 Programul de studiu : UNIVERSITATEA SPIRU HARET - EFS AN 1 INVATAMANT

CU FRECVENTA

 Disciplina: Teoria si Metodica Educatiei Fizice si Sportive

 Numele si Prenumele :BELETOIU CLAUDIU IONEL

 Grupa : 102

 Tema: Mers Alergare

 Metodologia realizării principalelor obiective ale educaţiei fizice şi sportive şcolare
Programa de educaţie fizică pentru învăţământul primar sau pentru cel gimnazial,
liceal, profesional, complementar şi postliceal nominalizează obiectivele
procesului instructiv-educativ, stabilind şi repartizând conţinutul acesteia pe clase.
Acesta cuprinde principalele sisteme de acţionare (grupe de exerciţii şi activităţi)
recomandate a fi utilizate în cadrul lecţiilor, pentru realizarea obiectivelor. Pentru
realizarea cerinţelor Programului (pe parcursul unei lecţii, a unui ciclu, trimestru
sau an şcolar), sistemele de acţionare folosite diferă de la o şcoală la alta, în
funcţie de condiţiile de care dispun aceste unităţi şcolare (săli, terenuri, materiale
şi instalaţii sportive, condiţii climaterice etc.). Înfăptuirea obiectivelor procesului
instructiv-educativ al activităţii de educaţie fizică şi sportivă şcolară oferă
profesorului posibilitatea să apeleze la numeroase sisteme de acţionare (exerciţii,
structuri de acţiuni motrice, diverse metode etc.) Dintre aceste sisteme unele
sunt cuprinse în Programă, asigurând astfel o instruire unitară, pe baza unor
cerinţe unice, obligatorii pentru toate şcolile. În funcţie de condiţiile materiale,
profesorul apelează şi la cerinţele suplimentare (opţiunea pentru două jocuri
sportive din cele cinci, ca şi pentru înot, patinaj, schi etc.) şi la cele facultative, în
situaţia în care şcoala dispune de o bază materială foarte bună. Aceste aspecte
prezentate duc la concluzia că procesul didactic şi la educaţie fizică nu este la
libera desfăşurare, stabilită eventual de profesor, întrucât, pe baza Programei,
procesul de învăţământ, ca proces dirijat, urmăreşte sistematic realizarea
obiectivelor instructiv-educative.

