TEORIA ȘI METODOLOGIA EVALUĂRII

ARGUMENT
Modulul IV de studiu are ca sferă de referință, Teoria și metodologia evaluării, abordată
ca știință pedagogică sau știință a educației, elaborată intradisciplinar prin aprofundarea
conceptului de evaluare, analizat, în mod special, de Teoria și metodologia instruirii (Didactica
generală) – evaluarea de proces –, dar și în Fundamentele pedagogiei (Teoria generală a
educației) – evaluarea de sistem. În această perspectivă teoria evaluării: a) este definită ca
„subteorie a teoriei generale a educației” și a instruirii (Ion T. Radu, 2007, p. 37); b) poate fi
analizată ca parte integrată în teoria instruirii, în acord cu evoluțiile înregistrate în contextul
afirmării modelului de proiectare curriculară, globală și deschisă a educației (vezi Mihai Stanciu,
Teoria instruirii și a evaluării, 2015).
Modulul de studiu IV, pe care îl propunem va fi divizat în două parți complementare (la
fel cum am procedat și la Modulul de studiu III, Teoria și metodologia instruirii):
I. Teoria evaluării; II. Metodologia evaluării.
Partea I, Teoria evaluării, va aborda două probleme fundamentale pe parcursul a două
capitole: 1. Teoria și metodologia evaluării în sistemul științelor educației; 2. Evaluarea
procesului de învățământ.
Partea a II-a, Metodologia evaluării, va aplica problematica dezvoltată la nivel de
teorie a evaluării pe parcursul capitolelor: 3. Metode, procedee și mijloace de evaluare; 4.
Strategii de evaluare.

PARTEA I
TEORIA EVALUĂRII
Teoria evaluării analizează statutul teoriei și metodologiei evaluării de știință a
educației elaborată pe baza unei metodologii de cercetare de tip intradisciplinar care are ca scop
aprofundarea unei dimensiuni a activității de instruire – acțiunea de evaluare, subordonată
activității de instruire studiată de teoria și metodologia evaluării (didactica generală).
 Confirmarea acestuia statut poate fi realizată prin definirea conceptelor pedagogice,
fundamentale și operaționale care permit analiza evaluării ca acțiune integrată curricular în
structura activității de instruire organizată formal, dar și nonformal în cadrul procesului de
învățământ. Teoria evaluării este construită, astfel, pe baza conceptele care definesc evaluarea
procesului de învățământ, funcțiile și structura evaluării, conținuturile și formele evaluării.

TEORIA ȘI METODOLOGIA EVALUĂRII

ÎN SISTEMUL ȘTIINȚELOR EDUCAȚIEI

1.1. Tipul de știință a educației reprezentat de Teoria și metodologia instruirii

Teoria şi metodologia evaluării constituie o ştiinţă a educaţiei afirmată din ce în ce mai
mult în ultimele decenii în plan mondial şi naţional. Este urmarea importanței pe care o prezintă
acțiunea de evaluare a educației și a instruirii, necesară, în mod special în cadrul procesului de
învățământ, organizat formal (dar și nonformal) pe trepte și discipline de învățământ. În această
perspectivă, teoria şi metodologia evaluării a fost inclusă ca disciplină de studiu distinctă în
cadrul curriculumului universitar propus pentru formarea iniţială a profesorilor de la toate
treptele și disciplinele de învățământ, aplicat în instituții specializate (Departamentul pentru
Pregătirea Personalului Didactic / D.P.P.D.; Departamentul de Formare a Profesorilor / D.F.P.)
(Gabriela Cristea, 2008a, pp. 185-189).
În sistemul deschis al științelor educației, Teoria şi metodologia evaluării constituie un tip de
știință pedagogică, elaborată pe baza unei metodologii de cercetare intradisciplinară a educației
și a instruirii, activități studiate de Fundamentele pedagogiei (Teoria generală a educației) și de
Teoria și metodologia instruirii (Didactica generală). Ca urmare, teoria evaluării și metodologia
evaluării reprezintă „o componentă a teoriei generale a educației” ( și a instruirii) (Ion T. Radu,
2007, p. 42).
Perspectiva istorică, permite analiza pe larg a procesului cumulativ care marchează etapele
„constituirii teoriei evaluării în educaţie” (Ibidem, pp. 30-57). Evoluția înregistrată este asociată
cu apariția sistemului de educaţie şi de învățământ, dezvoltat, în mod special, prin activități
organizate formal (școlar). În plan social extins, evaluarea are însă o și mai mare vechime,
acumulată prin calitatea sa de activitate specială necesară în numeroase domenii ale vieții omului
și societății. Ion T. Radu se referă la „aprecierea unor situaţii sociale privind activitatea umană”
care au în vedere, ca exemple semnificative: a) „selectarea celor apţi pentru cariera militară”; b)
trecerea într-o nouă etapă de dezvoltare marcată psihologic (“majoratul, poziţia de adult) etc.”; c)
promovarea profesională, dependentă de experiența acumulată prin „conformarea unor trăsături
de personalitate și capacități” (Ibidem, p. 34.)
