Prin componente, se înţeleg elementele fundamentale care

compun acest proces instructiv-educativ de educaţie fizică şi

sport, ele fiind cunoscute cunosc şi sub denumirea de
finalităţi instructiv-educative.

Acestea sunt:
1.Cunoştinţe de specialitate
2.Indici armonioşi de dezvoltare
3.Deprinderi motrice
4.Calităţi motrice
5.Elemente de conţinut specifice celorlalte laturi ale
educaţiei
 Cunoştinţele de specialitate sunt destul de variate şi se
transmit sub formă de norme, reguli, principii etc. Ce transmitem
elevilor în acest sens:
 principalele elemente (componente) ale scheletului uman
şi cele mai importante acţiuni motrice care se efectuează cu
acestea;
 reguli de bază privind practicarea exerciţiilor fizice, din
punct de vedere igienic, fiziologic, psihopedagogic, metodic;
 o serie de regulamente specifice unor ramuri de sport
necesare în activitatea independentă;
 reguli de conduită morală, fair-play şi altele.
Transmitrea cunoştinţelor se realizează prin:

Explicaţii
Indicaţiimetodice
Comenzile
Dialogul
Recomandări pentru activitatea independentă
•la începutul anului şcolar
•în cadrul lecţiilor de educaţie fizică
orele de activităţi opţionale
lecţii de verificare şi control
cu prilejul încheierii unei activităţi
 În procesul instructiv-educativ se urmăreşte dezvoltarea unor
indici superiori atât în plan somatic dar şi în plan funcţional.
Aceştia sunt:
Indici morfologici
talia;
greutatea;
dimensiunile diferitelor segmente corporale (diametre,
perimetre, grosimi etc.);
Indici funcţionali
îmbunătăţirea posibilităţilor aparatului cardio-vascular şi al
celui respirator;
creşterea metabolismului;
grăbirea proceselor de refacere.
 Creşterea şi dezvoltarea
Creşterea – reprezintă mărirea diametrelor corpului, precum şi
sporul treptat în greutate şi volum pe parcursul ontogenezei.(proces
cantitativ)
Dezvoltarea – reprezintă o diferenţiere a caracterelor
morfologice şi funcţionale ale celulelor şi ţesuturilor, o
perfecţionare şi o adaptare progresivă a aparatelor şi ţesuturilor, o
evoluţie complexă şi o integrare a lor într-un tot unitar.( proces
calitativ)

Dezvoltarea fizică – reprezintă un proces de dispunere a

elementelor de masă somatică, proporţionalitatea acestora
corespunzător unor reguli, prioritar genetice specifice fiinţei
umane, dar variabile în funcţie de suma şi direcţia de acţionare a
factorilor de mediu.
Măsurătorile antropometrice care se efectuează sunt:
• talia
• greutatea
• bustul
• lungimea membrelor superioare – anvergura
• lungimea membrelor inferioare
• perimetrul toracic – elasticitatea toracică
• diametrul biacromial – toracic transvers
• diametrul bitrohanterian.
Aprecierea unei dezvoltări fizice armonioase:
NUTRIŢIE BUNĂ
1. Corp armonios dezvoltat
2. Valori medii ale înălţimii şi
greutăţii corpului
3. Musculatura bine dezvoltată
cu un tonus ridicat (normal)
4. Piele întinsă, cu o culoare
sănătoasă
5. Un strat corespunzător de
grăsime subcutanată
6. Mucoasele pleoapelor şi
gurii de culoare roz-roşiatică
7. Ochii limpezi, fără cearcăne
8.
9. Expresie vioaie a feţei
Capul sus, piept întins, umeri
drepţi, abdomen supt.
NUTRIŢIE SLABĂ
1. Creştere sub valorile normale
ale vârstei şi atitudine deficientă
2. Greutatea corpului redusă, sub cu un
tonus ridicat (normal) 10% faţă de
normal
3. Musculatura slabă şi moale,
insuficient reliefată
4. Piele flască, palidă ca ceara
5. Lipsa grăsimii subcutanate
6. Mucoase palide
7. Ochii înfundaţi în orbite şi cu cearcăne
8. Expresie rătăcită, bătrâncioasă
9. Cap înclinat înainte, piept îngust şi
plat, abdomen voluminos.
 Îmbunătăţirea indicilor funcţionali presupune:
•îmbunătăţirea posibilităţilor aparatelor cardio-vascular şi
respirator;
• creşterea metabolismului;
• grăbirea proceselor de refacere.
Caracterul sistematic şi operaţional al efortului din cadrul lecţiilor
de educaţie fizică, dar şi din cadrul celorlalte forme de organizare,
trebuie să vizeze de asemenea, îmbunătăţirea activităţii aparatelor
cardio-vascular şi respirator în sensul:
• creşterea debitului cardiac;
• creşterea cantităţii de hemoglobină;
• creşterea vascularizării muşchilor etc.
Pentru aparatul respirator, mărirea capacităţii vitale duce la o
bună aprovizionare cu oxigen a ţesuturilor şi organelor, la mărirea
coeficientului de folosire a oxigenului
 Ameliorările de la nivelul aparatului cardio-vascular nu
se pot disocia de cele a aparatului respirator.

