Universitatea din Craiova

Facultatea De Educatie Fizica Si Sport

VOLEI
Atacul pe direcția elanului:descriere tehnica, greseli de tehnica, evolutia lui
de-a lungul timpului

Grupa nr 3
Student ANGELCO PRVULOVIC

Scopul principal al jocului de volei este ca jucatorii unei echipe sa reuseasca trimiterea
mingii peste plasa, in terenul de joc advers, in asa fel incat adversarii sa nu o mai poata trimite
inapoi. Tinand seama de conditiile de mai sus, mijlocul principal prin care se poate realiza acest
lucru este elementul tehnic lovitura de atac. Lovitura de atac este un element tehnic care se invata
si se perfectioneaza dupa o perioada mai lunga de timp de la inceperea pregatirii, fiind legata de
calitatile fizice specifice si de particularitatile jucatorului. Constituie in acelasi timp si cel mai
complex element in procesul de instruire si antrenament. Datorita acestui lucru, va trebui sa se
tina seama de partile sale componente, procesul de invatare si perfectionare fiind legat direct de
acestea. Pentru a evita demobilizarea incepatorilor, elementul fiind greu de realizat in joc, este
indicat ca profesorul sau antrenorul sa gaseasca cele mai eficiente mijloace de pregatire si
stimulare. Atacul poate fi executat din prima lovitura, atunci cand mingea vine direct de la
adversar, peste fileu, buna de atac; din a doua lovitura din primul pas, sau pas direct si din a treia
lovitura de cele mai multe ori. Toate procedeele de atac se pot executa: fara elan, de pe loc si cu
elan. Privind sub aspectul miscarilor necesare executarii loviturii de atac, deosebim mai multe
componente: elanul, bataia, zborul, lovirea mingii si aterizarea.
Elanul. Elanul reprezinta avantul pentru executarea loviturii de atac si consta intr-o
succesiune de 1 pana la 5 pasi alergatori. El incepe din pozitia fundamentala de baza. La un elan
de 1-3-5 pasi, inaintarea incepe pe piciorul opus bratului de atac. La un elan de 2-4 pasi,
inaintarea incepe cu piciorul corespunzator bratului indemanatic. Elanul trebuie facut
perpendicular sau putin oblic fata de fileu, uniform accelerat si cat mai energic.
Greseli Greseli de executie executie:
• Elan prea scurt sau inexistent inexistent
• Ritm nepotrivit nepotrivit al pasilor pasilor de elan
• Bataia pe varfuri varfuri
• Saritura in lungime lungime
• Punct de lovire coborat coborat
• Contactul cu mingea nu se realizeaza realizeaza cu toata palma
• Aterizare Aterizare in terenul terenul advers
Bataia. Bataia este contactul pe care picioarele il fac cu solul pentru realizarea
desprinderii si inaltarii intregului corp pe verticala. Bataia poate fi realizata pe unul sau pe
ambele picioare. Ultimul pas al elanului cu piciorul drept este putin mai mare decat ceilalti si
foarte energic, avand ca rol in prima faza de a opri viteza de inaintare, primul contact cu solul se
face pe calcai. In acest moment, centrul de greutate este inapoi, bratele se duc in jos si mult
inapoi pe langa trunchi, trunchiul este usor aplecat inainte. Prin flexia genunchiului piciorului de
sprijin si rularea lui pe talpa, centrul de greutate se deplaseaza inainte, moment in care piciorul
din urma, stangul, se duce langa piciorul din fata, la o jumatate de talpa sau cel mai mult de o
talpa inaintea primului, luand contact cu solul pe toata talpa (denumita bataie prin pasire). In
acest moment se accentueaza si mai mult flexia ambilor genunchi si aplecarea trunchiului in fata,
centrul de greutate coboara mult. In continuare, se realizeaza extensia energica a articulatiilor,
rularea pe varfurile ambelor picioare, dupa care urmeaza desprinderea in sus, pe verticala.
A doua varianta, folosita de marea majoritate a jucatorilor, este bataia precedata de un pas
sarit care de fapt este cea mai corespunzatoare si eficienta in majoritatea loviturilor de atac.