Datorită importanţei sale sociale şi pedagogice, evaluarea a făcut obiectul unor demersuri de
ordin teoretic şi metodologic, perfecţionate de-a lungul timpului, într-un cadru instituționalizat,
situat în spațiul practicii școlare și universitare, dar și în zonele complementare specifice
formării profesionale și cercetării (fundamentale și operaționale).
Mediul şcolar şi universitar a stimulat aceste demersuri importante pentru progresul societății
demersuri teoretice și aplicative care au vizat, de regulă, elaborarea și îmbunătăţirea probelor
orale, scrise şi practice susţinute la diferite examene. Dezvoltarea diferitelor trepte ale sistemului
de învăţământ, a contribuit la lansarea unor programe de analiză a procesului de instruire care au
dus la evoluţia practică şi teoretică a domeniului evaluării, evoluție dependentă, însă, de
paradigmele afirmate în istoria pedagogiei.
În contextul paradigmei psihocentriste, aceste programe au vizat mai mult acţiunea de
evaluare a elevilor, fără referință la prestațiile didactice și sociale ale profesorului. În această
perspectivă s-au conturat două direcţii care au vizat fie evaluarea predominantă a însușirilor
psihice ale elevilor, fie măsurarea și aprecierea cât mai exactă a rezultatelor școlare ale acestora.
Prima direcţie este lansată în perioada desfășurată de la sfârşitul secolului XIX spre
începutul secolului XX. În această perioadă, evaluarea a pus accent mai mult pe identificarea și
valorificarea „însuşirilor psihice ale elevilor de vârsta şcolarităţii”. O astfel de evaluare,
predominant psihologică, are un dublu scop: a) facilitarea procesului de „integrare a elevilor în
activitatea şcolară, la diferite niveluri ale acesteia”; b) „orientarea elevilor spre diferite filiere de
formare profesională considerate corespunzătoare însuşirilor psihice ale subiecţilor”.
2. Cea de-a doua direcţie, care va deveni dominantă în prima jumătate a secolului XX, are în
vedere în mod special evaluarea rezultatelor şcolare. Ea va deveni dominantă în prima jumătate
a secolului XX, în condițiile în care sistemele de învățământ moderne au generat un proces de
proliferare a examenelor realizate în diferite forme și formule, care își asumă, din ce în ce mai
mult, funcţii selective, pronunțate în mod direct sau indirect. În acest fel apare necesitatea
constituirii unei noi o ştiinţe, psihologică şi pedagogică, având ca obiect studiu specific
examenele școlare. Această nouă știință psihologică și pedagogică, va fi oficializată sub numele
de docimologie. În formulă concentrată, dar și explicită, docimologia reprezintă „ştiinţa
examenelor”.
Evoluţia docimologiei este condiționată de originile sale care conturează statutul său de
știință psihologică și pedagogică sau chiar de știință pedagogică afirmată în contextul
presiunilor exercitate practic de paradigma pedagogiei psihologice / psihocentriste, dezvoltată în
prima jumătate a secolului XX, cu ecouri prelungite până în postmodernitate
(contemporaneitate).
Procesul istoric de evoluție a docimologiei, consemnează existența a două etape, prelungite,
în diferite variante, până în zilele noastre: 1) Etapa docimologiei clasice; 2) Etapa docimologiei
moderne. Între cele două etape există o linie de continuitate pe care o marchează și o accentuează
legăturile create în pedagogia modernă între paradigmele psihocentristă – sociocentristă –
tehnocentristă, cu deschideri multiple spre paradigma curriculumului centrată asupra finalităților
educației, macrostructurale și microstructurale (Ibidem, pp. 36-38).
1. Docimologia clasică este cea care menține statutul special al docimologiei de „știință a
examenelor”. În această perspectivă, docimologia păstrează ca obiect de studiu specific
examenele, organizate și instituționalizate la diferite niveluri și în forme variate, distribuite pe
trepte și discipline de învățământ. Funcția sa generală asumată la scara întregului sistem de este
cea de elaborare și perfecţionare a probelor de evaluare, pe baza unor criterii precise, riguroase,
operaționale. Ele au ca scop general asigurarea unei evaluări a elevilor cât mai obiectivă, în
condițiile în care examenele îndeplinesc predominant funcții de clasificare și de selecție școlară
și profesională. Ca urmare, probele docimologice au în vedere un tip de evaluare cantitativă,
care pune accent pe operația de măsurare obiectivă a rezultatelor elevilor în contextul
instituțional propriu examenelor școlare.
