Colesnicenco G.C.

Vladimir Iustin ___________________________________Capitolul 2

CAPITOLUL 2.
FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII

2.1. CALITĂȚILE MOTRICE – DEFINIȚIE, ROL ȘI IMPORTANȚĂ

Calităţile motrice sunt foarte importante în dezvoltarea fizică armonioasă a școlarului

mic (respectiv a copilului din grupa de vârstă 7-10 ani) și contribuie la îmbunătăţirea şi
întărirea sistemului imunitar al acestuia.
Dezvoltarea calităţilor motrice îmbunătăţeşte de asemenea motricitatea generală şi
astfel influenţează favorabil marile funcţiuni ale organismului. Prin îmbunătăţirea şi
dezvoltarea acestor calităţi motrice putem aduce corective față de unele deficienţe posturale
ale copiilor.
Prin dezvoltarea calităţilor motrice apar efecte plastice de tonicitate şi troficitate la
nivelul musculaturii corpului.
Calităţile motrice ajută la valorificarea superioară a aptitudinilor copiilor.
Calităţile motrice favorizează însuşirea deprinderilor motrice, cu care se află într-o
strânsă interdependenţă. Este de reţinut însă, că şi exersarea deprinderilor motrice au ca efect
creşterea indicilor calităţilor motrice.
Calităţile motrice ale copiilor, în mod natural, se dezvoltă până la un anumit nivel.
Acest nivel depinde de o serie de factori. Calităţile motrice sunt însă perfectibile prin
antrenare, adică prin învăţare, urmată de exersare. Trebuie să specificăm că fiecare calitate
motrică are o vârstă optimă pentru dezvoltare.
Există două categorii de calităţi motrice distincte. Acestea sunt:
- calităţile motrice de bază care sunt: viteza, îndemânarea, rezistenţa, forţa, mobilitatea
şi supleţea.
- calităţile motrice combinate, care sunt specifice unor ramuri sportive şi care
reprezintă, în esență, manifestarea unei calităţi, în regimul altei calităţi.
Calităţile motrice sunt interdependente, prin urmare ele se influenţează reciproc.
Creşterea unei calităţi, va duce prin transfer pozitiv de informaţie, la creşterea altei calități.
Din păcate, în practică, întâlnim şi o interferenţă între acestea, care poate duce la o influenţare
negativă a dezvoltării calităţilor motrice ale unui copil.
Sistemele de acţionare a calităţilor motrice pot fi utilizate ca mijloace de refacere sau
recuperare a capacităţii de mişcare a copiilor. Uneori aceste sisteme ajută la combaterea unor

6
Colesnicenco G.C. Vladimir Iustin ___________________________________Capitolul 2

boli precum afecţiunile degenerative care predispun la atrofia şi atonia musculară, obezitatea,
afecțiunile psihice care determină și/sau influențează stima de sine (depresiile, ligth autismul,
ADHD) etc.

2.2. VITEZA – CALITATE MOTRICĂ DE BAZĂ

Definiții ale vitezei pe care le-am întâlnit în literatura de specialitate au fost

