GIMNASTICA ÎN EDUCAŢIA FIZICĂ ŞCOLARĂ-ROL,LOC ȘI IMPORTANȚĂ

Prof Tulea Daniel,

Școala Gimnazială Vladimirescu

SECVENȚA I:

Gimnastica în programele de educaţie fizică

Scopul principal al practicării gimnasticii în şcoală, este menţinerea şi întărirea sănătăţii şi asigurarea unui
suport fizic corespunzător practicării altor discipline sportive de către elevii talentaţi în această direcţie. Din
acest motiv, programele de educaţie fizică pentru toate ciclurile de învăţământ acordă gimnasticii, alături de
atletism, ponderea cea mai mare.
Prin mijloacele sale, gimnastica asigură:
- capacitatea de organizare;
- dezvoltarea fizică armonioasă;
- dezvoltarea calităţilor motrice de bază la un nivel superior;
- formarea deprinderilor specifice gimnasticii de performanţă;
- corectarea deficienţelor fizice şi prevenirea apariţiei acestora.

SEVCANȚA II:

Scopul şi sarcinile gimnasticii în şcoală

Scopul principal al predării gimnasticii în şcoală este identic cu cel al educaţiei fizice contemporane şi
anume, dezvoltarea şi perfecţionarea pregătirii fizice multilaterale şi armonioase a organismului.
Dintre sarcinile cele mai importante ale gimnasticii şcolare, putem aminti:
întărirea sănătăţii elevilor şi creşterea capacităţii de muncă intelectuală;
optimizarea proceselor de creştere şi dezvoltare fizică;
- dezvoltarea calităţilor motrice de bază, formarea şi perfecţionarea la elevi a priceperilor şi deprinderilor
motrice speciale pentru gimnastică;
- formarea şi dezvoltarea ţinutei corecte şi a expresivităţii;
- corectarea unor deficienţe fizice ţi motrice, ca urmare a unor traumatisme;
dezvoltarea capacităţii de relaxare a diferitelor grupe musculare sau a întregului organism pentru
contracararea efectelor nocive ale activităţii intense şi stresului;
- formarea capacităţii de muncă independentă, de practicare sistematică, în timpul liber, a exerciţiilor fizice,
a capacităţii de autoperfecţionare.

SECVENȚA III:

Ponderea gimnasticii în programele de educaţie fizică

GIMNASTICA DE BAZĂ, ca o ramură accesibilă tuturor oamenilor, indiferent de vârstă şi pregătire fizică,
apare în programă prin diferitele ei subramuri, în toţi anii de studii.
Mijloacele gimnasticii de bază rezolvă diferite obiective, după cum urmează:
Capacitatea de organizare se rezolvă prin exerciţiile de front şi formaţii, prin care profesorul are posibilitatea
să organizeze eficient şi rapid colectivul de elevi, să le formeze capacitatea de a acţiona individual sau în
grup la comenzi unice, formând în acelaşi timp şi deprinderi (mai ales la clasele mari) de autoorganizare în
anumite împrejurări. Sunt folosite cu succes acţiunile pe loc, acţiunile în deplasare, formaţiile, deplasările în
figuri etc.