A. Dezvoltarea fizică corectă şi armonioasă Asupra copilului, a tânărului, în perioada

vârstei şcolare se pot exercita influenţe favorabile în ceea ce priveşte creşterea şi
dezvoltarea organismului. În evoluţia ontogenetică a omului, vârsta biologică şi
cronologică a tinereţii este importantă pentru şcolar atât în ceea ce priveşte
creşterea, cât şi dezvoltarea. Creşterea este un fenomen biologic complex, care
constă în mărirea dimensiunilor corpului şi a segmentelor sale, fiind un proces
suportat şi de organele interne, sistemele şi aparatele corpului uman. Criteriile
sunt cantitative sau comparative (uşor-greu; mic-mare). Dezvoltarea sub aspectul
calitativ al evoluţiei constă în diferenţierea funcţională a ţesuturilor,
 perfecţionarea funcţională a sistemelor şi aparatelor organismului. Criteriile sunt
comparative (bună-slabă; timpurie-normală).
B. Creşterea şi dezvoltarea este influenţată de factorii: endogeni (ce cuprind
ereditatea, sistemul endocrin, metabolismul şi sistemul nervos central) şi exogeni
(sunt influenţele mediului şi ale exerciţiului fizic). Creşterea şi dezvoltarea este
supusă unor legi, ca: · Legea creşterii inegale şi asimetrice a ţesuturilor şi
organelor. Conform acesteia, unele încep creşterea încă din perioada intrauterină,
altele după naştere, unele cresc mai mult, altele mai puţin; unele depind de
factori funcţionali, altele de factori constituţionali. · Legea ritmului diferit de
creştere şi dezvoltare. Cele mai multe organe urmează ritmul taliei şi greutăţii, dar
ritmul unora este determinat de natura şi funcţiile pe care le îndeplinesc. · Legea
schimbării proporţiilor şi raporturilor din organism şi părţile sale componente. ·
Legea marilor alternanţe în creştere şi dezvoltare. Alternanţe între: creşterea în
înălţime şi greutate; creşterea bustului şi membrelor inferioare; creşterea
diferitelor segmente ale membrelor etc. · Legea creşterii diferenţiate pe sexe.
Până la cca 9 ani, creşterea şi dezvoltarea fetelor şi băieţilor merge în paralel;
după această vârstă, se manifestă un proces de maturizare rapidă, fetele cresc
mai mult, în înălţime, între 9-14 ani şi între 14-18 ani, în greutate; în timp ce
băieţii, între 11-17 ani, cresc mai mult în înălţime şi, între 18-22 ani, în greutate.
Poziţia corectă a corpului reprezintă poziţia corpului şi a segmentelor sale faţă de
axul şi planurile principale care-l intersectează simetric în cadrul bazei de
susţinere, fără accentuarea curbelor normale ale coloanei vertebrale. Ţinuta
corectă a corpului este asigurată de factorii: · conformaţia scheletului (coloana
vertebrală-poziţie, curburi; scheletul capului şi centurii scapulohumerale;
scheletul bazinului; articulaţia coxo-femurală şi talo-crurală); · sistemul musculo-
ligamentar şi rezistenţa elastică a ţesuturilor (tonusul muscular de postură); ·
senzaţiile kinestezice şi sensibilitatea cutanată. Ţinuta incorectă este determinată
de unele cauze. La copii: · atitudini incorecte (mai ales cele din perioadele de
creştere accentuată în înălţime); · activităţi în poziţii incorecte sau asimetrice; ·
absenţa practicării exerciţiilor fizice şi o alimentaţie neraţională etc. La adulţi: ·
slăbirea musculaturii de postură sau o dezvoltare inegală; · scăderea mobilităţii şi
a supleţei; · tasarea discurilor intervertebrale: · obezitatea; · influenţa unor factori
externi. În legătură cu metodologia educării ţinutei corecte, un prim obiectiv
vizează formarea deprinderii de a adopta poziţie corectă. Pentru aceasta, se
recomandă: formarea reprezentărilor clare despre ţinuta corectă; consolidarea
musculaturii de postură şi dezvoltarea, în limite normale, a mobilităţii şi supleţei;
eliminarea cauzelor de perturbaţie externe, ca, de exemplu, anumite activităţi
executate, mobilierul utilizat incorect etc.; creşterea indicilor funcţionali ai
organismului şi îmbunătăţirea capacităţii de efort etc. În vederea dezvoltării fizice
şi armonioase, se pot utiliza următoarele grupe de exerciţii: analitice; colective;
formative; cu efecte selective; pentru dezvoltarea calităţilor motrice; pentru
formarea deprinderilor motrice de bază şi utilitar-aplicative. Exerciţiile folosite pot
fi grupate în: exerciţii libere; exerciţii cu obiecte (mingi medicinale, bastoane,
corzi etc.); exerciţii la aparte şi cu aparate (scară fixă, banca şi lada de gimnastică
etc.). Acestea pot fi executate individual şi pe perechi (la clasele mari). Pentru
dezvoltarea fizică armonioasă şi corectă se va acţiona în toate verigile, dar cu
precădere în veriga a III-a. De asemenea, recomandăm să se ţină seama de
următoarele cerinţe metodice: · exerciţiile utilizate să fie de o mare varietate; ·
prin utilizarea exerciţiilor analitice se va urmări dirijarea precisă a influenţelor
efortului: cunoaşterea influenţei exerciţiilor este principalul criteriu în alegerea şi
folosirea lor; · exerciţiile să fie concepute în mod expres pentru o anumită funcţie
a segmentului, grupei musculare, articulaţiei etc. (flexii, extensii, abducţii etc.); ·
dezvoltarea calităţilor motrice; · gradarea influenţelor din punct de vedere
morfologic se va realiza prin modificarea poziţiilor şi a amplitudinii mişcărilor.
Poziţia asigură localizarea corectă a efectului acţiunii, iar amplitudinea măreşte
efectul; · la început, la clasele mici, execuţiile vor fi efectuate din poziţii iniţial
uşoare, care asigură o bună localizare şi nu pretind efort mare. Treptat,
amplitudinea exerciţiilor va creşte prin schimbarea poziţiei iniţiale, introducerea
arcuirilor, schimbarea poziţiei segmentelor etc.; · se va avea în vedere educarea
corectitudinii şi preciziei execuţiilor; · gradarea influenţei efortului prin exerciţii
libere, cât şi cele cu obiecte, aparate şi cele la aparate, se va face, în special, pe
seama complexităţii acestuia. La început, se porneşte de la mişcările simple la cele
cu structuri mai complicate, care se adresează unui segment sau mai multor
segmente, efectuându-le simetric sau asimetric, variind timpii de execuţie,
folosind întinderile, ducerile, legănările, rotările, arcuirile; · intensitatea, gradarea
efortului se realizează prin schimbarea ritmului de execuţie, eliminarea sau
scurtarea pauzelor, mărimea amplitudinii, schimbarea poziţiilor iniţiale,
introducerea de noi sarcini etc.; · la clasele mici (I-IV), exerciţiile se execută din
poziţii simetrice în combinaţii scurte (3-4 timpi); exerciţiile simultane cu două sau
trei segmente au loc mai târziu (clasele IV-V). Începând cu clasa a VI-a, se pot
introduce exerciţii asimetrice. B. Formarea priceperilor şi deprinderilor privind
ordinea, disciplina şi capacitatea de organizare Activitatea de educaţie fizică şi
sportivă şcolară asigură realizarea acestui obiectiv care presupune formarea
cunoştinţelor teoretice-specifice, a priceperilor şi deprinderilor din grupa
acţiunilor de front şi formaţii, care asigură manifestarea spiritului de ordine,
disciplină, controlului ţinutei şi gesturilor, obişnuind elevii să se încadreze şi să
acţioneze sincronizat în colectiv. Acţiunile de front şi formaţii însuşite de elevi
asigură: · ordinea şi disciplina pe tot parcursul lecţiei; · manevrarea rapidă şi
ordonată a colectivului de elevi în vederea desfăşurării unei activităţi; ·