2) Docimologia modernă evoluează pe baza cercetării fundamentale și operaționale a
examenelor instituite și perfecționate în cea de-a doua jumătate a secolului XX, prin valorificarea
cerințelor paradigmei psihocentriste și sociocentriste, dar și ale paradigmei tehnocentriste,
dezvoltată pe fondul ascensiunii pedagogiei prin obiective (concrete, operaționale). În această
perspectivă, cercetările asupra examenelor (bazate predominant pe măsurarea cantitativ,
constativă a rezultatelor școlare și profesionale) cu cercetările asupra evaluării, abordat global,
sistemic ca acțiune integrată în structura activității de instruire, care are ca scop general creșterea
eficacităţii învăţământului prin raportare permanentă la obiectivele specifice acestuia.
 Docimologia modernă pune accent nu doar pe latura cantitativă, constatativă, a rezultatelor
școlare și profesionale, evaluate prin operația de măsurare, realizată, în mod special, prin teste
(docimologice). Ea are în vedere evaluarea cantitativă (prin operația de măsurare), dar și
calitativă (prin operația de apreciere pedagogică), ambele fiind necesare pentru luarea unor
decizii corecte, cu valoare formativă pe termen scurt, mediu și lung. În aceste condiții, după anii
1970-1980, este din ce în ce mai activă „o docimologie pozitivă, concretizată în promovarea unor
metode şi tehnici de măsurare mai obiective, astfel încât să confere aprecierilor calitative mai
multă credibilitate” (Ion T. Radu, 2000, p. 37).
Pentru a înţelege originile istorice ale teoriei evaluării este important deci să sesizăm,
evoluţiile docimologiei, înregistrate pe parcursul celor două etape de dezvoltare, orientate în
două direcții distincte. Astfel, în prima jumătate a secolului XX, „docimologia, în sens iniţial şi
restrâns” este preocupată special „studiul sistematic al examenelor”. Reprezentând „știința
examenelor”, docimologia „reduce evaluarea la notarea rezultatelor în contextul evaluării”.
În cea de-a doua jumătate a secolului XX, în mod special după deceniul 1970-1980,
„docimologia este dezvoltată în sens actual şi lărgit, ca disciplină care are ca obiect de studiu
sistemul de evaluare în activitatea şcolară”. La acest nivel, evaluarea este: a) implicată în
„dezvoltarea eficacității pedagogice activității școlare”; b) „privită în relație cu procesul de
formare”; c) perfectibilă „ca procedură constantă asociată la procesul de instruire / învăţare
(apud Henri Pieron, 1963, apud Ion T. Radu, 2000, p. 37).
Noua paradigmă, inspirată de progresele teoriei şi metodologiei curriculumului, extinde
evaluarea (limitată anterior la evaluarea elevilor) la evaluarea activităţii de instruire în ansamblul
său, care are în vedere: a) obiectivele și conținuturile; b) formele de organizare; c) metodele
didactice; d) strategiile de evaluare; e) relațiile de „cooperare între profesori și elevi, care trebuie
să fie informați asupra progreselor, dar și a dificultăților” înregistrate pe parcursul procesului de
învățământ (Ion T. Radu, 2000, pp. 37, 38).
Teoria şi metodologia evaluării apare şi se dezvoltă în acest context istoric, care confirmă
valorile promovate în ultimele decenii de modelul cultural al societății informaționale, bazată pe
cunoaștere. Ca știință a educației, construită intradisciplinar, teoria și metodologia evaluării
continuă, la un nivel calitativ superior, cercetările întreprinse de docimologie în faza de evoluţie
modernă. Avem în vedere acele cercetări care evaluează activitatea de instruire din perspectiva
corelaţiei dintre profesori şi elevi, care constituie structura de bază a activității instruire, obiect
de studiu specific al teoriei și metodologiei instruirii.
Dezvoltarea domeniului este stimulată şi de alte tipuri de cercetări intra şi interdisciplinare
care susțin teoria și metodologia evaluării la nivelul a două orientări complementare:
1) Orientarea psihologică, orientare care pune accent pe evaluarea însuşirilor psihologice ale
elevului, dar și ale profesorului care se manifestă în empatia cognitivă și noncognitivă, necesară
în construcția mesajelor didactice și în adoptarea celor mai potrivite stiluri pedagogice.
