În gimnastica acrobatică şcolară, pe lângă exerciţiile executate la sol,

individual, în doi sau în grup, se folosesc (se pot executa) şi o serie de exerciţii
la aparate speciale: trambulina elastică şi plasa clasică. Importanţa lor constă în
faptul că ele contribuie, alături de celelalte mijloace ale gimnasticii, la
dezvoltarea superioară a orientării în spaţiu, a coordonării fine neuromusculare,
a curajului, vitezei de reacţie şi un înalt simţ de echilibru.
Trambulina elastică este un plan înclinat, confecţionat din scânduri şi
arcuri, care favorizează desprinderea şi zborul înalt. Se foloseşte pe scară largă,
atât pentru efectuarea salturilor acrobatice, a săriturilor peste aparate în cadrul
demonstraţiilor sportive, cât şi ca aparat ajutător în învăţarea săriturilor pe
aparatul de concurs. Săriturile la trambulina elastică sunt spectaculoase şi
atractive, mărind interesul şi participarea afectivă a elevilor în lecţie. Se pot
începe la vârste mici, asigurându-se bine locuri de aterizare şi ajutorul din partea
profesorului sau a colegilor. În procesul de învăţare a săriturilor la trambulina
elastică, o atenţie deosebită se va acorda însuşirii tehnicii bătăii, de aceasta
depinzând, în mare parte, calitatea săriturii.
Specialiştii recomandă o serie de reguli cum sunt:
- timpul încărcării trambulinei elastice să fie relativ mai lung, comparativ
cu încărcarea trambulinei semielastice sau a solului;
- bătaia să se facă în zona cea mai elastică a trambulinei;
- bătaia pe trambulină trebuie să se facă de la o anumită înălţime;
- în momentul contactului picioarelor cu trambulina genunchii trebuie să
fie aproape întinşi;
- contactul cu trambulina trebuie să aibă loc numai pe partea anterioară a
tălpilor (labei piciorului);
- în momentul bătăii, corpul trebuie să cadă aproape perpendicular pe
suprafaţa de sprijin;
 - pentru mărirea zborului, în momentul desprinderii, braţele se balansează
(avântă) energic înainte-sus, terminând mişcarea printr-o înălţare a umerilor,
pieptului şi capului, cu privirea orientată înainte;
La început se vor învăţa sărituri simple, ca:
- săritura dreaptă şi rostogolire înainte;
- săritură dreaptă, grupare, întindere şi rostogolire înainte;
- săritura în echer, cu picioarele apropiate;
- săritura în echer, cu picioarele depărtate;
-săritura dreaptă, cu întoarcere de diferite grade în jurul axei
longitudinale;
- săritura în echer, cu întoarcere de 90°, 180°;
- săritura dreaptă, grupare şi întoarcere de 90°, 180°, o dată cu întinderea
corpului;
- săritura cu rostogolire pe saltele suprapuse.
Aceste sărituri simple dezvoltă orientarea spaţială de bază, necesară
însuşirii elementelor acrobatice mai dificile, ca:
- salt grupat înainte;
- salt înainte zburat;
- salt înainte echer;
Ţinând cont de zborul înalt al săriturilor, locul de aterizare va fi amenajat
cu mai multe saltele. Ajutorul şi asigurarea se acordă cu maximă atenţie.
Plasa elastică
Este formată dintr-un material rezistent (pânză, piele, o împletitură de
benzi de nailon sau alt material rezistent), fixat pe un cadru metalic prin benzi de
cauciuc. Are o largă folosire în sălile de gimnastică, ca aparat ajutător. Se poate
folosi pentru însuşirea salturilor în pregătirea gimnaştilor, schiorilor,
paraşutiştilor, a săriturilor în apă, a acrobaţilor din circuri. Este un aparat
ajutător, în special pentru formarea coordonării mişcărilor şi a celorlalte
aptitudini psihomotrice, sau pentru învăţarea şi perfecţionarea unor elemente
acrobatice de mare dificultate, în care acţiunile din timpul zborului sunt
complicate.
Bătaia pe plasa elastică (spre deosebire de bătaia pe trambulină), se
efectuează pe toată suprafaţa tălpilor, cu picioarele întinse şi uşor depărtate, pe
mijlocul plasei. Desprinderea trebuie executată cât mai mult pe verticală. În
timpul aterizărilor, spatele este încordat, pentru a evita forţarea coloanei
vertebrale. Datorită elasticităţii suprafeţei de lucru, se poate ateriza pe picioare,
pe bazin, pe spate şi abdomen, ceea ce dă posibilitatea de a combina foarte mult
săriturile. Înălţimea zborului permite efectuarea în aer a unui număr mare de
mişcări diversificate. La învăţarea săriturilor pe plasa elastică, se va insista
asupra însuşirii corecte a săriturilor simple, care au menirea de a forma reflexele
de orientare în spaţiu şi redresare a corpului. Săriturile simple ce se pot execută
sunt aproximativ aceleaşi cu cele de la trambulina elastică şi sunt accesibile
copiilor din şcoală. După însuşirea corectă a acestora, se poate trece, cu elevii
„superdotaţi", la executarea unor elemente mai complicate şi la salturi.
Exemple:
- săritură dreaptă, cu aterizare pe genunchi şi revenire;
- aceeaşi săritură, cu aterizare pe bazin şi revenire;
- aceeaşi săritură, cu aterizare pe omoplaţi şi revenire în stând;
- salt înainte grupat şi revenire în stând;
- salt înainte în echer, fără şi cu întoarceri;
- salt înapoi grupat sau întins, fără şi cu întoarceri de diferite grade.
Asigurării i se acordă o deosebită atenţie (de către profesor sau elevii special
pregătiţi) şi se poate efectua cu mâinile, cu lonja de mână sau cu lonja
suspendată de plafon. Datorită înălţimii mari la care se ajunge în zbor, măsurile
de prevenire a accidentelor sunt absolut necesare, la orice nivel de pregătire.

