MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

UNIVERSITATEA PETROL – GAZE DIN PLOIEȘTI

FACULTATEA : ȘTIINȚE ECONOMICE
PROGRAMUL DE STUDII : MANAGEMENT
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT (IF/FR/ID) : ID

Prezentati generalităţi privind formarea deprinderilor

specifice aruncărilor atletice

PLOIEȘTI
2022

Educaţia fizică şi sportivă este o activitate deosebit de complexă, dacă ne referim în

primul rând la conţinutul, structura, organizarea şi desfăşurarea sa. Când se analizează activitatea
de educaţie fizică şi sportivă, ca fenomen social, trebuie să avem în vedere multitudinea de
componente pe care ea le implica:
 exerciţii fizice;
 baza materială specifică;
 instalaţii şi materiale sportive specifice;
 aspecte tehnice şi organizatorice specifice; discipline ştiinţifice care o
fundamentează;
 cadre de specialitate.
În ansamblul său, atletismul, este ramura de sport ce se bazează pe întrecerea individuală.
Atletismul s-a practicat, în mod rudimentar, încă din comuna primitive pentru asigurarea
existenţei comunităţii, evoluând odată cu orânduirile sociale, statuându-şi reguli şi norme
specifice în vederea participării la competiţii, atingerii idealurilor indivizilor. Dispunând de o
multitudine de exerciţii fizice, cu un pronunţat caracter natural, dar şi accesibile tuturor tinerilor,
atletismul poate fi practicat în toate lecţiile de-a lungul întregului an şcolar/universitar chiar cu o
dotare material minimă.
Ramură de sport cu un rol hotărâtor în dezvoltarea capacităţilor motrice, a
îmbunătăţirii/dezvoltării unei bune condiţii fizice şi a formării unor deprinderi şi priceperi
motrice specifice, atletismul se regăseşte ca mijloc de pregătire în toate ramurile de sport, fiind
practicat atât de cei tineri cât şi de cei vârstnici. Atletismul prezintă un sistem de probe atletice
cu un caracter variat şi complex, cuprinzând probe de alergări, sărituri, aruncări dar şi probe de
marş şi poliatloane.
Lecţiile de educaţie fizică şi sportivă, pe baza mijloacelor specifice din atletism, le putem
asocia lecţiilor din şcoalaatletismului unde putem vorbi de şcoala alergării, şcoala săriturii şi
şcoala aruncării, fiecare cu un conţinut specific în scopul învăţării şi perfecţionării deprinderilor
de bază din alergări, sărituri şi aruncări.