2) Orientarea pedagogică, orientare, care pune accent pe evaluarea rezultatelor şcolare, la
nivel de produs, dar și de proces, în strânsă legătură cu alţi factori interni (biologici și
psihologici), dar și externi (didactici și sociali) care generează succesul sau insuccesul şcolar;
3) Orientarea managerială, orientare care pune accent pe evaluarea conducerii activităţii de
educaţie şi de instruire, organizate pe trepte și discipline de învăţământ, conducere abordată
global, optim, strategic și inovator .
În contextul ştiinţelor educaţiei sau al ştiinţelor pedagogice, teoria evaluării îşi lărgeşte
permanent obiectul de cercetare, în aceeaşi măsura în care îşi perfecţionează metodele de
investigaţie. În consecinţă ea devine „teorie a evaluării în educaţie și instruire care încorporează
idei, norme, generalizări privind evaluarea unor categorii distincte de fenomene” care susțin
activitățile organizate la scara întregului sistem și proces de învăţământ (finalitățile sistemului și
ale procesului de învățământ; conținuturile generale ale educației și ale instruirii, formele de
organizare ale educației și ale instruirii, metodologia educației și a instruirii).
În contextul abordării științelor educației la nivel de sistem, în cadrul unor raporturi de
subordonare şi de supraordonare, docimologia modernă devine „parte a teoriei evaluării”, la fel
cum „teoria evaluării este componenta teoriei generale a educaţiei”, în mod implicit și a teoriei
generale a instruirii / teoriei și metodologiei instruirii (Ibidem, p. 42).
Teoria și metodologia evaluării este construită intradisciplinar prin aprofundarea unei
acțiuni – evaluarea (educației și a instruirii) – studiată de cele mai importante științe pedagogice
fundamentale, teoria generală a educației (fundamentele pedagogiei) și teoria și metodologia
învățării (didactica generală). Aceste două științe pedagogice fundamentale sunt completate de
teoria și metodologia curriculumului care impune, în plan normativ, necesitatea corelării
evaluării cu celelalte acțiuni subordonate educației (comunicarea mesajului pedagogic și
receptarea și asimilarea sa) și instruirii (predarea și învățarea, instruirea fiind concepută
curricular ca activitate de predare-învățare-evaluare).
Teoria şi metodologia evaluării este integrată, astfel, în categoria acelor ştiinţe pedagogice
dezvoltate intradisciplinar din trunchiul unor discipline fundamentele – teoria generală a
educaţiei (care include fundamentele pedagogiei şi teoria educaţiei, privită în sens restrâns) şi
teoria generală a instruirii (didactica generală). Pe de altă parte, studiind cu mijloace specifice o
componentă de bază a educaţiei şi a instruirii (este vorba despre evaluare, abordată la nivel de
sistem şi de proces) teoria şi metodologia evaluării contribuie, la rândul său, la consolidarea
nucleului epistemic tare ale pedagogiei, care trebuie consolidat la nivelul ştiinţelor pedagogice
fundamentale: teoria generală a educaţiei / fundamentele pedagogiei – teoria și metodologia
instruirii didactica generală – teoria şi metodologia curriculumului.
2. Statutul epistemologic al Teoriei și metodologiei evaluării
Teoria și metodologia instruirii constituie o știință a educației construită intradisciplinar prin
aprofundarea și dezvoltarea unei teme și al unui concept – evaluarea – studiată de două științe
pedagogice fundamentale, teoria generală a educației (fundamentele pedagogiei) și teoria și
metodologia instruirii (didactica generală).
Statutul epistemologic al teoriei și metodologiei instruirii este confirmat la trei niveluri de
referință care evidențiază: a) obiectul de studiu specific; b) normativitatea specifică; c)
metodologia de cercetare specifică.
Obiectul de studiu specific al teoriei și metodologiei evaluării este fixat la nivelul acțiunii
de evaluare care reprezintă o componentă a activității de educaţie/instruire, proiectată şi realizată
la nivelul sistemului şi al procesului de învăţământ. Din această perspectivă identificăm două
dimensiuni ale evaluării, macrostructurală și microstructurală. Ele pot fi interpretate ca două
tipuri de evaluare, care au ca sferă de referință evaluarea de sistem și evaluarea de proces.