Referitor la corelaţia dintre indicii morfologici şi cei

funcţionali se impun câteva precizări:

• asocierea dintre aceşti indici reflectă interdependenţă între

formă, structură şi funcţie;

• indicii somatici se dezvoltă mai repede decât cei funcţionali,

mărindu-se astfel decalajul între aceşti indici, mai ales în perioada
pubertară, ceea ce indică o scăzută adaptare la efort din partea
subiecţilor la această vârstă;
 Deprinderile, priceperile şi obişnuinţele se
formează pe parcursul vieţii, începând din copilărie şi
în familie, procesul de formare continuă în şcoală şi
apoi în viaţa de toate zilele.
 după criteriul finalităţii în activitatea practică de bază:
_ deprinderi motrice de bază – mers, alergare, săritură, aruncare,
prindere;
_ utilitar-aplicative (compuse) – căţărare, târâre, transport de
obiecte, echilibru, escaladare, tracţiune, împingere, alergare cu
trecere printre şi peste obstacole de diferite mărimi;
_ specifice unor ramuri şi probe sportive – pasarea din jocurile
sportive, driblingul, aruncările de pe loc (la poartă, la coş),
elementele din gimnastică (rostogolirea, cumpănă etc.);

 după nivelul de automatizare:

_ deprinderi elementare, care se automatizează complet şi sunt
alcătuite din mişcări ciclice (mers, alergare, înot, vâslit, ciclism
etc.).
_ deprinderi complexe, sunt parţial automatizate, în componenţa
lor fiind atât deprinderi elementare cât şi cu specific din unele
ramuri sportive
 Etapele formarii deprinderilor motrice
În formarea deprinderilor motrice în general trebuie să avem
în vedere:
 complexitatea mişcărilor care intră în componenţa deprinderii ce
trebuie însuşită;
 experienţa motrică anterioară a elevului şi mai ales elementele
care pot fi împrumutate (transferate) de la deprinderile motrice
însuşite anterior, la deprinderea nou învăţată.
 nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice (condiţional,
coordinative şi intermediare);
 motivaţia elevului (sportivului) pentru însuşirea deprinderii
respective, motivaţie care determină participarea conştientă şi activă
a acestuia;
 de vârsta subiecţilor; plasticitatea scoarţei cerebrale fiind un
atribut benefic, care se atribuie copiilor.
 de gradul de oboseală, care reduce posibilităţile de formare a
deprinderilor motrice;
 continuitate în exersare,
bl - etape fiziologice
b2 - etape psihologice
b3 - etape metodice

bl – Etape fiziologice
După A. Demeter (1974) se definesc următoarele etape:

Etapa în care predomină mişcările inutile şi lipsa de coordonare

Etapa mişcărilor conform scopului acţiunii, dar realizate prin
contracţii excesive (încordări puternice).
Etapa formării propriu-zise şi stabilizării deprinderii
Etapa măiestriei
 b2 – Etape psihologice
După M. Epuran, V. Horghidan, (1997) se definesc
următoarele etape:

Etapa iniţială
Etapa însuşirii (studierii) fiecărui element component al
deprinderii
Etapa unificării elementelor componente ale deprinderii
Etapa automatizării
 b3 – Etape metodice
Pornind de la fundamentarea ştiinţifică a formării
deprinderilor motrice şi pe baza experienţei personale acumulate în
activitatea practică, optăm din punct de vedere metodic pentru
următoarele etape:

Etapa iniţierii
Este etapa acomodării cu tehnica de execuţie a deprinderii
motrice cu următoarele obiective:
formarea unei reprezentări clare asupra deprinderii respective
prin explicaţii şi demonstraţii;
formarea ritmului de execuţie cursivă a deprinderii;
descompunerea, dacă este cazul a deprinderii motrice în
elemente componente şi exersarea lor analitică;
preîntâmpinarea şi înlăturarea greşelilor tipice de execuţie.
 Etapa fixării, consolidării deprinderilor motrice

În această etapă se urmăreşte repetarea deprinderii în condiţii

standard cu următoarele obiective:

formarea tehnicii de execuţie în concordanţă cu caracteristicile

spaţiale, temporale şi dinamice optime;
întărirea legăturilor temporare prin exersare în condiţii standard,
creându-se premizele şi pentru exersarea deprinderii în condiţii
variate.
 Etapa perfecţionării