Executia unui jucator dreptaci: ultimul pas al elanului se executa pe piciorul stang, care face o
bataie asemanatoare pasului sarit, putin in sus si spre inainte, aterizarea realizandu-se odata cu
franarea elanului, succesiv, pe calcaiele picioarelor, alternativ, drept-stang, urmand rularea talpa,
varf si inaltarea pe verticala. De retinut este ca primul contact cu solul se face pe piciorul drept,
usor rasucit spre exterior, cu glezna blocata, centrul de greutate ramanand in urma piciorului de
sprijin. Odata cu revenirea trunchiului la verticala, piciorul de sprijin executa o flexie mai
accentuata, preluand toata greutatea corpului. Piciorul penduland, stangul, in aceeasi flexie,
depaseste cu o jumatate de talpa, sau chiar cu o talpa, piciorul de sprijin, ruland concomitend cu
celalalt, calcai-talpa-varf, echilibrand greutatea corpului pe ambele picioare si transformand
viteza de inaintare pe orizontala in viteza de inaltare pe verticala, urmand celelalte componente
ale loviturii de atac. Deci, ultimul impuls pe sol este realizat de piciorul opus bratului de lovire,
favorizand o inaltare si o pozitionare corespunzatoare fata de fileu si inlaturand o serie de miscari
nefiresti (rasuciri) ale trunchiului executate suplimentar, pentru lovirea mingii.
Zborul. Zborul se realizeaza prin intinderea energica a articulatiilor picioarelor si este
mult ajutat de miscarea puternica si rapida a bratelor, dinapoi - inainte - sus deasupra capului,
usor flexate din articulatia coatelor. In continuare, bratul de lovire se duce mai mult in sus si
inapoi, odata cu extensia usoara a trunchiului si rasucirea lui spre partea bratului indemanatic. In
timpul zborului, picioarele flexandu-se usor din articulatia genunchilor favoreaza ridicarea
(inaltarea) intregului corp pe verticala si mentinerea unui echilibru favorabil. Cand tragatorul se
gaseste in punctul maxim al inaltarii, incepe executarea urmatoarei componente, lovirea mingii.
Lovirea mingii. Mingea trebuie lovita deasupra fileului, contactul cu mingea facandu-se
scurt si rapid. Putin timp inaintea lovirii, sau aproape concomitent cu lovirea mingii, bratul
neindemanatic, flexat din articulatia cotului, executa o tractiune puternica de sus in jos si putin
lateral pe langa corp, ajutand in acest fel ca miscarea de revenire a trunchiului spre inainte sa ase
faca mult mai energic, iar forta de lovire a mingii sa creasca. In drumul sau pentru lovirea mingii,
bratul indemanatic este intins sau usor flexat din articulatia cotului. In timpul lovirii, trunchiul
executa o flexie energica pe bazin, palma bratului de atac loveste puternic mingea, in timp ce
cotul se ridica, intre cele doua puncte ale parghiei formate de umar-minge. Mingea se loveste cu
o suprafata cat mai mare a palmei, avand degetele desfacute intr-o usoara flexie, care in afara de
lovire, prin diferite miscari de rasucire a articulatiei pumnului sau a intregului brat, imprima
acesteia directia de zbor dorita.
Aterizarea. Contactul cu solul se face succesiv: varf, talpa, calcai, pe ambele picioare
odata, apropiate sau usor departate. In momentul contactului complet cu solul, articulatiile
picioarelor se flexeaza usor, facand ca aterizarea sa fie cat mai elastica, insotita in acelasi timp de
o flexie usoara a trunchiului pe bazin. Bratele cad relaxat pe langa trunchi, jucatorul luand
imediat pozitia fundamentala de baza, intrand in acest fel mai repede in joc.