1
Dezvoltarea fizică armonioasă se rezolvă prin mijloacele grupei de exerciţii de dezvoltare fizică generală,
cea mai bogată grupă; exerciţiile au o influenţă multilaterală asupra organismului, având un mare grad de
accesibilitate.
Aceste exerciţii sunt prezente într-o formă sau alta, în toate lecţiile de educaţie fizică sau antrenament,
indiferent de tema sau sportul practicat.
Au o structură simplă, adaptabilă la orice vârstă şi nivel de pregătire fizică, prin ele asigurându-se însuşirea
bazelor generale ale mişcării (direcţii, grad de încordare musculară, amplitudine, ritm, tempo etc.);
Conţine un număr mare de exerciţii cu posibilităţi infinite de combinare, ceea ce permite influenţarea
selectivă sau cumulativă a aparatului locomotor (musculatura, mari articulaţii);
Prin aplicarea sistematică şi corectă a exerciţiilor din această grupă se rezolvă o serie de obiective cum ar fi:
prelucrarea selectivă a musculaturii şi articulaţiilor; dezvoltarea forţei musculare; dezvoltarea mobilităţii
articulare şi a elasticităţii musculare; formarea priceperii de a alterna încordarea şi relaxarea musculară;
formarea ţinutei corecte; formarea simţului ritmului.
Exerciţiile de dezvoltare fizică generală se pot executa liber, în perechi, cu obiecte, la aparate speciale (scara
fixă, banca de gimnastică).
Fără a avea pretenţia că s-a epuizat acest subiect, este necesar de accentuat, ca în practica curentă, atât la
clasă, dar mai ales în antrenamente, se ajunge uneori la superficialitate, folosirea acestor exerciţii
reducându-se la o simplă încălzire pentru efortul ce va urma. Se folosesc invariabil aceleaşi exerciţii, de cele
mai multe ori cu structuri foarte simple, neinteresante, chiar plictisitoare, instalându-se cu timpul o
monotonie în cadrul lecţiilor.
Nerespectarea bazelor generale ale mişcărilor ca: direcţie precisă, amplitudine maximă, ritm şi tempo
corespunzător, grad de încordare musculară necesar, ţinută corespunzătoare etc., duce invariabil la
diminuarea valorii formative, la reducerea influenţei multilaterale asupra organismului, la scăderea
interesului pentru mişcare.
Măsuri pentru contracararea acestei situaţii:
- schimbarea poziţiilor de plecare (iniţială) şi a celor finale;
- schimbarea periodică a exerciţiilor sau efectuarea lor în alte structuri;
- efectuarea aceloraşi exerciţii cu grade diferite de încordare musculară;
- îngreuierea exerciţiilor;
- schimbarea tempoului şi ritmului de execuţie;
- introducerea obiectelor portative, a partenerului, a îngreuierii sau aparatelor speciale;
- folosirea unei terminologii corecte pentru fiecare grupă de exerciţii;
- folosirea comenzilor corecte, pentru a se însuşi o terminologie adecvată;
- pretinderea unei ţinute corecte în timpul efectuării exerciţiilor.
Profesorul are obligaţia de a motiva folosirea fiecărui exerciţiu (în special la clasele mari), de a explica
elevilor ce grupe musculare sau articulaţii intră în acţiune, ce efecte au exerciţiile propuse – efecte imediate
şi în timp.
O mare importanţă (mai ales la clasele primare şi gimnaziale) o au exerciţiile speciale pentru formarea
ţinutei corecte, cu precădere acele exerciţii care dezvoltă tonusul muscular al grupelor musculare implicate
în menţinerea atitudinii corporale corecte şi estetice. Acestea se vor alterna obligatoriu cu mişcări de
respiraţie, pentru o ventilare corectă a plămânilor.

B.1. Un capitol aparte al programei şcolare îl constituie exerciţiile speciale pentru dezvoltarea calităţilor
motrice de bază. Programa de educaţie fizică cuprinde şi mijloacele pentru dezvoltarea vitezei, îndemânării,
forţei şi rezistenţei. În şcoală, aceste calităţi se dezvoltă aproape în exclusivitate prin mijloacele gimnasticii.
Ţinând cont de sarcinile educaţiei fizice şcolare, educarea calităţilor motrice şi formarea deprinderilor
constituie un proces unitar ce se desfăşoară pe parcursul întregii perioade de şcolarizare, pe parcursul
fiecărui an de studii, cu diferite ponderi în cadrul lecţiei de educaţie fizică. În acest curs nu ne vom ocupa de
prezentarea teoretică a problemei calităţilor motrice, acestea fiind obiectul teoriei şi metodicii, ci mai mult
de problemele practice, care stau la îndemâna tuturor profesorilor din şcoli, indiferent de condiţiile
materiale.
Forţa reprezintă capacitatea de a învinge o rezistenţă măsurată în kilograme fiind una dintre cele mai
importante calităţi motrice, care influenţează în mare măsură atât viteza de execuţie a mişcărilor, cât şi
activităţile care necesită rezistenţă şi îndemânare.

