Curs nr.

3
ALERGAREA DE GARDURI

Alergarea de garduri este de fapt o alergare de viteză, în care succesiunea obişnuită a paşilor
este întreruptă de pasul de trecere peste gard. Probele clasice de alergare de garduri sunt 100m şi
400m-feminin şi 110m şi 400m-masculin; indiferent de lungimea cursei numărul gardurilor
dispuse pe pistă, aferente unui culoar este de zece, aşezate conform prevederilor oficiale de
concurs. Pentru a realiza un rezultat cât mai bun, trecerea peste gard trebuie să îndeplinească
anumite condiţii:
- atacul gardului să se facă fără pierdere de viteză;
- timpul de zbor peste gard să fie cât mai scurt;
- trecerea peste gard să fie razantă cu gardul, pentru ca traiectoria centrului de greutate să
aibă oscilaţii verticale cât mai reduse;
- aterizarea după gard să se facă într-o poziţie cât mai favorabilă alergării.

1. Prevederile regulamentului de concurs

Alergările de garduri se desfăşoară pe culoare. Sunt dispuse zece garduri pe fiecare culoar,
conform indicaţiilor din tabelul 4.1.

Distanţa Distanţa între Distanţa de la Înălţimea

Proba până la primul gard garduri ultimul gard la sosire gardurilor

110mg (M) 13,72 m. 9,14 m. 14,02 m. 1,67 m.

100mg (F) 13,00 m. 8,50 m. 12,05 m. 0,84 m.

400mg 45 m. 35,00 m. 40,00 m. 0,914 (M)
(M şi F) 0,762 (F)

Tabelul 1. Distanţele regulamentare la alergarea de garduri

(masculin/feminin – seniori)

Toate alergările de garduri se desfăşoară pe culoare şi fiecare concurent trebuie să-şi păstreze
culoarul de la un capăt la altul al alergării. Toţi concurenţii încep cursa cu start de jos, conform
comenzilor specifice alergărilor de viteză.
Dacă un concurent trece piciorul sau gamba mai jos de planul orizontal al gardului sau dacă
după părerea judecătorului arbitru, el răstoarnă intenţionat un gard, cu mâna sau cu piciorul,
atletul va fi descalificat. Se înţelege că în acest caz un alergător poate răsturna toate gardurile de
pe culoarul său şi rezultatul obţinut să fie valabil, dar doborârea gardurilor, cu intenţie vădită,
atrage după sine descalificarea. Alte prevederi sunt identice cu cele de la alergarea de viteză.

4.5.1. Tehnica alergării de garduri

Fazele tehnice ale alergării de garduri se succed în următoarea ordine:
- startul şi lansarea de la start;
- pasul peste gard;
- alergarea între garduri;
- finişul şi sosirea.
 - Startul şi lansarea de la start determnină în măsură majoră eficienţa alergării de garduri,
aceste elemente determinând trecerea în condiţii optime a primului gard, fapt de care depinde
întreaga desfăşurare a cursei.
Plecarea este obligatorie cu start de jos şi respectă succesiunea poziţiilor şi mişcărilor ca în
cazul alergărilor pe plat, cu menţiunea că în poziţia “gata”, bazinul este mai ridicat decât la
alergarea de viteză, pentru a uşura îndreptarea trunchiului, aspect necesar pentru trecerea
primului gard. Ca o caracteristică a startului la alergările de garduri este poziţia mai înaltă a
bazinului la poziţia "gata", pentru ca atletul să ajungă în poziţie optimă de trecere la primul gard.
Numărul paşilor până la primul gard, impune aşezarea în primul blocstart a unui anumit
picior. Numărul de paşi alergători până la primul gard, este în medie de 8, dar poate fi şi de 7
paşi (pentru alergătorii foarte înalţi) sau de 9 paşi (pentru alergătorii mai scunzi). Pentru un
număr de 8 paşi, piciorul mai puternic se plasează la start pe blocul dinainte.
Această primă fază a alergării de garduri se deosebeşte de celelalte alergări, deoarece
alergătorul trebuie să atingă viteza optimă trecerii gardului, pe o distanţă fixă şi scurtă,
reprezentată de spaţiul dintre linia start şi primul gard. Foarte important, în economia alergării
este atingerea pe această distanţă a unei poziţii înalte în alergare, înaintea trecerii primului gard.
Distanţa de la start până la primul gard influenţează lungimea paşilor în spaţiul de lansare,
ultimul pas dinaintea gardului fiind mai scurt pentru a reduce momentul de frânare în momentul
atacului.
- Pasul peste gard trebuie să fie executat cu o pierdere minimă de viteză. Acest element
tehnic reprezintă veriga de bază a alergării de garduri; aici corpul trebuie să treacă razant
deasupra gardului, pentru a pierde cât mai puţin timp în faza de zbor. În plus, corpul trebuie să
aibă un echilibru cât mai bun, asigurat de mişcările segmentelor, în anumite planuri (mişcările
compensatorii).
Pasul peste gard are lungimea între 3,40-3,65m la alergătorii consacraţi şi 3,00-3,25m la
alergătoarele consacrate; din această mărime 60% revine “atacului” (distanţa de la care se atacă
gardul) şi 40% aterizării (distanţa de la gard până la contactul cu pista). Pasul peste gard poate fi
analizat prin momentele care îl compun: atacul gardului; trecerea gardului; aterizarea după
gard.
Atacul gardului se execută de la o distanţă de 1,90m (alergătoare) - 2,15m (alergători); în
această fază apare o prelungire a timpului de sprijin, a impulsiei, iar întinderea piciorului de atac
va începe abia când trunchiul se înclină accentuat spre gard, peste coapsă, pe direcţia alergării.
Impulsia se execută puternic pe o direcţie mai înaltă, decât în alergarea de viteză. La terminarea
impulsiei, genunchiul piciorului de atac are înălţimea maximă, gamba se extinde, iar trunchiul se
apleacă şi mai mult peste piciorul de atac. Braţul opus piciorului de atac este dus înainte – lateral.
În prima fază, piciorul de atac se avântă energic spre înainte, cu genunchiul îndoit şi gamba
flexată pe coapsă. După ce coapsa se ridică deasupra orizontalei, laba piciorului este proiectată
înainte în flexie dorsală, cât mai razant cu gardul. Când călcâiul piciorului de atac ajunge în
planul vertical al gardului (deasupra stinghiei) se consideră terminat atacul.
Trecerea gardului (Figura 1.) obligă aplecarea evidentă a trunchiul pe coapsa piciorului de
atac. Celălalt picior (de impulsie) este adus “remorcat” înapoi, cu talpa în flexie dorsală. Acest
picior trebuie să fie relaxat şi să aibă un timp “inactiv” în tragerea lui înainte, aspect esenţial
pentru o trecere eficientă a gardului.
 Figura 1. Atacul gardului