Etapa realizării deprinderilor cu indici sporiţi de viteză, forţă,

rezistenţă şi coordonare, care are următoarele obiective:

lărgirea variantelor de execuţie a fiecărei deprinderi, prin

perfecţionarea execuţiei mai multor procedee tehnice;
exersarea deprinderilor motrice cu precădere în condiţii de
concurs, sau apropiate de acestea;
includerea unei deprinderi motrice într-o înlănţuire de
deprinderi motrice şi executarea acestora în „combinaţii” în funcţie
de diferite variabile (vezi jocurile sportive), cu uşurinţă,
creativitate, ritm, tempo optim.
 Condiţiile necesare formării deprinderilor motrice

Mecanismul formării şi consolidării deprinderilor motrice se

desfăşoară mai bine şi mai uşor dacă în activitatea de exersare sunt
respectate anumite condiţii, care favorizează învăţarea,
consolidarea acestora. Aceste condiţii sunt:
înţelegerea deprinderii şi scopului pentru care aceasta trebuie
însuşită
Îmbinarea demonstraţiei cu explicaţia
Continuitate în repetarea deprinderii
Întărirea formării deprinderilor prin control şi autocontrol
Deprinderile însuşite se pierd după scurte perioade de
întreruperi
Aplicarea deprinderilor învăţate în condiţii variate sau de
concurs
 Transferul şi interferenta deprinderilor motrice
Transferul are loc atunci când influenţa este pozitivă, adică,
deprinderea nou învăţată are în componenta sa elemente
asemănătoare cu o deprindere învăţată anterior (de exemplu
aruncarea de tip azvârlire şi pasă cu o mână de la umăr din
handbal). Acest transfer se bazează pe capacitatea subiectului de a
analiza mişcarea, de a o restructura, de a o compara, conştient şi
activ în procesul de învăţare.
Interferenţa reprezintă o suprapunere neadecvată, a elementelor
unei deprinderi formate anterior, care influenţează negativ însuşirea
uneia noi (de exemplu săritura peste capră specifică gimnasticii
acrobatice, unde bătaia se realizează pe două picioare şi săritura în
lungime cu elan din alergare, unde bătaia se realizează pe un singur
picior)
 Priceperea complexă

Denumită superioară, reprezintă finalitatea procesului

instructiv-educativ şi exprimă măiestria practică în condiţii variate
fiind caracterizate de o mare complexitate structural-funcţională,
înglobând experienţa motrică personală, cunoştinţele teoretice,
toate acestea putând fi mobilizate pentru realizarea unor cerinţe
complexe.
Sfera cea mai amplă de aplicare a acestora o reprezintă
jocurile sportive, ştafetele şi traseele aplicative şi se consolidează
prin metode activ-participative.
 Obişnuinţele
Obişnuinţele se cultivă pe fondul unor deprinderi, dar nu se
reduc la simple tehnici şi modalităţi de acţionare. Fiind componente ale
caracterului ele reprezintă o reacţie a individului faţă de acţiunile complexe la
care trebuie să răspundă.
În practica activităţii noastre pot fi întâlnite:
•obişnuinţe pozitive (punctualitate, corectitudine, disciplina, ordine,
perseverenţă, atitudine fair-play etc.).
•obişnuinţe negative (superficialitate, nepunctualitate, activitate
dezordonată, consum de băuturi alcoolice, droguri, fumat etc.).
Educaţia fizică şi sportul deţin multiple valenţe formative
pozitive, care pot contracara obişnuinţele negative şi pot conduce la formarea
unei conduite sportive morale:
• cultivarea dragostei şi a obişnuinţei de practicare sistematica şi independentă
a exerciţiilor fizice sub diferite forme;
• formarea unei conduite igienice individuale şi colective (corporală, a
echipamentului, a inventarului sportiv, a bazei sportive etc.);
•respectarea unor norme de conduită morală atât în activitatea sportivă cât şi în
afara acesteia.
 Definiţie:

În literatura de specialitate pentru termenul de calitate

motrice se folosesc şi termenii: calităţi fizice, calităţi
biomotrice, calităţi ale activităţii motrice etc.
Calităţile motrice nu se dobândesc, nu se capătă de-a lungul
ontogenezei, ci se dezvoltă, şi se educă pe parcursul vieţii.
Indivizii umani se nasc cu anumiţi indici ai calităţilor motrice
care se dezvoltă într-un anumit ritm, până la o anumită vârstă,
după care încep să scadă tot într-un ritm diferenţiat, determinat
de mai multe variabile.
 Capacităţile condiţionale (V, R, F) numite şi aptitudini
condiţionale, au la bază metabolismul muscular şi al diferitelor
aparate. „Factorii limitativi la această grupă fiind legaţi de
cantitatea de energie disponibilă în muşchi şi de mecanismele
care îi reglează (enzime, forţa şi viteza contracţiei musculare)”.
Capacităţile coordinative – sunt determinate de
capacitatea individului de a organiza mişcarea. De asemenea,
„sunt condiţionate de capacitatea de recepţie şi prelucrare a
informaţiei dobândită prin intermediul analizatorilor implicaţi în
mişcare (tactil, chinestezic, vestibular, optic, acustic) şi în
elaborarea deprinderilor motrice”.
Capacităţile intermediare – „se situează la jumătatea
drumului între grupa capacităţilor condiţionale şi a capacităţilor
coordinative. Printre cele mai semnificative sunt: supleţea şi
viteza de reacţie simplă”.
 Dezvoltarea calităţilor motrice se realizează pe baza
mobilizării resurselor energetice ale organismului, deci prin efort
sistematic, nu numai de tip nervos (atenţie, memorie, generalizare,
abstractizare), dar şi muscular.
Efortul implică cele trei elemente ale sale, prin prisma cărora
acesta este planificat, analizat: volum, intensitate, complexitate.
Volumul – reprezintă cantitatea de lucru mecanic şi se apreciază
prin număr de repetări, distanţe parcurse, kg ridicate etc., toate
raportate la timpul de lucru.
Intensitatea – reprezintă gradul de solicitare al organismului prin
tempo şi număr de exerciţii în unitate de timp. Intensitatea se
exprimă prin procente sau fracţii (70%, 90%, 3/4, 4/4).
Complexitatea – reprezintă modul concret de asociere al tuturor
elementelor pe parcursul exersării, al efortului.
 Definiţie: este capacitatea omului de a executa acţiuni motrice
într-un timp cât mai scurt. Viteza.

Factorii care condiţionează dezvoltarea vitezei

În viziunea specialiştilor, aceşti factori îi putem grupa în două
categorii: factori ereditari şi factori care ţin de pregătirea
sistematică.
Viteza face parte din categoria calităţilor motrice stabile, este
foarte puţin perfectibilă şi depinde în mare măsură de zestrea
ereditară. Factorii care o condiţionează sunt:
•mobilitatea şi forţa proceselor nervoase (excitaţia-inhibiţia);
•frecvenţa cu care se succed comenzile (impulsurile nervoase);
 •timpul de reacţie - alcătuit din cinci etape:
apariţia excitaţiei în receptor;
transmiterea excitaţiei la S.N.C.;
trecerea excitaţiei prin reţelele nervoase şi formarea
semnalului efector;
conducerea semnalului de la S.N.C. spre muşchi;
excitarea muşchiului şi apariţia lucrului mecanic.
•timpul optim de alternanţă a contracţiilor cu relaxarea grupelor
musculare;
•structura fibrei musculare şi compoziţia biochimică a
muşchiului;
•capacitatea de concentrare şi mobilizare;
•nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice;
•lungimea segmentelor;
•mobilitatea articulară;
•elasticitatea musculară;
•nivelul tehnicii de execuţie.
 Forme de manifestare

În literatura de specialitate, majoritatea specialiştilor înclină

spre următoarele forme de manifestare:

viteza de reacţie;
viteza de execuţie;
viteza de repetiţie;
viteza de deplasare (care le include pe primele trei).
 Metode şi procedee metodice de dezvoltare a calităţii
motrice condiţionale – viteza
Îmbunătăţirea vitezei se realizează ţinând cont de anumite
cerinţe:
•îmbunătăţirea tehnicii de alergare, corelată cu o bună capacitate de
coordonare;
•îmbunătăţirea mobilităţii articulare pe seama alungirii musculaturii;
•educarea capacităţii de relaxare musculară;
metoda exerciţiului din mers – parcurgerea unei distanţe în viteză
maximă, după un elan prealabil ( exemplu alergarea lansată)
metoda întrecerii cu handicap sau egalizatoare, care asigură
condiţii egale de întrecere între concurenţii cu posibilităţi diferite;
metoda ştafetelor sau a jocurilor – care urmăreşte dezvoltarea
vitezei pe fond de emulaţie, favorabil emoţional;
metoda întrecerii – în care se încearcă a se crea condiţii
asemănătoare celor din timpul competiţiei;
metoda repetărilor - specifică metodologiei dezvoltării vitezei,
care trebuie să respecte următoarele aspecte:
 lungimea distanţei – pe care se realizează efortul de viteză,
trebuie astfel aleasă încât să se poată menţine viteza maximă pe tot
parcursul acesteia. În funcţie de nivelul de vârstă şi de pregătire,
aceasta variază ca lungime. (15 m, 20 m, 25 m, 40 m, 60 m etc.).
intensitatea repetărilor – trebuie să fie maximă sau
submaximală (90-100%) şi nu trebuie să scadă sub nici un motiv
de 80%. Foarte bine este să se intercaleze, cu regularitate o serie de
exerciţii care ţin de învăţarea corectă a tehnicii şi care se vor
executa cu o viteză moderată, atenţia îndreptându-se asupra
calităţii execuţiei.
numărul de repetări – într-un antrenament este relativ mic
(volum mic la o intensitate mare), deoarece dezvoltarea vitezei
este impusă de o excitabilitate optimă a scoarţei cerebrale, acest
lucru nu se poate menţine un timp îndelungat în condiţiile unui
efort maxim.
 Definiţie
Forţa reprezintă capacitatea omului de a învinge o rezistenţă
măsurată în kilograme.
Factori care condiţionează dezvoltarea forţei
Literatura de specialitate indică următorii factori:
• structura fibrei musculare;
• grosimea (secţiunea transversală) muşchiului;
• numărul fibrelor musculare care iau parte la acţiune;
• posibilitatea de coordonare a grupelor musculare;
• gradul de întindere a muşchiului precum şi elasticitatea
acestuia;
• reglarea tonusului muscular;
• gradul de alimentare cu sânge al muşchiului.
 Forme de manifestare
• forţa generală – de care este capabil întreg sistemul
muscular;
• forţa specială – specifică diferitelor ramuri sportive
Metodologia dezvoltării calităţii motrice condiţionale
forţa.
În educaţia fizică şcolară – procedeul circuit are o
aplicativitate pronunţată, comparativ cu celelalte metode, pentru
toate ciclurile de învăţământ.
Există patru condiţii minime ca circuitul să aibă eficienţă:
•exerciţiile să fie simple;
•exerciţiile să fie cunoscute şi învăţate de elevi;
•cadrul didactic să cunoască exact posibilităţile colectivului;
•exerciţiile să fie dispuse astfel încât să nu angajeze sincron
aceleaşi grupe musculare.
 În funcţie de numărul de exerciţii care se efectuează într-un
circuit, literatura de specialitate indică:
circuite scurte 4-6 exerciţii;
circuite medii 8-10 exerciţii;
circuite lungi 10-12 exerciţii.

În afară de circuit, în educaţia fizică şcolară se folosesc exerciţii

analitice cu îngreuierea propriului corp sau cu greutăţi nu mai mari
de 2-2,5 kg. Alte exerciţii cum ar fi: căţărările, transportul de
obiecte, târârea, tracţiunea etc. sunt introduse în diferite ştafete,
jocuri şi parcursuri aplicative pentru a creşte motivaţia dezvoltării
acestei calităţi motrice.
Dezvoltarea forţei la subiecţii de vârstă şcolară va avea în vedere
dezvoltarea principalelor grupe musculare: musculatura membrelor
superioare, inferioare, musculatura abdominală şi a spatelui.
 Antrenamentul pliometric

Termenul pliometrie a fost folosit pentru prima dată de

antrenorul american Fred Wilt în 1975. Pliometria este termenul
atribuit acum exerciţiilor care presupun solicitarea unui muşchi,
mai întâi printr-o fază excentrică, lăsând apoi să se desfăşoare faza
concentrică în mod natural. În contracţiile pliometrice se utilizează
ceea ce fiziologii denumesc ciclul–întindere–scurtare (the strech-
shortening cycle).
Exerciţiile pliometrice sunt des folosite în lecţia de educaţie
fizică, şotronul fiind un exerciţiu specific pliometric, dar şi
săriturile la coardă, pe două picioare, elasticul etc.
 Recomandări generale privind dezvoltarea forţei

Cerinţe pentru programarea dezvoltării calităţii motrice

condiţionale – forţa:
•stabilirea clară a grupelor musculare cu care lucrăm
•stabilirea volumului de lucru, a intensităţii şi a pauzelor dintre
repetări
•pregătirea prealabilă a organismului pentru efort
•nu se recomandă exerciţii izometrice
•alternarea exerciţiilor statice cu cele dinamice
•greutăţile folosite vor fi în concordanţă cu particularităţile de
vârstă şi sex
 Reprezintă o „capacitate a organismului de a face faţă oboselii”.
După cum reiese din definiţie factorul limitativ este oboseala, dar
trebuie subliniat că numai în condiţii de oboseală se ajunge la
îmbunătăţirea rezistenţei.
Factorii care condiţionează dezvoltarea rezistenţei
•structura fibrei musculare şi participarea acesteia la compoziţia
muşchiului.
•posibilităţile aparatului respirator, cardiovascular şi a celorlalte
funcţii ale organismului;
•nivelul de dezvoltare al unor calităţi de voinţă, perseverenţă şi
dârzenie;
•nivelul la care se realizează coordonarea activităţii aparatului
locomotor, cu aceea a funcţiei vegetative;
•stabilitatea proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia) în
sensul menţinerii unui raport constant dar în favoarea excitaţiei, pentru un
timp cât mai lung.
 Forme de manifestare

