28.05.

2020 ANGHEL DORIN

102 EFS

TITULAR CURS: Conf Univ. Dr. TEODORESCU SIMONA

REFERAT TEORIA SI METODICA EDUCATIEI FIZICE SI SPORTULUI

TITLU REFERAT: METODA DEMONSTRATIEI

INTRODUCERE:

În cadrul tehnologiei, un loc important îl ocupăstrategiile didactice. Acestea cuprind un ansamblu

de procedee prin care se realizează conlucrarea dintre cadrele de specialitate (profesor, antrenor)
şi subiecţi (elevi-sportivi), în vederea predării şi învăţării unui volum de cunoştinţe teoretice,
informaţii, a formării unor priceperi şi deprinderi motrice, a dezvoltării personalităţii umane.

Metoda de învăţământ în educaţia fizică şi sportivă este calea urmată de subiect (elev, sportiv) şi
de cadrul de specialitate (profesor, antrenor), cu scopul ca subiectul său fie „instruit” atât prin
activitatea îndrumată de profesor (antrenor), cât şi prin cea desfăşurată în mod independent,
pentru a atinge obiectivele propuse. Unii specialişti consideră metoda „un program” după care se
realizează acţiunile practice, ca şi cele individuale, în scopul realizării obiectivelor specifice.

Metoda este un anumit fel de a proceda în funcţie de fazele pe care le implică procesul instructiv-
educativ.Metodele sunt un ansamblu de procedee, acestea fiind auxiliare ale metodei. Astfel,
folosirea materialului intuitiv într-o lecţie se realizează prin diferite procedee, după cum, şi în
activitatea sa, un profesor poate utiliza diverse procedee pentru realizarea obiectivului.