următoarele:
Gheorghe Cîrstea ne definește viteza ca fiind: capacitatea organismului uman de a
executa acte sau acțiuni  motrice, cu întreg corpul sau numai cu anumite segmente ale
acestuia într-un timp cât mai scurt, cu rapiditate maximă în funcție de condițiile existente.
V. M. Zațiorski ne definește viteza ca fiind: capacitatea omului de a efectua acțiunile
motrice într-un timp minim.
Andrei Demeter ne definește viteza ca fiind: capacitatea omului de a executa
mişcările cu rapiditate şi frecvenţă mare.
N.G. Ozolin ne defineşte viteza ca fiind: capacitatea de a executa rapid mişcarea.
Viteza reprezintă una din calităţile motrice ale cărei definiţii este extrem de
controversată. Există unii autori care, excluzând-o din rândul calităților motrice, au
considerat-o rezistenţă de scurtă durată. Viteza reprezintă o caracteristică spaţio–temporală a
mişcărilor, care nu poate fi discutată fără a face referiri şi la alte caracteristici temporale ale
mişcărilor cum sunt: ritmul şi tempoul.
Ritmul are drept caracteristică principală periodicitatea repetării unui fenomen,
incluzând aici succesiunea intervalelor temporale şi accentele rezultate din desfăşurarea
respectivului ritm. Ritmul mişcării se defineşte prin efectuarea unui efort ce se realizează într-
un anumit timp şi un anumit spaţiu, precum şi raportul care se stabilește între aceste două
mărimi. Ritmul este prezent în efectuarea oricărei mișcări, acţiune şi activitate motrică, fiind
o componentă strâns legată de viteză dar şi de precizie, coordonare și abilitate.
Tempoul se definește ca fiind densitatea mişcării în unitatea de timp (adică număr de
paşi realizați într-o secundă). Tempoul mişcărilor depinde de masa corporală sau de
segmentele corpului aflate în mişcare şi de momentele de inerţie ale respectivei mișcări (de
exemplu: mişcarea unui braţ poate avea un tempou mai crescut decât mişcarea trunchiului sau
a întregului corp).

7
Colesnicenco G.C. Vladimir Iustin ___________________________________Capitolul 2

Calitatea motorie de bază a vitezei este una dintre cele mai importante abilități fizice,
care poate fi definită ca fiind capacitatea de a mișca corpul într-un mod rapid, păstrându-ne în
acelaşi timp și controlul asupra mişcărilor. Această abilitate poate fi împărțită în trei categorii
principale: viteza în regim de mobilitate, viteza în regim de îndemnare și viteza în regim de
forță.
Viteza copilului se dezvoltă și se manifestă prin:
- realizarea de exerciţii şi jocuri pentru viteza: de reacţie; de repetiţie; de decizie; de
deplasare pe distanţe scurte;
- viteza lucrată în regim de îndemânare mai ales prin jocuri dinamice, prin ştafete
sau prin parcursuri utilitar aplicative;
- datorită slabei dezvoltări a masei musculare, viteza de repetiţie şi cea de deplasare
pe distanţe mai mari au acumulări mai mici la această grupă de vârstă.
La copiii din ciclul primar, dezvoltarea calității motorii de bază a vitezei poate fi
realizată prin practicarea unor exerciții specifice, precum săriturile, alergările, exercițiile de
coordonare și jocurile sportive. De asemenea, este important ca antrenorii și profesorii de
educație fizică să ia în considerare particularitățile de vârstă ale copiilor, cum ar fi nivelul lor
de dezvoltare motorie, mărimea și forța fizică.
Dezvoltarea calității motorii de bază a vitezei este crucială în dezvoltarea abilităților
fizice și a performanței sportive la copiii din ciclul primar. Prin practicarea exercițiilor
specifice și prin luarea în considerare a particularităților de vârstă ale copiilor, aceștia pot să
își îmbunătățească performanța fizică și să își dezvolte abilitățile motorii necesare pentru a
excela în sport și în activitățile de zi cu zi.

2.2.1. CALITĂȚI MOTRICE COMBINATE CU VITEZA

Formele de manifestare ale vitezei la școlarul mic (copii de vârstă 7-10 ani) sunt
următoarele:
Viteza în regim de mobilitate se referă la capacitatea de a mișca rapid o articulație sau
o parte a corpului, fără a fi încărcată cu o rezistență semnificativă. Această formă de viteză
este importantă în sporturi precum gimnastica sau patinajul artistic, unde este necesară o
mișcare rapidă și fluidă a corpului.
Viteza în regim de îndemnare este capacitatea de a mișca corpul într-un mod rapid și
controlat, cu o rezistență minimă. Acest tip de viteză este important în sporturi precum

8
Colesnicenco G.C. Vladimir Iustin ___________________________________Capitolul 2

fotbalul sau baschetul, unde este necesară o mișcare rapidă și controlată a corpului, într-o
direcție dată.
Viteza în regim de forță se referă la capacitatea de a mișca corpul într-un mod rapid și
controlat, împotriva unei rezistențe semnificative. Această formă de viteză este importantă în
sporturi precum halterele sau aruncarea greutății, unde este necesară o mișcare rapidă și
controlată a corpului, împotriva unei greutăți.