După ponderea participării în efort a grupelor musculare şi a

marilor funcţiuni:
rezistenţa generală (de bază);
rezistenţa specifică diferitelor ramuri sportive;

După sursele energetice, intensitatea şi durata efortului:

rezistenţa anaerobă (alactacidă) cu durata de 45”-2’, intensitate
95-100% – rezistenţă scurtă;
rezistenţa aerobă (lactacidă) specifică eforturilor care depăşesc
8’– rezistenţă de lungă durată;
rezistenţă mixtă – specifică eforturilor cuprinse între 2-8’-
rezistenţă medie;
 Metode şi procedee metodice de dezvoltare a calităţii
motrice condiţionale – rezistenţa
specifice ciclului primar

Pentru dezvoltarea rezistenţei, dispunem de metode şi procedee

metodice variate, alegerea acestora realizându-se în funcţie de
particularităţile de vârstă şi sex (pentru educaţia fizică şcolară) sau
de ramura sportivă (pentru sportul de performanţă).

Procedee metodice de dezvoltare a rezistenţei care au la bază

variaţia volumului
Procedeul eforturilor uniforme şi continue
Procedeul eforturilor repetate
 În ceea ce priveşte educaţia fizică şcolară se vor efectua:

•Alergări lungi fără cronometraj, cu intensitate medie, mai ales la ciclul

primarl, deoarece aparatul cardiovascular nu este suficient de dezvoltat
pentru probele de 800-1000 m, executate cu intensitate ridicată.
•Formarea respiraţiei corecte este un obiectiv permanent încă de la
preşcolaritate, având strânsă legătură cu dezvoltarea sistemului respirator,
atenţia concentrându-se pe expiraţie şi nu pe inspiraţie.
•Un efort moderat de rezistenţă, desfăşurat sistematic, contribuie
substanţial la mărirea cavităţii inimii şi numai după aceea se poate trece la
fortificarea miocardului.
Una dintre marile probleme ivite în rândul tuturor subiecţilor de vârstă
şcolară îl constituie faptul că motivaţia lor pentru dezvoltarea rezistenţei
trebuie stimulată permanent. Numai aşa pot suporta un antrenament care
priveşte această calitate motrice. Această motivaţie poate fi dezvoltată şi
prin alte mijloace decât alergarea simplă cum ar fi jocurile, ştafetele,
parcursurile aplicative, întrecerile de oricare fel.
 Definiţie

Îndemânarea – dexteritatea, iscusinţa sunt sinonime ale

capacităţii coordinative, fiind determinată de procesele de ghidare
şi de reglare a gesturilor.
A. Dragnea şi A. Bota (1999) definesc capacităţile coordinative
ca un “complex de calităţi preponderent psihomotrice care
presupun capacitatea de a învăţa rapid mişcări noi, adaptare
rapidă şi eficientă la condiţii variate, specifice diferitelor tipuri
de activităţi, prin restructurarea fondului motric existent”.
 Factori care condiţionează dezvoltarea îndemânării

•fineţea, acuitatea şi precizia organelor de simţ. Cinci dintre

analizatori participă în mare măsură la coordonarea motrice:
kinestezic, tactil, optic, acustic şi vestibular;
•capacitatea scoarţei cerebrale de a selecta informaţiile primite de
la analizatori şi de a programa coordonat impulsurile nervoase
necesare contracţiei şi relaxării;
•calitatea transmiterii impulsurilor nervoase pe căile aferente şi
eferente;
•experienţa motrice a sportivului;
•nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice;
•mobilitatea articulară şi elasticitatea musculară.
Forme de manifestare
•îndemânare generală – rezultatul unei instruiri polivalente;
•îndemânare specifică – rezultatul unei specializări;
CAPACITATEA DE A
LEGA ŞI COMBINA
MIŞCĂRILE