1) Evaluarea de sistem. Este un tip de evaluare care verifică gradul de realizare a finalităţilor
macrostructurale ale educației, definite la nivel de ideal al educației și de scopuri generale ale
educației care definesc direcțiile strategice de dezvoltare a sistemului de învățământ pe termen
mediu și lung. În cadrul acestui tip de evaluare este verificată sau examinată „contribuţia
învăţământului la dezvoltarea socială (...) fără a ieşi însă din cadrul pedagogic, chiar dacă sunt
folosite date, tehnici, prognoze economice şi sociologice” (Ion T. Radu, 1981, pp. 79, 81).
 2. Evaluarea de proces. Este un tip de evaluare care verifică gradul de realizare a finalităţilor
microstructurale, respectiv a obiectivelor generale, specifice şi concrete ale activității de
instruire, organizată formal (dar și nonformal) în cadrul procesului de învățământ. În acest
context este evaluată activitatea de instruire, proiectată curricular ca activitate de predare-
învățare-evaluare, conform unor obiective generale, specifice și concrete, în funcție de care sunt
selectate conținuturile de bază și metodele didactice utilizate la nivelul relației dintre profesori și
elevi, perfecționate permanent în vederea obținerii celor mai bune rezultate, evaluate (prin
strategia de evaluare inițială / predictivă, continuă / formativă, finală / sumativă), din punct de
vedere al produsului, dar și al procesului realizat (Ibidem, p. 127).
Analiza globală, curriculară, a celor două tipuri de evaluare, subliniază complementaritatea
acestora, evidentă în măsura în care ele sunt raportate la finalitățile macrostructurale (ale
sistemului de învățământ) și microstructurale (ale procesului de învățământ).
La nivel de politică a educației, „evaluarea reprezint un subsistem critic al sistemului /
procesului de învăţământ” (Ioan Neacşu; Dan Potolea; Ion T. Radu, Ion, T., 1996, p. 1). Obiectul
evaluării „nu operează, astfel, într-un singur plan sau într-o manieră izolată, cum ar fi de
exemplu evaluarea progresului şcolar”, ci implică toate dimensiunile sistemului și ale procesului
de învățământ. Reușita acestora atât de importantă pentru destinul şcolii, al elevului, al
comunităţii, „nu poate fi detaşată de evaluarea curriculumului – dependentă, în mod special, de
sistem) sau de aprecierea competenţei cadrului didactic”, probată în mod special la nivel de
proces de învățământ (Ibidem, vezi p. 2). Într-o astfel de abordare globală, evaluarea procesului
de învăţământ devine „o activitate de colectare, organizare şi interpretare a datelor privind
efectele directe ale relaţiei profesor-elev cu scopul de a eficientiza funcţionarea întregului sistem
educaţional” (Ghid general de evaluare şi examinare, coordonatori, Ioan Neacşu; Adrian Stoica
1996, p. 4, subl. ns).
Normativitatea specifică promovată de teoria și metodologiei evaluării „este necesară
pentru ordonarea obiectului de studiu specific – evaluarea – la nivel: a) macrostructural prin
axiomele evaluării; b) microstructural, prin principiile evaluării”. În perspectivă curriculară, prin
raportare la teoria generală a educației (fundamentele pedagogiei) și la teoria și metodologia
instruirii (didactica generală), putem elabora:
1. Axiomele evaluării: a) integrarea deplină a acțiunii de evaluare în structura oricărei
activități de educație / instruire; b) interdependența dintre dimensiunea obiectivă a evaluării
(dependentă de funcțiile generale ale educației și ale instruirii) și dimensiunea subiectivă a
evaluării (dependentă de finalitățile sistemului și ale procesului de învățământ).
2. Principiile evaluării: a) realizarea pe baza criteriilor valorice integrate în structura
finalităților educației și ale instruirii; b) reglarea-autoreglarea activității (de educație și de
instruire); c) interdependența predare-învățare-evaluare (la nivelul activității de instruire); d)
integrarea metodelor, formelor și stilurilor de evaluare la nivelul strategiilor de evaluare (Sorin
Cristea, 2015, pp. 202-204; 2019, p. 32).
Metodologia de cercetare specifică, de tip intradisciplinar, este valorificată de Teoria și
metodologia evaluării în procesul de: a) delimitare a unui obiect de studiu specific (acțiunea de
evaluare, subordonată activității de educație și de instruire, activități analizate de două științe
pedagogice fundamentale: Fundamentele pedagogiei / Teoria generală a educației și Teoria și
metodologia instruirii / Didactica generală); b) afirmare a unui aparat conceptual autonom,
dezvoltat și consolidat prin raportare alte științe pedagogice fundamentale (Teoria și metodologia
curriculumului, Teoria generală a cercetării pedagogice / în educație) sau științe ale educației
elaborate interdisciplinar (psihologia educației, managementul educației, sociologia educației,
politica educației etc.).