Aterizarea după gard este momentul în care se ia din nou contact cu pista, dincolo de gard.
Alergătorii aşază piciorul de atac la o distanţă de gard, în jur de 1,40m, iar alergătoarele la
aproximativ 1,30m.
Şocul aterizării este amortizat de articulaţii, în special de articulaţia gleznei; proiecţia C.G.G.
al corpului trebuie să se afle în baza de sprijin pentru a menţine echilibrul general al corpului şi
pentru a relua fără întârziere alergarea.
Aterizarea depinde de corectitudinea atacului: dacă în această fază proiecţia C.G.G. al
corpului se află înapoia sprijinului, viteza va fi frânată; în cazul în care proiecţia este înaintea
sprijinului, se va produce o dezechilibrare spre înainte, alergătorul fiind în pericolul de a cădea.
Piciorul “remorcat” (piciorul de impusie) va avea talpa orientată spre exterior, pentru a nu
agăţa gardul şi va fi tras înainte-sus, pe sub axilă, urmând să facă primul pas după aterizare
(Figura 2.).

Figura 2. Aterizarea după gard

- Alergarea între garduri

Distanţa între garduri fiind aceeaşi (9,14m pentru bărbaţi şi 8,50m pentru femei), este
parcursă în trei paşi foarte precis ritmaţi:
- primul pas este cel mai scurt: cam 1,60m pentru bărbaţi şi 1,50m pentru femei;
- al doilea pas este cel mai lung, în jur de 2m pentru bărbaţi şi 1,90 m pentru femei;
- al treilea pas este scurt, dar mai lung decât primul, în jur de 1,90m la bărbaţi şi 1,80m la
femei.
Acest ritm, în care al doilea pas este cel mai jos, dar cel mai lung, iar al treilea pas este cel
mai scurt, favorizează obţinerea unei poziţii optime de trecere peste gard.
 - Alergarea după ultimul gard
Spaţiul rămas de parcurs de la ultimul gard până la sosire se aleargă în viteză maximă;
pentru realizarea acestei faze în cele mai bune condiţii, se impune o trecere atentă şi echilibrată a
gardului al zecelea (chiar dacă este ultimul), cât şi o aterizare sigură şi fermă după gard. În
această ultimă fază atletul participă cu toate resursele de care mai dispune, “atacând” sosirea pe
ultimii doi paşi.

Figura 3. Pasul peste gard

O variantă de alergare de viteză deosebit de antrenantă şi care induce efecte cumulative

favorabile în pregătire, o constituie alergarea peste obstacole joase. Acest tip de alergare este de
fapt, o alergare de viteză, în care succesiunea obişnuită a paşilor este întreruptă de trecerea peste
obstacole. Prestaţia în acest mod de deplasare include o componentă de bază, care tine de
perceperea ritmului de execuţie.