concentrarea atenţiei şi creşterea emoţională; · caracterul organizat a începutului
lecţiei şi a desfăşurării celorlalte verigi; · educarea orientării în spaţiu şi a simţului
ritmului; · executarea unor acţiuni de pe loc şi deplasare simultan cu întregul
colectiv de elevi; · controlul ţinutei şi a gesturilor. Principala grupă de mijloace
folosite pentru formarea cunoştinţelor specifice, a priceperilor şi deprinderilor de
organizare a colectivului de elevi şi educare a disciplinei şi ordinii o reprezintă
exerciţiile de front şi formaţii. Această grupă de exerciţii realizează, în principal,
obiectivele primei verigi a lecţiei, dar se poate apela la ea şi în alte momente ale
lecţiei când situaţia o reclamă. În veriga I-a, exerciţiile de front şi formaţii sunt
folosite pentru executarea formaţiilor de adunare, raport, poziţii diverse, alinieri,
treceri dintr-o formaţie în alta. În veriga a II-a, îşi au locul acţiunile executate din
deplasare: porniri, opriri, întoarceri, ruperi de rânduri, treceri din mers în alergare
şi invers, formaţii de deplasare, coloana de gimnastică. În veriga a III-a, se folosesc
pentru organizarea formaţiilor de lucru, desfăşurări şi strângeri de formaţii,
treceri în formaţii de lucru, schimbări de formaţii. În celelalte verigi, ponderea
acestor structuri se regăseşte în organizarea grupelor, echipelor, atelierelor,
organizarea observării, a asigurării sau sprijinului. Acţiunile de front, formaţii şi
ordine nu constituie teme de lecţii, ele învăţându-se chiar în verigile respective.
Specific acestor grupe de exerciţii este utilizarea unei terminologii şi comenzi
corespunzătoare, proprii educaţiei fizice şi sportive. De exemplu: · Formaţia se
referă la modalitatea de grupare a elevilor, la dispunerea lor într-o ordine
stabilită. Formaţiile pot fi: de adunare (în linie pe 1,2 etc. rânduri, în cerc, careu
etc.); formaţii de marş (coloană pe unul sau mai multe şiruri); formaţii de lucru
(pe 2,3,4 sau mai multe şiruri, în cerc, în trepte etc.); · Frontul se referă la acea
parte a formaţiei care indică direcţia în care elevii sunt orientaţi cu faţa; · Flancul
este reprezentat de extremitatea din dreapta şi din stânga formaţiei; · Rândul
(linia) este formaţia în care elevii sunt aşezaţi unul lângă altul, cu umerii pe
aceeaşi linie; · Şirul (coloana) este formaţia în care elevii sunt aşezaţi unul înapoia
altuia; · Distanţa, este depărtarea în adâncime (pe şiruri); · Intervalul reprezintă
depărtarea laterală (pe linia frontului) etc. Grupa exerciţiilor de front, formaţii şi
ordine include: · acţiuni pe loc şi de pe loc (poziţia de drepţi, poziţiile de repaus,
formaţii de adunare, alinierile, raportul, numărătoarea, întoarcerile, ruperile de
rânduri etc.); · acţiunile din deplasare (mersul în coloană, opririle, întoarcerile din
mers, trecerile de la pasul de mers la pasul de alergare şi invers, întoarcerile din
alergare etc.); · desfăşurările în formaţii şi schimbările de formaţii: * de pe loc (din
linie pe un rând, în linie pe 2,3 rânduri, în trepte, în cerc, în coloană câte 4 etc.;
dintr-un şir, pe 2 şiruri, în trepte etc.: din 2 şiruri, în formaţie de şah etc); * din
deplasare (contopirea a 2 coloane, apropierea a 2 coloane, încrucişarea
coloanelor, desfăşurarea în anumite formaţii). Majoritatea exerciţiilor de front,
formaţii şi ordine se învaţă în clasele I-VIII. Executarea acestora impune utilizarea
unor comenzi ferme, precise. Acestea se compun din două părţi distincte: a.
partea pregătitoare, care are rolul de avertizare, atenţionare şi care este
transmisă pe un ton mobilizator, liniştit şi rar, urmărind să transmită colectivului
acţiunea ce se va executa (de exemplu: atenţie…); b. partea săvârşitoare este
transmisă după o pauză, pe un ton energic, şi precizează momentul efectuării
acţiunii (de exemplu:… marş!) Intervalul dintre cele două comenzi trebuie să
asigure o oarecare pregătire pentru începerea acţiunii. Unele dintre principalele
cerinţe de ordin metodic se referă la: · deprinderile şi obişnuinţele de front,
formaţii şi ordine trebuie formate începând cu clasele mici, concomitent cu
dezvoltarea motricităţii elementare; · primele acţiuni de front şi formaţii care se
însuşesc în clasele mici (I-IV) sunt: formaţii de adunare; alinieri; poziţia de drepţi şi
repaus; întoarceri stânga şi dreapta; · înaintea începerii exersării, profesorul
explică şi demonstrează de mai multe ori; · opririle din mers şi din alergare,
întoarcerile din alergare, trecerile la pasul de alergare şi invers, schimbările de
formaţie şi celelalte exerciţii de front şi formaţii, mai complicate, se introduc,
treptat, la clasele V-VIII; · structurile complexe (care cuprind 2-3 elemente) se
introduc în exersare după învăţarea elementelor componente; · ponderea
utilizării acestor exerciţii de front, formaţii şi ordine scade la clasele de liceu, mai
cu seamă dacă colectivul este disciplinat. C. Formarea şi perfecţionarea
deprinderilor motrice de bază şi utilitar-aplicative Deprinderile motrice de bază
sunt forme de manifestare motrică, indispensabile activităţii cotidiene. Însuşirea
acestor deprinderi motrice oferă posibilităţi mari de influenţare a organismului
sub raport motric, contribuind şi la dezvoltarea calităţilor motrice şi a celor moral-
volitive. Deprinderile motrice de bază şi utilitar-aplicative reprezintă o sursă
inepuizabilă de structuri de sisteme de acţionare, de exerciţii cu finalităţi diverse.
Ele au un deosebit caracter formativ, contribuind la realizarea obiectivelor
instructiv-educative şi în ceea ce priveşte practicarea ramurilor şi probelor
sportive. Deprinderile motrice de bază cuprind: mersul; alergarea; săriturile;
aruncările-prinderile. Mersul este deprinderea motrică de bază de o deosebită
importanţă în desfăşurarea multiplelor acţiuni practice, utilitare. Este prezent în
toate verigile lecţiei. Pentru realizarea unui mers corect şi eficient se recomandă
ca în lecţiile de educaţie fizică să se insiste pe: · executarea unui mers relaxat, cu
braţ şi picior opus; · contactul labei piciorului cu solul să se ia pe pingea, după care
rulează întreaga talpă; · la pasul de front, contactul cu solul se ia pe toată talpa cu
piciorul bine întins din genunchi; · trunchiul este în uşoară extensie cu privirea în
faţă, la 7-8 m.; · coordonarea amplitudinii oscilaţiilor corpului; · adaptarea
respiraţiei la tempoul mersului. Pentru însuşirea unui mers corect se insistă la
clasele mici, iar la cele mari se urmăreşte corectarea greşelilor care pot apărea.
Dintre cele mai frecvente greşeli amintim: · mers cu braţul şi piciorul de aceeaşi
parte; · mers cu umerii căzuţi înainte sau cu spatele rotunjit; · mers rigid (ţeapăn);
· mers săltat; · mers cu orientarea exagerată a picioarelor spre exterior; · mers
îngenunchiat; · mers cu oscilaţii laterale ale corpului (legănări); · mers cu târşirea
picioarelor etc. Sisteme de acţionare pentru mers: · mers pe loc cu mişcarea
activă a braţelor îndoite din coate, · mers pe loc cu ridicarea genunchilor; · mers
pe vârfuri, pe loc; · pornire în mers cu piciorul stâng; · mers pe călcâie; · mers pe
marginea internă şi exterioară a labei piciorului; · mers ghemuit; · mers
şchiopătat, cu pas schimbat, cu pas săltat, cu pas încrucişat; · mers în pas de
