Curs 6_TEHNICA ÎN JOCUL DE VOLEI ÎN ATAC – LOVITURA DE ATAC

Tehnica jocului de volei în atac

Lovitura de atac
Lovitura de atac constă în trimiterea mingii peste fileu din săritură, în terenul advers, prin
lovirea mingii cu o mână, astfel încât contactul cu mingea să se realizeze deasupra nivelului benzii
superioare a fileului.
Ea reprezintă concretizarea efortului întregii echipe în faza de atac şi are ca scop câştigarea
punctului pentru echipa proprie.
Lovitura de atac depinde de mai mulţi factori cum ar fi ridicarea, dar nu procedeul în sine ci
traiectoria imprimată mingii de ridicător în cazul unor combinaţii (înaltă, întinsă, scurtă, în urcare
etc.), blocajul advers, scorul, distanţa faţa de fileu etc. Toţi aceşti factori cer anumite calităţi unui
trăgător, cum ar fi : calităţi motrice deosebite ( viteză de reacţie şi de execuţie, forţă – viteză,
îndemânare, coordonare), stăpânirea tuturor procedeelor tehnice de atac, vedere periferică, acuitate
vizuală, stăpânirea emoţiilor, capacitate de analiză şi decizie rapidă.
Procedeele de lovire a mingii pot fi diferite, pe direcţia elanului sau pe alte direcţii (cu
răsucirea trunchiului după săritură sau din braţ) şi prin rotarea braţului.

Loviutra de atac procedeu drept sau oe direcţia elanului

Se denumeşte astfel pentru că direcţia elanului de atac, corespunde cu direcţia transmiterii

mingii după lovirea ei.
Mecanismul de bază are mai multe componente specifice loviturii de atac şi anume : elanul,
bătaia, săritura, lovirea mingii, aterizarea şi intrarea într-o nouă acţiune.
Elanul
Înainte de elan, jucătorul trebuie să ştie unde este mingea, cum sunt aşezaţi adversarii în teren
şi să anticipeze mişcările ridicătorului.
Elanul este acţiunea de acumulare a unei viteze de pe orizontală şi transformarea ei printr-o
desprindere pe verticală.
Elanul se realizează prin efectuarea a 2-3 paşi, în funcţie de zona de unde se realizează
lovitura de atac. Dacă jucătorul efectuează lovitura de atac din zonele 2 sau 4, atunci elanul este
format din 2-3 paşi sau mai mulţi, în funcţie de acţiunea premergătoare (preluare) atacului. Dacă se
efectuează lovitura de atac din zona centrală, Z3, elanul poate fi formai şi din 1-2 paşi sau 3.
Primul pas este mai mic, este un pas pregătitor, efectuat de piciorul opus braţului lovitor,
penultimul pas este mai lung, îngenuncheat, târşit, cu scopul de a frâna deplasarea pe orizontală, iar
cel de-al treilea pas se duce lângă penultimul, depăşindu-l cu o jumătate de talpă.
Odată cu penultimul pas, se realizează şi elanul de
braţe, prin ducerea lor mult spre înapoi.
Elanul se face perpendicular pe fileu, pentru ca
executantul să poată beneficia de vederea periferică
asupra întregului teren, având şi posibilitatea de a juca
mingea cu orice mână.

Elanul are un ritm accelerat şi un tempo al paşilor, care

duc la realizarea unei sărituri mai înalte.
 Bătaia
Se face pe ambele picioare simultan sau succesiv şi este specifică
jocului de volei Voleiul modern a adus şi bătaia pe un picior, dar se
foloseşte numai la sportivii de performanţă, şi numai după însuşirea
desprinderii de pe două picioare.
Contactul cu solul se face pe călcâi, pentru a transforma viteza
acumulată pe orizontală din pasul sau paşii executaţi anterior, într-una
ascensională, pe verticală prin rularea tălpii piciorului.
Membrele inferioare sunt flexate din cele trei articulaţii ale sale. Laba
piciorului împreună cu gamba formează un unghi de 80o-82o, gamba cu
coapsa formează un unghi de 100o-120o, coapsa cu trunchiul 90o-92o.
Braţele se găsesc înapoia trunchiului întinse.

