalajul creat iniţial. Cu cât diferenţa valorică este mai
ridicată, cu atât avansul acordat celui mai slab este mai mare.
Metoda permite lucrul împreună pentru sportivi cu potenţial de
pregătire diferit, stimulând puternic implicarea psihică a acestora.

3. Metoda competiţională – utilizată pentru toate formele de

manifestare a vitezei. Pricipalul avantaj rezultă din agrenarea
puternică a elevilor pe toate planurile: fizic, afectiv, volitiv etc.

4. Metoda repetărilor – considerată a fi metoda de bază specifică

antrenamentului de viteză, având însă aplicaţii şi în procesul
dezvoltării altor calităţi motrice. Repetările pentru optimizarea
vitezei au efecte indirecte şi a asupra proceselor de coordonare,
perfecţionează tehnica de execuţie, dezvoltă mobilitatea articulară şi
rezistenţa musculaturii implicate, iar dacă sunt realizate cu diferite
încărcături influenţează forţa musculară. În funcţie de condiţiile de
lucru şi de intensitatea efortului, dezvoltarea vitezei se face prin 4
variante concretizate în procedee metodice:
 Efectuarea acţiunilor motrice cu intensitate maximală în condiţii
standardizate/constante. În această situaţie se lucrează deseori,
activitatea presupunând: aruncări atletice cu obiectele de
concurs, alergări în echipament şi condiţii ca de concurs, pase,
driblig, aruncări la poartă sau la coş cu minge regulamentară,
alergări pe plat etc. Această variantă permite creşterea
progresivă a vitezei, atingerea şi chiar menţinerea valorilor ei
maximale.
 Efectuarea acţiunilor motrice cu intensitate supramaximală în
condiţii uşurate/favorizante. Varianta este foarte importantă
atunci când intervine fenomenul numit barieră de viteză, cauzat
de stabilizarea stereotipului dinamic şi se doreşte depăşirea
acestui stadiu. Exemple de condiţii uşurate: aruncări cu obiecte
mai uşoare decît cele din concurs, ridicări cu haltere cu
încărcătură redusă sau doar cu bara, alergări pe pistă uşor
înclinată cu 2-3 grade sau cu vântul din spate, alergări cu
echipament mai uşor, reducerea amplitudinii mişcărilor,
reducerea suprafeţei palelor care iau contactul cu apa în canotaj
etc. Toate aceste variate contribuie la depăşirea plafonului
individual de viteză, prin adaptarea sistemului nervos şi
coordonărilor neuro-musculare la noile condiţii de lucru,
eliminându-se monotonia antrenamentelor.
 Efectuarea acţiunilor motrice cu intensitate submaximală în
condiţii îngreuiate/cu rezistenţă. Varianta conduce la
mobilizarea unui număr suplimentar de fibre musculare pentru
a executa aceeaşi structură cunoscută şi exersată anterior, dar cu
o încărcătură suplimentară, mişcarea fiind percepută ca fiind mai
dificil de executat. Exemple: alergări cu echipament mai greu,
în rampă, contra vântului, cu săculeţi cu nisip, tractând diferte
obiecte, aruncări sau ridicări de obiecte mai grele decât în
concurs, pase cu mingea medicinală şi dribling cu mingi mai
grele etc. Când se revine la execuţiile in condiţii standard,
câştigul de forţă obţinut prin sincronizarea unui număr mai mare
de unităţi neuro-musculare va fi transferat asupra vitezei de
execuţie.
 Efectuarea acţiunilor motrice cu intensităţi variabile-
submaximale, maximale, supramaximale-. Are astfel loc o
alternare conştientă a diferitelor intensităţi ce permite
dezvoltarea simţului de accelerare şi se evită suprasolicitarea.
Varianta poate fi programată în cadrul aceleiaşi repetări sau de la