2.3. FORMELE DE MANIFESTARE ALE VITEZEI LA COPII DE VÂRSTĂ

7-10 ANI

Studiile de specialitate grupează formele de manifestare a vitezei în:

- Viteză generală ca fiind capacitatea de a executa orice fel de mişcări şi acţiuni şi de a
asigura reacţii motrice rapide la diferite excitaţii;
- Viteză specială (specifică) reprezentând capacitatea de a executa cu viteză mare
exerciţiile de concurs, elementele şi părţile acestora. Se referă strict la mişcările şi
acţiunile însuşite şi perfecţionate în instruire, dependent de anumiţi excitanţi.
Conţinutul formelor de manifestare a vitezei sunt:
Viteza de reacţie, sinonimă cu timpul de reacţie, este viteza cu care se primeşte un
răspuns motor la un stimul. Reprezintă un proces complex şi constă în transmiterea, pe cale
aferentă, a impulsului nervos, a timpului necesar elaborării răspunsului şi a generalizării
excitaţiei în muşchi. Este perfectibilă prin exersare, timpul de reacţie fiind moştenit. El
reprezintă timpul dintre expunerea la un stimul şi prima reacţie musculară, sau, prima mişcare
executată.
Din punct de vedere fiziologic, timpul de reacţie cuprinde cinci componente:
- apariţia unui stimul la nivelul receptor;
- programarea stimulului la nivelul sistemului nervos central;
- transmiterea stimulului pe cale nervoasă şi producerea semnalului efector;
- transmiterea semnalului de la sistemul nervos central la muşchi;
- stimularea muşchiului în vederea efectuării lucrului mecanic.
Dezvoltarea unui tip de reacţie simplă se realizează prin următoarele metode:
- reacţia repetată, care se bazează pe excitarea unui stimul, sau în momentul perceperii
unui semnal vizual sau sonor;

9
Colesnicenco G.C. Vladimir Iustin ___________________________________Capitolul 2

- modificarea condiţiilor de execuţie a unei deprinderi, aici fiind incluse starturi

repetate la intervale de timp variate, între luarea poziţiei şi semnalul de start după cum
urmează: schimbarea direcţiei de deplasare la semnalul profesorului și anticiparea şi
reacţia diferită la deprinderile cunoscute, sau, la mişcările adversarilor.
Viteza de execuţie, arată timpul necesar efectuării integrale a unei deprinderi motrice,
a unei mişcări complexe (reprezentând timpul ce se scurge de la momentul iniţierii mișcării
până la încheierea ei). Timpul de execuţie este determinat de timpul de reacţie, de fapt este
continuarea timpului de reacţie, fără să existe o relaţie strânsă între ele. Transferul există
numai dinspre viteza de execuţie spre viteza de reacţie, dar nu şi invers. Şi viteza de execuţie
este perfectibilă prin exerciţii utilizate metodic şi bine selectate.
Din punct de vedere metodic se recomandă mai ales în jocurile dinamice, unde copilul
este pus în situaţia de a răspunde rapid la apariţia unui obiect aruncat, din poziţii variabile şi
cu traiectorii şi viteze diferite, respectându-se regula: pornim de la uşor și ajumgem la greu.
Oricât de bine va fi dezvoltată viteza de execuţie a unei deprinderi, în unele cazuri, nu
este suficientă pentru a fi utilizată cu succes. Precizăm că viteza de execuţie se referă la acte
sau acţiuni motrice nerepetabile, singulare. Viteza de execuţie reprezintă viteza mişcărilor
separate.
Viteza de repetiţie, numită şi frecvenţa mişcărilor, exprimă numărul maxim de mişcări
simple efectuate în unitatea de timp. Numărul de repetări pe unitatea de timp depinde de
mobilitatea sau labilitatea funcţională a sistemului nervos central care emite comenzi
succesive iar muşchiul receptor răspunde excitaţiei. Numărul de repetări mai depinde de
viteza de contracţie şi relaxare a muşchiului implicat în mişcare. Această mobilitate a
proceselor nervoase fundamentale este determinată genetic şi caracterizează tipul de activitate
nervoasă superioară : puternic, echilibrat, mobil. Viteza de repetiţie se referă la mişcări
ciclice, adică aceeaşi mişcare pe unitatea de timp, acest tip de manifestare a vitezei referindu-
se şi capacitatea de accelerare (timpul până se ajunge la viteza maximă). Pentru un alergător
de viteză pe 100 m este cam de 5 sec.
Viteza de deplasare, este o formă complexă de manifestare a vitezei. Este viteza care
creează avantaje considerabile în derularea mișcărilor. Din punct de vedere fiziologic actele
motrice executate în mare viteză, au la bază repetarea în mare viteză a comenzilor nervoase,
transmise către muşchii efectori. Neurofiziologia actuală ne demonstrează faptul că,
transmiterea către placa motorie a unui număr mare de impulsuri de mare frecvenţă duce la