CAPACITATEA DE
DIFERENŢIERE
CAPACITATE DE
DIRECŢIE ŞI
CONTROL
CAPACITATEA DE
ECHILIBRU CAPACITATE
DE ÎNVĂŢARE
MOTRICE

CAPACITATEA DE
ORIENTARE

CAPACITATE CAPACITATEA DE RITM

DE DIRECŢIE
ŞI CONTROL

CAPACITATEA DE
REACŢIE

CAPACITATEA DE
TRANSFORMARE

Fig. 8 Clasificarea capacităţilor de coordonare

(Blume, citat de R Manno, 1992)
 Recomandări privind dezvoltarea îndemânării:

•respectarea particularităţilor morfo-funcţionale şi psihice;

•exerciţiile să fie alese în funcţie de nivelul de pregătire al
elevilor;
•stabilirea clară a gradului de dificultate al acţiunilor motrice
în funcţie de particularităţile de vârstă;
•respectarea parametrilor de precizie, spaţiu, timp şi
cursivitate a mişcării;
•necesitatea învăţării de noi deprinderi şi procedee tehnico-
tactice;
•folosirea unor tempouri variate;
•creşterea treptată a dificultăţilor de coordonare;
•volumul de lucru în general scăzut pentru a evita instalarea
oboselii.
 Modalităţi de dezvoltare a calităţii motrice condiţionale
îndemânarea
Îndemânarea are ca vârstă optimă de dezvoltare, conform
datelor de specialitate, 6-10/11 ani, aceasta dezvoltându-se însă pe
parcursul întregii şcolarităţi.
La vârsta de 6 ani, echilibrul static este pe deplin dezvoltat,
simţul ritmului de asemenea, iar la 12-14 ani analizatorul
kinestezic are structura adultului.
În perioada şcolarităţii, subiecţii învaţă mai uşor datorită
particularităţilor de vârstă, în această perioadă atingându-se un
anumit nivel de dezvoltare cognitivă şi senzorială care se exprimă
în capacitatea de percepţie şi observare.
Coordonarea motrice se dezvoltă intensiv până la începutul
pubertăţii, adică până la 11-12 ani, după care, o dată cu intrarea în
adolescenţă, învăţarea motrice spontană scade treptat, lăsând loc
unor procese de învăţare mai raţionale.
 Procedeu metodic
1 Exersare cu utilizarea unor
poziţii iniţiale neobişnuite pentru
efectuarea exerciţiilor
2 Efectuarea exerciţiilor cu
segmentul neîndemânatic
3
Schimbarea tempoului şi a
3 sistemului de execuţie
Exerciţii
- săritură în lungime stând cu
spatele la direcţia efectuării
acesteia;
- start cu spatele la direcţia de
alergare, din poziţii variate
(ghemuit, culcat facial, aşezat).
- aruncarea obiectelor cu
mâna opusă celei preferate;
- box cu gardă inversă etc.
- alergări în tempo variat şi
cu variante de alergare;
- desfăşurarea acţiunilor de
atac sau a altor structuri de joc, în
tempo variat sau cu accelerare
treptată până la faza de finalizare
etc.
 Procedeu metodic
4 Limitarea spaţiului în care se
efectuează exerciţiul
5 Efectuarea procedeelor tehnice
5 şi a înlănţuirilor acestora cu
restricţii
6 Efectuarea exerciţiilor cu
schimbarea procedeelor de
execuţie
Exerciţii
- structuri de joc, jocuri
pregătitoare şi dinamice pe teren
redus.
- exerciţii şi jocuri fără
dribling sau cu un singur
dribling;
- exerciţii pentru corectarea
tehnicii, etc.
- săritură în înălţime –
procedeul ventral, dorsal, cu
păşire, etc.;
- diferite procedee de
aruncare în baschet şi handbal
(de pe loc, din săritură, cu
evitare etc.)
 Procedeu metodic
7 Efectuarea exerciţiilor cu
creşterea complexităţii acestora
8 Efectuarea exerciţiilor în
condiţii variate de mediu, cu
materiale diferite, cu adversari
diferiţi ca valoare
Exerciţii
- efectuarea unor mişcări
suplimentare la săriturile din
gimnastică, înainte de aterizare;
- lovirea mingii cu racheta de
tenis din diferite poziţii: cu
spatele , pe sub picior, etc.
- alergare pe teren variat;
- slalom pe terenuri cu
profiluri diverse şi zăpadă cu
consistenţă diferită;
- lucru la aparate de
gimnastică diferite;
- jocuri cu echipe mai slabe
sau mai puternice, cu utilizarea
unor planuri tactice diferite etc.
 Definiţie

Este considerată o capacitate motrice intermediară, dezvoltarea

sa influenţând semnificativ dezvoltarea celorlalte calităţi motrice.
Majoritatea specialiştilor domeniului definesc această
capacitate motrice de flexibilitate, ca o capacitate a indivizilor de
a executa mişcări cu amplitudine.
 Factorii care condiţionează dezvoltarea
mobilităţii şi supleţei