Formarea deprinderilor specifice aruncărilor atletice

 În atletism, aruncările sunt probe prin care obiectul de aruncat, cu forme şi dimensiuni
diferite, este proiectat în aer pe baza forţei aruncătorului, cât mai departe posibil.
După modul de purtare a obiectului de aruncat, de executare a mişcărilor elanului,
dimensiunile spaţiului de elan, forma obiectului de aruncat şi aplicarea forţei aruncătorului
asupra obiectului de aruncat se disting trei tipuri de aruncări:
 aruncare tip împingere – (aruncarea greutăţii) forţa aruncătorului se aplică, prin
presiuni dinapoi înainte şi de jos în sus, asupra greutăţii; mâna celui care aruncă
este plasată înapoia şi dedesubtul obiectului;
 aruncare tip azvârlire – (aruncarea suliţei şi a mingii de oină) forţa aruncătorului se
aplică prin tracţiune rectilinie dinapoi înainte; braţul care exercită tracţiunea se află
înaintea obiectului până în momentul eliberării;
 aruncare tip lansare – (aruncarea discului şi a ciocanului) forţa aruncătorului se
aplică prin tracţiune rectilinie dinapoi înainte pe o traiectorie curbilinie; braţul care
exercită tracţiunea, întins lateral, se află înaintea obiectului până în momentul
eliberării.
În toate aruncările, obiectul aruncat descrie, în timpul zborului, o traiectorie curbă,
asemănătoare unei parabole cu partea finală, descendentă, scurtă şi înclinată.
Aruncările atletice prezintă aceiaşi structură motrică formată din două faze principale:
elanul şi efortul final (aruncarea propriu-zisă) şi din pregătirea pentru aruncare (prinderea sau
priza obiectului şi mişcările executate de aruncător pentru a intra într-o poziţie cât mai favorabilă
derulării elanului).
Pregătirea pentru aruncare – constă dinprinderea (priza) obiectului aruncat şimişcările
executate de aruncător pentru a ajunge într-o poziţie favorabilă intrării în elan şi au scopul de a
tensiona lanţurile musculare ce vor efectua elanul.
Elanul – reprezintă totalitatea acţiunilor motrice realizate de deplasarea aruncătorului spre
direcţia aruncării, cu scopul de a asigura o viteză obiectului aruncat şi de a aduce aruncătorul
într-o poziţie propice efectuării efortului final cu maximă eficienţă.
Elanul în probele atletice prezintă structuri motrice diferite în funcţie de tehnica tipurilor
de aruncare, şi se pot distinge:
 elanuri sub formă de săltare (aruncările tip împingere)
 elanuri sub formă de piruetă (aruncările de tip lansare şi de tip împingere);
  elanuri sub formă de alergare (aruncările de tip azvârlire).
Executarea elanului impune respectarea unor cerinţe de ordin general: elanul se va realiza
prin deplasări razante cu solul şi rapide, pentru ca aruncătorul să rămână în sprijin unilateral o
perioadă cât mai scurtă de timp; se asigură condiţii uşurate pentru efectuarea efortului final,
datorită deplasării mai rapide a trenului inferior comparativ cu trenul superior; posibilităţile de
combinare a efortului final de aruncare cu o viteză anticipată, determină viteza de execuţie a
elanului.
Efortul final – reprezintă capacitatea aruncătorului de a combina viteza căpătată de obiect
din elan, cu viteza imprimată prin contracţia musculară explozivă a grupelor şi lanţurilor
musculare, specifice fiecărei aruncări. În efortul final, lanţurile musculare antagoniste,
acţionează, unele după tipul dinamic de învingere (concentric), iar celelalte prin cedare
(excentric).
Efortul final prezintă trei forme de mişcare:
 mişcare de ridicare – corpul şi obiectul de aruncat se deplasează din poziţia joasă
în poziţia înaltă;
 mişcarea de translaţie – corpul şi obiectul de aruncat se deplasează de pe piciorul
drept pe cel stâng şi mişcarea de rotaţie – axa bazinului şi axa umerilor se rotesc
de la dreapta spre stânga.
Realizarea unui efort final cât mai eficient, necesită respectarea unor cerinţe de ordin
general:
 viteza imprimată obiectului de aruncat, din faza elanului până la efortul final,
trebuie să prezinte caracteristicile unei viteze accelerate;
 efortul final este anticipat prin depăşirea axei umerilor de regiunea bazinului;
 sprijinul bilateral, într-o poziţie joasă, oferă posibilităţi maxime pentru accelerarea
efortului final;
 realizarea efortului final, în prima fază, de grupele musculare de la nivelul
trunchiului, bazinului şi regiunii lombare prin contracţie puternică, urmate de
contracţia celorlalte grupe musculare ale corpului şi membrelor, într-o succesiune
identică unei unde contractile, din zona centrului general de greutate spre
extremităţi;
  deplasarea spre direcţia de aruncare se realizează de pe piciorul drept/stâng spre
cel stâng/drept;
 momentul trecerii de la faza de elan la cea a efortului final se realizează prin
blocarea deplasării printr-o mişcare energică cu piciorul stâng/drept, în faţa liniei
de marcaj a spaţiului de aruncare; succesiunea explozivă a ,,undei contractile”
(efortul final) este ,,picioare – bazin – trunchi – braţ – mână”.