10
Colesnicenco G.C. Vladimir Iustin ___________________________________Capitolul 2

micşorarea treptată a intervalului de timp în realizarea mișcării, ce stă la dispoziţia

muşchiului.
Metodele moderne de dezvoltare a vitezei de deplasare se bazează pe parcurgerea cu
viteză maximă a unor porţiuni scurte de spaţiu, cu intensitate mare. Pentru dezvoltarea vitezei
de deplasare, o atenţie mărită trebuie acordată intervalului de odihnă. În acest interval se va
reface cel puţin 95% din capacitatea de efort anaerobă alactacidă. Pentru a menţine la un
nivel optim excitabilitatea sistemului nervos central în timpul pauzei dintre alergări (repetări),
copilul se va întoarce la locul de start prin mers vioi, sau alergare uşoară cu mişcări ample de
respiraţie şi scuturarea braţelor şi a picioarelor. Astfel, fiecare dintre eforturile de viteză
repetate, la intervale relativ scurte, va găsi sistemul nervos central şi, în special, scoarţa
cerebrală, într-o stare de excitabilitate uşor crescută (faza de exaltare), ce favorizează
realizarea vitezei maxime sau chiar supramaxime.

2.4. ASPECTE METODICE PRIVIND DEZVOLTAREA VITEZEI

În metodologia de predare a orelor de educație fizică observăm că sistematizarea

metodelor prin care se poate dezvolta viteza nu este încă realizată după criterii unitare.
Metodele de predare sunt realizate diferit în funcţie de obțiunile profesorului de educație
fizică și de profilul copiilor existenți în structura clasei cu care se lucrează.
Metodele de dezvoltare ale vitezei sunt următoarele:
- Metode pentru dezvoltarea vitezei de reacţiei motrice simple;
- Metode pentru dezvoltarea vitezei de reacţiei motrice complexe;
- Metode pentru dezvoltarea vitezei de execuţie a mişcărilor.
De asemenea, în practică, putem întâlni:
Metode pentru dezvoltarea vitezei de reacţie simplă:
- metoda repetărilor;
- metoda întrecerii;
- metoda senzoriomotrică care se bazează pe dezvoltarea capacităţii de percepere a
intervalelor implicate în reacţiile de răspuns, pe compararea permanentă a senzaţiilor
proprii cu rezultatele concrete, pe aprecierea cât mai obiectivă a timpului realizat.
- metoda fracţionată – abordarea analitică şi în condiţii uşurate a repetării acţiunii
motrice prin influenţarea de tip analitic a fiecărui element de care depinde
manifestarea vitezei maxime din cadrul acţiunii respective.