o repetare la alta. Exemplu pentru aceeaşi repetare pe 100m:
50m submaximal+20m maximal+30m submaximal. Exemplu
pentru repetări diferite pe 50m: 90% repetarea 1 , 100%
repetarea 2, 85% repetarea 3.
Indiferent de metodele utilizate, dezvoltarea vitezei va ţine cont de
următoarele elemente/reguli care facilitează o abordare ştiinţifică a
acestui proces: intensitatea, durata, volumul/nr. de repetări şi frecvenţa
stimulilor, pauzele dintre repetări.
Intensitatea stimulilor: valoarea minimală a tempoului de lucru
trebuie să fie de 80-85%, pentru ca efectele sa fie îndreptate asupra
vitezei. Se pot folosi toate intensităţile încadrate la nivelul maximal,
submaximal şi supramaximal - Alexe N./1993. Utilizarea acestor
intensităţi ridicate presupune stăpânirea perfectă a tehnicii de execuţie
a mişcărilor folosite şi o excitabilitate optimă a SNC şi a fibrelor
musculare solicitate, la nivel muscular excitabilitatea fiind menţinută
mai mult decât la nivelul SNC. Durata stimulilor: va fi astfel stabilită
astfel încât pe partea finală a execuţiei, viteza să nu scadă ca urmare
a instalării stării de oboseală. Dacă starea de oboseală persistă, efortul
va fi sistat. Totodată durata stimulilor trebuie să permită atingerea
vitezei maxime, în caz contrar este influenţată favorabil doar
capacitatea de accelerare. Sunt utilizate frecvent eforturi plecând dela
2-4 secunde, mergând până la 20 de secunde în cazul alergătorilor de
viteză. Eforturile submaximale permit durate de 10-15 sec, în
antrenamentul sportiv pot fi programate solicitări ce depăşesc şi 30
sec, în funcţie de cerinţele specifice ale ramurii de sport.
Volumul/distanţele/nr. de repetări/pauzele dintre repetări: se pleacă
de la relaţia de proporţionalitate inversă între volumul şi intensitatea
efortului. Cum eforturile pentru dezvoltarea vitezei sunt caracterizate
de intensităţi ridicate, rezultă că volumele de lucru exprimate în
distanţe, timpi, nr. de serii şi repetări vor fi reduse comparativ cu cele
destinate altor aptitudini motrice. Distanţele utilizate la antrenament pot
depăşi cu 10-12% distanţa probei pentru care se realizează pregătirea.
Cel mai des folosite în atletism sunt distanţele cuprinse între 30-200 m.
Valoarea medie a nr.de repetări este legată de timpul de
execuţie, numărul lor fiind mai mare când timpul de execuţie este mai
mic şi invers. Dragnea A/2002 propune următoarele valori: 5-6 rep. X
5-10 sec. / 3-4 rep. X 15-20 sec./ 2-3 rep. X 25-30 sec, cu pauze
individualizate între 2-5 minute care permit revenirea funcţiilor
vegetative, păstrând însă excitabilitatea optimă a scoarţei cerebrale
pentru menţinerea intactă a potenţialului de viteză la următoarele
repetări.
Sunt indicate pauzele active, bazate pe alergare uşoară sau mers,
care permit restabilirea funcţiilor şi lichidarea datoriei de oxigen în
procent de 95%. Dacă sunt efectuate mai multe serii, pauzele dintre
acestea vor avea valori medii de 8-10 min.
Frecvenţa stimulilor: datorită intensităţilor ridicate, starea de oboseală
se instalează rapid în lecţiile în care este abordată viteza, apect ce
 limitarea repetărilor cu intensitate maximală la 5-6 pe lecţie. Frecvenţa
lecţiilor ce abordează viteza este de 2-4 ori/săptămână în perioada
competiţională, fiind intercalate cu lecţii de descărcare/restabilire
caracterizate de intensităţi reduse, axate pe alt tip de efort – Bompa
T./2001.