gimnastică; · mers în coloană cu respectarea distanţei şi cadenţei; · mers cu
schimbări de direcţie; · mers în condiţii de echilibru; · mers în diferite formaţii; ·
mers cu mânuirea diferitelor obiecte; · mers accelerat cu trecere în alergare etc.
Alergarea ca şi mersul este una dintre deprinderile motrice de bază cu o largă
aplicabilitate în activitatea practică, inclusiv în cea ce vizează practicarea
diferitelor ramuri şi probe sportive. Învăţarea alergării începe încă din clasa I şi
continuă cu perfecţionarea ei până la clasele terminale ale liceului. Şcoala
alergării, pasul lansat, startul, pasul lansat de fond şi semifond se exersează
începând cu clasele III-IV. În lecţii, se va urmări învăţarea alergării corecte,
economicoase, ţinându-se cont de: · contactul cu solul, în alergare, se face pe
pingea; · trunchiul să fie uşor aplecat în faţă; · capul ridicat, privirea spre înainte; ·
braţele îndoite din coate, balansează activ pe lângă corp. În timpul învăţării
alergării, majoritatea exerciţiilor se vor executa cu viteză medie, controlând
modul de acţionare a tuturor segmentelor corpului. Formaţia de lucru
recomandată este cea pe un şir, plasând în capul şirului un elev cu capacitatea de
a păstra ritmul şi „fuleul” (pasul) indicat de profesor. De asemenea, pentru
imprimarea ritmului, profesorul poate recurge la fluier, bătaia din palme etc. În
paralel cu învăţarea alergării, se va urmări şi coordonarea acesteia cu respiraţia,
urmărindu-se permanent evitarea unor greşeli, ca: · alegerea pe toată talpa
(tropotită); · mişcarea braţelor în lateral; · mărimea necorespunzătoare a paşilor; ·
alergarea îngenunchiată; · trunchiul înclinat înapoi; · corpul crispat etc. Sisteme de
acţionare pentru alergare: · mers alternat cu alergare; · alergare cu joc de gleznă; ·
alergare cu genunchii sus; · alergare cu paşi încrucişaţi; · alergare cu rotare de
braţe; · alergare cu pendularea gambelor înainte şi înapoi; · alergare de la un
semn la altul; · alergare în coloană; · alergare cu trecere peste şi pe sub obstacole;
· alergare pe teren variat; · alergare cu transport de obiecte; · alergare de viteză
(accelerată şi lansată) etc. Săriturile sunt desprinderi de pe sol, prin efort, detentă
(forţă şi viteză) exercitând influenţe multiple asupra organismului, contribuind la
dezvoltarea motricităţii generale a aparatului osteo-articular, a sistemului
muscular, asigurând o mai bună circulaţie şi respiraţie. O clasificare a săriturilor
poate fi aceasta, în care săriturile sunt considerate: a. sărituri naturale, fără sprijin
(cele executate pe loc, peste obstacole, la coardă etc,); b. create (săriturile din
gimnastica acrobatică, cea sportivă sau ritmică sportivă, săriturile din atletism).
Majoritatea săriturilor naturale pot fi folosite în lecţia de educaţie fizică, în
primele verigi. De exemplu, sărituri cu mingea, sărituri cu întoarceri de 900 -
3600 , sărituri cu genunchii la piept, sărituri cu depărtarea şi apropierea
picioarelor etc. În lecţie, mai pot fi folosite şi săriturile peste obstacole: peste
bancă, bastoane, mingi, ca şi săriturile pe şi de pe bancă, ladă etc. Învăţarea
săriturilor cu sprijin la aparate se va face prin învăţarea separată a fiecărei faze a
acestora. De asemenea, se va ţine seama de următoarele recomandări metodice:
· alergarea (elanul) să fie uniform accelerată; · stabilirea corectă a locului de
bătaie; · aşezarea corespunzătoare a palmelor pe aparat; · însuşirea corectă a
zborului: · asigurarea condiţiilor materiale pentru efectuarea unei aterizări
elastice. Sub diferite forme şi în funcţie de programă, săriturile sunt prezente în
toate verigile lecţiei (mai puţin în prima verigă şi în ultimele două verigi ale
lecţiei). Săriturile pot fi folosite ca sisteme de acţionare pentru influenţarea
selectivă a aparatului locomotor sau ca teme de lecţie în consolidarea şi
perfecţionarea unor sărituri din gimnastică sau atletism. Săriturile pot fi utilizate şi
în cadrul tehnologiilor speciale pentru dezvoltarea calităţilor motrice sau în
conţinutul jocurilor de mişcare, a parcursurilor aplicative. Aruncările şi prinderile
stau la baza a numeroase acţiuni motrice din activitatea sportivă. Efectuarea lor
contribuie la dezvoltarea calităţii motrice forţa, în special cea a braţelor. Asigură
întărirea articulaţiilor membrelor superioare, contribuind şi la dezvoltarea
coordonării, a preciziei, îndemânării şi a vitezei de reacţie. Aruncările pot fi
efectuate cu una sau două mâini, din poziţii diferite, de pe loc sau din deplasare.
Ele pot fi executate la ţintă sau la distanţă. Aruncările pot fi efectuate sub formă
de: azvârliri; împingeri; lansări; rostogoliri şi respingeri. Prinderile în comparaţie
cu aruncările sunt mai dificil de executat pentru că necesită aprecierea vitezei de
deplasare a obiectului, a direcţiei, a înălţimii, a traiectoriei, a volumului obiectului,
a forţei de contact etc. Aruncarea şi prinderea se va învăţa mai întâi de pe loc,
acordând o atenţie deosebită alegerii dimensiunii mingiilor sau obiectelor folosite.
După însuşirea exerciţiului de aruncare-prindere de pe loc, se trece la efectuarea
lor din deplasare, mărind treptat distanţa şi adăugând noi procedee. Treptat, se
vor aborda acţiuni mai complexe. De exemplu, se aruncă mingea în sol şi urmează
prinderea ei în momentul ricoşării; se aruncă mingea în sus şi se prinde după
efectuarea unei întoarceri de 1800 -3600 ; prinderea după una sau mai multe
bătăi din palme; aruncarea cu braţul neîndemânatic etc. Urmează includerea
aruncărilor şi a prinderilor în ştafete, trasee aplicative, jocuri de mişcare etc.
Exerciţiile de aruncare şi prindere pot fi utilizate în lecţii în veriga a 3-1, ca mijloc
pentru prelucrarea aparatului locomotor, eventual sub formă de joc; în veriga a 4-
a, constituindu-se în structuri pentru dezvoltarea vitezei de reacţie, de execuţie şi
în mod deosebit a îndemânării. Pot constitui teme de lecţie în condiţiile învăţării şi
consolidării tehnicii procedeelor de aruncare, în cazul aruncării greutăţii sau a
mingii de oină. În veriga a 6-a, pot contribui la dezvoltarea calităţii motrice
rezistenţa şi forţa prin diverse aruncări şi prinderi sau parcursuri aplicative
executate cu obiecte grele. Deprinderile utilitar-aplicative includ: târârea;
tracţiunile şi împingerile; ridicarea şi transportul de greutăţi; escaladarea. Mulţi
specialişti includ între aceste deprinderi motrice, utilitar-aplicative, şi echilibrul.
Noi considerăm că echilibrul, fiind un element al îndemânării, se dezvoltă şi, ca
atare, ne-am referit pe larg la acesta atunci când am abordat calităţile motrice
(Subcapitolul 2.1.4.). Târârea este o formă de deplasare a corpului în poziţii joase
cu ajutorul braţelor şi picioarelor; ca exerciţiu fizic, ea urmăreşte tonificarea
musculaturii braţelor şi spatelui, a mobilităţii coloanei vertebrale, corectarea unor
deficienţe fizice ale corpului. Târârea se poate efectua prin mai multe procedee:
pe palme şi gambe; pe antebraţe şi gambe; pe o parte a corpului; în culcat facial şi
dorsal, cu ajutorul sau fără ajutorul membrelor. Învăţarea deplasărilor prin târâre
se face cu ajutorul braţului şi piciorul opus, continuând cu deplasarea braţ şi picior
de aceeaşi parte; pe sub obstacole cu înălţime variabilă; pe o parte, cu transport