11
Colesnicenco G.C. Vladimir Iustin ___________________________________Capitolul 2

Metode pentru dezvoltarea vitezei de reacţie complexă care cuprinde:

- metoda repetărilor cu: reacţii la obiecte în mişcare; alegerea reacţiilor în funcţie de
valoarea stimulilor;
- metoda jocului;
- metoda întrecerii.
Metode pentru dezvoltarea vitezei de execuţie:
- metoda repetărilor în tempo maxim pe părţi (fracţionată);
- metoda repetărilor globală (repetarea integrală a acţiunii motrice);
- metoda repetărilor;
- metoda jocului;
- metoda întrecerii.
Metode pentru dezvoltarea vitezei de repetiţie:
- metoda repetărilor în tempo maxim;
- metoda repetărilor în tempouri alternate (submaximale, maximale şi revenire la cele
submaximale acceleraţie până la viteza maximă şi deceleraţie);
- metoda jocului;
- metoda întrecerii.
Principala cale pentru dezvoltarea vitezei o constituie folosirea, în efectuarea unor
exerciţii şi activităţi, a vitezelor şi eforturilor mari în condiţiile unor sarcini (încărcări) relativ
mici.
S-a stabilit experimental că eforturile care solicită viteză maximă în contracţiile
musculare sunt scurte şi pot fi repetate de puţine ori, atât timp cât organismul manifestă o
stare de excitabilitate optimă. Prelungirea eforturilor dincolo de anumite limite (circa 5–6 s,
circa 30 m în alergare etc), creşterea sarcinilor suplimentare, pauzele scurte etc. fac ca
frecvenţa mişcărilor, rapiditatea execuţiei sau a reacţiei să scadă datorită oboselii nervoase.
Totuşi activitatea destinată dezvoltării vitezei (vitezei de repetiţie) trebuie continuată
şi după primele semne de oboseală, deoarece activitatea în aceste condiţii asigură
intensificarea proceselor de refacere, favorizând apariţia mai devreme a fazei de
supracompensare, decât în condiţiile instruiri întrerupt la primele semne de oboseală.
Aprecierea este valabilă în mod deosebit şi pentru activitatea din cadrul orelor de
educaţie fizică din şcoală, în cadrul căreia nu ne propunem să dezvoltăm doar o anumită
formă specifică de viteză, ci viteza luată în general și manifestată în formele ei cele mai
specifice (execuţie, reacţie şi repetiţie).

12
Colesnicenco G.C. Vladimir Iustin ___________________________________Capitolul 2

Având în vedere faptul că pentru dezvoltarea vitezei condiţiile cele mai favorabile sunt
acelea în care sistemul nervos se află într-o stare de excitabilitate optimă, activitatea pentru
dezvoltarea vitezei trebuie plasată la începutul părţii fundamentale a orei de educație fizică.
Numai în aceste condiţii se poate asigura intensitate maximă în excitaţiile transmise de sistemul
nervos central către organele efectuare, respectiv către mușchi.
Intensitatea excitaţiei şi durata repetării ei cu frecvenţă maximă trebuie să atingă mărimi
optime, în măsură să determine obţinerea vitezei maxime (vitezei maxime de accelerare a
frecvenţei şi repetării mişcărilor, a ritmului şi cadenţei maxime etc) și să nu se prelungească
durata frecvenţei excitaţiilor dincolo de limitele menţinerii vitezei maxime. O durată de
excitaţie prea scurtă nu asigură intrarea în viteză maximă de repetare, iar durata prea lungă
orientează efortul spre rezistenţă.