Aruncarea mingii de oină

Aruncarea mingii de oină face parte din aruncările de tip ,,azvârlire” prin care forţa
aruncătorului se aplică mingii de oină sub forma unei tracţiuni dinapoi-înainte cu ajutorul
braţului aruncător pe deasupra umărului.
În învăţarea tehnicii aruncării mingii de oină distingem două forme de aruncare:
 aruncare mingii de oină de pe loc;
 aruncare mingii de oină cu elan.
Aruncare mingii de oină de pe loc este o mişcare naturală în linie dreaptă iar aruncarea mingii de
oină cu elan este reprezentată de o alergare accelerată rectilinie care urmăreşte producerea unei
energii potenţiale de arcuire a trunchiului care să-i permită întoarcerea umerilor spre dreapta,
plasarea braţului întins cu mingia înapoi, în prelungirea axei umerilor şi blocarea aruncătorului
pe piciorul opus braţului aruncător, pentru a executa o tracţiune dinapoi-înainte cu maximă
rapiditate, poza de final a aruncării este aceea a unui arc întins, care prin destindere proiectează
mingia în aer la distanţa mare, sub un unghi de 29 – 30°.

Aruncarea greutăţii – procedeul prin săltare

Aruncarea greutăţii procedeul prin săltare face parte din categoria aruncărilor prin
împingere, cu structura generală a tehnicii formată din două părţi: elanul şi efortul final.
Aruncătorul, prin executarea celor două părţi, desfăşoară un ansamblu de mişcări care va
asigura obiectului de aruncat o viteză de plecare cât mai mare, sub un unghi de ≈ 45°. Din punct
de vedere al structurii motrice aruncarea greutăţii prezintă succesiv, fazele: priza greutăţii,
poziţia de plecare, elanul şi efortul final.
 Priza – obiectul de aruncat este aşezat în mână, aflată într-o uşoară flexie dorsală din
articulaţia pumnului, sprijinit pe extremitatea distală a metacarpienelor, în special pe degetele
mijlociu, arătător şi inelar, celelalte două degete sprijină obiectul pentru a nu se rostogoli; mâna
este dusă pe partea dreaptă/stângă în scobitura supraclaviculară şi pe umăr. Cotul este îndoit şi se
află sub nivelul umărului în plan lateral, braţul aruncător face cu sol un unghi de 45°.
Poziţia de plecare în elan: aruncătorul este cu spatele la direcţia de aruncare în cercul de
aruncare, cu piciorul drept/stâng în apropierea cercului, piciorul stâng/drept este situat puţin în
urma celui drept/stâng, greutatea corpului repartizată pe piciorul din faţa aruncătorului, trunchiul
relaxat, braţul, opus celui aruncător, semiîntins şi aflat în faţă la înălţimea umărului cu palma
orientat în jos.
Elanul – elanul propriu-zis constă dintr-o grupare a trunchiului pe piciorul drept/stâng
flexat (din faţă, situat în apropierea cercului) concomitent cu ridicarea piciorului stâng/drept spre
înapoi-sus; când greutatea a atins punctul minim faţă de sol, aruncătorul prin impulsia energică
în piciorul drept/stâng pe direcţia gleznă – genunchi – şold – centrul de greutate al corpului
realizează scoaterea centrului de greutate în afara suprafeţei de sprijin, în acelaşi timp piciorul
stâng/drept execută o avântare spre înapoi cea ce duce la unirea forţei de impulsie a piciorului
drept/stâng cu forţa de avântare a piciorului stâng/drept.
În momentul când aruncătorul pierde contactul cu solul prin piciorul drept/stâng are loc
momentul de săltare până când piciorul drept/stâng ia contactul cu solul, picioarele sunt plasate
într-o poziţie care să permită în cel mai scurt timp continuarea impulsiei (deplasare alunecată).
Efortul final – are ca durată timpul scurs din momentul când piciorul drept reia contactul