Lovitura de atac procedeu intors
Lovitura de atac procedeu intors se deosebeste de lovitura atac procedeu drept prin
urmatoarele elemente: intoarcerea trunchiului spre partea bratului neindemanatic se face dupa
saritura, iar aterizarea cu talpile paralele cu linia de centru, varfurile orientate pe partea opusa
bratului de lovire
In executia tehinica a loviturii de atac procedeul prin intoarcere, se cere sa se tina seama
de urmatoarele considerente:
- dupa efectuarea bataii, jucatorul trebuie sa execute o intoarcere a intregului corp in
directia bratului neindemanatic;
- in momentul lovirii, mingea trebuie sa se gaseasca in partea opusa a bratului care
loveste, mingea depaseste putin executantul in partea bratului neindemanatic;
- deoarece jucatorul executa o miscare in plus, intoarcerea in aer, fata de lovitura de atac,
procedeu drept, mingea trebuie sa fie ridicata mai inalt;
- cea mai favorabila zona pentru executia acestui procedeu este zona 3;
- acest procedeu se poate executa si din pasa joasa sau in urcare cu conditia ca in
momentul ridicarii mingii, tragatorul sa se gaseasca in aer si sa fie inceputa miscarea de
intoarcere spre partea bratului neindemanatic;
Constituind un procedeu tehnic complex, in cadrul procesului de instruire, va trebui sa se
tina seama de partile lui componente deoarece progresul in executia tehnica este legat direct de
aceasta.
Pentru a se evita insusirea gresita a componentelor loviturii, sau demobilizarea
incepatorilor din cauza unor nereusite, se recomanda sa se caute exercitii si mijloace stimulative,
iar corectarile sa se faca la timp. Nu s-au descris celelelalte componente deoarece sunt identice cu
celelalte descrise la lovitura de atac procedeu drept. Se poate executa si fara intoarcere, de
jucatorii avansati, cu forta mare in brat si articulatia umarului puternica.
Lovitura de atac prin rotarea bratului
Lovitura de atac prin rotarea bratului este un procedeu tehnic mai putin folosit din cauza
tehnicii de executie foarte dificila. El face parte din grupa procedeelor speciale de atac si este
foarte eficient.
Dupa executia elanului si a sariturii asemanatoare loviturii de atac, procedeu drept,
urmeaza ridicarea bratelor in sus. In timp ce bratul stang continua inca putin ridicarea, bratul
drept ajuns la inaltimea centurii, usor flexat de articulatia cotului, executa o rotare de sus in jos,
pe langa trunchi si dinainte - inapoi prin laterial in sus si inainte, palma intorcandu-se simultan in
sus, in directia de lovire a mingii. Dupa aceasta miscare energica a bratului, ajutat si de o usoara
extensie a trunchiului, palma cu degetele rasfirate intr-o usoara semiflexie, loveste mingea sus
deasupra capului si putin inainte. In momentul lovirii mingii, pentru a imprima o forta mai mare,
trunchiul executa o flexie energica, pe bazin, iar palma si antebratul o miscare de acoperire a
mingii, inprimandu-i directia necesara.
Amplitudinea miscarii bratului este in functie de inaltimea la care ajunge mingea. In cazul
paselor joase, jucatorul nu mai reuseste sa execute miscarea de rotare de sus in jos si dinainte -
inapoi prin lateral, bratul fiind dus lateral sau chiar lateral sus.
Bibliografie:
1. F. Balais, A. Pacuraru, “Volei – de la selectie la performanta”, Ed. Academica, Galati,
1997
2. A. Pacuraru, “Volei – tehnica si tactica”, Ed. Fundatiei Universitare “Dunarea de Jos”,
Galati, 2002
3. https://activitateafara.ro/ghid-de-activitati-afara/activitati-afara/volei/

TEMA NR 2.
CRITERII DE SELECTIE IN VOLEI
Pentru a micsora diferentele dintre echipele reprezentative ale unitatilor scolare din
sportul de masa si cele din sportul de performanta trebuie sa avem in vedere eficientizarea
tuturor formelor de pregatire:

 selectia
 pregatirea tehnica ;
 pregatirea tactica ;
 pregatirea fizica ;
 pregatirea psihologica;

Selecţia empirică - realizată pe baza unor criterii unilaterale, de cele mai multe ori se soldează cu
numeroase erori, succese întâmplătoare şi un progres neînsemnat, în ciuda faptului că procesul de
instruire poate fi corect conceput şi efectuat.