2
În ultimii ani, antrenamentul cu greutăţi, alături de celelalte metode de dezvoltare a forţei a căpătat o mare
răspândire, deoarece dorinţa de a fi sănătos, de a avea un fizic plăcut şi o forţă superioară este comună
tuturor (îndeosebi tinerilor).
Este unanim recunoscut faptul că antrenamentul cu greutăţi este folosit cu succes în pregătirea sportivilor de
performanţă, aproape în toate ramurile sportive.
S-au obţinut rezultate bune şi în cazurile recuperării după unele traumatisme, precum şi în cazul recuperării
şi corectării unor deficienţe fizice. Se recomandă şi în pregătirea femeilor, pentru tonifierea generală a
musculaturii, pentru a căpăta vigoare şi supleţe.
Vârsta la care se poate începe antrenamentul de forţă este o problemă foarte controversată. Cercetările cele
mai recente dovedesc că antrenamentele pentru dezvoltarea forţei pot începe la vârsta de 8 – 9 ani. Studiile
şi experimentele au dovedit că antrenamentele de forţă, judicios alcătuite şi conduse, nu numai că nu opresc
creşterea, dar favorizează dezvoltarea normală şi armonioasă a aparatului locomotor al copiilor.
În lecţiile de educaţie fizică se vor include exerciţii libere, exerciţii cu îngreuieri (mingi medicinale de
diferite greutăţi şi mărimi – până la 2 kg la clasele mici şi între 2-5 kg începând cu clasa a VII-a şi a VIII-a);
hantele mici (0,500 – 1 kg); bastoane de fier (1 – 2 kg); săculeţe cu nisip; sticle de plastic umplute cu nisip;
exerciţii cu partener; exerciţii la scara fixă şi banca de gimnastică; exerciţii la alte aparate.
Exerciţiile de forţă vor fi obligatoriu alternate cu exerciţii de mobilitate şi supleţe, de relaxare şi respiraţie.
În folosirea exerciţiilor de forţă se impune respectarea unor reguli:
- respectarea riguroasă a încărcăturii, care, la copii şi începători nu va depăşi 30Î din greutatea corporală;
- alternarea grupelor musculare angrenate în lucru – braţe; centura scapulo-humerală; trunchi; abdomen;
picioare;
- alternarea poziţiilor iniţiale (stând, pe genunchi, aşezat, culcat, atârnat, sprijinit şi derivatele acestora);
- învăţarea tehnicii de mânuire a obiectelor grele şi a noţiunilor elementare asupra efectelor folosirii acestor
exerciţii;
- o strictă individualizare ca urmare a bunei cunoaşteri a posibilităţilor executanţilor în special la fete şi la
sportivii juniori;
- până la 13 – 14 ani, băieţii şi fetele pot urma acelaşi program (cu dozări adecvate), cu exerciţii de scurtă
durată, cu caracter dinamic; pentru corectarea ţinutei se pot folosi şi unele exerciţii statice;
- lecţiile în care se folosesc exerciţiile de forţă vor avea un pronunţat caracter emoţional, fiind plăcute,
majoritatea efectuându-se sub formă de joc şi întrecere;
în lecţie, dezvoltarea forţei se realizează prin programarea unor teme speciale, plasate în veriga special
destinată, în finalul părţii fundamentale;
- respiraţia în timpul lucrului cu greutăţi este foarte importantă şi trebuie să păstreze următoarea regulă – se
inspiră când muşchiul se contractă şi se expiră când muşchiul este relaxat.
Forme de organizare pentru predarea exerciţiilor de forţă: lucru frontal – la exerciţiile mai uşoare care nu
necesită o dozare precisă pentru fiecare elev cu grupa (sex); lucru în circuit (care permite o anumită dozare)
unde se fixează numărul de exerciţii pentru fiecare staţie şi chiar se poate schimba un exerciţiu în funcţie de
sex sau pregătirea elevilor; lucru pe ateliere; lucru individual. Numărul de repetări pentru fiecare exerciţiu
este de minimum 8 – 10 ori. Se execută serii, cu pauze între serii de 30"- 1' pentru exerciţiile mai grele.
Pentru eleve
La vârsta şcolară medie, în perioada maturizării sexuale, dezvoltarea forţei rămâne în urmă faţă de
dezvoltarea forţei la băieţi; ţinând cont de capacitatea redusă de încărcare a scheletului şi sistemului
ligamentar al fetelor, se obţin rezultate bune prin introducerea unor exerciţii ca:
- exerciţii cu îngreuiere sau rezistenţă externă – greutăţi, săculeţ umpluţi, mingi umplute;
folosirea greutăţii sau rezistenţei partenerei numai de la clasa a VII-a, a VIII-a;
folosirea rezistenţei mediului înconjurător – alergare în nisip, în zăpadă, în teren variat;
datorită particularităţilor osaturii centurii scapulo-humerale, nu se vor folosi intensiv exerciţiile de căţărare şi
exerciţiile cu îngreuieri executate deasupra capului, acestea putând avea efecte nefavorabile asupra coloanei
vertebrale;
- se recomandă exerciţii din poziţii care preiau o parte din sarcinile coloanei (aşezat-culcat).
Mobilitatea reprezintă capacitatea de a folosi la maximum potenţialul anatomic de mişcare într-o anumită
articulaţie sau în ansamblul articulaţiilor corpului. Gradul de mobilitate depinde de anumiţi factori:
conformaţia articulaţiilor (formele suprafeţelor articulare), caracterul tonusului muscular, al sistemului
ligamentar (capacitatea de întindere), activitatea fizică anterioară şi, nu în ultimul rând, capacitatea
sistemului neuro-muscular (rigiditate, laxitate, mobilitate obişnuită etc.).
3
Se cunoaşte că fetele au o mobilitate mai bună decât băieţii, copiii decât adulţii. Vârsta copilăriei este cea
mai adecvată atingerii amplitudinii maxime în mobilitate.
Dezvoltarea mobilităţii nu se face independent, ea fiind legată de dezvoltarea forţei, şi din acest motiv,