Bazele tehnice ale săriturilor cu sprijin

 În componenţa săriturilor cu sprijin putem distinge următoarele etape: elanul,
bătaia propriu-zisă, zborul 1, sprijinul mâinilor pe aparat, zborul 2 şi aterizarea.
Elanul
Constă într-o alergare uniform accelerată, realizată în scopul acumulării unei
energii orizontale, de acesta depinzând lungimea traiectoriei de zbor. Alergarea
se efectuează pe pingea având trunchiul înclinat puţin înainte la aproximativ 5-
15 grade, braţele îndoite balansându-se energic în plan sagital, privirea fiind
orientată înainte. Lungimea elanului şi viteza acestuia vor fi proporţionale cu
înălţimea aparatului, şi gradul de dificultate al elementului tehnic ce urmează a
fi efectuat.
Bătaia pe trambulină Este compusă din pasul sărit şi bătaia propriu-zisă.
 Pasul sărit este “specific săriturilor cu bătaie pe două picioare şi constă dintr-
un pas sărit efectuat la 1-2 m. înainte de trambulină. În acest moment corpul se
desprinde de la sol, iar piciorul liber se lansează înainte uşor îndoit din
articulaţia genunchiului. Celălalt picior i se alătură, trunchiul înclinându-se din
articulaţia coxo-femurală”. (Rusu, Ileana şi colab.,1995, p. 87)
 Bătaia propriu-zisă constă într-o impulsie puternică la nivelul membrelor
inferioare, simultan cu proiecţia braţelor din înapoi prin înainte sus şi
îndreptarea corpului. Scopul bătăii este acela de a aduce centrul de greutate în
concordanţă cu specificul săriturii. Contactul cu trambulina se realizează pe
pingea având corpul încordat. În momentul contactului cu trambulina se produce
o flexie la nivelul membrelor inferioare, urmată de o extensie după ce corpul a
trecut de momentul verticalei. Efectuând o analiză biomecanică a bătăii pe
trambulină distingem trei elemente importante: - unghiul de atac (A) - sectorul
de bătaie (B) - unghiul de desprindere (C)

Zborul întâi El durează din momentul desprinderii de pe trambulină până în

momentul atingerii aparatului cu mâinile, fiind rezultatul transformării energiei
orizontale într-una ascensională şi/sau de rotaţie în urma desprinderii de pe
trambulină. Primul zbor este caracterizat de o fază ascendentă, un punct maxim
la care se ajunge şi o fază descendentă. În timpul zborului corpul se află în
uşoară extensie, având călcâiele deasupra capului, braţele în prelungirea
trunchiului şi privirea orientată înainte. Traiectoria primului zbor este în funcţie
de natura săriturii.  Sprijinul mâinilor pe aparat (bătaia a II-a) Începe odată cu
atingerea aparatului şi se termină în momentul desprinderii de pe aparat.
Calitatea şi intensitatea impulsului în aparat influenţează direct traiectoria, viteza
şi amplitudinea zborului doi. În momentul contactului cu aparatul membrele
superioare realizează o blocare la nivelul articulaţiei scapulo-humerale urmată
de o impulsie puternică. În timpul sprijinului braţele sunt întinse, formând cu
trunchiul un unghi cât mai deschis, degetele uşor depărtate şi orientate înainte
(cu excepţia unor sărituri din grupele Tsukahara şi Yurcenko). 13.3.4. Zborul al
II-lea Este o deplasare a corpului din momentul desprinderii de pe aparat, până
în momentul aterizării. Pentru a putea executa anumite acţiuni în timpul zborului
(flexie, grupare, întoarceri, rotări) este necesar ca traiectoria acestuia să fie cât
mai înaltă. O înălţime optimă a zborului permite executantului să-şi pregătească
aterizarea prin deschiderea corpului şi orientarea privirii spre locul de aterizare.
170 13.3.5. Aterizarea Este momentul în care se termină zborul al doilea şi
corpul ia contact cu suprafaţa de aterizare printr-o amortizare la nivelul
membrelor inferioare (tripla flexie). Contactul cu solul se realizează iniţial pe
pingea cu vârfurile uşor orientate spre exterior şi se termină pe toată talpa,
braţele sunt orientate oblic-înainte-sus iar privirea înainte. Pentru ca aterizarea
să se realizeze în condiţii optime, executantul trebuie să aibă o bună orientare în
spaţiu, echilibru dinamic şi în acelaşi timp musculara membrelor inferioare să
fie suficient dezvoltată.