Selecţia ştiinţifică - presupune o activitate complexă, abordată într-un concept unitar în dinamica
căruia aspectele medico-biologice, psihologice, pedagogice au o importanţă variabilă, uneori
secundară, alteori decisivă.
Selecţia în volei - în selecţie trebuie să se pornească de la cunoaşterea a două modalităţi:
individul şi particularităţile jocului, ordonate după greutatea lor specifică în cadrul obţinerii
performanţei, realităţi ce vor trebui să prefigureze cerinţe de ordin morfologic, funcţional,
psihologic, pedagogic.
 Experienţa practică ne demonstrează că un voleibalist, după doi ani, poate fi în
plenitudinea posibilităţilor psihologice şi intelectuale şi poate da maximum de randament, numai
dacă i s-a asigurat o pregătire anterioară de durată şi de nivel corespunzător, virtuozitatea
dobândindu-se în timp, prin acumularea de experienţă de joc. Pornind de la acest deziderat al
stadiului obligatoriu al acumulărilor de durată, studiile, experimentele şi practica concluzionează
că vârsta potrivită pentru începerea unei activităţi voleibalistice organizate şi susţinute ar fi între
11-13 ani şi chiar mai timpurie.
În reuşita procesului de selecţie ori de câte ori este vorba despre calităţile care ţin
de caracteristicile ereditare stabile (dimensiuni longitudinale ale corpului, viteza şi îndemânarea
generală) exigenţa selecţionărilor trebuie să fie foarte mare de la bun început.

Criterii de selecţie:
Necesitatea abordării în cadrul selecţiei a unor criterii obiective unanim
recunoscute şi verificate, izvorăşte din necesităţile bazelor ştiinţifice pe care trebuie aşezată
întreaga acţiune de selecţie. Apreciez că pentru reuşita acţiunii de selecţie profesorul trebuie să
ţină seama de următoarele criterii:
a. criterii medico-biologice;
b. criterii somatice;
c. capacitatea motrică;
d. potenţial neuropsihic.
a.Criterii medico-biologice- se impune efectuarea unui examen medical la
servicii specializate urmărind:
 aprecierea stării de sănătate;
 aprecierea integrităţii funcţionale, globale;
 precizarea niveluli de dezvoltare fizică generală în funcţie de sex şi
vârstă cu ajutorul următoarelor examene:
 antropometric, pentru determinarea staturii, lungimii membrelor inferioare
şi a anvergurei;
 somatoscopic;
 examenul mobilităţii articulare.
b. Criterii somatice- principalele date somatice care ne interesează în problema selecţiei sunt cele
care pot fi puţin influenţate de mediu şi anume:
 statura (înălţimea) – pe bună dreptate sunt semne de
întrebare asupra căror criterii să ne oprim mai ales în etapele primare ale
selecţiei, pentru a putea prognostica o înălţime finală optimă. Dintre
acestea specialiştii recomandă corelarea indicatorilor de creştere cu vârsta
biologică, care exprimă mai fidel nivelul maturizării decât vârsta
cronologică. Pentru determinarea vârstei biologice se recomandă
simptomele secundare ale pubertăţii: osificarea pumnului şi încheieturii
mâinii neîndemânatice şi vârsta dinţilor. Pe baza acesteia se pot aprecia cu
obiectivitate ritmurile maturizării (întârziată, accelerată) şi determina
 înălţimea posibilă prin raportarea la nivelul mijlociu de dezvoltare fizică a
generaţiilor în creştere.
 ereditatea – nu este un indiciu absolut sigur deşi în majoritatea cazurilor
copilul împrumută aspectul somatic al părinţilor. În cazul unui potenţial
genetic redus la înălţimea părinţilor poate fi corelată şi înălţimea rudelor
apropiate.
 tipul constituţional - trebuie să fie longilin, cu dimensiuni mici ale
bazinului cu membre lungi. Având în vedere că anvergura are implicaţii
atât în privinţa înălţimii punctului de lovire a mingii cât şi mărirea
suprafeţei de acţionare a jucătorului, se consideră că aceasta trebuie să
atingă valori în jur de 100%-106% faţă de înălţimea vârstei adultului.