Săritura
Prin extinderea energică a musculaturii triplei extensii a membrelor inferioare, împreună cu
elanul energic al braţelor, se realizează o desprindere pe verticală, în apropierea mingii, în punctul
cel mai înalt al săriturii. Mingea trebuie să fie în faţa executantului şi deasupra sa.
Desprinderea se face în funcţie de traiectoria şi de viteza de deplasare a mingii. Imediat după
desprindere, braţele continuă elanul spre înainte sus împreună cu trunchiul. Corpul executantului
este echilibrat în timpul săriturii, cu linia umerilor paralelă cu direcţia de transmitere a mingii.
Trunchiul se află în extensie, braţele se ridică până deasupra capului, de unde braţul lovitor îşi
continuă drumul spre înapoia capului, flexat din articulaţia cotului., cu palma orientată spre minge.

Lovirea mingii
Se face în punctul cel mai înalt al săriturii, prin mişcarea de revenire din extensie a
trunchiului, a braţului lovitor, care se întinde de la nivelul cotului şi prin coborârea celuilalt braţ.
Lovirea mingii se face cu toată palma, printr-o flexie palmară energică, executată deasupra liniei
mediane, pe calota superioară. Această mişcare imprimă mingii o traiectorie descendentă
accentuată, datorită vitezei şi forţei de lovire a braţului, de deasupra planului fileului spre terenul
advers.
 Aterizarea
După lovire braţul continuă mişcarea de coborâre pe lângă fileu,
braţul neîndemânatec îl precede, iar corpul completează mişcarea printr-o
flexie.
Aterizarea se face pe ambele picioare, elastic, datorită amortizării
realizată prin cedarea tuturor articulaţiile membrelor inferioare, iar privirea
urmăreşte mingea

Acţiunea de după lovire

După aterizare, executantul se deplasează pentru a participa la următoarea acţiune de joc.

Greşeli de execuţie;
- nesincronizare între elan traiectoria mingii;
- lipsa elanului de braţe;
- braţul neîndemânatec nu participă la elan, ceea ce duce la un dezechilibru al trunchiului şi
coborârea punctului de lovire al mingii;
- nesincronizarea elanului de picioare;
- lipsa de coordonare între săritură şi lovirea mingii;
- lovirea mingii cu altă parte a braţului;
- nu există flexia palmară, care acoperă mingea;
- aterizare dezechilibrată.
 Lovitura de atac pe alte direcţii

Este denumită astfel pentru că direcţia transmiterii mingii este diferită de direcţia elanului de
atac.
El este folosit pentru evitarea blocajului advers, care de obicei este făcut pe direcţia elanului
atacantului.
Acest procedeu are două variante şi anume lovitura de atac întors prin răsucirea trunchiului
şi lovitura de atac întors din braţ.
El se realizează din zonele 3 şi 2 pentru dreptaci şi din zonele 3 şi 4 pentru stângaci.

Lovitura de atac întors are aceleaşi componente ale mecanismului de bază şi succesiunea
realizării la elan, bătaie, lovirea mingii. Locul de bătaie, pentru acest procedeu, se va depăşi cu cca.
50 cm locul unde este ridicată mingea. Acest lucru
face ca în timpul săriturii, executantul să facă o întoarcere, răsucire, de circa 90 o, în direcţia opusă
efectuării elanului. Întoarcerea se realizează în aer şi face ca executantul să ajungă cu linia umerilor
paralelă cu direcţia elanului şi aproape perpendiculară faţă de minge.
Restul componentelor, lovirea mingii, aterizarea sunt la fel ca la lovitura de atac pe direcţia
elanului.

Lovitura de atac pe alte direcţii, din braţ, este specifică jucătorilor avansaţi, şi păstrează
caracteristicile loviturii de atac procedeu drept, excepţie face drumul braţului la lovirea în punctul
maxim. Lovirea se face printr-o mişcare de coborâre oblică spre umărul opus. Mingea va avea
imprimată o traiectorie în sensul mişcării braţului, adică lateral, pe lângă trunchi şi prin faţa sa.
Forţa de lovire în acest procedeu este mai scăzută, datorită amplitudinii mai mici a mişcării,
dar eficienţa se păstrează.

Greşeli de execuţie
- bătaia în dreptul mingii ;
- întoarcerea efectuată simultan cu bătaia ;
- lipsa angrenării braţelor şi trunchiului pentru întoarcere ;
- întoarcere mai mare de 90o, ce duce la pierderea controlului mingii ;
- aterizarea cu spatele în plasă.

Lovituri de atac specifice marii performanţe

Le-am denumit aşa pentru că disputa la fileu între atacant şi jucătorul de la blocaj are nevoie
uneori de acţini înşelătoare, pentru ca atacantul să-şi creeze un avantaj.