de greutăţi etc. Învăţarea tehnicii procedeelor de târâre se realizează în veriga a
5-a a lecţiei, iar, în veriga a 6-a, sunt incluse în tehnologii pentru dezvoltarea
calităţii motrice forţa şi rezistenţa. Tracţiunea şi împingerea se poate efectua
asupra unor persoane sau obiecte şi contribuie la dezvoltarea forţei unor grupe
musculare. Tracţiunile pot fi: între doi parteneri, poziţia din faţă cu priză la mâini
sau lateral cu priză de corp; între două echipe care se află în şir, apucaţi de o
frânghie, sau de braţe ori în linie. Împingerile pot fi efectuate: pe perechi (palmă
în palmă cu partenerii faţă în faţă; palmele pe umerii partenerilor, sau în lateral;
palmele pe omoplaţii partenerului; faţă în faţă ghemuit sau stând pe un picior) şi
pe grupe (împingere cu o prăjină). De regulă, exerciţiile de tracţiuni şi împingeri se
execută sub formă de întreceri, situaţie în care partenerii sau echipele trebuie să
fie echitabile ca forţă, talie, greutate; de asemenea, se va avea în vedere
solicitarea simetrică a grupelor musculare, asigurând pauze pentru revenirea
organismului, şi astfel, dozarea judicioasă a efortului. Aceste exerciţii pot fi
introduse în veriga a 3-a, ca mijloc de prelucrare a aparatului locomotor sau în
veriga a 6-a, pentru dezvoltarea calităţilor motrice: forţă sau rezistenţă. Ridicarea
şi transportul de greutăţi sunt acţiuni motrice cu caracter preponderent de forţă,
rezistenţă şi îndemânare. Acestea se pot clasifica în transportul sau ridicarea de
obiecte diferite sau a persoanelor. Transportul diferitelor obiecte se poate face
prin rostogolire, împingere, tragere, ridicare şi transport de braţe, pe umeri,
spate; se pot executa individual sau în grup. Transportul persoanelor se poate
face prin susţinerea sub genunchi şi sub braţe, în spate, pe umeri, sub formă de
roabă, sub formă de scăunel etc. În executarea acestor acţiuni motrice se va
urmări: · învăţarea tehnicii raţionale de ridicare şi transport (apucarea, ridicarea,
transportul, sincronizarea mişcărilor); · folosirea celui mai eficient procedeu de
apucare şi transport; · în cazul transportului colectiv, greutatea se va repartiza în
mod uniform pe toţi partenerii. Ca temă de lecţie ridicarea şi transportul de
greutăţi, apare în veriga a V-a, ca sistem de acţionare pentru dezvoltarea
calităţilor motrice; în verigile IV-VI, mai ales sub formă de parcursuri aplicative.
Escaladarea reprezintă capacitatea de a trece peste obstacole înalte prin mijloace
proprii. Folosirea exerciţiilor de escaladare contribuie la dezvoltarea forţei, a
vitezei de execuţie, a îndemânării, a curajului etc. Cel mai des sunt utilizate, în
lecţia de educaţie fizică, pentru escaladare: capra, calul cu sau fără mânere, lada
de gimnastică, bârna, paralele egale sau inegale etc. Gradarea exerciţiilor de
escaladare se realizează prin: · modificarea înălţimii aparatului sau a obstacolului;
· îngreuierea procedeelor de urcare sau coborâre; · legarea şi combaterea
diferitelor acţiuni; · urcări şi treceri de pe un aparat pe altul; · urcări şi coborâri cu
efectuarea unor sarcini suplimentare (transportul unor obiecte etc.); ·
introducerea unor elemente de întrecere. Folosirea exerciţiilor de escaladare
necesită respectarea următoarelor cerinţe metodice: · alegerea unui obstacol să
ţină seama de posibilităţile elevilor; · la început, traversarea obstacolelor sau a
aparatului se va face prin culcarea abdomenului pe aparat (pentru trecerea în
cealaltă parte), ulterior abordându-se alte procedee (sărituri, păşiri); · locul de
aterizare sau coborâre va fi asigurat cu saltele; · exerciţiile de escaladare vor fi
introduse în ştafete, trasee aplicative în mod gradat, după ce tehnica lor este bine
însuşită. Locul exerciţiilor de escaladare în lecţie este în veriga a IV-a, pentru
dezvoltarea vitezei sau îndemânării, sau în veriga a VI-a, pentru dezvoltarea forţei
- rezistenţei. Căţărarea presupune urcarea, uneori deplasarea şi, apoi, coborârea
de pe aparat, care poate fi: scara fixă, frânghie, banca de gimnastică aşezată
vertical sau oblic, cadrul de gimnastică, scară din frânghie etc. Exerciţiile de
căţărare contribuie la dezvoltarea calităţilor motrice forţă, rezistenţă şi
îndemânarea ca şi a calităţilor moral-volitive. Căţărarea poate fi realizată: în
sprijin mixt (la banca de gimnastică aşezată oblic; la scara fixă; la cadrul de
gimnastică) în atârnat mixt sau simplu (la frânghie sau la prăjină); prin procedee
de opriri şi menţinere pe aparat. Căţărarea se poate efectua: cu deplasare
orizontală (la frânghie, bârnă etc.); cu deplasare oblică (la frânghie sau scară de
frânghie); cu deplasare verticală şi în grup. Întrucât exerciţiile de căţărare sunt în
principal exerciţii de forţă, pe lângă preocupările privind învăţarea tehnicii se va
acţiona permanent pentru dezvoltarea grupelor musculare care contribuie la
realizarea căţărării. Deoarece în timpul efectuării unei căţărări efortul este intens,
nu se recomandă introducerea acestor exerciţii în trasee aplicative şi ştafete decât
la clasele mari. Ca teme de lecţie, căţărarea o întâlnim în veriga a V-a, sau în
veriga a VI-a, în sistemele de acţionare folosite pentru dezvoltarea calităţii
motrice forţa sau rezistenţa. D. Învăţarea şi consolidarea unor deprinderi şi
priceperi motrice specifice ramurilor şi probelor sportive În literatura de
specialitate, problematica vizând alegerea şi folosirea sistemelor de acţionare, ca
şi recomandările, indicaţiile metodice de care trebuie să se ţină seama sunt
numeroase. Din păcate însă, asemenea lucrări sunt realizate într-un tiraj mic, fapt
ce determină imposibilitatea studierii lor de către masa mare a studenţilor.
Ţinând seama de această realitate, în continuare vom prezenta câteva dintre
principalele prevederi cuprinse în unele dintre aceste lucrări (25; 27; 29) de
specialitate şi care trebuie să fie cunoscute de către studenţi. 1. Atletism
Învăţarea probelor de atletism de către elevi, în cadrul lecţiilor de educaţie fizică,
asigură însuşirea procedeelor tehnice specifice diferitelor probe atletice, ca şi
dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi a formelor specifice de manifestare ale
acestora. În funcţie de condiţiile materiale din şcoli, atletismul poate fi prezent în
temele lecţiilor pe parcursul celor trei trimestre. Ca teme de lecţie apar în veriga a
V-a, dar pot face şi obiectul dezvoltării calităţilor motrice şi pregătirea
organismului pentru efort. Predarea probelor de atletism se realizează, de regulă,
prin execuţia globală a exerciţiilor şi chiar a probelor atletice. Acest lucru asigură
realizarea unui număr mare de repetări integrale a deprinderii respective.
Prezenţa în timpul execuţiilor elevilor a elementelor de întrecere, înlătură
monotonia şi creează un cadru dinamic, plăcut şi chiar posibilitatea ca elevii să se
autoaprecieze şi să se autodepăşească. a. Alergarea de viteză Alergarea este
prezentă în lecţiile de educaţie fizică sub diferite forme şi componente ale altor
probe atletice, procedee tehnice specifice gimnasticii (elanul la sărituri) şi jocurile
de mişcare şi sportive (ştafete, conducerea mingii, pasa din deplasare, aruncarea
la poartă sau la coş din alergare, faze de contraatac sau repliere rapidă în apărare
etc.).