dezvoltarea exagerată a forţei, cu accent pe contracţii unilaterale, neglijând dezvoltarea muşchiului, conduce
la scăderea mobilităţii.
Dezvoltarea mobilităţii armonioase se începe de la vârste foarte mici, selecţionându-se exerciţii care
favorizează lungirea fibrelor musculare (balansări, arcuiri, rotări) executate cu amplitudine mare şi în tempo
moderat. Cu rezultate foarte bune, se folosesc şi exerciţiile cu partener, exerciţiile de mare mobilitate cu
menţinerea poziţiilor câteva secunde.
În dezvoltarea mobilităţii se va ţine cont de o serie de factori interni şi externi. Astfel, mobilitatea creşte
atunci când circulaţia locală este mărită şi scade atunci când muşchiul se răceşte. De asemenea, elasticitatea
muşchiului este mai mică la oboseală şi imediat după servirea meselor, când aportul de sânge către muşchi
este mai redus.
Pentru prevenirea elongaţiilor traumatice se vor respecta o serie de cerinţe:
- asigurarea unei circulaţii crescute prin realizarea unei bune încălziri generale;
respectarea creşterii treptate a amplitudinii şi vitezei de execuţie;
- efectuarea de minimum 10 repetări ale aceluiaşi exerciţiu, căutând să se obţină de fiecare dată un plus de
amplitudine;
- prevenirea efectuării exerciţiilor imediat după servirea meselor şi în stările de oboseală musculară generală.
Mobilitatea este o calitate motrică ce se dezvoltă greu, dar se pierde uşor, de aceea se impune ca în fiecare
lecţie de educaţie fizică să se găsească o formă de dezvoltare a mobilităţii prin exerciţii specifice. În cadrul
lecţiei de educaţie fizică, locul exerciţiilor de mobilitate şi supleţe este imediat după încălzirea generală,
când există o stare optimă de excitabilitate şi când nu a intervenit oboseala musculară şi nervoasă; exerciţiile
de mobilitate mai sunt prezente şi în cadrul rezolvării altor teme cum ar fi cele din gimnastica acrobatică,
când se predau elementele de mare mobilitate.
Mobilitatea şi supleţea se pot dezvolta prin exerciţii dinamice, dar şi prin folosirea unor poziţii în care
greutatea corpului sau a unor segmente apasă pe articulaţia vizată, întinzând ligamentele şi muşchii.
Menţinerea acestor poziţii ale corpului sau segmentelor pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp (10 –
45 secunde) influenţează întinderea musculaturii, mărind în acelaşi timp afluxul de sânge spre muşchi,
favorizând încălzirea rapidă a acestora.
Actualmente, acest sistem de încălzire (Stretching) este folosit pe scară largă în atletism şi jocuri sportive,
înlocuind unele exerciţii obişnuite pentru încălzirea generală, prin exerciţii dinamice. În gimnastică, acest
sistem se foloseşte de foarte multă vreme, cu alte denumiri.
Important de reţinut este faptul că exerciţiile de întindere (menţinute) se fac numai după o încălzire generală
prealabilă.
Viteza este capacitatea de a efectua mişcări cu indici superiori de rapiditate, manifestate sub toate formele:
de reacţie, de execuţie, de repetiţie, de deplasare. Viteza se dezvoltă în combinaţie cu celelalte calităţi
motrice, având viteza în regim de forţă, viteza în regim de rezistenţă şi viteza în regim de îndemânare. În
şcoală, ne stau la îndemână o serie de mijloace cum ar fi:
- exerciţii de pe loc şi din deplasare cu viteză maximă;
- parcurgerea cu viteză maximă a unor distanţe scurte (15 – 20 m), cu plecări din diferite poziţii (stând, pe
genunchi, ghemuit, culcat, cu faţa sau cu spatele etc. spre direcţie);
- efectuarea unor mişcări cu viteza maximă la semnale sonore sau vizuale; schimbări de direcţie; exerciţii de
atenţie etc.;
- ştafete şi jocuri dinamice.
Îndemânarea rezolvă o serie de obiective instructiv-educative cum ar fi: realizarea capacităţii de a coordona
mişcările segmentelor şi întregului corp; aplicarea deprinderilor motrice însuşite, în condiţii variate, cu
indici superiori privind coordonarea, precizia, amplitudinea; dezvoltarea capacităţii de orientare în spaţiu, a
echilibrului şi ambidextriei.
Mijloace:
- exerciţii pentru dezvoltarea capacităţii de orientare în spaţiu (întoarceri în diferite direcţii şi de diferite
grade);
- exerciţii de atenţie cu efectuarea unor sarcini, exerciţii cu deplasarea unor obiecte în sală la semnale şi cu
viteze diferite;
- exerciţii de coordonare a segmentelor corpului (exerciţii complexe);
4
exerciţii cu obiecte portative, cu diferite procedee de mânuire;
- trasee aplicative cu folosirea alergării cu variantele sale; treceri peste şi pe sub obstacole; aruncări şi
prinderi sau aruncări la diferite distanţe şi ţinte fixe şi mobile; deplasări în echilibru, cu diferite procedee şi
la diferite înălţimi etc.;
- jocuri la aparatele de concurs, fără a se urmări execuţia tehnică.
Rezistenţa
Prin folosirea exerciţiilor de rezistenţă, se urmăresc o serie de obiective instructiv-educative: dezvoltarea
capacităţii de a depune eforturi de tip aerob şi mixt; formarea capacităţii de coordonare a actului motric cu
actul respirator.
Mijloace:
- efectuarea unor eforturi în tempo uniform cu durata de 5 – 6 minute (clasele V-VIII) şi 8 – 10 minute
(clasele IX-XII);
- repetarea unor eforturi cu intensităţi variate (alergare + alte exerciţii);
- parcurgerea repetată a unor trasee aplicative, ştafete, jocuri etc.;
- repetarea exerciţiilor integrale de mai multe ori, fără pauze (sol, aparate).