cu solul şi până când obiectul de aruncat este eliberat din mână. În această fază aruncătorul
realizează blocarea mişcării orizontale (deplasare alunecată) şi transformarea acestei viteze într-o
mişcare complexă de ridicare – rotare – înaintare spre direcţia de aruncat. Forţa de impulsie a
aruncătorului este transmisă obiectului de aruncat printr-o extensie explozivă a picioarelor,
ridicare – rotare – înaintarea trunchiului şi întinderea energică a braţului aruncător.
Exerciţiile utilizate pentru învăţarea tehnicii aruncării greutăţii – procedeul prin săltare
 explicarea şi demonstrarea prizei corecte, poziţiei de plecare, elanului şi efortul
final pentru aruncarea greutăţii;
 din stând depărtat sau mers uşor, ţinerea obiectului de aruncat pe umăr şi sub
bărbie, trecerea greutăţii corpului pe piciorul drept, flexarea şi extensia acestuia
 cu acţiunea braţului asupra obiectului de aruncat spre înainte sus; 2 – 3 serii a câte
10 – 12 aruncări, două linii faţă-n faţă la distanţa de 10 – 15 m;
 din stând depărtat, ţinerea obiectului de aruncat pe umăr şi sub bărbie, trecerea
greutăţii corpului pe piciorul drept, flexarea lentă şi extensia rapidă a acestuia, cu
acţiunea braţului asupra obiectului de aruncat spre înainte sus; 2 – 3 serii a câte 10
– 12 aruncări, două linii faţă-n faţă la distanţa de 10 – 15 m;
 aruncări, din stând depărtat cu faţă pe direcţia de aruncare, folosind flexia
genunchilor, răsucirea trunchiului spre dreapta/stânga şi depăşirea obiectului de
aruncat; 2 – 3 serii a câte 10 – 12 aruncări, două linii faţă-n faţă la distanţa de 10 –
15 m;
 aruncări, din stând depărtat cu partea stângă/dreaptă spre direcţia de aruncare,
folosind flexia genunchilor, răsucirea trunchiului spre dreapta/stânga şi depăşirea
obiectului de aruncat; 2 – 3 serii a câte 10 – 12 aruncări, două linii faţă-n faţă la
distanţa de 10 – 15 m;
 aruncări, din stând depărtat cu spatele spre direcţia de aruncare, folosind flexia
genunchilor, răsucirea trunchiului spre dreapta/stânga şi depăşirea obiectului de
aruncat; 2 – 3 serii a câte 10 – 12 aruncări, două linii faţă-n faţă la distanţa de 10 –
15 m;
 săltări alunecate şi simularea aruncării, din stând cu spatele spre direcţia de
deplasare, executate cât mai razant, fără obiectul de aruncat; 2 – 3 serii a câte 10 –
12 săltări, pe distanţa de 20 – 30 m;
 săltări alunecate, din stând cu spatele spre direcţia de deplasare, executate cât mai
razant, cu obiectul de aruncat ţinut pe umăr fără a fi aruncat; 2 – 3 serii a câte 10 –
12 săltări, pe distanţa de 20 – 30 m;
 aruncare cu elan (săltări alunecate, executate cât mai razant şi aruncare), din stând
cu spatele spre direcţia de aruncare, 2 – 3 serii a câte 10 – 12 aruncări, două linii
faţă-n faţă la distanţa de 10 – 15 m. Procesul de învăţarea tehnicii aruncării
greutăţii – procedeul prin săltare trebuie să respecte câteva indicaţii metodice:
 braţul aruncător se va afla tot timpul în urma obiectului de aruncat;
 greutatea corporală are un rol activ asupra obiectului de aruncat;
  asigurarea unei riguroase sincronizări între faza de impulsie a piciorului şi
acţiunea braţului aruncător;
 contactul timp îndelungat val picioarelor cu solul;
 efortul final este realizat din poziţia aruncătorului aflat cu latura sau cu spatele
spre direcţia de aruncare, greutatea corpului aflată pe piciorul stâng/drept,
deplasarea piciorului drept/stâng lateral sau înainte o dată cu trecerea greutăţii şi
flexia lui;
 se pune accent pe acţiunea picioarelor şi şoldurilor.

Bibliografie:
https://didfr.upg-elearning.ro/mod/resource/view.php?id=80304 – Suport curs