CONTINUT:
Metoda demonstratiei - când subiecţii (elevii-sportivii) observă ceea ce le arată profesorul
(antrenorul), „observaţia” poartă denumirea de demonstraţie.
Termenul derivă din lat. demonstro = a arăta întocmai, a descrie, a dovedi; termen apropiat -
„a ilustra”, provenit din lat. ilustrare = a clarifica, a lumina, a face limpede. A demonstra
inseamnă a prezenta (a arăta) subiecţilor, obiecte, fenomene, acţiuni, în scopul uşurării efortului
de cunoaştere a realităţii, al asigurării unui suport perceptiv (concret-senzorial) suficient de
sugestiv pentru a face accesibilă predarea şi învăţarea unor cunoştinţe, al confirmării unor
adevăruri, al facilitării execuţiei corecte a unor acţiuni şi al formării deprinderilor sau
comportamentelor vizate în sens didactic.
 Demonstraţia provoacă o percepţie activă concret-senzorială, inductivă, spre deosebire de
demonstraţia logică (teoretică), ce presupune o fundamentare pe cale deductivă (prin raţionament
logic) a unui adevăr.
Esenţa demonstraţiei constă în aceea că face posibilă conlucrarea celor două sisteme de
semnalizare, a imaginilor şi a cuvintelor, numai că, în acest caz, rolul principal revine imaginilor,
în timp ce explicaţiile joacă un rol auxiliar în actul observaţiei, mai mult de orientare a modului
de desfăşurare a acestuia şi de definire a rezultatelor la care urmează să se ajungă.
În activitatea de educaţie fizică şi sportivă, prin demonstraţia nemijlocită, efectuată de
profesor (antrenor), sau prin demonstraţia mijlocită, efectuată de către un subiect (elev sau
sportiv) se prezintă mişcări, acţiuni, imaginea unor elemente tehnice, în vederea familiarizării
subiecţilor cu executarea corectă a actelor motrice respective, ducând, totodată, la acumularea de
informaţii şi asigurând un suport perceptive suficient de sugestiv pentru a face accesibilă
predarea şi învăţarea.
Scopul de bază al utilizării metodei demonstraţiei în activitatea de educaţie fizică şi
sportivă, ca metodă fundamentală, este acela al formării unui bagaj cât mai bogat de imagini şi
reprezentări, ce duce la familiarizarea elevilor (sportivilor) cu efectuarea şi îndeplinirea exactă,
corectă a actelor şi acţiunilor motrice.
La baza demonstraţiei se află întotdeauna o sursă sau un model intuitiv (obiecte, procese,
material figurativ, simbolic, grafic, experienţe, mijloace tehnice, modelul unei acţiuni corecte
etc.). Cuvântul poate constitui şi el o sursă intuitivă atunci când reuşeşte să trezească în mintea
subiectului anumite imagini şi reprezentări. De aici rezultă deosebirea esenţială dintre metoda
demonstraţiei şi metoda descoperirii.
În timp ce metoda demonstraţiei facilitează asimilarea cunoştinţelor şi prelucrarea lor
pornind de la o sursă intuitivă, cea de a doua presupune reactualizarea experienţei anterioare în
vederea surprinderii unor relaţii noi, care nu au fost cunoscute până în acel moment.
Demonstraţia are un caracter ilustrativ, pe când descoperirea un caracter intuitiv.
În domeniul educaţiei fizice şi sportului, prin metoda demonstraţiei se urmăreşte formarea
unor reprezentări, a unor noţiuni clare cu privire la structura şi execuţia exerciţiilor fizice, a
acţiunilor motrice, a deprinderilor de mişcare. Asociată cu explicaţii, eficienţa metodei sporeşte
mult.
Astfel, se pot scoate în evidenţă elementele de detaliu, se pot sublinia conexiunile dintre
diferite elemente şi acţiuni la clasele I-IV şi în activitatea de antrenament (pregătire) a
începătorilor, date fiind particularităţile de vârstă ale subiecţilor şi gradul lor de pregătire,
demonstraţia se foloseşte mai intens decât la clasele mari şi în activitatea sportivilor avansaţi.
Metoda demonstraţiei în domeniul activităţii de educaţie fizică şi sportivă se poate folosi prin
următoarele procedee:
- demonstraţia nemijlocită sau mijlocită a exerciţiilor; demonstraţia cu ajutorul
- materialului intuitiv iconografic (poze, chinograme, scheme, planşe, reprezentări grafice
etc.);
- demonstraţia cu ajutorul mijloacelor moderne (modele figurative, proiecţii fixe, dinamice,
video-televiziune etc.).
Demonstraţia nemijlocită şi mijlocită a exerciţiilor este efectuată de către profesorul de
educaţie fizică, de către antrenor sau un subiect pus de aceştia, care caută să redea imaginea
„model”, reală, naturală a deprinderilor motrice ce urmează a fi însuşite. Specialistul poate, în
acest caz, în funcţie de obiectivele programei lecţiei să execute global sau numai unele dintre
elementele componente ale deprinderii, ale actului motric respectiv. Pentru a asigura o eficienţă
maximă prin folosirea acestei metode, se recomandă ca demonstraţia exerciţiului să fie realizată
cât mai corect pentru ca „modelul” pe care-l percep subiecţii să fie cât mai identic cu acţiunea
respectivă de mişcare. De asemenea, observaţia subiecţilor trebuie să fie permanent însoţită de
explicaţii şi exemplificări, în scopul perceperii elementelor esenţiale care condiţionează calitatea
execuţiei. Celelalte cerinţe se referă la necesitatea ca demonstraţia să ţină seama de
particularităţile individuale ale subiecţilor, să fie făcută pe înţelesul lor, iar profesorul să fie astfel
plasat pentru a fi văzut de către toţi elevii (sportivii).
Demonstraţia cu ajutorul materialului intuitiv (materiale iconografice). Cu ajutorul
chinogramelor, a planşelor, a schemelor etc. se pot demonstra, prin prezentarea intuitivă, unele
procedee tehnice, structura anumitor combinaţii tactice, modul de comportare a unui sportiv în
funcţie de sarcinile tactice şi a postului în echipă etc. Apelând la aceste materiale iconografice, se
îmbogăţeşte volumul cunoştinţelor executanţilor, acestea se fixează, totodată, corespunzător
cerinţelor esenţiale ale execuţiei. Unii specialişti (profesori, antrenori), concomitent cu
înfăţişarea planşelor şi schemelor, folosesc în procesul de antrenament sportiv, în activitatea de
pregătire a unor întâlniri (meciuri), fie table cu figuri magnetice, fie desenarea pe tablă, conform
unui cod convenţional propriu diferitelor ramuri de sport, a acţiunilor de mişcare ce urmează a fi
îndeplinite de sportivi. Aceste procedee contribuie la formarea unor reprezentări şi noţiuni clare
cu privire la structurile de exerciţii fizice ce trebuie executate în concordanţă cu temele
instructive ale lecţiei.
Demonstraţia cu ajutorul mijloacelor moderne. În mod frecvent mijloacele moderne sunt
clasificate în mijloace auditive (înregistrările pe bandă de radiocasetofon, pe discuri etc.),
mijloace vizuale (diapozitive, diafilme etc.) şi mijloace audio-vizuale (film sonor, înregistrări
video etc.).
Demonstraţia audio-vizuală valorifică virtuţile imaginii dinamice (sau statice), îmbinate cu
cuvântul şi cu sunetul. Prin folosirea demonstraţiei audio-vizuale se asigură o fixare mai bună în
memorie a noilor cunoştinţe, imagini însuşite pe această cale. În ultimul timp, o serie de cercetări
întreprinse în S.U.A. atestă faptul că omul reţine 30% din ceea ce vede şi 20% din ceea ce
ascultă, iar în condiţiile asocierii văzului şi auzului se păstrează în proporţie de 65% din
informaţiile care se adresează deodată ambelor simţuri. Folosirea mijloacelor moderne face
predarea nu numai eficientă, dar şi atractivă, subiecţii având posibilitatea să vadă cele mai bune
execuţii. De asemenea, este posibilă observarea amănuntelor, a elementelor de detaliu (prin
utilizarea stop cadrului) şi, totodată, există posibilitatea de a reveni în prezentarea imaginilor.
Imaginile video se adresează simţului vizual, deci simţului cu cea mai mare posibilitate de
receptare temeinică a informaţiilor.
Prin efectuarea demonstraţiei unei mişcări, a unei acţiuni motrice, se facilitează înţelegerea
relaţiilor temporale şi spaţiale, exerciţiul fizic, elementul tehnic sau tactic fiind prezentat în
întregul lui dinamism. Ilustrarea mişcărilor constituie una dintre cele mai importante şi preţioase
inovaţii pe care tehnicile audio-vizuale o aduc în domeniul demonstraţiei didactice.
Mişcarea, prezentată prin procedee de accelerare sau de încetinire, ori de descompunere a
imaginilor, creează posibilităţi de sesizare a transformărilor succesive, a fazelor mişcării, a
momentelor sau a etapelor principale de evoluţie sau de desfăşurare a unor mişcări, a unor
acţiuni tactice etc.

BIBLIOGRAFIE:

Suport curs – Conf. Univ. Dr. Teodorescu Simona