În literatura de specialitate, succesiunea predării probelor de alergare este

următoarea: se începe cu alergările de plat (perfecţionarea pasului alergător şi
creşterea randamentului, prin asigurarea efectuării corecte a alergării, a acestei
mişcări naturale), urmează alergarea pe teren variat (dacă condiţiile din preajma
şcolilor permit desfăşurarea unor asemenea alergări) şi apoi alergarea cu
obstacole.

ALERGĂRILE PE TEREN PLAT

a) Pasul alergător, lansat în tempo moderat ( pasul alergător de semifond şi

fond)

Metodica învăţării:

1. mers obişnuit şi mers cu pasul întins, din ce în ce mai rapid, urmat de trecere în
alergare uşoară: alternări de mers obişnuit şi mers cu pasul întins, alergare uşoară
şi odihnă activă; 100m; 3x; în coloană câte doi;

2. alergare pe linia marcată a culoarului, cu atenţia îndreptată asupra asupra

puneri tălpilor paralel cu axa alergării; 4x; 100m; în coloanî câte unul;
3. alergări cu aterizări diferite: pe călcâi; pe toată talpa; pe pingea; 50 m; 5 linii x 6
elevi;

4. alergări cu avântarea exagerată a gambelor înainte şi înapoi, apoi a coapselor; 3

min; 5 linii x 6 elevi;

5. alergări pe distanţe de 80, 100, 150 m, cu executarea unui număr minim de

paşi ( se va evita alergarea sărită); 3 min; 6 grupe x 5 elevi; grupele pleacă una
după alta la interval de 5 secunde;  în paralel cu lucrul pentru învăţarea tehnicii
alergării pe plat şi atunci când distanţele de lucru depăşesc 200m, se va tree la
învăţarea ritmului respirator .

6. inspiraţie şi expiraţie de durată egală, efectuate pe 2, 4, 6, 8 paşi de mers, apoi

de alergare ( un pas inspiraţie, un pas expiraţie; doi paşi inspiraţie, doi paşi
expiraţie etc.).

7. inspiraţie şi expiraţie pe durate inegale ( expiraţia va fi todeauna mai lungă): un

pas inspiraţie şi doi expiraţie, sau un pas inspiraţie şi trei paşi expiraţie etc., până
la aflarea celui mai convenabil ritm respirator

Startul din picioare şi lansarea de la start - se face direct pe baza demonstraţiei şi

a repetărilor integrale, puse în legătură directă cu comenile starterului.

1. stând depărtat cu piciorul drept înainte: pornire în alergare, prin aplecarea şi

pierderea echilibrului ; 10 – 15 execuţii; 5 linii x 6 elevi;

2. din aceeaşi poziţie: pornire în alergare la semnal; 10 – 15 execuţii; 5 linii x 6

elevi;

3. start din picioare de la linia de plecare, pe grupe de 4 – 6 alergători, în linie

dreaptă la comandă; 4x; 15 m;

4. acelaşi exerciţiu efectuat în turnantă, câte unul şi câte doi, apoi în grup; 3x;
80m.
Exerciţii de alergare în grup:

1. câte 2, apoi câte 3 sau 4 alergători, deplasare „ pas în pas”; elevii sunt aşezaţi
prin flanc câte unul; 80m; 4x;

2. alergare în pluton strâns, pe linie dreaptă; 6 – 10 alergători; 60 m; 3x;

3. acelaşi exerciţiu, dar în turnantă ( 5 – 6 alergători), încercănd să alerge cât mai

aproepe de bordura interioară a pistei; 150m; 2x;