2.5. PARTICULARITĂŢILE FIZICE ŞI PSIHICE ALE COPIILOR DIN

GRUPA DE VÂRSTĂ 7-10 ANI

Între capacitatea de mişcare şi nivelul de dezvoltare psihică a unui copil există o

legătură extrem de strânsă. Acesta este motivul pentru care în procesul instructiv-educativ al
orelor de educaţie fizică trebuie să ţinem cont de particularităţile de vârstă al grupei căreia i
ne adresăm.
Acesta este comntextul în care am urmărit să redau aspecte și caracteristici specifice
grupei de vârstă 7-10 ani, caracteristici la care ne putem aștepta să apară la această grupă de
vârstă, cu mențiunea că ele trebuie înțelese în contextul existenței diferențelor individuale și
al nivelului de dezvoltare al copiilor pe care îi avem în clasă, ținând cont de faptul că unii se
dezvoltă mai rapid, iar alții se dezvoltă mai lent.

2.5.1. PARTICULARITĂŢILE FIZICE ALE COPIILOR DIN GRUPA DE

VÂRSTĂ 7-10 ANI

Dezvoltarea fizică a copiilor din ciclul primar (7-10 ani) este un proces important,
care are loc pe fondul unor schimbări semnificative în ceea ce privește funcționarea
organismului uman. În această perioadă, copiii încep să își dezvolte abilitățile fizice, să își
crească înălțimea și să își schimbe aspectul fizic. În această lucrare, vom explora câteva
aspecte ale dezvoltării fizice a copiilor din ciclul primar, bazându-ne pe principii fiziologice.

13
Colesnicenco G.C. Vladimir Iustin ___________________________________Capitolul 2

In această perioadă de viață, copiii încep să își dezvolte abilitățile motorii și

coordonarea motorie. Aceasta se datorează creșterii neuronilor și a conexiunilor cerebrale,
care permit o coordonare mai bună a mișcărilor. De asemenea, creșterea și dezvoltarea
musculaturii sunt importante pentru îmbunătățirea performanțelor fizice ale copiilor.
Dezvoltarea scheletului este un alt aspect important în această perioadă de viață.
Scheletul copiilor se dezvoltă și crește rapid, în special în ceea ce privește oasele lungi ale
corpului, cum ar fi femurul și tibia. Acest lucru duce la o creștere semnificativă a înălțimii și
a dimensiunii corpului în ansamblu. Totuși, creșterea oaselor este o proces lent și poate
necesita ani întregi pentru a se finaliza.
Dezvoltarea sistemului cardiovascular este un alt aspect important în această perioadă
de viață. Inima crește în dimensiune și își dezvoltă capacitățile de pompare a sângelui, ceea
ce duce la îmbunătățirea performanțelor fizice și a capacitații de a face exerciții fizice. De
asemenea, sistemul respirator se dezvoltă, crește capacitatea plămânilor și îmbunătățește
capacitatea organismului de a furniza oxigen în timpul efortului fizic.
Dezvoltarea fizică a copiilor din ciclul primar este un proces important și complex,
care are loc pe fondul unor schimbări semnificative în funcționarea organismului.
Dezvoltarea abilităților motorii și a coordonării motorii, dezvoltarea scheletului, precum și
dezvoltarea sistemului cardiovascular și respirator sunt aspecte importante ale acestui proces.
Înțelegerea acestor principii fiziologice este importantă pentru antrenorii și profesorii de
educație fizică, pentru a putea să ofere copiilor instrucții și exerciții adecvate pentru
dezvoltarea fizică optimă.
Concluzionând partea de dezvoltare fizică a școlarului mic cuprinde două aspecte
distincte, și anume:
Dezvoltarea particularităţilor morfologice: unde remarcăm că se intensifică procesul
de osificare, dar există încă mult ţesut cartilaginos care implică un risc crescut de deformări
ale oaselor; sistemul articular se întăreşte, totuși prezintă aspecte de instabilitate; sistemul
muscular ajunge spre 28 % din greutatea corporală; creşterea în înălţime se face prioritar în
funcție de membrele inferioare.
Dezvoltarea particularităţilor funcţionale: capacitate de adaptare la efort devine din
ce în ce mai bună ; apar primele modificări în sistemul endocrin; biochimismul intern se
activează; procesele de excitaţie predomină faţă de cele de inhibiţie; receptivitate în formarea
deprinderilor motrice; capacitatea de efort cardio-vascular este mai crescută la bǎieţi faţă de
fete.