Important este ca înălţimea şi lungimea membrelor superioare să fie mari şi
foarte mari.
c. Capacitatea motrică - cunoscut fiind caracterul perfectibil al calităţilor pe care le reclamă
practicarea voleiului, exigenţa trebuie să fie sporită de la început pentru aceste calităţi care, dacă
nu se găsesc în “zestrea ereditară” este inutil să aşteptăm ca ele să se dezvolte ulterior în măsura
necesară.
 calităţile motrice - care interesează în mare măsură procesul de selecţie
sunt: viteza sub toate formele de manifestare; îndemânarea generală şi
specifică.
Deţinătorii unor indici ridicaţi de viteză sunt avantajaţi întrucât zona posibilităţilor
de substituire a calităţilor motrice destul de restrânsă în eforturile care pretind manifestarea
complexă a tuturor (cum este cazul voleiului) se întinde mai mult în direcţia vitezei decât în
direcţia forţei sau rezitenţei. Substratul morfo funcţional al vitezei se maturizează în jurul vârstei
de 15 ani dar predicţia calităţilor de viteză se poate face începând de la 12 ani când aceştia
realizează aproximativ 80% din viteza pe care o vor avea la 16 ani.
 capacitatea de însuşire a deprinderilor motrice se examinează în
toate perioadele selecţiei, profesorul trebuind să urmărească în principal capacitatea
copilului de a-şi însuşi temeinic acţiunile specifice.
Sunt copii care-şi însuşesc foarte repede deprinderile dar cu insuficientă stabilitate,
existând riscul unei dezorganizări comportamentale în condiţii de întrecere, după cum sunt şi
elevii care îşi perfecţionează mai îndelung unele deprinderi dar temeinic având o constanţă, un
randament şi o mare stabilitate la factorii perturbatori.
d. criteriul psihologic – selecţia psihologică constă în depistarea însuşilor psihice necesare
obţinerii succesului privite în contextul bio-psiho-social al personalităţii. Dezvoltarea psihică nu
poate fi apreciată cu aceeaşi uşurinţă şi obiectivitate ca dezvoltarea somatică sau motrică. Aceasta
cu atât mai mult cu cât în fazele primare ale selecţiei profesorul trebuie să facă această apreciere.
Particularizând puţin şi revenind la selecţia realizată de profesorul de educaţie
fizică pe elevii de clasa a-V-a si a-IX-a, lucrurile se schimbă puţin.Dacă selecţia s-ar face “ca la
carte” ar trebui ca profesorul să aloce 2-3 ani selecţiei primare sau de orientare.Acest lucru nu
este posibil deoarece elevul stă la gimnaziu sau in liceu doar 4 ani , iar profesorul nu ar putea
realiza o “forma finală” a acestuia risipind 2 ani pe o pregătire de iniţiere în jocul de volei.De
aceea se impune o proiectare didactică a procesului de instruire astfel încât în cei 4 ani elevul să
treacă prin toate fazele învăţării.
Selecţia trebuie începuta în luna septembrie şi continuata tot anul şcolar. Scopul
selecţiei este: depistarea şi recrutarea copiilor cu aptitudini fizice şi motrice specifice. Dupa o
pregatire initiala urmeaza o serie de probe fizice si specifice:
Probe fizice
 Deplasare 6 x 4 m .
 Săritura în lungime de pe loc .
 Detentă cu élan.
 Deplasare 8 x 6 m .
Probe specifice
 pase de control cu două mâini de sus – execuţii globale;
 serviciul de sus din faţă - execuţii globale;
 jocul cu efectiv redus
În anul I de pregătire nu poate fi vorba de obiective de performanţă propriu-zise,
ci de unele comportamente de bază ale viitoarelor obiective de performanţă.
Depistarea a 2-3 jucători de perspectivă, a 2-3 viitori ridicători coordonatori de
joc, având în vedere importanţa lor în echipă, precum şi faptul că pregătirea lor presupune un
număr mai mare de antrenamente se impune rapid din rândul elevilor deja selecţionaţi.
Competiţiile interne efectuate în cadrul unitatii scolare ajutat foarte mult în
depistarea acestor elevi.
