ASPECTE TEHNICE ALE ARUNCĂRILOR ÎN ATLETISM

Aruncările atletice sunt componente motrice executate cu obiecte specifice, cu formă şi

dimensiuni precis determinate, în scopul proiectării lor pe o traiectorie cât mai lungă.
Aruncările în atletism sunt acţiuni motrice stilizate, de proiectare prin aer a unui obiect
special conceput, la o distanţă cât mai mare, în concordanţă cu prevederile regulamentului
de desfăşurare a acestora.
Tipurile de aruncare

Respectând aceste prevederi, atletul poate aplica forţa sa, asupra obiectului în trei moduri,
determinând trei tipuri de aruncare:
Aruncarea tip azvârlire în care forţa atletului este aplicată asupra obiectului, deasupra
umărului, prin tracţiune liniară, dinapoi spre înainte. Braţul care efectuează tracţiunea, se află
înaintea obiectului de aruncat, până în momentul eliberării (aruncarea mingii de oină şi a
suliţei).

Aruncarea tip azvârlire

Aruncarea tip împingere în care forţa atletului este aplicată sub forma unei presiuni, ce se
exercită asupra obiectului dinapoi spre înainte şi de jos în sus, mâna aruncătorului fiind situată
înapoia şi dedesubtul obiectului (aruncarea greutăţii).

Aruncarea tip împingere

Aruncarea tip lansare în care forţa atletului este de asemenea, o tracţiune dinapoi spre
înainte, dar pe o traiectorie curbilinie. De aceea, braţul (la aruncarea discului) sau braţele (la
aruncarea ciocanului) aruncătorului întinse lateral, se află înaintea obiectului de aruncat, până
în momentul eliberării.
 Aruncarea tip lansare

Precizăm faptul că, în probele de aruncări din atletism, conform regulamentului de concurs,
obiectele se eliberează cu un singur braţ (mingea de oină, suliţa, greutatea şi discul) şi cu
ambele braţe (ciocanul). Traiectoria descrisă de obiecte în timpul zborului este o parabolă, a
cărei lungime depinde de mai mulţi factori, respectiv: viteza iniţială, unghiul de lansare,
înălţimea de eliberare, rezistenţa aerului.

Factori determinanţi în lungimea aruncărilor

1. Viteza iniţială (V0) este cel mai important factor care determină lungimea aruncării, se
constituie în viteza cu care obiectul părăseşte mâna aruncătorului şi este condiţionată de
următoarele variabile:
- numărul forţelor - ce intră în acţiune şi care trebuie să fie cât mai mare. Mişcarea de
aruncare trebuie să angreneze toată masa musculară a picioarelor, trunchiului şi braţului
(braţelor).
În practică, angrenarea simultană a forţelor este greu de realizat datorită particularităţilor
corpului omenesc.
- compunerea forţelor – trebuie să se efectueze într-o anumită ordine. În primul rând
acţionează grupe musculare cele mai mari şi mai puternice, apoi succesiv grupele musculare
mai mici, care se pot contracta cu o viteză mai mare.
- lungimea drumului – pe care forţele acţionează asupra obiectului – trebuie să fie cât mai
mare. Obiectul primeşte o viteză cu atât mai mare, cu cât forţa acţionează asupra lui timp mai
îndelungat.
- intensitatea forţelor – viteza obiectului creşte proporţional cu intensitatea forţelor aplicate.
O valoare crescută a vitezei iniţiale, poate fi obţinută şi prin angrenarea succesivă, pe
fracţiuni de parcurs, dacă:
- forţele intră în acţiune, în ordinea descrescătoare a intensităţilor (forţele mari mai întâi şi
apoi cele mici);
- forţele cele mai intense acţionează pe traseul cel mai lung.
Foarte important în activitatea practică este ca aruncarea, o dată începută să se execute
armonios şi continuu, „în val” căci orice întrerupere face ca efortul precedent să devină inutil,
iar cel următor să fie îngreunat.
2. Unghiul de lansare are vârful la nivelul mâinii aruncătorului, o latură este formată de
dreapta dată de direcţia obiectului aruncat, cealaltă fiind paralelă cu solul. Teoretic, unghiul
cel mai favorabil pentru obţinerea unei distanţe cât mai lungi (toate celelalte condiţii fiind
egale) este cel de 45.
Orice unghi mai mare creează o traiectorie mai înaltă, care reduce distanţa pe orizontală. În
condiţii normale, de concurs, traiectoria de zbor a obiectului se modifică din cauza rezistenţei
aerului şi a calităţilor aerodinamice ale obiectelor de aruncat.
Astfel, se formează unghiuri de lansare cu următoarele valori, pentru:
 - aruncarea suliţei 34º - 36º;
- aruncarea discului 36º - 38º;
- aruncarea greutăţii 38º - 42º;
- aruncarea ciocanului 42º - 44º.
3. Înălţimea de eliberare este distanţa de la sol până la mâna atletului. Obiectul trebuie să
părăsească mâna aruncătorului de a o înălţime cât mai mare faţă de sol. Momentul eliberării
suliţei şi greutăţii, coincide cu punctul cel mai înalt, la care ajunge mâna aruncătoare. În
aruncările cu piruetă (disc, ciocan) este mai eficace eliberarea materialului la o înălţime
apropiată de nivelul umerilor.
Obiectele sunt eliberate de la înălţimi variabile, în funcţie de înălţimea aruncătorului. Dacă
se uneşte punctul de eliberare a obiectului, cu punctul de cădere a acestuia şi cu picioarele
atletului, rezultă un unghi, numit „de teren”, a cărui mărime depinde de lungimea zborului. Cu
cât aruncarea este mai scurtă, cu atât unghiul de teren este mai mare.
Teoretic aruncarea cea mai lungă se obţine în cazul în care valoarea unghiului de lansare
plus jumătate din valoarea unghiului de teren au ca rezultat valoarea de 45. Aruncătorii mai
înalţi au un avantaj asupra celor scunzi, pentru că pot obţine cu mai multă uşurinţă unghiul
favorabil de lansare, apropiat de 45.
5. Rezistenţa aerului este un factor determinant al lungimii zborului obiectului, ca efect al
legilor aerodinamicii. Astfel, rezistenţa aerului este direct proporţională cu mărimea suprafeţei
secţiunii dominante. În acest caz:
- discul opune cea mai mică secţiune, atunci când diametrul lui se află în acelaşi plan cu
traiectoria zborului;
- suliţa are secţiunea dominantă cea mai mică;
- greutatea şi ciocanul, datorită formei sferice a obiectelor, opun tot timpul aceeaşi suprafaţă.