14
Colesnicenco G.C. Vladimir Iustin ___________________________________Capitolul 2

2.5.2. PARTICULARITĂŢILE PSIHICE ALE COPIILOR DIN GRUPA DE

VÂRSTĂ 7-10 ANI

Copiii din grupa de vârstă 7-10 ani prezintă progrese și caracteristicideosebit de

importante în dezvoltarea psihică a școlarului mic, prin faptul că ajunge să conștientizeze
procesul de învățare. La această grupă învățarea devine tipul fundamental de activitate.
Școlarul mic are o activitate care va solicita intens procesele intelectuale. În această
perioadă el dezvoltă și organizează strategiile de învățare, conștientizând rolul atenției și al
repetiției, formându-și deprinderea de a scrie, de a citi și de a calcula. Aceste trei activități
sunt considerate majore, fiind implicate în activitatea de fiecare zi. Pentru școlarul mic,
instituția de învățamânt în care își desfășoară activitatea devine importantă deoarece
contribuie la structurarea identității proprii, la dezvoltarea aspirațiilor pentru viață și la
descoperirea relațiilor sociale. Școala răspunde dorințelor copilului de a fi la nivelul celor
mari, ajutându-l să-și realizeze dorințele, satisfăcându-i curiozitatea cognitivă.
Ciclul primar, respectiv primii patru ani de școală, chiar și atunci când au fost
pregătiți prin frecventarea grădiniței, modifică ritmul, tensiunea și planul de evenimente care
vor domina în viața școlarului mic. Putem afirma că există o dezvoltare complexă și
importantă de-a lungul acestei perioade.
Detaliind, la 6 ani, școlarul mic este absorbit și dominat de adaptarea la viața și
activitatea școlară. Acest proces este destul de dificil. Se insistă pe disciplină, mai ales atunci
când copilul manifestă o creștere a nervozității și a oboselii , care fac ca adaptarea să devină
mai grea.
După vârsta de 7 ani, remarcăm o mai mare detașare psihologică care ne
demonstrează că s-a depășit stadiul de adaptare școalră, ca tensiune psihică. La această vârstă
începe să crească curiozitatea copilului față de mediul în care trăiește, mai ales față de mediul
extrașcolar. Tot acum se remarcă o creștere rapidă a reacțiilor pe care le are școlarul mic în
raport cu colegii de vârstă, dar și cu oamenii adulți (învățătoarea, părinții, rudele).
În jurul vârstei de 8 ani, remarcăm că interesele copilului devin multilaterale. Acum
apare competiția în cadrul colectivității, care devine deosebit de activă. Apare important
conceptul de colectivitate care se evidențiază prin jocurile în echipă pe care le inițiază atât
copii, în mod spontan, cât și învățătoarea sau profesorul de ducație fizică. Acum se impune

15
Colesnicenco G.C. Vladimir Iustin ___________________________________Capitolul 2

orientarea copilului spre educația socială, apare momentul de identitate socială și se dezvoltă
identitatea de neam.
După vârsta de 9 ani apare evidentă o dorință a copilului pentru autoperfecționare și
pentru îmbogățirea bagajului de cunoștințe. Acum devin semnificative progresele în
dezvoltarea intelectuală, tot acum crește spiritul de evaluare al copilului și spiritul critic față
de activitatea lui și a celor din jurul lui.
În esență particularităţi psihice ale școlarului mic sunt: faptul că începe să se
manifeste imaginaţia creatoare a copilului, acum se maturizează afectivitatea lui și astfel
începe să aibă control asupra emoţiilor, tot acum se arată a fi curajos și începe să fie răbdător,
voinţa școlarului mic este într-o continuă dezvoltare, apare în mod intenţionat elementul
conştient și tot acum interesele se corelează cu capacităţile şi aptitudinile pe care le are.

16