Lovitura de atac din ridicare scurtă, care este folosită aşa cum spuneam în jocul avansaţilor
şi are în vedere surprinderea blocajului, prin traiectoria ridicării, rapiditatea elanului şi implicit a
lovirii mingii. Ea este realizată de jucătorii de centru (Z3).
Modalităţile de realizare sunt identice ca la cele prezentate anterior, însă necesită un grad de
dificultate prin alegerea momentului şi lungimii elanului şi coordonarea acestuia cu ridicarea
efectuată special pentru acesta. Elanul este scurt de 1-2 paşi, iar declanşarea lui se face cînd mingea
a ajuns la ridicător. Desprinderea are loc după realizarea ridicării, iar punctul de contact cu mingea
este deasupra fileului, la o înălţime de aproximativ 1-1.5m.

Lovitura de atac din ridicare în urcare, specifică tot jucătorului de centru de la fileu, ca un
răspuns la acţiunile energile ale blocajului advers. El se realizează cu mare viteză, având ca scop
surprinderea adversarului nepregătit, sau dezorganizat.
 Realizarea lui constă într-o desprindere energică a atacantului înainte ca mingea să fie în
mâinile ridicătorului. Atacantul se află în punctul maxim al săriturii, cu braţul întins, iar ridicătorul
îi transmite mingea direct spre braţul întins. Lovirea mingii se realizează printr-o biciuire energica
şi rapidă, de deasupra nivelului superior al fileului.

Lovitura de atac din ridicare întinsă, respectă caracteristicile loviturii de atac în urcare,
anume că atacantul anticipează traiectoria preluării, după care execută un elan scurt de 1-2 paşi,
care se realizează în timpul zborului final al mingii spre ridicător. Desprinderea se realizeză imediat
după ridicare în cazul distanţelor de 2-3 m (pentru jucătorii de centru) sau puţin după aceasta, în
cazul distanţelor mai lungi (pentru jucătorii extremă).
Greşeli de execuţie:
- Lipsa de sincrinizare cu acţiunile ridicătorului;
- Întârzierea momentului începerii elanului;
- Bătaia se efectuează prea departe sau prea aproape de locul ridicării;
- Punct de lovire a mingii prea jos;
- Blocare insuficientă a elanului, ceea ce duce la o săritură în lungime.

Lovitura de atac din linia a II-a este o apariţie mai nou, recentă în bagajul de acţiuni ale
jucătorilor, ca o necesitate de a echilibra sau depăşi adversarul de la blocaj.
Mecanismul de bază este indentic cu al oricărei lovituri de atac, singurul lucru care îl
deosebeşte este locul de bătaie, care este în spatele liniei de atac, ceea ce reprezintă că el este folosit
de jucătorii din linia a II-a.
El este o lovitură de atac, în care bătaia, conform reguilamentului, se efectuează în afara
spaţiului de atac, iar lovirea mingii în urma săriturii pe o traiectorie înaltă şi în lungime, se face în
spaţiul de atac.
Aterizarea echilibrată se face tot în zona de atac.

Greşeli de execuţie:
- Lipsa de comunicare cu ridicătorul, care îl surprinde nepregătit;
- Aprecierea incorectă a locului bătăii;
- Punct de lovire a mingii prea jos;

Lovitura de atac cu dublă bătaie în faţa ridicătorului, care se execută din ridicare cu
traiectorie scurtă. Atacantul efectuează elanul ca la lovitura de atac în urcare, dar se întârzie
desprinderea, cu scopul declanşării acţiunii de blocaj a adversarului, urmată de o flexie mai
accentuată a picioarelor şi o săritură în înălţime de pe loc. Mingea este lovită pe direcţia elanului,
fără a avea un blocaj în faţă. Aterizarea se face echilibrat în condiţii uşoare.

Lovitura de atac cu dublă bătaie, în faţa şi la spatele ridicătorului, care se deosebeşte de cea
descrisă anterior, prin faptul că prima bătaie se realizează în faţa ridicătorului, care declanşează
acţiunea blocajului advers, urmată de o săritură laterală. Atacantul ajunge în spatele ridicătorului,
unde primeşte mingea şi cu ajutorul celei de-a doua bătăi, face săritura şi lovirea mingii, urmată de
aterizare.

Lovitura de atac cu bătaie pe un picior, apărută mai târziu, ca şi cea din linia a II-a, este
utilizată în special în jocul feminin.
Este soluţia de finalizare a unei ridicări, ce solicită deplasarea pe o distanţă de 2-3m a
atacantului şi constă într-o săritură efectuată cu bătaie pe un picior, continuată de lovirea mingii
într-o poziţie dezechilibrată, urmată de o aterizare echilibrată.
Ea este folosită când deplasarea jucătorului este paralelă sau oblică faţă de plasă.