4. start la intrarea în turnanta şi alergare în turnantă în vederea ocupării unui loc

cât mai favorabil pe turnnantă ( 4 – 6 alergători); 150m; 3x;

5. alergare în grup, pe linie dreaptă, cu încercări de evadare din pluton; cel care
„ evadează” este desemnat si, ca atare este cunoscut dinainte; 4 – 6 în grup;
100m; 4 – 6x;

6. alergare în grup, ( 6 – 9 alergători), cu evadare din pluton la intrarea în

turnantă, pe turnantă şi la ieşirea din turnantă; startul se va da în linie dreaptă, cu
circa 50 m înainte de intrarea în turnantă; 400m; 2x;

7. alergare în pluton; un alergător rămâne în urmă la 10 – 12m, apoi încearcă să

reintre în pluton, prin accelerarea treptată a alergării; grupe 6 – 8 alergători;
300m; 2x;

2. Pasul alergător de accelerare

În cursul activităţii de învăţare şi perfecţionare a acestui element, atenţia

alergătorilor va fi îndreptată asupra creşterii trptate a vitezei, până la atingerea
vitezei normale a acesteia. La început se va evita atingerea vitezei maxime, până
când alergarea nu mai prezintă greşeli. Exerciţiile se caracterizează prin mărirea şi
micşorarea vitezei efectuate, mai lin sau mai brusc.
Metodica învăţării:

1. alergare accelerată, în linie dreaptă, la început pe 20 – 30 m, apoi pe 40 – 60 m.

Viteza nu depăşeşte la început 80 – 90 % din posibilităţile maxime; mai târziu se
poate ajunge la 95 – 100 % ; se execută individual dar şi pe perechi, ori 4 – 6 elevi
aşezaţi în linie; creşterea vitezei se face lent; 4x;

2. alergare accelerată în turnantă; distanţele de lucru 40 – 60 m, individual apoi în

perechi; se indică aplecarea trunchiului spre interiorul turnantei şi acţiunea mai
ampla a braţului exterior; 2x;

3. alergare în tempo variat; distanţa de alergare 100 – 150m; se măreşte şi

semicşorează viteza în tempouri şi pe distanţe prestabilite; astfel, se execută 5 – 6
schimbări de viteză, ajungându-se şi la 90 – 95 % din posibilităţile maxime ale
executanţilor; grupe de 6 – 8 elevi; 3x;

4. starturi din picioare, în linie dreaptă, pornindu-se la început cu viteză maximă;

se lucrează pe 20 – 30 m; oprirea din alergare se face pe distanţă mai mare,
lucrându-se individual, dar şi pe grupe de 4 – 5 executanţi, aşezaţi în linie; 4x; 5.
acelaşi exerciţiu, ca mai sus, dar în turnantă, pe culoare; 4 – 5 executanţi; 30 m;
2x;

6. trecere în alergare accelerată din joc de glezne; frecvenţa în jocul de glezne

creşte treptat, până la maximum, apoi se trece în alergare accelerată, cu pasul din
ce în ce mai lung; grupe de 6 – 8 alergători; 30 – 40 m; 2x;

7. accelerări bruşte, efectuate din poziţii înalte, de pe loc, prin dezechilibrarea

bruscă înainte; pentru a evita căderea înainte, alergătorul este obligat să execute
o alergare cu paşi scurţi şi rapizi, apoi din ce ţn ce mai lungi; grupe de 6 – 8
alergători; 30 – 40 m; 2x;

3. Pasul alergător lansat de viteză Descrierea tehnică:

- contacul cu solul se va face exclusiv şi permanent pe pingea;

- pasul este ceva mai lung decât ăn alergarea în tempo moderat, fără o pendulare
prea evidentă a gambei înainte, dar cu ridicarea amplă a călcâiului la spate; -
poziţia trunchiului este dreaptă, capul aflându-se ân prelungirea trunchiului, iar
privirea îndreptată înspre linia de sosire;

- mişcările braţelor sunt ritmice, acestea aflându-se îndoite din coate la unghi
drept.

Metodica învăţării:

1. alergare cu accelerare, în linie dreaptă şi cu atingerea vitezei maxime la sfârşitul

accelerării; 4x; 5 linii x 6 elevi, 30m;

2. alergare accelerată, în linie dreaptă pe 20 – 30m, atingerea vitezei maxime,

urmată de o alergare liberă, fără efort; se execută individual, apoi pe grupe mici în
linie; 4x;

3. exerciţiul de mai sus este repetat în continuare, fără pauze; accelerare, alergare
liberă, accelerare; 30m; 3x; 5 linii x 6 elevi;

4. alergare cu accelerare, pe 20 - 30m, în linie dreaptă, cu atingerea vitezei

indicate şi menţinerea ei pe o distanţă de 10 – 20m, urmată de încetinirea vitezei
şi oprirea alergării; 3x; 5 linii x 6 elevi; 5. exerciţiile b, c, d, se vor executa şi pe
turnantă, în vederea însuşirii particularităţilor tehnicii alergării pe turnantă; 3x;
grupe de 5 elevi;

6. alergare cu executarea mişcării corecte a braţelor în ritmuri diferite; 40m; 3x; 5

linii x 6 elevi;

4. Startul de jos şi lansarea de la start

Metodica învăţării:

1. start din picioare, greutatea corpului pe piciorul din faţă, piciorul din spate
sprijinit înapoi la o distanţă mai mate de 2 tălpi; plecarea se face liber şi la
comandă, pe grupe de 4 – 6 elevi, aşezaţi în linie; 10m; 4x,
2. plecări din poziţia ghemuit, apropiată mult de poziţia startului de jos; plecări
libere şi la comandă; 10m; 4x;

3. luarea poziţiei corespunzătoare comenzii „ pe locuri”, apoi trecerea în poziţia

corespunzătoare comanzii „ gata”; se fac reluări şi alternări ale celor două
poziţii, fără comandă şi la comandă; se lucrează la început pe grupe în linie,
apoi individual pentru corectări; 3 min.;

4. starturi de jos la comandă, în linie dreaptă, pe 5 – 10m, apoi pe 20 – 30m, cu

atenţia îndreptată şi asupra lansării de la start; 4x; 5 linii x 6 elevi;

5. exerciţiul de mai sus executat în turnantă; 2x; grupe de 4 – 6 elevi;

6. starturi de jos, pe sub o sfoară ori o bară, aşezată transversal pe pistă, la 6 -8m
de la linia de plecare; 4x; 5 linii x 6 elevi;

SOSIREA:

7. alergare cu start lensat şi cu trecerea liberă peste linia de sosire; 4x; 5 linii x 6
elevi; 15 – 20m; 8. alergare cu pas lansat şi cu aplecarea trunchiului peste linia de
sosire, afectuată pe ultimul pas de alergare; se va continua alergarea în viteză,
peste şi după linia de sosire ( 5 -6m ).