C. Deprinderi utilitar – aplicative

Obiectivul instructiv-educativ cel mai important este formarea capacităţii de a aplica în condiţii variate
deprinderile cunoscute.
Exerciţiile din acest capitol au un caracter complex, întrucât pe lângă formarea deprinderilor cu caracter
aplicativ, ele au o influenţă multilaterală asupra întregului organism, contribuind la dezvoltarea vitezei de
reacţie şi de execuţie, a forţei, rezistenţei şi îndemânării.
Aceste exerciţii, în diversele lor forme, nu trebuie să lipsească din nici o lecţie, îmbinarea lor în jocuri şi
ştafete fiind de mare importanţă, mai ales la clasele mici, cu condiţia ca fiecare deprindere să fi fost mai
înainte învăţată separat. Nu vor fi neglijate măsurile de prevenire a accidentelor, mai ales din cadrul
ştafetelor şi parcursurilor aplicative.

BIBLIOGAFIE:

1. Băiaşu, N., Gh., (1984) – Gimnastica, Ed. Sport - Turism, Bucureşti.

2. Bănăţan, O. (1983) – Banca de gimnastică. Exerciţii, ştafete şi parcursuri aplicative. Ed. Sport – Turism,
Bucureşti.
3. Cârstea, Gh., (1993) – Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului. Ed. Univers, Bucureşti.
4. Coman, S. (1995) – Educaţia fizică şi metodica predării ei la clasele I-IV. Ed. Tehnică şi ed. Spiru Haret,
Iaşi.
5. Covaci, N. (1976)– Sărituri în gimnastică, Ed. Sport - Turism, Bucureşti.
6. Dungaciu, P., (1982) – Aspectele antrenamentului modern în gimnastică. Ed. Sport – Turism, Bucureşti.