•structura şi tipul articulaţiei;

•capacitatea de întindere a ligamentelor, muşchilor şi
tendoanelor;
•tonusul şi forţa musculară;
•elasticitatea discurilor intervertebrale;
•capacitatea S.N.C. de a coordona procesele neuromusculare;
•starea emoţională.
 Forme de manifestare

•supleţe şi mobilitate generală;

•supleţe şi mobilitate specială – specifică unor ramuri sportive;

Modalităţi de dezvoltare a mobilităţii şi supleţei

Pentru dezvoltarea mobilităţii şi supleţei trebuie respectate
unele cerinţe care se constituie în principii de bază ale
antrenamentului acestei calităţi motrice:
•continuitate în pregătire
•solicitare maximă din punct de vedere al amplitudinii
•alternarea exerciţiilor de mobilitate şi supleţe cu cele de forţă
 ►Mişcări active – în care segmentele se menţin sau se adaptează prin
mişcări de mare amplitudine, cu angajarea musculaturii agoniste, cea
antagonistă cedând uşor şi controlat:
 exerciţii libere cu sprijin;
 exerciţii cu şi fără îngreuiere;
 exerciţii statice;
 exerciţii cu partener, la aparate şi pe aparate;
 elemente de gimnastică ritmică şi artistică;
► Mişcări pasive – durata acestora fiind între 10-60 de secunde, şi depinde
de tehnica specifică probei sportive. Menţinerea duratei se realizează
progresiv şi succesiv. Acest gen de exerciţii sunt compatibile cu
obţinerea unei amplitudini maxime:
exerciţii statice utilizând greutatea propriului corp, sau alte greutăţi;
exerciţii cu ajutorul partenerului;
exerciţii de mobilitate în serii de 6-8 repetări (în funcţie de particularităţile
de vârstă, sex şi ramură sportivă).
 ►Mişcări mixte – în diferite combinaţii specifice exerciţiilor
pasive cât şi active. Acestea şi celelalte exerciţii vor fi urmate de
exerciţii de relaxare şi compensare.

Indicaţii metodice

Copiii de vârstă mică au o mare rezervă de mobilitate şi supleţe

care trebuie menţinută şi dezvoltată până la adolescenţă.
Mobilitatea coloanei vertebrale se află la cel mai înalt grad de
mobilitate la vârsta de 8-9 ani, după care scade treptat.
 Elementele de conţinut ale acestor laturi ale educaţiei fac parte
integrantă din elementele componente ale procesului instructiv-
educativ. Educaţia fizică şi sportul se înscriu, de o manieră
specifică, pe linia influenţării acestor laturi ale educaţiei.
Educaţia intelectuală

După cum se ştie, educaţia intelectuală presupune asimilarea

unui sistem de cunoştinţe din domeniul naturii şi societăţii, precum
şi dezvoltarea structurii psihologice a personalităţii umane. Fiecare
obiect de învăţământ îşi are locul său bine definit în cadrul acestui
proces. În ceea ce priveşte educaţia fizică, ea are un rol important
în dezvoltarea unor structuri psihologice ale personalităţii. Cele
mai importante din acest punct de vedere la care ne vom referi
sunt: senzaţiile, percepţiile, atenţia, memoria, imaginaţia şi
gândirea.
 Educaţia morală
Prin educaţia morală se urmăreşte formarea unui comportament
moral, care să respecte valorile morale: patriotismul, atitudinea
pozitivă faţă de muncă, onestitate, responsabilitate. Educaţia fizică
şi sportul influenţează în mod deosebit formarea unui
comportament moral începând cu învăţământul preşcolar, la cel mai
vârstnic practicant al exerciţiilor fizice.

Educaţia estetică
Aceasta întregeşte profilul multidimensional al personalităţii
umane şi are ca sarcină educarea atitudinii estetice. Principalele
componente ale atitudinii estetice sunt: gustul pentru frumos
(estetic), judecata estetică, idealul estetic, sentimentele şi
convingerile estetice.
 Educaţia profesională
Dezvoltarea personalităţii umane influenţează în mod pozitiv
dezvoltarea societăţii. Pregătirea profesională are ca scop punerea
în valoare a disponibilităţilor individului prin exercitarea unei
meserii. Practicarea exerciţiilor fizice influenţează în mod pozitiv
dezvoltarea acestor disponibilităţi, ajutându-i pe aceştia să se
integreze mai bine în societate prin:
•disciplină consimţită şi nu impusă;
•răspundere personală în diferite ipostaze;
•îndeplinirea unor sarcini trasate etc.