2.ALERGĂRILE DE GARDURI

a). Exerciţii efectuate pe loc, fărăr gard: 1. luarea poziţiei de trecere a gardului,
şezând ( la început în condiţii uşurate, apoi normal ); 2 min; 3 linii x 10 elevi; 2.
acelaşi exerciţiu, dar imitând lucrul cu braţele, ca în alergarea de garduri; 2 min; 3
linii x 10 elevi; 3. atacul gardului la perete sau la un alt sprijin; 2 min; 2 linii x 15
elevi; 4. exerciţiu de tragere a remorcii, cu sprijin înainte; 2 min; 15 grupe x 2
elevi; b). Exerciţii efectuate în deplasare, fără gard: 1. din mers, ducerea unui
genunchi înainte – sus, apoi extensia gambei pe coapsă şi aplecarea trunchiului pe
coapsă, însoţită de mişcarea braţului opus piciorului de atac; 2 min; 5 linii x 6
elevi; 2. din joc de glezne, ducerea unui genunchi sub axilă; 2 min; 5 linii x 6 elevi;
3. din joc de glezne, efectuarea atacului gardului; 2 min; 5 linii x 6 elevi; c).
Trecerea succesivă a mai multor obstacole cu trei paşi: 1. elevii aşezaţi ghemuit,
trecere liberă apoi cu trei paşi; 2 min; 5 linii x 6 elevi; 2. treceri peste braţe ţinute
orizontal; 2 min; 6 linii x 5 elevi;

3. treceri peste obstacole joase, din alergare cu genunchii sus; 2 min; 6 linii x 5
elevi; 4. treceri peste garduri joase, cu trei paşi; 2 min; 6 linii x 5 elevi; d).
Exersarea globală: 1. treceri din mers peste garduri de 76,2 şi 91,4 cm; 2 min; 6
linii x 5 elevi; 2. cu ajutor înainte, cu accent pe trecerea piciorului deremorcă, cu
sprijinul mâinilor pe gard; 2 min; 6 linii x 5 elevi; 3. treceri peste un gard, urmate
de alergare accelerată; 2 min; 6 linii x 5 elevi; 4. treceri peste un gard şi mai multe,
cu ritm de trei paşi; 2 min; 6 linii x 5 elevi; e). Studiul piciorului de atac şi al
aplecării trunchiului: 1. pe lângă gard, din mers, trecerea piciorului de atac peste
gard; 3 min; 5 linii x 6 elevi; 2. pe lângă gard, din alergare, trecerea piciorului de
atac peste mai multa garduri, cu ritm de 5 şi 3 paşi; 2 min.; 5 linii x 6 elevi; 3.
treceri globale peste un gard şi mai multe, cu start din picioare ( concomitent se
va face şi studiul mişcării braţelor) ; 3 min; 5 linii x 6 elevi; f). Studiul trecerii
piciorului de remorcă: 1. pe lângă gard, din mers, tragerea piciorului de remorcă;
3 min; 5 linii x 6 elevi; 2. acelaşi exerciţiu din alergare, cu ritm de 5 şi 3 paşi între
garduri; 3 min; 5 linii x 6 elevi; 3. treceri globale peste un gard şi mai multe, cu
start din picioare ( concomitent se va face şi studiul mişcării braţelor; 6 min; 5 linii
x 6 elevi

3.ALERGĂRILE DE ŞTAFETĂ

Indicaţii metodice: - se va alege şi preda o singură tehnică, acea care se pretează

la posibilităţile celor instruiţi; - pentru începători se va preda tehnica sghimbului
de accesi parte ( din măna stângă în mâna dreaptă, băţul odată preluat, este
trecut imediat în mâna stângă); - predarea se va face printr-o mişcare de jos în
sus şi dinainte – înapoi, primitorul aflându-se cu braţul întins înapoi, cu palma
orientată în jos; - se recomandă o perioadă de obişnuire cu băţul de ştafetă, prin
mânuirea acestuia în diferite exerciţii; - învăţarea tehnicii sghimbului are loc în
trei etape: de pe loc, din mers, din alergare cu viteze reduse la început, apoi din
ce în ce mai rapide; - învăţatea va fi astfel organizată, încât fiecare alergator va fi
pe rând, primitor şi aducător. Metodica învăţării: 1. alergare cu băţul de schimb şi
trecerea lui dintr-o mână în alta; 40m; 4x; 5 linii x 6 elevi; 2. start de jos, cu băţul
de ştafetă ţinut în mâna stângă, fără şi la comandă, în linie dreaptă şi apoi ăn
turnantă; 3. transmiterea băţului de schimb de pe loc, la semnalul dat de
aducător; băţul este transmis cu mâna stângă în cea dreaptă a primitorului, care-l
va trece imediat în cea stângă; exerciţiul se efectuează cu elevii aşezaţi în sir,
băţul fiind transmis de la coada şirului; 2 min.;5 siruri x 6 elevi;

4. transmiterea băţului de schimb din mers; exerciţiul se desfăşoară ca la ex. 1,

dar şirul, ori perechile, se deplasează înainte; braţele imită mişcările efectuate
într-o alergare de viteză; predarea se va face, de asemenea, la semnalul dat de
aducător; 2 min.;5 siruri x 6 elevi; 5. transmiterea băţului de schimb din alergare,
la început în tempo moderat, apoi din ce în ce mai repede; se va lucra în perechi
constituite, partenerii alergând cu acceaşi viteză, la un interval de 1 metru, în aşa
fel încât la semnal schimbul săse facă fără întârziere; 60m; 15 grupe x 2 elevi; 4x;
6. transmiterea băţului de schimb din alergare; între cei doi distanţa va fi mai
mare ( 10 m ), pentru predarea băţului aducătorul va fi obligat să accelereze
viteza, pentru a se apropia de primitor; 60m; 15 grupe x 2 elevi; 4x; 7.
transmiterea băţului în zona de schimb, la început ca în exerciţiul 4, apoi marcată
în mod regulamentar; 60m; 15 grupe x 2 elevi; 4x; se execută în linie dreaptă, apoi
în turnantă;