BIBLIOGRAFIE
1. https://www.scrigroup.com/sanatate/sport/JOCUL-DE-VOLEI-IN-LECTIA-DE-
ED43378.php
2. https://www.frvolei.ro/pagini/6_antrenori/planuri_de_pregatire/Ghidul
%20orientativ.pdf
3. https://www.academia.edu/37911385/UNIVERSITATEA_BABE%C5%9E_BOLYAI

TEMA NR 3
SISTEMUL DE MARCARE AL PUNCTELOR +MINGEA -CARACTERISTICI

Voleiul se dispută între două echipe aflate pe o suprafaţă de joc împărţită printr-un fileu în două
terenuri egale. Scopul jocului este de a face mingea să cadă în terenul de joc advers, trimiţând-o
pe deasupra fileului şi de a o împiedica să atingă solul propriului teren.
Fiecare echipă poate executa maximum trei loviri ale mingii (în plus faţă de contactul blocajului)
pentru a o retrimite spre terenul advers.
Mingea este pusă în joc printr-un serviciu: jucătorul la serviciu loveşte mingea cu mâna pentru a
o trimite pe deasupra fileului în terenul advers. Faza de joc continuă până când mingea atinge
solul în terenul de joc, este trimisă în afara acestuia sau până când o echipă nu o joacă
regulamentar.
În jocul de volei, echipa care câştigă faza de joc primeşte un punct. Când echipa la primire
câştigă faza, ea va câştiga un punct şi dreptul de a servi, iar jucătorii acestei echipe efectuează o
rotaţie, deplasându-se cu o poziţie în sensul acelor de ceasornic.
Un set (cu excepţia celui decisiv – al cincilea) este câştigat de echipa care obţine prima 25
puncte, cu un avans de cel puţin două puncte faţă de echipa adversă. În caz de egalitate la scorul
de 24 – 24, jocul continuă până când este realizată o diferenţă de două puncte.
Meciul este câştigat de echipa care obţine trei seturi.
În cazul unei egalităţi de 2-2 la seturi, setul decisiv (al 5-lea) este jucat până la punctul 15, cu o
diferenţă minimă de două puncte între cele două echipe.
Dacă o echipă refuză să joace după ce a fost somată să o facă, ea este declarată forfait şi pierde
meciul cu rezultatul 0-3 şi 0-25 pentru fiecare set.
O echipă care, fără justificări valabile, nu se prezintă pe terenul de joc la ora stabilită, este
declarată forfait cu acelaşi rezultat.
O echipă declarată incompletă pentru un set sau pentru meci pierde setul sau meciul. Echipei
adverse i se atribuie punctele şi seturile necesare pentru a câştiga setul sau meciul. Echipa
incompletă păstrează punctele şi seturile câştigate.
Fiecare echipă are dreptul să ceară un număr maxim de două time-out-uri şi şase înlocuiri de
jucători într-un set.
La competiţiile de seniori, oficiale şi mondiale ale FIVB, FIVB poate reduce cu unul numărul de
time-out-uri dacă înţelegerile cu sponsorii, marketingul sau televiziunea o cer.
Mingea trebuie să fie sferică, din piele, cu culori strălucitoare. Circumferinţa de 65 cm, greutatea
de 260 grame.
Fiecare meci va fi câştigat de echipa care câştigă două seturi.
Primele două seturi se vor juca până la 21, cu diferenţă de două puncte necesară pentru a câştiga
setul.
Al treilea set se va juca până la 15, tot cu două puncte diferenţă.
Este admis un time-out în fiecare set pentru fiecare echipă (durata de 30 de secunde). Când
punctele obţinute în total de ambele echipe ajung La 21, se acordă un time-out tehnic de 30 de
secunde, în cazul primelor două seturi.
Schimbarea terenului se face după fiecare 7 puncte, în primele două seturi, Iar după 5 puncte în
setul 3
BIBLIOGRAFIE
1.https://dokumen.site/download/curs-volei-a5b39f09f0cd51
2.https://www.editurauniversitaria.ro/storage/publications/rasfoire/
u3LsonZon9lSqb9Yi2JYjuHeX.pdf