Priorităţi metodice privind educarea vitezei în educaţia fizică şcolară:

- Este importantă educarea formelor de manifestare ale acestei

calităţi de la vârste mici atât la interior cât şi în aer liber, mai târziu
eforturile fiind lipsite de perspective dacă au fost pierdute periadele
favorabile de influenţare, când procesele de creştere şi maturizare
biologică permit progrese puternice.
-La vârste mici/ciclul primar se insistă la început pe viteza de
reacţie si execuţie la stimuli variaţi (vizuali, tactili, auditivi), care la 14-
15 ani se apropie de valorile adulţilor. Pentru viteza de execuţie şi
deplasare se recomandă întâi stăpânirea foarte bună a tehnicii de
execuţie-pentru alergări se insistă pe tehnica startului, a pasului
alergător accelerat şi lansat de viteză- şi apoi dezvoltarea vitezei pe
baza eforturilor scurte ca durată şi cu intensitate maximală.
- Distanţele scurte nu permit atingerea vitezei maxime, prin
urmare pauzele pot fi ceva mai scurte: 1-3 min. Distanţele optime la
clasele mici sunt 15-25-30-40m, viteza pură manifestându-se într-un
interval de 3-5-7 secunde, peste aceste valori intervenind oboseala ce
anulează câştigul în viteză. Distanţele prea mari (200-600m) nu educă
viteza de deplasare, intervenind mecanismul anaerob lactacid care nu
poate fi suportat corespunzător la vârste mici.
- Nu se educă doar prin alergare, existând şi alte mijloace ce
permit abordarea diferitelor forme de manifestare sau combinaţii
(sărituri, aruncări- lucrul cu greutăţi mici-) diferite procedee tehnice. În
programarea efortului de viteză se va ţine cont şi de faptul că
manifestarea ei la nivel înalt este dependentă de forţa musculară (ce
conduce la manifestarea puterii de aruncare, desprindere, start,
accelerare) dar şi de precizia, coordonarea şi stabilitatea mişcării (deci
de calitatea tehnicii).
- Se recomandă o durată de 2"-4" pentru mijloacele folosite în
dezvoltarea vitezei de reacţie şi execuţie şi de 7"-8"-10" pentru viteza
de accelerare (deplasare). Numărul de repetări poate varia 4-10, cu
încărcături mici sau fără încărcătură, acest număr de execuţii fiind ales
astfel încât viteza maximă obţinută să nu scadă, pauzele asigurând o
refacere aproape totală – 95% din posibilităţi.
- Eficacitatea eforturilor este ridicată dacă ele vor fi efectuate
pe fond de excitabilitate optimă a S.N.C., deci în absenţa oboselii, din
acest
 motiv temele din viteză fiind planificate întotdeauna primele în lecţie, în
prima verigă tematică cu o durată de 7-10 min., după influenţarea selectivă a
aparatului locomotor. Nu se planifică niciodată ca temă singulară de lecţie
sau ca ultimă temă în educaţia fizică şcolară!
- Repetările în cadrul aceleiaşi lecţii este indicat să se facă cu viteză
care creşte progresiv, astfel încât ultima va fi realizată cu viteză maximă, iar
ultima parte a structurilor folosite să fie executată cu viteză superioară
primei părţi.
- Perioada pubertară este mai puţin recomandată- mai ales în prima
ei parte- pentru educarea combinaţiilor (viteză-rezistenţă), datorită
incapacităţii organismului de a tolera la momentul respectiv o creştere a
acidozei, nefinalizându-se procesele de maturizare.
- Evaluarea se face prin probe specifice din SNSE: naveta
5x5m/alergarea de viteză pe 25 m –la ciclul primar sau 5x10m/alergarea de
viteză pe 50m – la ciclul gimnazial, rata de progres fiind cu atât mai redusă
cu cât nivelul iniţial de pregătire şi performanţă este mai bun.
- Plafonarea rezultatelor se previne sau înlătură prin
alternarea/creşterea tempourilor de lucru, prin schimbarea exerciţiilor cu
care organismul s-a acomodat, prin îmbunătăţirea coordonărilor, prin
creşterea forţei explozive care condiţionează manifestarea vitezei.

Bibliografie:
1. George Dănuț Mocanu. Teoria educației fizice și sportului. Editura Fundației
Universitare ‟Dunărea de Jos” Galați – 2015
2. Filipov, V.; Sava, P. Educația fizică. Ghid de implementare a curriculumului
modernizat în învățământul liceal. Chișinău: Î.E.P. Știința, 2007.